CUM A SEMNAT ROMÂNIA COMUNISTĂ ACORDUL

DIN 1972 CU FMI (ROMANIA ESTE MEMBRU

FONDATOR AL FMI!)
Scris de Dragos Nicu

• Imprimare
• E-mail
• Adaugă comentariu

Acordă o notă articolului

•
• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

(2 voturi)

Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti
pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional,
socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi
primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington, la finele anului
1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit,
care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale
lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care,
în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul
semnării acordului - 15 decembrie 1972 - ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec.
FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii
Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele
trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau
nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de
principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.

“În România, preocupările de reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă
ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui
Nicolae Ceauşescu. Aceste preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964,
al Constituţiei şi din alte documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la
Bucureşti, din aprilie 1964, care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de
dezvoltare în ţările socialiste aflate sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi
principiul neamestecului în treburile interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în
documentele ONU.

Independenţa presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de

colaborare cu ţările dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările
sovietice de a rezerva României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea
industriei necesita eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.

Cu toate măsurile luate pentru a se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional
utilizat, de la 17,1% cât a fost în perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970,
sursele de finanţare interne erau insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind
industrializarea şi modernizarea economiei. S-a pus problema solicitării unor credite în devize
libere de la Banca Internaţională de Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la
Moscova. Răspunsul a fost negativ din lipsa lichidităţilor în valută la această bancă.
Autorităţile române au ajuns la concluzia că singura soluţie este apelul la piaţa financiară
mondială.

În cadrul politicii de dezvoltare a colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a

stabilit să se ducă negocieri pentru aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca
Mondială. La finele anului 1969, preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o
vizită în România, la invitaţia Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe
care a avut-o cu Nicolae Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe
această bază am convenit cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să
vină în România la începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.

Negocierile s-au purtat la Bucureşti între delegaţia Fondului condusă de Wittome - director
pentru Europa - şi delegaţia română, care era formată din reprezentanţi ai Ministerului
Finanţelor (Florea Dumitrescu - ministru, conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu - adjunct
al ministrului, Costin Kiriţescu - monetarist, Gh. Crăiniceanu - directorul Direcţiei valutare,
Dumitru Lăzărescu - specialist în relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe
(Nicolae Ecobescu - adjunct al ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti. Pe parcursul
negocierilor, delegaţia noastră se consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale,
Vasile Malinschi – guvernator - şi ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe –
vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer
- prim-ministru.

În timpul negocierilor, cea mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital
de participare, mărimea ei şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că
fiecare ţară care doreşte să devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI, în aur.
Eforturile pe care le face un membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin
creditele folosite de la FMI care au un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe
piaţa bancară internaţională.

Discuţiile au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate - SUA, Franţa,
Germania federală - se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la
necesitatea desfiinţării aurului ca “barometru” al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi
am dorit să ne clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la
acordarea creditelor, asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea
leului şi altele.
Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în numele
Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După terminarea lor,
când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de aderare au fost
discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat Ion Gheorghe
Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea propunerilor.
Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Despre negocieri, despre
prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a făcut nici un fel de
comentariu în mass-media.

În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului, participam periodic şi la lucrările Comisiei

Financiar-Valutare a CAER, conform programelor convenite. De câte ori mergeam la
şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu în ce moment vom informa ţările
socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a deveni membru al FMI şi Băncii
Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că nu este încă momentul. Căuta o
perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să tensioneze aceste relaţii cu ştiri
inflamabile.

Eram în semestrul II al anului 1972. Sosise vremea în care urma să informăm partenerii noştri
din CAER despre acţiunile României. La şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care
avea loc la Moscova, erau prevăzute pe ordinea de zi probleme specifice, dar şi o Informare
privind FMI şi BIRD. La discuţiile ce au avut loc toţi miniştrii Finanţelor din celelalte ţări au
criticat sever politicile acestor instituţii capitaliste. În final, am luat cuvântul şi eu, arătând ce
demersuri am întreprins pe linia aderării României la aceste organisme. S-a declanşat o
adevărată discuţie furtunoasă: că România se aruncă în braţele capitalismului, că va fi
subminată suveranitatea ţării, că România sparge unitatea ţărilor socialiste etc. Le-am spus, în
final, că hotărârea autorităţilor române este luată, că ştim ce facem, că ştim să ne apărăm
suveranitatea şi să promovăm interesele ţării. Am subliniat că această acţiune se încadrează în
politica externă a României, de a dezvolta relaţiile cu toate ţările lumii, indiferent de
orânduirea socială, şi cu organismele financiare internaţionale care pot contribui la
dezvoltarea cooperării economice între ţări.

După şedinţă, miniştrii Finanţelor din Ungaria şi Polonia au venit la mine şi m-au rugat
prieteneşte să le împărtăşesc şi lor din experienţa pregătirilor pentru aderare, subliniindu-mi
că ţările lor nu-şi permit să facă ceea ce face România. Am stat cu fiecare ore întregi şi le-am
spus cu amănunte cum am procedat şi cum ne gândim să acţionăm în relaţiile cu FMI şi
BIRD. Menţionez că, înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna
Acordul de aderare la FMI şi BIRD, am prezentat propunerile de aderare Comisiilor Marii
Adunări Naţionale. După ce am făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau
Comisiile, am fost interpelat de un deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar
general al PCR, un cominternist cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul
personalităţii lui Ceauşescu într-un Congres al PCR - n.r.), dacă am examinat bine unde
intrăm şi dacă acest act nu va afecta suveranitatea ţării? Am precizat în faţa Comisiilor reunite
că am studiat cu răspundere politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi
întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au
votat propunerile, iar eu am acţionat împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea
semnării documentelor de aderare: ne-am consultat cu Ambasada României din SUA, cu
reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit
pentru primele discuţii privind colaborarea cu cele două instituţii.
La sediul FMI din Washington în prezenţa reprezentantului Ambasadei României, Mircea
Răceanu, am semnat Acordul de aderare a României la FMI. După acest moment,
ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan, a organizat o recepţie pentru a marca istoricul
eveniment.

