Aparitia scrisului,tiparului si moduri de pastrare

Oamenii au cautat sa reproduca cuvintele vorbite prin diferite semne si sub diferite forme, pentru ca n
acest fel sa inlesneasca retinerea lor si comunicarea intre indivizi.

Asa s-a nascut forma cea mai rudimentara a scrisului.

Astfel, in Egipt, s-au folosit diferite forme de scriere , cum ar fi hieratica, utilizata de preoti din cele mai
vechi timpuri si care este foarte greu de descifrat, scrierea numita demotica , folosita in popor, si
scrierea hieroglifa, folosita in carti si viata sociala.

Scrierea hieroglifica a aparut la inceput in interiorul piramidelor si sanctuarelor.

O forma destul de veche, inspirata din scrierea hieroglifica, este scrierea cuneiforma folosita timp de
peste 30 de veacuri de catre asiro-caldeeni.

O alta forma de scriere , inspirata din aceeasi scriere hieroglifica, a fost aceea a alfabetului fenician,
folosit in sec.XIII i.e.n.

Descoperirea hirtiei a adus dupa sine si inventia tiparului in 1450 in Europa creat de catre Johannes
Gutenberg.

Primele carti s-au tiparit la Mainz (Germania), iar apoi tiparul s-a raspandit si in alte tari din Europa
(Franta, Italia).

In Tarile Romane prima tipografie dateaza din 1508 la Targoviste, tara noastra fiind printre primele tari
din rasaritul Europei care a cunoscut aceasta inventie.

Apar primele carti de cultura romana pentru romani si pentru popoarele slave vecine.

In aceasta vreme s-au intocmit si primele harti, care vor usura calatoriile pe mari si oceane.

Aparitia tiparului a adus profunde urmari asupra culturii est-europene si a dus la aparitia cartilor si a
unor tiparituri religioase.

Primele carti in limba romana au fost tiparite intre anii 1665-1688 de catre Diaconu Coresi in circa 40 de
titluri care au circulat pe tot teritoriul tarii.

Scrierea, cifrele, suportul pentru scriere şi uneltele de scris – toate produse ale minţii omeneşti –
continuă să ocupe un loc important în toate domeniile de activitate şi în toate manifestările culturale şi
ştiinţifice.

De-a lungul istoriei, popoarele au inventat diferite semne cu ajutorul cărora notau fapte, întâmplări, idei.

Obiecte simbolice, cum sunt o pasăre, un şoarece, o săgeată şi o broască, menţionate de

Herodot,alcătuiau mesajul sciţilor către Darius, regele perşilor, când a pornit expediţia împotriva lor.
Şi astăzi sunt cunoscute semne simbolice, ca porumbelul alb a lui Picasso flamura albă ridicată pe front şi
altele.

Semnele mnemonice, de asemenea sisteme primitive de scriere, care au fost întâlnite în multe părţi ale
lumii, sunt prezentate de nodurile de sfoară, răboj etc.

Pictografia şi ideografia au permis oamenilor să dea unui desen o valoare aproximativ fonetică, ajungând
la un pas de alfabet. Ideografia în zilele noastre este reprezentată de semnele de circulaţie, semnele de
aritmetică, chimie, astronomie etc.

Scrierea hieroglifă egipteană a fost descifrată abia în anul 1822 de către Champollion. Acestă scriere era
constituită dintr-un complex de semne format din păsări, animale , flori, peşti etc., ce erau aşternute pe
papirus de scribi aflaşi în poziţie şezând, cu picioarele încrucişate şi cu tăbliţa sprijinită pe genunchi.
Scrierea hieratică egipteană se realiza de la dreapta spre stânga.

Scrierea cuneiformă, folosită prin anul 3100 î.d.Hr. prin locurile în care astăzi este Kuweitul, era
constituită din semne de forma unor cuie şi se practica de obicei stând în picioare, cu tăbliţa în mâna
stângă. Instrumentul de scriere era o bucată de trestie sau un lemn rotund ascuţit, iar scrierea se citea
de la stânga la dreapta.

