Chestionar privind schimbările survenite in cadrul postului de televiziune “Moldova 1” odată cu venirea

democraților la putere.

Q1. Sunteți telespectator al postului de televiziune “Moldova 1”? Daca da, de cît timp?
a) Nu
b) Da, de la o vîrstă fragedă
c) Da, de cîțiva ani (2-5)
d) Da, de cînd s-a schimbat conducerea

Q2. Cum considerați, pînă acum un an, „Moldova 1” a fost o televiziune:

a) Independentă și neutră, oferind informații de orice tip, fără a fi influențată de cineva
b) Sub egida comuniștilor, mediatizînd doar partidul acestora și discriminînd opoziția
c) Condusă de democrați și corespunzînd principiilor unei societăți imparțiale
d) Alte versiuni

Q3. Care sunt plusurile televiziunii de astazi în comparație cu cea din anii precedenți?
a) Nu este sub o influență politică anume
b) Prezintă o ușoară îmbunătățire la capitolul imparțialitate
c) Dispune de obiectivitate și pluralism de opinie
d) Redă realitatea într-o măsură mai mare decît cu ceva timp în urmă
e) Nu prezintă plusuri

Q4. Pe parcursul acestor ani, ingerenţa puterii politice de la Chişinău s-a simțit în fiecare program
informativ. Credeți că acum situația s-a schimbat spre bine sau rău?
a) Spre bine, deja se vad unele schimbări
b) A rămas la fel, doar că acum e influențată de democrați
c) Spre rău, deoarece odata cu epuizarea Domnului Voronin sau epuizat și temele dispuse spre
mediatizare
d) Nu știu, prefer să nu fac astfel de concluzii pentru că e prea devreme să spunem ceva

Q5. Referitor la emisiunile culturale, ați remarcat o anumita ascensiune?

a) Nu, au rămas aceleași ca pe timpul vechii conduceri
b) Da, deoarece au aparut emisiunile Music, Arts and Drama și Music Mania, emisiuni ce trezesc intersul
tinerilor și îi determină spre vizionare
c) Da, pentru că s-a largit arealul emisiunilor pentru copii
d) Schimbările încă sunt minore, fapt datorat perioadei scurte de reabilitare a postului de televiziune
e) Nu știu

Q6. Schimbările survenite în arealul emisiunilor cu tentă politică, și anume apariția primei emisiuni a anului
“Politica în direct” cu Petru Macovei reprezintă:
a) Un prim-pas spre o mediatizare corecta și precisă a evenimentelor politice
b) O liberalizare a informațiilor privitor la partide
c) Un viitor haos în lumea politică
d) O situație neutră din toate punctele de vedere
Q7. Cum credeți, ce se va schimba în cadrul proiectului televizat “ Vectorul European” lansat în aprilie 2004
la Moldova 1, acum cînd datorită noii conduceri avem mai multe șanse de a ne integra în UE?
a) Vor fi prezenți mai mulți experți internaționali pentru a oferi informații din țările UE acreditate în
Moldova
b) Vor fi incluse reportaje și materiale de analiză speciale în cadrul rubricilor “Cronos European”
c) Va lipsi cenzura și va fi prezent pluralismul de idei
d) Nu vor surveni schimbări majore

Q8. În prezent ați dori să urmăriți postul de televiziune Moldova 1:

a) 24/24
b) O dată pe zi
c) De 2 ori în săptămînă
d) O dată în lună și mai rar
e) Nu doresc să-l urmăresc

Q9. Puteți avea acum mai multă încredere în informațiile propuse spre difuzare de către Moldova 1 decît în
trecut (exprimați-vă în procente) ?
a) 0%
b) 10 – 30%
c) 30 – 50%
d) 50 – 80%
e) Mai mult de 80%

Q10. Care ar fi principalele motive pentru care a-ți alege astăzi Moldova 1 și nu un alt post de televiziune
autohton?
a) Are cel mai larg areal de difuzare și astfel poate fi recepționat de un nr. mai mare de persoane
b) După caderea comuniștilor, aici sunt difuzate știri tot mai interesante, obiective și senzaționale
c) Îmi place să observ schimbarea majoră a televiziunii fostă-adeptă a opoziției puterii actuale, care e deja
de partea democraților
d) E o televiziune ce ne caracterizează țara
e) Alte motive

Q11. Sexul:
a) Masculin
b) Feminin

Q12. Vîrsta:
a) 18-22
b) 23-27
c) 28-35
d) 36-45
e) Peste 46

Q13. Naționalitatea:
a) Moldovean/roman
b) Rus/ucrainean
c) Bulgar/gagauz
d) Altă naționalitate

Q14. Nivelul studiilor:

a) Studii medii incomplete

 b) Școală generală sau profesională
c) Liceu sau școală proliceală
d) Studii superioare

Q15. Starea civilă:

a) Căsătorit (ă)
b) Celibatar (ă)
c) Tutore
d) Văduv (ă)

Q16. Mediul de proviniență:

a) Rural
b) Urban

Dimitriu Ana, C096.

1984 este un roman politic scris de George Orwell în 1948 şi tipărit în 1949. Acţiunea romanului are loc într-un viitor
distopic şi prezintă o parte din viaţa intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei.
1984 a imprimat foarte mulţi termeni şi idei în cultura contemporană, şi mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele
cel Mare, dubla gândire, poliţia gândirii, ingsoc. "Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine" este un simbol al controlului
excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acţiunile şi organizaţiile Oceaniei.