În faţa drapelului României şi al FMI, reprezentanţii celor două părţi au marcat începutul
colaborării: din partea română: Florea Dumitrescu - ministrul Finanţelor, Corneliu Bogdan -
ambasadorul României în SUA, Vasile Voloşeniuc - preşedintele BRCE, Mircea Răceanu -
consilierul ambasadei; din partea Fondului: Lieftinck - director executiv la FMI, care a
reprezentat mulţi ani grupul de ţări membre (Olanda, Iugoslavia, Israel, România) din care a
făcut parte şi România, Wittome - director FMI pentru Europa, care a participat la negocierile
de aderare de la început până la sfârşit şi alţi reprezentanţi ai FMI.

Înainte de semnarea Acordului de Aderare, MAE a desfăşurat, prin ambasadele României, o

amplă activitate de informare a ţărilor membre la FMI şi BIRD cu privire la demersurile ce se
fac pentru ca şi România să devină membru la aceste instituţii. După semnarea documentelor
de aderare potrivit reglementărilor FMI şi BIRD, fiecare ţară urma să voteze primirea noului
membru.

Astfel, s-a intensificat munca diplomatică din partea României solicitând sprijinul ţărilor
dezvoltate, cu o pondere de vot importantă, în cadrul FMI să finalizeze procesul de votare
pentru România. Procesul de votare din partea celorlalte ţări membre a prezentat o anumită
particularitate, dat fiind că România era prima ţară socialistă din cadrul CAER care solicitase
să devină membru (cu excepţia Iugoslaviei, care avea această calitate de la înfiinţarea celor
două instituţii internaţionale financiare). Un sprijin substanţial l-a primit România atunci din
partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia, Olanda şi a altor ţări
membre.

Demersul României s-a bucurat atunci de aprecieri elogioase şi încurajatoare. În întâlnirile pe

care le aveam în acei ani cu miniştrii Finanţelor, respectiv cu guvernatorii băncilor centrale
din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în calitatea lor de guvernatori sau viceguvernatori
ai ţărilor respective la FMI şi BIRD, am fost profund impresionat de atitudinea lor plină de
amabilitate şi de deschidere pentru o colaborare fructuoasă în avantajul ţărilor noastre, ceea ce
ne-a stimulat în demersurile întreprinse în perioada următoare.

După ce România a devenit membru oficial la FMI, în cadrul unei întâlniri cu McNamara,
preşedintele Băncii Mondiale, acesta mi-a spus: “Acum când România este membru al FMI şi
al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite într-un volum de un miliard de
dolari”. În sinea mea mi-am zis că Banca Mondială doreşte să impresioneze autorităţile
române şi celelalte ţări socialiste despre avantajele de care se bucură România ca membru la
aceste organisme internaţionale.

În discuţii am mulţumit conducerii băncii pentru ce s-a gândit să facă pentru România şi l-am
întrebat pe McNamara pentru ce putem folosi aceste credite, în ce domeniu, pentru ce
obiective. Mi-a precizat: “În domeniul infrastructurii”. L-am întrebat în continuare dacă aceşti
bani trebuie să-i restituim Băncii. El mi-a răspuns că “da, este normal sunt credite
rambursabile, cu un anumit termen de graţie”.

I-am precizat că, dacă vom folosi creditele pentru autostrăzi, drumuri, poduri, nu vom putea
restitui la scadenţă, după 10-15 ani, creditele, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri
decât în timp mai mare, 20-30 de ani. I-am mai spus că România nu este suficient de
dezvoltată pentru a lua bani din alte sectoare pentru a rambursa creditele pentru infrastructură.
Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru
creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor. Avem
în programele noastre de dezvoltare economico-sociale obiective noi de realizat în diferite
domenii ale industriei, agriculturii etc., avem obiective de modernizat.

McNamara mi-a precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. I-am menţionat
că, dacă am putea primi credite pentru dezvoltarea producţiei materiale: bunuri de consum,
utilaje, maşini, atunci vom avea posibilitatea să ne angajăm la un volum şi mai mare de
credite decât un miliard de dolari. Mi-a părut rău că l-am dezamăgit, chiar pe primul om care
ne-a întins o mână, ne-a sfătuit cum să dezvoltăm colaborarea cu marea finanţă a lumii, cum
putem să contribuim la progresul economiei şi al ţării. Nu am dezarmat însă.

M-am despărţit de McNamara cu speranţa că vom găsi căile de colaborare. A fost un moment
de insatisfacţie, dar care a pregătit o mare victorie, a unei colaborări benefice pentru România.
Am reuşit să îmbunătăţim regulile Băncii Mondiale aplicate timp de circa 30 de ani, în
beneficiul României şi al zecilor de ţări membre care au beneficiat ulterior de credite de
producţie de la această instituţie.

Întors în ţară, l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre poziţia prezentată conducerii
Băncii, care mi-a spus că am procedat bine. După câteva săptămâni, McNamara informa
autorităţile române că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat reglementările.
Astfel, România poate accesa credite şi pentru producţie. I-am mulţumit atunci, dar o fac şi
azi. “FELICITĂRI domnule MCNAMARA. Aţi dovedit că aţi fost nu numai un mare strateg
militar al SUA, dar şi un vizionar de frunte în domeniul economic, financiar şi bancar!”

