Adam si Eva

Cercul cautarilor ei se largea treptat, strabatand uneori pajisti, alteori urcand înaltimi.
Cauta mereu. Dorinta intensa dinlauntrul inimii ei crestea cu fiecare ora ce trecea. Dar,
întotdeauna,el nu era de gasit.În disperare, si-a întins mainile spre cer si a strigat:
„Unde e el? Unde e el-ul meu?”Auzi din nou cuvintele Dumnezeului ei: „Asculta
soapta duhului din adancul launtrului tau.”Atunci duhul din launtrul ei tresari. Blanda lumina
ce o acoperea stralucea acum într-o intensitate aproape angelica. Adulmeca aerul, si acolo, pe
cea mai înalta culme îsi epuiza toateputerile strigand:„Doamne! Domnul meu Adam! Vino!
Vino, domnul meu Adam. Vino degraba.”Adulmeca din nou aerul dimprejur. Valvataia
duhului ei tresari înca o data în exterior, într-ostralucire reînnoita. Rasucindu-se spre rasarit, a
început sa alerge cat o tineau puterile.

Mult dincolo de îndepartatul orizont, pe un alt munte, un om trudit si întristat a sarit

dintr-odata în picioare, întorcandu-se spre apus. Tresarise ceva în duhul sau. Radia acum o
lumina ce, cu siguranta, o egala pe a oricarui înger.„Ea este acolo. Undeva… O simt.
Ma cheama. Ma cheama pe mine!” Mistuit de entuziasm, s-a avantat în coborarea
muntelui, sarind peste suvoaie, ocolind bolovanii, arcuindu-se peste paraie. Era aproape nebun
în goana lui spre apus.Acum însa el era sigur. Ea era aproape si venea si ea… catre el… cu
aceeasi abandonare desine.Niciodata înainte, si niciodata de atunci n-a mai fost vreun om atat
de rapid; pana si aerul vajaia la trecerea lui.De-a lungul campiei si a pajistei venea ea, ezitand
doar atat cat sa-si dea seama din nou de profundul instinct al fiintei ei spirituale; apoi gonea
mai departe pentru a strivi legile naturii înviteza ei. Fara sa stie nici unul din ei, caile lor aveau
sa se întalneasca chiar la intrarea în GradinaEdenului.

Cu toate ca erau înca departe unul de celalalt, el a zarit-o pentru o clipa, o clipa
nemaipomenita. „Am vazut-o, dar acum a disparut.” Înca o data se azvarli în lupta
cautarii.”Atunci undeva în departare, de data aceasta nu cu duhul, ci cu urechile, el auzi:
„Vino, domnul meu Adam, vino!”Aproape pierzandu-si mintile se avanta în directia ecoului
acelui sunet, strigand din toateputerile:„Iata-ma, vin! Vin!” De undeva din spatele uriaselor
radacini ale Pomului Vietii, aparu din nou sclipitoarea figura!Acum putea s-o vada clar. Era
mai frumoasa decat orice închipuire a imaginatiei lui. Adisparut din nou din privirile sale,
lasandu-l pe om la granita dintre luciditate si nebunie.„Este ea a mea! Ea a mea!”, a strigat el
mai mult poticnindu-se, decat alergand. „Cu siguranta ca m-a vazut”, se gandea el. Se
potriveste cu mine în acest zbor spre înainte. Ea doreste savina la mine!”

Astfel se trezi nu doar tanguindu-se în alergare, ci strigand cu voce de

tunet:„Te iubesc. Te iubesc. Ma auzi, te iubesc.” Ea îi mai aparu înca o data în priviri.
Spatiul se-i despartea se sfarsea cu repeziciune. Dintr-odata amandoi s-au oprit, total
nedumeriti de ceea ce urmau sa faca. Atunci Omul a urlat din nou: „Ma auzi? Te iubesc!”
Spontan, au zburat unul în bratele celuilalt, în timp ce le auziraspunsul ei fara echivoc: „Te
iubesc, te iubesc si eu… asa cum ma iubesti tu.”Cu bucurie, cu strigate, cu rasete si cu lacrimi
s-au lipit unul de celalalt într-o îmbratisare salbatica, iar în tot acest timp omul continua sa
exclame: „Esti frumoasa. Si te iubesc, te iubesc! Cand avea loc se facea auzit si raspunsul ei
convingator: „Si eu te iubesc!”

Razand într-un delir decent si jubiland ontr-o bucurie neretinuta, el o elibera din
îmbratisare siridicand-o sus pe bratele sale vanjoase, lasa capul pe spate si striga puternic spre
ceruri:Iubesc!În sfarsit iubesc! Si simt ca sunt iubit.Cu entuziasmul unui copil, o tinea ridicata
pe bratele-i întinse si spuse din nou: „Stiai?! Stiai ca tu odata erai în mine? Ascunsa
în mine! Aici. Vezi? Tu însuti! O creatura atat de minunataca tine. În mine.
Chiar aici, în pieptul meu. Aici erai tu. Si stii - tu esti facuta… din mine!
Noi…am fost… despartiti. Acum priveste, suntem din nou împreuna. Te-ai reîntors la mine!”

A tras-o spre el, învartindu-se împreuna în timp ce se strangeau în brate.„Împreuna!

Vesnic!”Ultimele lui cuvinte pareau ca încolacesc întreaga creatie.Tinand-o acum alaturi de el,
a aruncat o privire de jur împrejur, iar apoi si-a ridicat mana spre ceruri.Doamne
Creator,Asculta-ma!Serafimi si heruvimi,Creaturi ale adancului,de pe uscatsi din vazduh,Eu
sunt din nou unul.Iata perechea mea!Mai frumoasa, mai slavita decat toate taramurile la
un loc.În sfarsit! Os din oasele mele,Carne din carnea mea.Iar eu… Omul! Domnul vostru
pamantesc… eu…Eu… nu sunt… nu mai sunt… singur!

Asculta-ma Lume vazuta,Asculta-maLume nevazuta,Singuratatea e înfrantaPentru

totdeauna!Si acum, Domnul meu,Dumnezeul meu,Creatorul meu:Nu era bine ca OmulS a fie
singur.Si nu mai sunt singur!De acum încolo,pentru vesnicie,Toate lucrurile sunt bune!A
mai ramas doar un singur lucru, desavarsirea finala a întregirii
totale…!”Asa s-a întamplat ca acolo, în netulburata frumusete a Gradinii Eden, un loc mai
frumos decatcerurile si pamantul, El a îmbratisat-o din nou si în timp ce îngerii se bucurau de
acel veac primordial al inocentei, stapanitorul pamantului si perechea lui deveneau înca o
data… un singur trup.