[Subiectul romanului
1984 este titlul unui roman politic scris de George Orwell. Iniţial a fost publicat de Martin Secker & Warburg, London, în
1949. Prima ediţie paperback (populară) a apărut la Penguin Books, Harmondsworth, în 1954. De atunci s-a retipărit
de 26 de ori.

Romanul lui George Orwell, editat în 1949, deşi receptat de foarte mulţi – încă de pe atunci – ca un semnal de alarmă,
rămâne şi acum departe de a fi doar o distopie învechită, mai mult, există voci care afirmă că, odată cu trecerea anilor,
el devine tot mai actual. Paradoxal poate, Statele Unite ale Americii sunt date ca fiind unul dintre exemplele cele mai
concludente, iar argumente în acest sens pot fi găsite (Jimi Hendrixînchis după Woodstock-ul din ’69 pentru că – sub
formă de protest faţă de intervenţia Americii în Vietnam – a cântat imnul naţional al USA, suprapunând peste, sunete
care mimau zborul avioanelor de război, al armelor şi exploziilor. Un alt exemplu este cazul lui Michael Cimino, ale
cărui filme au fost interzise în America după ce a regizat, în 1978, “The Deer Hunter” – cunoscut la noi cu titlul de
„Vânătorul de cerbi”).

Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de
sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu (îi pasă) de soarta ta, însă, în acelaşi timp, tu nu poţi
face nimic fără ca el să ştie: te supraveghează clipă de clipă.

În afară de afişele imense prezente pe toate blocurile, clădirile instituţiilor, panourile, mai există şi tele-ecranele, care
neîncetat transmit şi receptează simultan sunete şi imagini. În fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor –
există câte un tele-ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit.

Nu doar prin mijloace tehnologice însă, ci şi în mod direct, prin membrii unor instituţii specializate, are loc
supravegherea: patrulele de poliţie, zburând în elicoptere la mică înălţime „îşi bagă nasul prin casele oamenilor”, şi,
mult mai de temut: Poliţia Gândirii.

Aşa cum se întâmplă şi în Ferma animalelor (editată cu trei ani mai devreme, în 1946) valorile sunt răsturnate:

Războiul este pace

Libertatea este sclavie
Ignoranţa este putere

Pentru un mai bun control al minţii (celorlalţi) până şi limba este modificată, engleza (căci pe teritoriul Londrei este
plasată acţiunea) fiind înlocuită cu Nouvorba. Dacă avem sau nu acces la concepte în lipsa unor cuvinte sau expresii
care să le denumească, aceasta este o problemă încă dezbătută în cadrul psihologiei, filosofiei minţii, şi filosofiei
limbajului (ultimele două aflate în strânsă legătură), însă poziţia lui Orwell este evidentă: el porneşte de la presupoziţia
care infirmă ipoteza posibilităţii de a gândi în lipsa cuvintelor corespunzătoare: „Nu vezi frumuseţea desfiinţării
cuvintelor? Tu nu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade în fiecare an?! […] Nu
înţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul
literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi
necesar vreodată orişicui va fi exprimat printr-un singur cuvânt, cu sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri
secundare şterse şi uitate. […] Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă Libertatea este sclavie, când însuşi
conceptul de libertate va fi abolit?” (G. Orwell – 1984, pp. 74, 75)

În plus, stereotipia – nu unul dintre exemplele cele mai relevante: toate produsele de larg consum se numesc
Victoria (Denumirea e înlocuită de Huxley cu numele Ford) – cărţile proaste (scrise de maşini), filmele de aceeaşi
factură, au rolul de a menţine nivelul de educaţie şi de inteligenţă cât mai scăzute în rândul claselor de mijloc.

Tot în prima parte a cărţii, personajul principal masculin, Winston Smith, începe să ţină un jurnal (deşi ştie că
acest lucru e interzis – chiar dacă nu prin vreo lege scrisă). El detestă Partidul, şi este (într-o oarecare măsură)
conştient de ororile provocate de conducere, dar se poartă asemeni tuturor celorlalţi – indiferent că aceştia
îmbrăţişează ori nu doctrinele, ideologia general impusă – nelăsând să se vadă din comportamentul său nici o
urmă de nemulţumire.

Deşi Winston e diferit de majoritatea celorlalţi, viaţa pe care este obligat să o trăiască îşi lasă o amprentă
puternică şi asupra personalităţii lui: Scrie „cu greu” în jurnal, povestind frânturi din seara precedentă, când a fost
la „un film foarte bun”, film de război cu femei terifiate şi „un braţ de copil zburând sus, sus, sus”. Publicul era
încântat şi aplauda; s-au auzit însă câteva proteste, dar acestea veneau din partea prolilor. Cei care „au început
brusc să facă gură şi să ţipe că n-ar fi trebuit să arate aşa ceva, nu de faţă cu copiii” au fost scoşi din sală, însă
probabil că nu au păţit nimic, căci „cui îi pasă ce zic prolii?”. Dacă ar fi fost vorba de membri ai Partidului (adică
toţi în afara prolilor) ar fi fost cu siguranţă omorâţi, iar existenţa lor ştearsă până la ultima urmă palpabilă din
memoria celorlalţi.