Am pregătit obiectivele de finanţat împreună cu ministerele de resort, cu băncile (Banca de

Investiţii şi Banca Agricolă) şi am început negocierile pe obiective concrete. În întreaga mea
activitate ca ministru al Finanţelor am fost călăuzit de angajamentul luat în perioada de
pregătire a aderării, că voi veghea şi voi milita în permanenţă pentru promovarea interesului
naţional. Fiecare obiectiv pe care îl prezentam pentru a fi finanţat cu credite de la Banca
Mondială era analizat împreună cu preşedinţii celor două bănci: Mihai Diamandopol, de la
Banca de Investiţii, şi Ion Ruşinaru, de la Banca Agricolă (specialişti de înaltă clasă şi
colaboratori de nădejde), prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a productivităţii muncii
şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită restituirea creditelor şi a
dobânzilor aferente.

În perioada 1973-1989, România a beneficiat de credite de la FMI şi Banca Mondială de circa

şase miliarde de dolari, credite care au contribuit la creşterea economică, la industrializarea
României, la modernizarea agriculturii şi a altor domenii.

Experienţa arată că orientarea creditelor primite de la Banca Mondială, în special pentru

dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a permis României creşterea exporturilor şi a
încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea
veniturilor populaţiei.

Analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială mai scoate în evidenţă că finanţarea din
credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea datoriei externe, la sărăcie şi
mizerie. Sunt edificatoare în acest sens relatările şi concluziile cuprinse în cartea:
“Confesiunile unui asasin economic”.

Autorul volumului, John Perkins, arată că, după ce a ajutat ţările în care a lucrat cu credite de
la Banca Mondială să realizeze aeroporturi, autostrăzi, să construiască centrale care să
producă electricitate etc., deci a contribuit la modernizarea ţărilor respective, a ajuns la
constatarea că sărăcia şi mizeria sunt mai mari după îndatorarea ţărilor decât la început şi se
consideră vinovat, se consideră asasin economic. John Perkins a avut curajul să descrie
asasinii economici astfel: “Mercenarii sau asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem
de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de
dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare
Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile
corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele
naturale ale planetei. Mijloacele de care uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare
frauduloase, alegeri trucate, mită, şantaj, sex, ajungând până la crimă.”

Am făcut această prezentare pentru a atrage atenţia autorităţilor române că au o mare

răspundere în angajarea şi utilizarea creditelor de la Banca Mondială, mai ales acum, când s-a
pus problema angajării unui credit de multe miliarde euro, pentru a nu lăsa generaţiilor
viitoare un cadou amar - care le poate otrăvi viaţa.

Revenind la relaţiile de început dintre România şi Banca Mondială, în primii 10 ani de la

aderare, România a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie,
agricultură, transporturi şi altele. Folosirea creditelor de la Banca Mondială pentru asemenea
proiecte, concomitent cu creşterea producţiei interne, a contribuit la mărirea volumului de
investiţii în economia naţională de la patru miliarde dolari, cât era acest volum în anul 1970,
la circa 10 miliarde de dolari în fiecare din anii următori. Din cele 33 de proiecte creditate, 17
erau finanţate prin Banca de Investiţii, iar alte 16 erau finanţate prin Banca pentru Agricultură
şi Industria Alimentară. Din totalul proiectelor 15 obiective s-au realizat integral cu
echipamente şi materiale din ţară, ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale
industriei, dar a avut şi un impact negativ, ducând la unele întârzieri în punerea în funcţiune a
obiectivelor respective.

Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială, Banca de

Investiţii şi respectiv Banca Agricolă ţineau o evidenţă strictă privind folosirea creditului -
Fişa creditului şi problemele intervenite în execuţie. Periodic, Banca şi ministerul de resort
analizau problemele şi stabileau măsurile care trebuiau luate. Deseori, asemenea analize se
făceau în cadrul Guvernului, care se încheiau cu soluţiile de aplicat pentru finalizarea
obiectivului şi atingerea parametrilor proiectaţi (producţie, productivitate, venituri la 1.000 lei
fonduri fixe, export etc.).

În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate şi reorganizate peste 100 de întreprinderi şi

centrale economice: industriale, de construcţii etc. (Întreprinderea de produse electronice şi
electrice “Electroargeş” cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de ţevi Zalău,
Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Combinatul de fibre
sintetice Câmpulung, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul Baia
Mare, Întreprinderea de rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea,
Întreprinderea de anvelope Zalău etc. Unele din aceste întreprinderi au fost finanţate şi cu
credite de la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
În perioada 1972-1989, România, în calitate de membru al FMI şi BIRD, a reuşit să
construiască cu credite de la Banca Mondială obiective de mare importanţă pentru economia
românească: Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman,
Combinatul de fibre sintetice Câmpulung Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău,
Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău, dezvoltarea Combinatului chimic Craiova, Uzina
hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE Turceni etapa a II-a şi multe alte zeci de unităţi
economice care au creat zeci de mii de locuri de muncă, au mărit avuţia naţională a ţării.

În realizarea unor astfel de obiective efortul propriu al ţării a fost determinant. Rata
acumulării din venitul naţional a fost forţată o bună perioadă de timp. În intervalul 1970-1989,
ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat a fost între 29,5-36,0%. În
structura fondului de acumulare suma investiţiilor nete a marcat o dinamică puternică.
Această rată forţată a avut şi un efect negativ. Mărindu-se frontul de investiţii peste puterile
economice ale ţarii multe obiective nu au fost terminate la termen, ducând la imobilizarea
unor fonduri importante, la scăderea eficienţei economice. În acest context este de menţionat
că specialiştii FMI şi BIRD, în discuţiile cu reprezentanţii României, abordau asemenea
aspecte, dar nu condiţionau acordarea împrumuturilor de o manieră insuportabilă. Contau în
mare măsură pe răspunderea autorităţilor române.

După 1989, conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a fost diametral opus.

Aceste acorduri au avut un caracter blocant, distructiv, demolator. În analizele şi scrierile
mele am caracterizat acordurile încheiate după 1989 antieconomice, antinaţionale şi
anticonstituţionale.