Vechea scriere chineză este o scriere ideografică ce s-a păstrat până în zilele noastre. Direcţia de scriere
pe acelaşi rând era de sus în jos, iar rândurile se succedau de la dreapta la stânga. Sensul unui cuvânt în
limba vorbită se schimă după poziţia sa în cuprinsul frazei, după gestul care-l însoţeşte şi după înălţimea
muzicală a tonului. Dicţionarul realizat prin secolul XV-XVI d.Hr. conţinea 44440 de ideograme. Treptat
numărul lor a fost redus, iar în prezent se scrie pe orizontală, concomitent cu popularizarea noului
alfabet cu litere latine.

Scrieri ideografice mai sunt şi cele folosite în Insula Peştelui, scrierea Maya etc.

Scrierea silabică a devenit posibilă când nivelul cultural a fost mai ridicat şi spiritul de observaţie mai
accentuat. Astfel s-a ajuns să se înţeleagă că un cuvânt este format din sunete ce se pronunţă printr-o
singură deschidere a buzelor, deci în silabe. Desigur, astfel se reduce numărul semnelor şi scrierea
devine accesibilă unui cerc mai larg de oameni.În această categorie intră scrierile japoneză, cipriotă ş.a.

Alfabetul este urmarea firească a unei îndelungate evoluţii, cel fenician având meritul de a fi dat naştere
tuturor scrierilor alfabetice în general. Scrierea cursivă feniciană, care a apărut pe la începutul anului 500
î.d.Hr., se realiza cu ajutorul a 22 de semne pe tăbliţe de calcar, ulcioare sau papirus, de la dreapta la
stânga pe orizontală. Datorită legăturilor comerciale ale fenicienilor, alfabetul s-a raspândit din apus
până în răsăritul îndepărtat, apărând alte tipuri de scrieri, cu diferenţieri pronunţate faţă de cea
feniciană, aşa cum le cunoaştem şi astăzi: scrierile siriene, alfabetul ebraic, scrierea brahmi, alfabetul
arab etc.

Alfabetul consonantic şi vocalic grecesc dovedeşte cert originea sa feniciană prin ordinea literelor,
formelor apropiate şi semne deosebite pentru vocale. Construcţia literelor greceşti a evoluat continuu,
pentru ca în secolul V î.d.Hr. să fie adoptat un alfabet complet. În secolul al IV- lea î.d.Hr. apare forma
cursivă, cu trasare mai rapidă, apar legăturile între litere şi scrierea livrească, ce dă naştere literelor
minuscule aproape de forma actuală. Acelaşi secol aduce semnul de sfârşit de propoziţie, care era
format din două puncte, iar ca semn de întrebare punctul şi virgula.

Alfabetul latin a apărut ca o variantă a celui grecesc. Introdus prin intermediul etruscilor, alfabetul latin
s-a impus destul de repede, adaptarea fiind uşoară, limba latină având mai puţine consoane decât
greaca. Din alfabetele greceşi arhaice au fost preluate sunete, unele au fost modificate, altele reaşezate.
În locul vechilor denumiri, latinii au desemnat literele după sunetul lor.

Ca şi grecii, vechii romani foloseau foloseau în scrierea monumentală numai litere capitale, din care au
derivat literele mari de tipar. Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea d.Hr., dezvoltându-se diferit
la fiecare naţiune.

Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789, a determinat o răspândire puternică a
minusculelor în Franţa, Germania şi Italia, înlocuind treptat celelalte forme, până la apariţia scrierii
gotice, a carei raspândire a fost şi mai mare.

Din timpul literelor gotice a apărut creionul cu plumb, aur, argint sau aramă. Cu stiloul de os sau de
metal romanii scriau pe tăbliţe cerate, folosind partea ascuţită la scris, iar cealaltă la netezirea
suprafeţei. Pe papirus s-a scris cu calamusul de trestie, apoi cu penelul şi cu strămoşul peniţei –
calamusul de bronz. Pe pergament şi hârtie se scria cu pene de gâscă (cele mai scumpe erau cele de bază
sau cele de corp), care au fost folosite până în secolul al XIV-lea, când a apărut peniţa de fier.

Cerneala la romani se prepară din negru de fum, clei şi apă;