Zilnic, la ora unsprezece, toţi oamenii – inclusiv cei care ocupă funcţii destul de importante în cadrul Partidului
Interior (cum ar fi cazul lui O’Brian) – îşi întrerup orice altă activitate pentru a participa – în grup – la „Cele două
minute de ură”, în care, pe câte un tele-ecran imens amplasat în holul principal al fiecărei clădiri, apare figura lui
Emanuel Goldstein, inamicul numărul unu al Partidului (al statului Oceania), iar cei care asistă se exteriorizează
vehement, stăpâniţi de sentimente care alunecă dinspre frică spre mânie, apoi ură. Chiar şi Winston – care îl
simpatizează în secret pe Goldstein – doar mimând iniţial aceeaşi adversitate împărtăşită de ceilalţi, se lasă dus
de val (sau poate e vorba de hipnoză în masă) surprinzându-se în final că strigă cu ură şi gesticulează furios
spre figura de pe tele-ecran. Prin aceste „două minute de ură” se urmărea atât amplificarea celor mai negative
sentimente umane, cât şi menţinerea trează a atenţiei asupra inamicului (intern: Goldstein, şi extern: Eurasia, cu
care acesta se spune că ar fi colaborat, iar Oceania, aflată sub guvernarea Fratelui cel Mare, ar fi fost în război):
inamicul există, este activ, iar Partidul luptă pentru a-şi proteja poporul.

Pe Goldstein nu îl văzuse nimeni niciodată (mai târziu, pe parcursul romanului, se lasă chiar de înţeles că el nici
măcar nu ar exista) dar se tot vorbeşte despre organizaţia lui secretă şi misterioasă, Frăţia, la fel de vicleană şi
de temut ca Secta Orbilor din capitolul al treilea (Dare de seamă despre orbi) al cărţii lui Ernesto Sábato, Despre
eroi şi morminte. El e pretextul atât pentru nenumăratele arestări făcute de Poliţia Gândirii, cât şi pentru a arunca
vina asupra unui singur duşman: unul singur care nu vede Adevărul, ceilalţi fiind doar victime nefericite ale
acestui nebun puternic şi viclean.
Relevant este şi pasajul în care apar pentru prima oară copiii familiei Parsons (familie vecină cu Winston în
Blocul Victoria), de mici adepţi înflăcăraţi ai Partidului şi ai practicilor drastice şi violente exercitate de Poliţia
Gândirii (urmând, mai târziu, să-şi denunţe chiar tatăl ca fiind „criminal al gândirii”). Orwell nu alocă un spaţiu
foarte larg subiectului, însă pasajele sunt relevante, aproape terifiante. O paralelă foarte interesantă poate fi
făcută cu filmul The Wall, al celor de la Pink Floyd (1982), care acordă o deosebită atenţie temei educaţiei.

În capitolul următor întâlnim una dintre frazele cheie ale cărţii – una dintre ideile care fundamentează teoria lui
Orwell cu privire la puterea extraordinară a regimurilor to-talitare:

„Cine controlează trecutul controlează viitorul.

Cine controlează prezentul controlează trecutul.”

În funcţie de interesele Partidului, orice urmă a vreunui eveniment, lucru (articol de ziar, carte, etc.) ori persoană
poate lua calea „găurilor de memorie”, ajungând scrum, şi fiind cu desăvârşire uitat (sau înlocuit – cum se
întâmplă în cazul duşmanului, respectiv aliatului de război al Oceaniei: rolul era schimbat odată la câţiva ani între
Eurasia şi Estasia , dar totul ca şi cum alianţa, respectiv adversitatea, ar fi durat de o veşnicie, fiind neschimbate
şi imposibil de schimbat vreodată.

Despre perioada de dinainte de revoluţie – de dinainte de Era Fratelui cel Mare – nimeni nu are amintiri clare, şi
nici nu poate şti cât e adevăr şi cât fantezie din ceea ce se scrie in manualele şi cărţile de istorie. E „ca o ecuaţie
cu două necunoscute”.

Exasperantă e şi sărăcia, care generează mizerie şi boală. Conducerea nu se află în imposibilitatea de a asigura
un nivel de trai ceva mai ridicat, însă are tot interesul să nu o facă.

„Dacă există vreo speranţă ea stă în proli” scrie Winston în jurnal, amintindu-şi o experienţă sexuală cu o femeie
bătrână într-un cartier al prolilor, care avusese loc cu vreo trei ani în urmă. Prolii (aproximativ optzeci şi cinci la
sută din populaţia Oceaniei) nu erau îndoctrinaţi, nici supravegheaţi („Prolii şi animalele sunt liberi” – spunea o
lozincă a Partidului), însă trăiau într-o mizerie şi sărăcie îngrozitoare, nefiind conştienţi de forţa lor. „Dacă există
vreo scăpare, ea stă în proli”, se gândeşte Winston, pentru că cei din Partid sunt atât de strict supravegheaţi,
încât nu au cum să se organizeze în grupuri, şi nici măcar nu pot avea încredere pentru a-şi exprima –
eventualele – păreri neortodoxe.