Asemenea acorduri prevăd: se închid atâtea întreprinderi, se lichidează atâtea combinate

industriale, agricole etc. Reiau aici o formulare din Acord: “Iniţierea privatizării a 50 de
întreprinderi acceptabile pentru Banca Mondială” (deci nu contează părerea României??) prin
aşa-numita metodă «în pachet» aceste întreprinderi reprezintă 10,7% din capitalul social al
FPS”. Deci întreprinderile se vând în pachet, deşi au fost făcute una câte una, chiar cu bani de
la Banca Mondială. Desigur, vina este a autorităţilor române care s-au abătut grav de la
angajamentul luat la Aderarea României la FMI şi BIRD, potrivit căruia colaborarea cu FMI
şi BIRD va acţiona în direcţia promovării interesului naţional, şi de la prevederile Constituţiei
României. Asemenea acorduri au dus la dezindustrializarea României, la jefuirea avuţiei
naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării, de aceea propun Parlamentului României şi
preşedintelui ţării să ceară politicienilor şi guvernanţilor care au participat la ruinarea
economiei şi la falimentarea ei să-şi asume răspunderea şi să stabilească sancţiuni pe măsura
faptelor.

COSOR: Noi care am trăit etapa industrializării României ştim ce eforturi uriaşe au fost
făcute pentru ca România să intre în rândul ţărilor dezvoltate. Ca unul care am participat la
negocieri cu FMI ştiu cum s-a derulat colaborarea cu acest organism şi cu Banca Mondială.
Erau interesaţi dar şi satisfăcuţi că banii obţinuţi se utilizau pentru dezvoltarea economiei şi o
spuneau deschis. Atunci când încercau să impună măsuri care dezavantajau economia, cum a
fost cazul creşterii dobânzilor la credite li s-a explicat consecinţele în economie şi au cedat.
Desigur, unele solicitări se acceptau cum a fost cazul cu creşterea preţului petrolului la gura
sondei de la cca 450 lei tona la 1600 lei tona. Generaţia de atunci era mândră că România se
va ridica pe treapta pe care o merită şi a făcut eforturi supra omeneşti pentru industrializarea
ţării şi asigurarea unui nivel de trai decent al populaţiei. Această dezvoltare economică
deranja însă ţările care cuceriseră pieţele mondiale şi doreau să domine piaţa. O primă
încercare de a distruge economia României au făcut-o în anul 1980 când au regizat intrarea în
încetare de plăţi a României. Pentru cei care ne-am ocupat de aceste probleme ne-a surprins
că datoria externă a României de 12,5 miliarde dolari era de trei ori mai mică decât a Ungariei
şi de şase ori decât a Poloniei. Până în 1989 n-au reuşit să distrugă industria şi agricultura
României. În ţară se producea şi din valorificarea produselor industriale şi agricole la export
s-a reuşit achitarea datoriei. Desigur cu eforturi supra omeneşti. Momentul le-a devenit
favorabil după 1989 când au găsit trădători şi hoţi puşi în fruntea ţării, care pentru
comisioanele încasate şi îmbogaţirea lor şi a mafiei din care au făcut parte, au organizat
distrugerea industriei şi a agriculturii şi vânzarea obiectivelor strategice către cercurile de
afaceri străine interesate. România a rămas în sapa de lemn. Consecinţele le vedem acum şi
viitorul este şi mai sumbru. Este curios că nu s-a găsit o minte luminată care să curme acest
jaf. Este un blestem al acestui popor român să fie ocupat de străini şi umilit. g

Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti
pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional,
socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi
primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington, la finele anului
1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit,
care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale
lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care,
în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul
semnării acordului - 15 decembrie 1972 - ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec.
FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii
Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele
trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau
nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de
principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.“În România, preocupările de
reformă au început să se manifeste chiar în ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
şi s-au intensificat prin venirea în fruntea partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Aceste
preocupări decurgeau din conţinutul Declaraţiei din aprilie 1964, al Constituţiei şi din alte
documente programatice de partid şi de stat. În Declaraţia de la Bucureşti, din aprilie 1964,
care respingea încercările URSS de a stabili direcţiile de dezvoltare în ţările socialiste aflate
sub umbrela sa, se afirmă clar dreptul la independenţă şi principiul neamestecului în treburile
interne ale altor state cu evocarea normelor stipulate în documentele ONU.Independenţa
presupunea o industrie dezvoltată şi modernă, ceea ce impunea relaţii de colaborare cu ţările
dezvoltate. De altfel, dezvoltarea industriei era un răspuns la încercările sovietice de a rezerva
României un viitor agrar. Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea industriei necesita
eforturi importante, importuri de maşini, utilaje şi tehnologie.Cu toate măsurile luate pentru a
se mări ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat, de la 17,1% cât a fost în
perioada 1956-1960, la 29,5% în perioada 1966-1970, sursele de finanţare interne erau
insuficiente pentru realizarea obiectivelor privind industrializarea şi modernizarea economiei.
S-a pus problema solicitării unor credite în devize libere de la Banca Internaţională de
Colaborare Economică din cadrul CAER cu sediul la Moscova. Răspunsul a fost negativ din
lipsa lichidităţilor în valută la această bancă. Autorităţile române au ajuns la concluzia că
singura soluţie este apelul la piaţa financiară mondială.În cadrul politicii de dezvoltare a
colaborării cu ţările occidentale, conducerea României a stabilit să se ducă negocieri pentru
aderarea ţării la Fondul Monetar Internaţional şi la Banca Mondială. La finele anului 1969,
preşedintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, a făcut o vizită în România, la invitaţia
Ministerului Afacerilor Externe. Cu acest prilej, în discuţia pe care a avut-o cu Nicolae
Ceauşescu s-a stabilit să se înceapă negocierile pentru aderare. Pe această bază am convenit
cu McNamara ca o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional să vină în România la
începutul anului 1970 pentru a demara negocierile tehnice.Negocierile s-au purtat la Bucureşti
între delegaţia Fondului condusă de Wittome - director pentru Europa - şi delegaţia română,
care era formată din reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor (Florea Dumitrescu - ministru,
conducătorul delegaţiei, Iulian Bituleanu - adjunct al ministrului, Costin Kiriţescu -
monetarist, Gh. Crăiniceanu - directorul Direcţiei valutare, Dumitru Lăzărescu - specialist în
relaţiile valutare), ai Ministerului Afacerilor Externe (Nicolae Ecobescu - adjunct al
ministrului, Mada Ioan) şi alţi specialişti. Pe parcursul negocierilor, delegaţia noastră se
consulta cu reprezentanţi din conducerea Băncii Naţionale, Vasile Malinschi – guvernator - şi
ai Comitetului de Stat al Planificării, Gh. Stroe – vicepreşedinte. Periodic, îi informam direct
pe Nicolae Ceauşescu şi pe Ion Gheorghe Maurer - prim-ministru.În timpul negocierilor, cea
mai importantă problemă au constituit-o stabilirea cotei de capital de participare, mărimea ei
şi forma de depunere. Reglementările Fondului prevedeau că fiecare ţară care doreşte să
devină membru trebuie să depună 90% din cotă la FMI, în aur. Eforturile pe care le face un
membru la depunerea cotei se recompensează ulterior prin creditele folosite de la FMI care au
un nivel de dobândă avantajos, mult mai mic decât pe piaţa bancară internaţională.Discuţiile
au fost mai complexe şi datorită faptului că între ţările dezvoltate - SUA, Franţa, Germania
federală - se intensificaseră confruntările cu privire la rolul monetar al aurului, la necesitatea
desfiinţării aurului ca “barometru” al stabilităţii dolarului etc. De asemenea, noi am dorit să ne
clarificăm cât mai mult asupra condiţionărilor impuse de FMI şi BIRD la acordarea creditelor,
asupra aspectelor legate de trecerea în perspectivă la convertibilitatea leului şi
altele.Negocierile tehnice au durat aproape doi ani, iar acordul de aderare l-am semnat, în
numele Guvernului Român, la sediul FMI din Washington în decembrie 1972. După
terminarea lor, când totul era convenit cu reprezentanţii Fondului, propunerile finale de
aderare au fost discutate şi aprobate de Biroul Politic al partidului. Tonul discuţiilor l-a dat
Ion Gheorghe Maurer, care a subliniat importanţa acestui pas istoric, exprimând susţinerea
propunerilor. Toţi ceilalţi membri au susţinut şi aprobat propunerile de aderare. Despre
negocieri, despre prezenţa delegaţiei FMI la Bucureşti, despre aprobarea propunerilor nu s-a
făcut nici un fel de comentariu în mass-media.În timp ce negociam cu reprezentanţii Fondului,
participam periodic şi la lucrările Comisiei Financiar-Valutare a CAER, conform programelor
convenite. De câte ori mergeam la şedinţele acestei Comisii îl întrebam pe Nicolae Ceauşescu
în ce moment vom informa ţările socialiste membre CAER asupra acţiunii României de a
deveni membru al FMI şi Băncii Mondiale. De fiecare dată, Nicolae Ceauşescu îmi spunea că
nu este încă momentul. Căuta o perioadă mai relaxată în relaţiile internaţionale, evita să