Durabilitatea sistemului stă tocmai în teroare. (Ca şi în Sărbătoarea Ţapului, unde Mario Vargas Llosa vorbeşte
despre regimul Trujilio din Republica Dominicană: „Tu mă furi pe mine? Chrinos săltă din nou în scaun şi faţa lui
cenuşie se înnegri. Clipea din ochi, speriat. Ce spuneţi Şefule? Dumnezeu mi-e martor… Ştiu bine că nu – îl
linişti Trujillo. Şi de ce nu furi, mă rog frumos, în ciuda puterii tale de a face şi de a desface? Din loialitate? Se
prea poate. Dar, înainte de toate, de frică. Ştii bine că dacă mă furi şi te descopăr că m-ai furat, te-aş da pe mâna
lui Johnny Abbes, care te-ar duce la închisoarea La Cuarenta, te-ar aşeza pe Tron şi te-ar carboniza, înainte de
a te arunca la rechini. Chestiile astea sunt pe placul imaginaţiei înfierbântate a şefului SIM şi a echipei care a
format-o. De-asta nu mă furi. Şi de-asta nu mă fură nici directorii, administratorii, contabilii, inginerii, veteranii,
şefii de echipă, etcetera, etcetera, ai companiilor de care te ocupi tu. De-asta sunt punctuali şi eficienţi, de-asta
au prosperat şi şi-au înmulţit întreprinderile, transformând Republica Dominicană într-o ţară modernă şi prosperă.
Ai înţeles? Perfect Şefule – tresări încă o dată Constituţionalistul Beţivan. Aveţi perfectă dreptate. În schimb –
continuă Trujillo, de parcă nu l-ar fi auzit, ai fura cât ai putea de mult dacă n-ai munci pentru familia Trujillo, ci
pentru familiile Vicini, Valdez sau Armenteros. Şi ai fura şi mai mult încă, dacă întreprinderile ar aparţine statului.
Atunci chiar că ţi-ai umple buzunarele”) (pp. 144-145).

În finalul primei părţi (dintre cele trei în care este structurat romanul) este descrisă o lungă plimbare pe care o
face Winston prin cartierele prolilor – univers de care se simte tot mai atras de când şi-a spus că aceştia ar fi
singura speranţă. De reţinut din acest pasaj sunt trei momente: În urma unei explozii datorate căderii unei
rachete în imediata lui apropiere, Winston dă peste o mână retezată de la încheietură, pe care, fără să ezite, o
împinge cu piciorul spre marginea străzii. Deşi lucid într-o mai mare măsură decât mulţi dintre cei printre care
trăia, îşi pierduse şi el – ca urmare a peste treizeci de ani în care Regimul controla faptele, gândurile şi
sentimentele fiecăruia – aproape total sensibilitatea. Atenţia lui – ca şi un scurt comentariu pe care îl face doar
pentru sine – se îndreaptă asupra unui grup de trei bărbaţi care discutau cu înflăcărare despre Loterie. Cifrele de
câştig declarate oficial – de altfel sume imense – nu erau niciodată cele reale, însă important era faptul că prolii
aveau un motiv pentru a trăi; mai exact, atenţia le era oarecum distrasă de la mizeria şi neajunsurile în care
trăiau. (Singurele distracţii ale prolilor în afară de Loterie erau berea ieftină şi articole pornografice editate şi
distribuite în acest scop de Partid).

Un ultim episod din plimbarea lui Winston o constituie vizita sa la anticariatul de unde, cu ani în urmă, îşi
cumpărase caietul devenit ulterior jurnal, însă acest fragment nu are relevanţă decât pentru firul narativ al
povestirii, în vederea unor evenimente care urmează. Până atunci însă, văzând un bătrân – care prinsese cu
siguranţă perioada de dinainte de Revoluţie, de dinaintea Erei Fratelui cel Mare – intrând într-un bar – cârciumă,
în argoul prolilor – îl urmează sperând să obţină răspunsuri la multele întrebări pe care şi le punea referitor la
vremea uitată (când el era încă un copil). Însă concluzia la care ajunge – în urma discuţiei cu bătrânul – e aceea
că puţinii oameni rămaşi în viaţă care să fi cunoscut istoria şi altfel decât din actualele manuale şcolare – erau
prea senili pentru a-l putea lămuri.

Partea a doua a cărţii începe cu prefigurarea unei poveşti de dragoste dintre Winston şi Julia, neînsemnat
membru al Partidului Exterior – pe care el o suspecta iniţial de spionaj din partea Poliţiei Gândirii – care-i
strecoară, într-un context favorabil, un bileţel cu mesajul „Te iubesc” şi cu care reuşeşte chiar să stabilească o
întâlnire într-un loc unde nu erau supravegheaţi.

Aşa cum sensibilitatea îi era într-o mare măsură atrofiată (vezi pasajul cu descrierea „unui film foarte bun”, ori a
celui cu mâna sfârtecată de la încheietură) nici instinctul sexual al lui Winston nu era cel al unui om normal:
Ajunşi într-o pădure – loc fără tele-ecrane, ori microfoane: „O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea
nu i se împotriveşte deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-şi poate defini vreo
senzaţie fizică; îşi dă seama de atingere şi atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere şi mândrie. Îi pare bine
de ce face dar nu are nici o dorinţă fizică” (Orwell, 1984, pag. 154).