tensioneze aceste relaţii cu ştiri inflamabile.Eram în semestrul II al anului 1972. Sosise
vremea în care urma să informăm partenerii noştri din CAER despre acţiunile României. La
şedinţa Comisiei Financiar-Valutare a CAER, care avea loc la Moscova, erau prevăzute pe
ordinea de zi probleme specifice, dar şi o Informare privind FMI şi BIRD. La discuţiile ce au
avut loc toţi miniştrii Finanţelor din celelalte ţări au criticat sever politicile acestor instituţii
capitaliste. În final, am luat cuvântul şi eu, arătând ce demersuri am întreprins pe linia aderării
României la aceste organisme. S-a declanşat o adevărată discuţie furtunoasă: că România se
aruncă în braţele capitalismului, că va fi subminată suveranitatea ţării, că România sparge
unitatea ţărilor socialiste etc. Le-am spus, în final, că hotărârea autorităţilor române este luată,
că ştim ce facem, că ştim să ne apărăm suveranitatea şi să promovăm interesele ţării. Am
subliniat că această acţiune se încadrează în politica externă a României, de a dezvolta
relaţiile cu toate ţările lumii, indiferent de orânduirea socială, şi cu organismele financiare
internaţionale care pot contribui la dezvoltarea cooperării economice între ţări.După şedinţă,
miniştrii Finanţelor din Ungaria şi Polonia au venit la mine şi m-au rugat prieteneşte să le
împărtăşesc şi lor din experienţa pregătirilor pentru aderare, subliniindu-mi că ţările lor nu-şi
permit să facă ceea ce face România. Am stat cu fiecare ore întregi şi le-am spus cu amănunte
cum am procedat şi cum ne gândim să acţionăm în relaţiile cu FMI şi BIRD. Menţionez că,
înainte de a primi împuternicirea Guvernului Român de a semna Acordul de aderare la FMI şi
BIRD, am prezentat propunerile de aderare Comisiilor Marii Adunări Naţionale. După ce am
făcut prezentarea în faţa a sute de deputaţi care constituiau Comisiile, am fost interpelat de un
deputat, pe nume Constantin Pârvulescu (fost secretar general al PCR, un cominternist
cunoscut, care, totuşi, la un moment dat, a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu într-un
Congres al PCR - n.r.), dacă am examinat bine unde intrăm şi dacă acest act nu va afecta
suveranitatea ţării? Am precizat în faţa Comisiilor reunite că am studiat cu răspundere
politicile acestor instituţii şi m-am angajat că tot ce voi întreprinde în relaţiile cu FMI şi BIRD
va sluji promovării interesului naţional. Comisiile au votat propunerile, iar eu am acţionat
împreună cu reprezentanţii MAE pentru pregătirea semnării documentelor de aderare: ne-am
consultat cu Ambasada României din SUA, cu reprezentanţii FMI şi BIRD, am stabilit data
semnării (15 decembrie 1972), m-am pregătit pentru primele discuţii privind colaborarea cu
cele două instituţii.La sediul FMI din Washington în prezenţa reprezentantului Ambasadei
României, Mircea Răceanu, am semnat Acordul de aderare a României la FMI. După acest
moment, ambasadorul român în SUA, Corneliu Bogdan, a organizat o recepţie pentru a marca
istoricul eveniment.În faţa drapelului României şi al FMI, reprezentanţii celor două părţi au
marcat începutul colaborării: din partea română: Florea Dumitrescu - ministrul Finanţelor,
Corneliu Bogdan - ambasadorul României în SUA, Vasile Voloşeniuc - preşedintele BRCE,
Mircea Răceanu - consilierul ambasadei; din partea Fondului: Lieftinck - director executiv la
FMI, care a reprezentat mulţi ani grupul de ţări membre (Olanda, Iugoslavia, Israel, România)
din care a făcut parte şi România, Wittome - director FMI pentru Europa, care a participat la
negocierile de aderare de la început până la sfârşit şi alţi reprezentanţi ai FMI.Înainte de
semnarea Acordului de Aderare, MAE a desfăşurat, prin ambasadele României, o amplă
activitate de informare a ţărilor membre la FMI şi BIRD cu privire la demersurile ce se fac
pentru ca şi România să devină membru la aceste instituţii. După semnarea documentelor de
aderare potrivit reglementărilor FMI şi BIRD, fiecare ţară urma să voteze primirea noului
membru.Astfel, s-a intensificat munca diplomatică din partea României solicitând sprijinul
ţărilor dezvoltate, cu o pondere de vot importantă, în cadrul FMI să finalizeze procesul de
votare pentru România. Procesul de votare din partea celorlalte ţări membre a prezentat o
anumită particularitate, dat fiind că România era prima ţară socialistă din cadrul CAER care
solicitase să devină membru (cu excepţia Iugoslaviei, care avea această calitate de la
înfiinţarea celor două instituţii internaţionale financiare). Un sprijin substanţial l-a primit
România atunci din partea autorităţilor din SUA, Anglia, Franţa, Germania Federală, Italia,
Olanda şi a altor ţări membre.Demersul României s-a bucurat atunci de aprecieri elogioase şi
încurajatoare. În întâlnirile pe care le aveam în acei ani cu miniştrii Finanţelor, respectiv cu
guvernatorii băncilor centrale din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în calitatea lor de
guvernatori sau viceguvernatori ai ţărilor respective la FMI şi BIRD, am fost profund
impresionat de atitudinea lor plină de amabilitate şi de deschidere pentru o colaborare
fructuoasă în avantajul ţărilor noastre, ceea ce ne-a stimulat în demersurile întreprinse în
perioada următoare.După ce România a devenit membru oficial la FMI, în cadrul unei
întâlniri cu McNamara, preşedintele Băncii Mondiale, acesta mi-a spus: “Acum când
România este membru al FMI şi al Băncii, ne-am gândit să-i acordăm pentru început credite
într-un volum de un miliard de dolari”. În sinea mea mi-am zis că Banca Mondială doreşte să
impresioneze autorităţile române şi celelalte ţări socialiste despre avantajele de care se bucură
România ca membru la aceste organisme internaţionale.În discuţii am mulţumit conducerii
băncii pentru ce s-a gândit să facă pentru România şi l-am întrebat pe McNamara pentru ce
putem folosi aceste credite, în ce domeniu, pentru ce obiective. Mi-a precizat: “În domeniul
infrastructurii”. L-am întrebat în continuare dacă aceşti bani trebuie să-i restituim Băncii. El
mi-a răspuns că “da, este normal sunt credite rambursabile, cu un anumit termen de graţie”.I-
am precizat că, dacă vom folosi creditele pentru autostrăzi, drumuri, poduri, nu vom putea
restitui la scadenţă, după 10-15 ani, creditele, pentru că asemenea obiective nu aduc venituri
decât în timp mai mare, 20-30 de ani. I-am mai spus că România nu este suficient de