Acesta era şi unul dintre obiectivele Partidului, pentru că atunci „când te regulezi, îţi consumi energia şi pe urmă
te simţi fericit şi ţi se rupe de-orice altceva” (idem, pag 169). Şi dacă sexualitatea nu poate fi reprimată cu totul,
atunci ea este transformată într-o practică animalică, trivială, care – privită intrinsec – repugnă (Datoria faţă de
Partid, după cum se spunea în şcoli) şi permisă doar între soţ şi soţie (cu toate că se tolerează parţial şi sexul cu
prostituatele din lumea prolilor); ceva asemănător se întâmplă şi cu instituţia familiei. Ea este permisă, chiar
încurajată – de asemenea dragostea părinţilor faţă de copiii lor. „Pe de altă parte însă, copiii sunt sistematic
montaţi împotriva părinţilor şi învăţaţi să-i spioneze şi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie. Familia a
devenit nici mai mult, nici mai puţin decât un auxiliar al Poliţiei Gândirii, o metodă prin care tot omul trăieşte, zi şi
noapte, înconjurat de nişte turnători care-i cunosc orice intimitate” (idem, pag. 170).

Winston şi Julia nu rezistă tentaţiei de a închiria o cameră doar pentru ei doi, un interior unde să nu fie
supravegheaţi de nimeni. Închiriază camera de deasupra anticariatului din zona prolilor, în care Winston mai
intrase de două ori până atunci.

La scurt timp după, O’Brien îl invită pe Winston la el acasă, pretextând că intenţionează să-i împrumute ultima
ediţie a Dicţionarului de Nouvorbă. Acesta se duce împreună cu Julia, iar O’Brien (după ce închide tele-ecranul –
ceea ce le este permis doar membrilor Partidulului Interior) îi asigură ca Frăţia există, este activă, şi-i promite să-i
trimită o carte scrisă de Goldstein însuşi. (Cartea Teorie şi practică în colectivismul oligarhic, din care este
prezentat un fragment de 35-40 de pagini, reprezintă în mod explicit viziunea lui Orwell asupra istoriei sub aspect
socio-politic).

La scurt timp după, Julia şi Winston sunt arestaţi de Poliţia Gândirii (în spatele unui tablou din camera închiriată
fiind amplasat un tele-ecran). Winston este torturat luni întregi, cedează – deşi nu foarte uşor – în faţa torturilor,
căzând şi fizic şi psihic. Anchetatorul principal este O’Brien însuşi, care-i mărturiseşte că de şapte ani îl avea sub
observaţie, că el însuşi împreună cu alţi câţiva membri ai Partidului Interior scriseseră cartea atribuită lui E.
Goldstein, şi că atât puterea cât şi exercitarea puterii prin mijloace cât mai brutale constituie pentru Partid scopuri
în sine. De la simplul fapt de a mărturisi – sub tortură – crime reale şi imaginare, cei arestaţi, fără excepţie, ajung
sa accepte la nivel raţional ideologia Partidului, iar în final, chiar şi sentimentele sunt iremediabil atrofiate ori
modificate – devenind pe deplin ortodoxe.

Până la urmă, atât Winston cât şi Julia sunt vindecaţi şi eliberaţi; după un timp ei se şi reîntâlnesc (de această
dată întâmplător, însă fără a se mai ascunde, căci, odată ieşiţi din Ministerul Iubirii, de pe mâna agenţilor Poliţiei
Gândirii, ei nu mai prezintă nici un interes pentru Partid) însă dragostea lor unul pentru celălalt fusese distrusă
definitiv. Winston si Julia sunt psihic zdrobiti, spalati pe creier, lobotomizati ... In ultima scena Winston joaca de
unul singur una din interminabile partide de sah la de la Cafeneaua Castanilor, ultima escala pentru vinovatii de
crima-gandit, inainte de "vaporizare". În sfarsit el se simte „complet vindecat”, atunci când, în urma anunţării unei
mari victorii pe frontul din Africa, realizează „ce ticăloşie făcuse, şi ce pierdere fusese pentru el să nu înţeleagă
atâta timp! Ah, cu câtă încăpăţânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor […] Dar gata, totul este bine
acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi. Îl iubeşte pe Fratele cel Mare!” (idem, pag. 365).

Concepte cheie ale romanului

Structura de clasă
Fratele cel Mare

„Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi” (idem, pag. 258).

Este mai uşor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea şi imaginară), decât spre un
grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranţă că nici măcar nu fusese
pseudonimul vreunuia dintre liderii iniţiali ai revoluţiei, însă luase naştere odată cu Partidul, şi nu va muri
niciodată (cel puţin atât cât Partidul va continua să existe).
E. Goldstein fusese – poate – unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui mentalitate era mult prea
liberală, şi de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici să nu fi existat vreodată, şi să fie pură
invenţie a Partidului. Cert este însă că Emanuel Goldstein era (omolog Fratelui cel Mare) ţinta furiei şi a
sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată şi o unealtă a
Partidului, care, neoficial, şi păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci „Ascultarea
nu ajunge. Dacă nu-l faci (pe om) să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea
constă în a-l umili şi a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii le
rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti” (idem, pag. 329).

Partidul Interior – sub două procente din populaţia Oceaniei (adică şase milioane de membri) – constituie clasa
cea mai înaltă a societăţii. Cei privilegiaţi din punct de vedere a condiţiilor de viaţă, dar, în primul rând, cei care
deţin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu se face după criteriul eredităţii, ci în funcţie de
rezultatul unui examen care se susţine la şaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, şi nici favorizaţi în
funcţie de regiunea în care s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-şi perpetueze sângele, ci
să se perpetueze pe sine însuşi. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a
societăţii rămâne mereu aceeaşi” (idem, pag. 260).

Partidul Exterior

„Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl
putem uşor asemui cu braţele acestuia” (idem, pag. 258).

Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populaţia Oceaniei, reprezentând un fel de clasă
de mijloc a societăţii. Membrii Partidului Exterior – în general funcţionari în cadrul vreunuia dintre ministerele
Oceaniei – au un nivel de trai mult inferior membrilor Partidului Interior, şi ceva mai ridicat decât al prolilor, însă,
spre deosebire de aceştia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere, şi veşnic în atenţia Poliţiei Gândirii.

Prolii (cei de jos), aproape optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, sunt în mare parte analfabeţi şi
îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare pe care-l alcătuiesc, ei nu
reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt conştienţi de forţa lor; din acest motiv ei nici nu sunt
prea strict supravegheaţi, ori prea aspru pedepsiţi atunci când încalcă vreuna din legile (scrise ori nescrise ale)
Oceaniei. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, şi anume dacă progresul tehnologic ar face
necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut,
nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere” (idem, pag. 260).

[modifică]Ministerele Oceaniei
În număr de patru, ministerele Oceaniei – toate cu sediul în Londra – sunt, după cum urmează:

 Ministerul Păcii (care se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul).

 Ministerul Adevărului (responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa, literatura şi filmele
distribuite membrilor Partidului şi proletariatului.
 Ministerul Abundenţei (cel care raţionalizează toate bunurile de larg consum, de la alimente, ţigări,
alcool, până la şireturi de pantofi şi lame de bărbierit).
  Ministerul Iubirii – de care tine şi Poliţia Gândirii (în atribuţiile căruia, pe lângă cele două minute de
ură, intră şi torturile fizice şi psihice în urma cărora, toţi cei arestaţi mărturisesc crimele (reale şi imaginare),
unii sunt împuşcaţi, însă, fără excepţie, toţi sunt vindecaţi).

[Războiul

Cele trei mari puteri: Oceania, Eurasia şi Estasia sunt mult prea echilibrate ca forţă pentru a se putea pune
problema cuceririi vreuneia dintre ele de către celelalte (chiar dacă s-ar alia două contra uneia singure). În plus,
economia fiecăreia este una închisă, astfel încât nici motivaţia financiară nu mai există. „Principalul scop al
războiului modern este acela de a consuma produsul maşinii fără a ridica nivelul de trai. […] Într-o lume în care
fiecare ar fi muncit puţine ore pe zi, ar fi posedat o maşină ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma
cea mai evidentă, şi poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până la urmă, o societate ierarhizată,
nu este posibilă decât bazată pe sărăcie şi ignoranţă. […] esenţa războiului constă în distrugere.” (pag. 233-236)

[modifică]Nouvorba

„Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepţiei despre lume şi obiceiurile
mentale proprii adepţilor devotaţi ai SOCENG-ului, ci, în acelaşi timp, de a face imposibil orice alt mod de
gândire. Intenţia este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o
idee neortodoxă – adică o idee divergentă faţă de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput,
cel puţin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte.” (pag.368)

Derivată din Engleză, şi devenită limba oficială în Oceania, Nouvorba se împarte în trei categorii de cuvinte,
categorii diferenţiate pe baza modului de formare a cuvintelor:

 Vocabularul A conţine cuvintele cele mai uzuale, majoritatea păstrând forma lor iniţială din limba
engleză, însă sensul lor este foarte strict delimitat; de exemplu, cuvântul lovitură descrie impactul fizic dintre
două corpuri, şi în nici un caz nu poate fi inclus în expresii de genul „lovitură de stat”, ori „lovitură cu bătaie
lungă” – referitor la o idee, atitudine, etc.

 Vocabularul B se compune din cuvintele cu sens politic, în marea lor majoritate fiind compuse prin
alăturarea radicalelor a două cuvinte din vechivorbă cu sens opus ori, cel puţin total diferit; în mai toate
cazurile, cuvintele care fac parte din Vocabularul B, au cel puţin două sensuri, care diferă în funcţie de
atitudinea pe care o ai faţă de interlocutor: de exemplu, a macavorbi – are sens laudativ atunci când expresia
este asociată unei persoane cu gândire ortodoxă, şi acuzator în sens contrar, în ambele cazuri desemnând o
lungă înşiruire de cuvinte prin care să nu se afirme absolut nimic. Mai toate cuvintele din această categorie
se subordonează conceptului de dublugândit.

 Vocabularul C este compus exclusiv din expresii tehnice şi ştiinţifice, fiind – ca număr de cuvinte –
mai redus decât celelalte două.

[modifică]Dublugânditul

Cuvântul din Nouvorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit, este albnegru, şi
„reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc, şi de a
 le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi
modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii, dar, prin
intermediuldublugânditului, el se şi asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să
fie şi conştient, altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine
un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăţie.” (pag.265)