dezvoltată pentru a lua bani din alte sectoare pentru a rambursa creditele pentru infrastructură.
Ca urmare, nu vom putea face apel la creditele oferite decât dacă le putem folosi pentru
creşterea producţiei, pentru crearea de noi locuri de muncă, pentru sporirea veniturilor. Avem
în programele noastre de dezvoltare economico-sociale obiective noi de realizat în diferite
domenii ale industriei, agriculturii etc., avem obiective de modernizat.McNamara mi-a
precizat că reglementările Băncii nu prevăd astfel de credite. I-am menţionat că, dacă am
putea primi credite pentru dezvoltarea producţiei materiale: bunuri de consum, utilaje, maşini,
atunci vom avea posibilitatea să ne angajăm la un volum şi mai mare de credite decât un
miliard de dolari. Mi-a părut rău că l-am dezamăgit, chiar pe primul om care ne-a întins o
mână, ne-a sfătuit cum să dezvoltăm colaborarea cu marea finanţă a lumii, cum putem să
contribuim la progresul economiei şi al ţării. Nu am dezarmat însă.M-am despărţit de
McNamara cu speranţa că vom găsi căile de colaborare. A fost un moment de insatisfacţie,
dar care a pregătit o mare victorie, a unei colaborări benefice pentru România. Am reuşit să
îmbunătăţim regulile Băncii Mondiale aplicate timp de circa 30 de ani, în beneficiul României
şi al zecilor de ţări membre care au beneficiat ulterior de credite de producţie de la această
instituţie.Întors în ţară, l-am informat pe Nicolae Ceauşescu despre poziţia prezentată
conducerii Băncii, care mi-a spus că am procedat bine. După câteva săptămâni, McNamara
informa autorităţile române că Banca a examinat propunerile noastre şi a modificat
reglementările. Astfel, România poate accesa credite şi pentru producţie. I-am mulţumit
atunci, dar o fac şi azi. “FELICITĂRI domnule MCNAMARA. Aţi dovedit că aţi fost nu
numai un mare strateg militar al SUA, dar şi un vizionar de frunte în domeniul economic,
financiar şi bancar!”Am pregătit obiectivele de finanţat împreună cu ministerele de resort, cu
băncile (Banca de Investiţii şi Banca Agricolă) şi am început negocierile pe obiective
concrete. În întreaga mea activitate ca ministru al Finanţelor am fost călăuzit de angajamentul
luat în perioada de pregătire a aderării, că voi veghea şi voi milita în permanenţă pentru
promovarea interesului naţional. Fiecare obiectiv pe care îl prezentam pentru a fi finanţat cu
credite de la Banca Mondială era analizat împreună cu preşedinţii celor două bănci: Mihai
Diamandopol, de la Banca de Investiţii, şi Ion Ruşinaru, de la Banca Agricolă (specialişti de
înaltă clasă şi colaboratori de nădejde), prin prisma eficienţei, a creşterii producţiei, a
productivităţii muncii şi a contribuţiei la creşterea exportului şi a veniturilor care să permită
restituirea creditelor şi a dobânzilor aferente.În perioada 1973-1989, România a beneficiat de
credite de la FMI şi Banca Mondială de circa şase miliarde de dolari, credite care au contribuit
la creşterea economică, la industrializarea României, la modernizarea agriculturii şi a altor
domenii.Experienţa arată că orientarea creditelor primite de la Banca Mondială, în special
pentru dezvoltarea şi tehnologizarea producţiei, a permis României creşterea exporturilor şi a
încasărilor valutare, asigurarea surselor pentru rambursarea creditelor primite şi creşterea
veniturilor populaţiei.Analiza relaţiilor altor ţări cu FMI şi Banca Mondială mai scoate în
evidenţă că finanţarea din credite cu prioritate a infrastructurii a dus multe ţări la creşterea
datoriei externe, la sărăcie şi mizerie. Sunt edificatoare în acest sens relatările şi concluziile
cuprinse în cartea: “Confesiunile unui asasin economic”.Autorul volumului, John Perkins,
arată că, după ce a ajutat ţările în care a lucrat cu credite de la Banca Mondială să realizeze
aeroporturi, autostrăzi, să construiască centrale care să producă electricitate etc., deci a
contribuit la modernizarea ţărilor respective, a ajuns la constatarea că sărăcia şi mizeria sunt
mai mari după îndatorarea ţărilor decât la început şi se consideră vinovat, se consideră asasin
economic. John Perkins a avut curajul să descrie asasinii economici astfel: “Mercenarii sau
asasinii economici (AE) sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din
întreaga lume pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca
Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte
organizaţii de «ajutorare» străine către seifurile corporaţiilor gigant şi buzunarele acelor
câtorva familii de bogătaşi, care controlează resursele naturale ale planetei. Mijloacele de care
uzează în acest scop, variază de la rapoarte financiare frauduloase, alegeri trucate, mită,
şantaj, sex, ajungând până la crimă.”Am făcut această prezentare pentru a atrage atenţia
autorităţilor române că au o mare răspundere în angajarea şi utilizarea creditelor de la Banca
Mondială, mai ales acum, când s-a pus problema angajării unui credit de multe miliarde euro,
pentru a nu lăsa generaţiilor viitoare un cadou amar - care le poate otrăvi viaţa.Revenind la
relaţiile de început dintre România şi Banca Mondială, în primii 10 ani de la aderare, România
a încheiat 33 de acorduri de împrumut pentru proiecte din industrie, agricultură, transporturi şi
altele. Folosirea creditelor de la Banca Mondială pentru asemenea proiecte, concomitent cu
creşterea producţiei interne, a contribuit la mărirea volumului de investiţii în economia
naţională de la patru miliarde dolari, cât era acest volum în anul 1970, la circa 10 miliarde de
dolari în fiecare din anii următori. Din cele 33 de proiecte creditate, 17 erau finanţate prin
Banca de Investiţii, iar alte 16 erau finanţate prin Banca pentru Agricultură şi Industria
Alimentară. Din totalul proiectelor 15 obiective s-au realizat integral cu echipamente şi
materiale din ţară, ceea ce a impulsionat dezvoltarea unor sectoare ale industriei, dar a avut şi
un impact negativ, ducând la unele întârzieri în punerea în funcţiune a obiectivelor
respective.Pentru fiecare proiect de investiţie finanţat cu credite de la Banca Mondială, Banca
de Investiţii şi respectiv Banca Agricolă ţineau o evidenţă strictă privind folosirea creditului -
Fişa creditului şi problemele intervenite în execuţie. Periodic, Banca şi ministerul de resort