FERMA ANIMALELOR

Ferma Animalelor (publicata in 1946) este cea mai cunoscuta satira politica din secolul XX. Cartea a fost tradusa
in peste 70 de tari si este inclusa in programele scolare si universitare din intreaga lume. Orwell reuseste sa
construiasca atit o povestire antrenanta (care, la un prim nivel, ar putea constitui o savuroasa lectura pentru
copii), cit si o extraordinara alegorie despre sistemul comunist in particular, despre orice sistem totalitar, in
general. Cind animalele de la ferma Manor isi alunga stapinul betiv, toate sint cuprinse de un zel colectiv. Fiecare
munceste peste program, productivitatea creste si, pe moment, toate gurile sint satule. Regulile de aur ale
colectivitatii sint inscrise cu litere uriase pe un hambar: toate animalele sint egale, nici un animal nu va bea
alcool, nu va purta haine, nu va dormi in pat, nu-si va ucide semenii. Prea curind insa, porcii preiau conducerea
fermei, sub veleitatea inteligentei lor, si se bucura de toate privilegiile puterii. Punctul culminant – o subtila ironie
la adresa regimului comunist – poate fi inteles fie si numai raportindu-ne la ultima regula (adusa la zi) care mai
ramine, intr-un final, inscrisa pe hambar: „Toate animalele sint egale, numai ca unele animale sint mai egale decit
altele”.

Fabula politica Ferma animalelor este a alegorie a totalitarismului comunist si a noii ordini mondiale
sub care se continua totalitarismul comunist. Inca de la aparitie a devenit o carte clasica. In 1955 s-a
facut un prim film de desene animate dupa ea, urmat de multe altele in ultimile decenii. O
recomandam cu placere pentru lectura. Cartea a fost editata la editura POLIROM, Iasi, 2002.

Romanul (mă rog, este mai de grabă o nuvelă) Ferma animalelor este o alegorie prin care autorul, George Orwell
(pseudonim) încearcă să descrie maselor largi de oameni ce înseamnă, de fapt, puterea politico-administrativă în
socialismul de tip stalinist şi, mai important, care este, principial vorbind, procedeul de transfer progresiv al puterii, de
la oamenii muncii la tirani.
Spun tirani, la plural adică, pentru că un tiran nu acţionează niciodată singur, ci are minionii lui (în operă sunt porcii şi
câinii ăia fioroşi), care minioni îi ajută să-şi satisfacă planurile egoiste (de ce să nu o spunem?) şi abuzive. Pe lângă
procedeul de transfer progresiv al puterii decizionale şi judecătoreşti, la fel de interesantă este şi evoluţia principiilor
care stau la baza societăţii.
În operă aceste principii sunt scrise pe o tablă şi, în timp, suferă modificări majore, lucru care duce la o abatere gravă
de la regulile care au stat odinioară la baza formării societăţii ceea ce duce, evident, la crearea şi lărgirea unei
prăpăstii între clasele sociale, adică între pătura de jos şi politicieni, întrucât în comunismul de tip stalinist, că despre
asta este vorba, nu există o pătură de mijloc. Mă refer, de exemplu, la regula care spunea că nu se va face comerţ cu
oamenii, care regulă a suferit o modificare majoră.
Sau regula ce interzicea consumul de alcool, care iarăşi a fost modificată, astfel încât, mai pe şestache, mai făţiş,
porcii beau whisky. La fel, regula privind interzicerea purtării de haine sau a dormitului în pat a fost modificată pentru
că animalele, deşi mai multe decât porcii, nu au mai avut curajul de a se opune acestor schimbări brutale.
De fapt, acestă operă literară se termină chiar în această notă, şi anume că între porci (politicienii partidului unic) şi
oameni, duşmanii poporului animalelor, ajunge, în timp, să nu mai fie nicio diferenţă, lucru constatat cu stupoare de
către animalele debusolate. Bine, aici mie nu mi-a plăcut finalul, întrucât se termină cam sec şi cam fără speranţă de
îndreptare a situaţiei create. Şi mi se pare trist.

Imparatul mustelor
Un grup de copii scapa cu viata din catastrofa prabusirii unui avion si incearca sa supravietuiasca pe o insula pustie din mijlocul

Pacificului. Insa ceea ce ar putea fi aventura vietii lor, o noua robinsoniada departe de adulti si de regulile acestora, se transforma

intr-un cosmar ucigator de vise: ura ia locul inocentei si crima se instapaneste peste o lume care-si rataceste busola. O parabola de o
 forta incredibila care ne ofera un raspuns deopotriva crud si realist la intrebarea: este libertatea absoluta calea spre paradis?

Romanul "Imparatul mustelor", devenit un clasic al secolului XX, continua sa aiba un ecou rareori intalnit in istoria literaturii.

"Alaturi de romanul "De veghe in lanul de secara", "Imparatul mustelor" e cartea de capatai a tinerilor de pretutindeni." New York