analizau problemele şi stabileau măsurile care trebuiau luate. Deseori, asemenea analize se
făceau în cadrul Guvernului, care se încheiau cu soluţiile de aplicat pentru finalizarea
obiectivului şi atingerea parametrilor proiectaţi (producţie, productivitate, venituri la 1.000 lei
fonduri fixe, export etc.).În anul 1977, de exemplu, au fost înfiinţate şi reorganizate peste 100
de întreprinderi şi centrale economice: industriale, de construcţii etc. (Întreprinderea de
produse electronice şi electrice “Electroargeş” cu sediul în Curtea de Argeş, Întreprinderea de
ţevi Zalău, Combinatul industrial pentru construcţii de maşini în oraşul Bistriţa, Combinatul
de fibre sintetice Câmpulung, Întreprinderea de maşini unelte, accesorii şi scule în municipiul
Baia Mare, Întreprinderea de rulmenţi grei Ploieşti, Întreprinderea de ţevi sudate Zimnicea,
Întreprinderea de anvelope Zalău etc. Unele din aceste întreprinderi au fost finanţate şi cu
credite de la Banca de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).În perioada 1972-1989, România,
în calitate de membru al FMI şi BIRD, a reuşit să construiască cu credite de la Banca
Mondială obiective de mare importanţă pentru economia românească: Combinatul de oţeluri
speciale Târgovişte, Întreprinderea de ţevi Roman, Combinatul de fibre sintetice Câmpulung
Muscel, Întreprinderea de anvelope Zalău, Combinatul de îngrăşăminte chimice Bacău,
dezvoltarea Combinatului chimic Craiova, Uzina hidroelectrică Râul Mare Retezat, CTE
Turceni etapa a II-a şi multe alte zeci de unităţi economice care au creat zeci de mii de locuri
de muncă, au mărit avuţia naţională a ţării.În realizarea unor astfel de obiective efortul propriu
al ţării a fost determinant. Rata acumulării din venitul naţional a fost forţată o bună perioadă
de timp. În intervalul 1970-1989, ponderea fondului de acumulare în venitul naţional utilizat a
fost între 29,5-36,0%. În structura fondului de acumulare suma investiţiilor nete a marcat o
dinamică puternică. Această rată forţată a avut şi un efect negativ. Mărindu-se frontul de
investiţii peste puterile economice ale ţarii multe obiective nu au fost terminate la termen,
ducând la imobilizarea unor fonduri importante, la scăderea eficienţei economice. În acest
context este de menţionat că specialiştii FMI şi BIRD, în discuţiile cu reprezentanţii
României, abordau asemenea aspecte, dar nu condiţionau acordarea împrumuturilor de o
manieră insuportabilă. Contau în mare măsură pe răspunderea autorităţilor române.După
1989, conţinutul negocierilor şi al acordurilor de împrumut a fost diametral opus. Aceste
acorduri au avut un caracter blocant, distructiv, demolator. În analizele şi scrierile mele am
caracterizat acordurile încheiate după 1989 antieconomice, antinaţionale şi
anticonstituţionale.Asemenea acorduri prevăd: se închid atâtea întreprinderi, se lichidează
atâtea combinate industriale, agricole etc. Reiau aici o formulare din Acord: “Iniţierea
privatizării a 50 de întreprinderi acceptabile pentru Banca Mondială” (deci nu contează
părerea României??) prin aşa-numita metodă «în pachet» aceste întreprinderi reprezintă
10,7% din capitalul social al FPS”. Deci întreprinderile se vând în pachet, deşi au fost făcute
una câte una, chiar cu bani de la Banca Mondială. Desigur, vina este a autorităţilor române
care s-au abătut grav de la angajamentul luat la Aderarea României la FMI şi BIRD, potrivit
căruia colaborarea cu FMI şi BIRD va acţiona în direcţia promovării interesului naţional, şi de
la prevederile Constituţiei României. Asemenea acorduri au dus la dezindustrializarea
României, la jefuirea avuţiei naţionale şi la îndatorarea gravă a ţării, de aceea propun
Parlamentului României şi preşedintelui ţării să ceară politicienilor şi guvernanţilor care au
participat la ruinarea economiei şi la falimentarea ei să-şi asume răspunderea şi să stabilească
sancţiuni pe măsura faptelor.COSOR: Noi care am trăit etapa industrializării României ştim
ce eforturi uriaşe au fost făcute pentru ca România să intre în rândul ţărilor dezvoltate. Ca
unul care am participat la negocieri cu FMI ştiu cum s-a derulat colaborarea cu acest organism
şi cu Banca Mondială. Erau interesaţi dar şi satisfăcuţi că banii obţinuţi se utilizau pentru
dezvoltarea economiei şi o spuneau deschis. Atunci când încercau să impună măsuri care
dezavantajau economia, cum a fost cazul creşterii dobânzilor la credite li s-a explicat
consecinţele în economie şi au cedat. Desigur, unele solicitări se acceptau cum a fost cazul cu
creşterea preţului petrolului la gura sondei de la cca 450 lei tona la 1600 lei tona. Generaţia de
atunci era mândră că România se va ridica pe treapta pe care o merită şi a făcut eforturi supra
omeneşti pentru industrializarea ţării şi asigurarea unui nivel de trai decent al populaţiei.
Această dezvoltare economică deranja însă ţările care cuceriseră pieţele mondiale şi doreau să
domine piaţa. O primă încercare de a distruge economia României au făcut-o în anul 1980
când au regizat intrarea în încetare de plăţi a României. Pentru cei care ne-am ocupat de
aceste probleme ne-a surprins că datoria externă a României de 12,5 miliarde dolari era de trei
ori mai mică decât a Ungariei şi de şase ori decât a Poloniei. Până în 1989 n-au reuşit să
distrugă industria şi agricultura României. În ţară se producea şi din valorificarea produselor
industriale şi agricole la export s-a reuşit achitarea datoriei. Desigur cu eforturi supra
omeneşti. Momentul le-a devenit favorabil după 1989 când au găsit trădători şi hoţi puşi în
fruntea ţării, care pentru comisioanele încasate şi îmbogaţirea lor şi a mafiei din care au făcut
parte, au organizat distrugerea industriei şi a agriculturii şi vânzarea obiectivelor strategice
către cercurile de afaceri străine interesate. România a rămas în sapa de lemn. Consecinţele le
vedem acum şi viitorul este şi mai sumbru. Este curios că nu s-a găsit o minte luminată care să
curme acest jaf. Este un blestem al acestui popor român să fie ocupat de străini şi umilit.

Read more: CUM A SEMNAT ROMÂNIA COMUNISTĂ ACORDUL DIN 1972 CU FMI
(ROMANIA ESTE MEMBRU FONDATOR AL FMI!) http://axa.info.ro/arhiva/anul-iii/axa-
42/item/528-cum-a-semnat-romania-comunista-acordul-din-1972-cu-fmi-romania-este-
membru-fondator-al-fmi#ixzz0zrlkmVpI