Times Review of Books

Cartea celebra trateaza o tema dureroasa intr-un decor idilic: dupa prabusirea unui avion, un grup de copii sunt condamnati
sa traiasca o perioada pe o insula pustie. Pana la urma sunt salvati. In acel interval natura umana se tradeaza. Ecranizare,
Nobel, recunoastere, succes incontestabil.
Dar copii inca sunt pe insula, obositi si avizi de nou. Ce fericire! Vor fi niste Robinsoni Crusoe miniaturizati, vor face
expeditii, descoperiri, vor construi colibe si vor culege fructe, vor trai ca niste exploratori veritabili, pana cand cineva ii va
gasi. Nu-i asa? Vor fi ceea ce noi nu am avut niciodata sansa de a fi, aglomerati si abrutizati de teama, fuga si haituire
reciproca, in umbra marilor cladiri si sub praful rece. Vor fi niste primi oameni inca neatinsi de pacatul primordial, la
adapostul puritatii varstei, al candorii.
NU. Omul este prin ADN-ul lui supus unor legi imuabile, care il indreapta spre exacerbarea puterii, spre crime sangeroase si
spre ignorarea durerii. Ralph, Piggy, Jack, Simon, Phil... toti sunt noi, oameni mici fara masti. Chiar si fara masti, arata la fel
de oribil, ranjesc si sacrifica animale, apoi fac victime din placerea atavica de vedea sangele curgand, de a simti adrenalina,
de a simti puterea in cutitul pe care il manuiesc.
Pacatul adultilor patrunde pana in comportamentul acestor copii, care imita fara discernamantul copilariei ceea ce au vazut la
parintii lor. Copiii uita sa traiasca in propria piele si cresc exagerat pana la a se crede adulti, stapanitori si salbatici.
Poate ca pana la urma e preferabil sa fim victime ale civilizatiei greoaie decat ale copiilor singuratici, care vor fi intotdeauna
pe insula, in hohote si miros de sange si durere, pentru ca inca mai putem poza in victime ale ambitiilor noastre, in loc de a
ne descoperi pe noi din ce in ce mai salbatici.
Parabola e dureroasa si ne atinge in punctul sensibil: pana si copiii, vlastarele viitorului, sunt murdariti de dorinta de
posesiune si rosi de cruzime, pentru ca si ei sunt oameni. Pana la urma, spre asta ne indreptam, spre propriile tenebre.
Imparatul mustelor este dumnezeul care ne-a insuflat credinta ca putem sa ne ridicam deasupra propriei conditii, imparatul
mustelor suntem fiecare din noi cand omoram dumnezeul din altcineva, cand inecam in sange albul curat al unui suflet inca
adormit in embrionul sfinteniei, un suflet care inca nu s-a trezit imbratisat de lumea murdara din om. Singura satisfactie pe
care e mai avem este sa ne recunoastem caderea, de la nastere pana la cufundarea in intuneric, pana la contopirea cu noi
insine, in intuneric.

Naufragiati pe o insula pustie din Pacific in timpul unui razboi nuclear, un grup de copii invata sa supravietuiasca fara sprijinul sau
ocrotirea unui adult.
Impreuna ar putea crea o lume noua, mai pura, o lume dinaintea “pacatului originar “.
Dar curand germenii unor patimi adanc sadite in fiinta umana incoltesc si iau in stapanire micul univers infantil, tulburandu-i armonia
si pervertindu-i inocenta: o parte dintre copiii mai mari devin vanatori si, sub pretextul procurarii hranei pentru intregul grup, exalta
cruzimea si sangele victimelor.
Treptat, violenta se exacerbeaza si isi alege alta tinta: cei care refuza sa li se alature.
Vanatoarea ameninta sa devina omor ritual, reluand ciclul fara sfarsit al crimelor de care este plina istoria umanitatii.
Protagonistii nu se mai joaca de-a razboiul, ci declanseaza un razboi in toata puterea cuvantului, la sfarsitul caruia isi pierd copilaria
si se pomenesc aruncati cu brutalitate in valtoarea deziluziilor vietii adulte.Forta parabolei lui Golding rezida in crudul realism al
scrisului sau, si nu e de mirare ca romanul a fost refuzat la inceput de nu mai putin de douazeci si una de edituri engleze si
americane: prea deranja viziunea complezenta a unei umanitati abia iesite dintr-un pustiitor razboi.

Actiunea are loc pe o insula izolata. In urma prabusirii unui avion, nu exista supravietuitori adulti, doar niste copii. In acest context sunt
prezentati doi baieti, englezi, Ralph si Piggy care sunt prezentati ca si personaje principale. Baietii gasesc o cochilie de scoica iar Piggy se
gandeste sa o foloseasca drept corn pentru a striga dupa eventualii supravietuitori. Copiii se impart in doua grupe: cei mari si cei mici,
grupe conduse de Ralph si Jack.
Ralph isi ia sarcina in serios si ii indeamna si pe ceilalti sa munceasca pentru o cauza comuna, sa fie mereu in alerta si sa aiba un
permanent „semnal de foc”. Pentru o perioada baietii se ocupa cu construitul adaposturilor, cu stransul lemnelor si a apei de baut, si au grija
ca focul pe care l-au aprins sa nu se stinga. Scopul lor este in primul rand sa tina focul mereu aprins, acest lucru fiind si cel mai greu de
facut deoarece un grup condus de Jack isi consuma energia si se concentreza mai mult pe vanatul porcilor salbatici, pentru asigurarea
hranei. In cercul tinerilor incep sa se iveasca repede si neintelegeri deoarece, unii credeau ca pe insula exista o creatura ciudata.
Acest fapt duce la despartirea lor in doua tabere in functie de negarea sau afirmarea existentei pe insula a creaturii respective. Ralph
incearca sa combata ideea existentei creaturii, in timp ce Jack este convins ca ea este intr-adevar pe insula si este sustinut de grupul sau
de vanatori. Din pricina acestei neintelegeri Jack isi formeaza repede o alta tabara, unde atrage cat mai multi simpatizanti promitandu-le
hrana, distractie si mai ales protectie impotriva bestiei. Treptat, grupul condus de Jack devine din ce in ce mai salbatic, tinerii se picteaza pe
fata, dedicandu-se mai tot timpul vanatului, in timp ce grupul lui Ralph este concentrat asupra mentinerii focului pentru a se salva.
Simon, un tanar din grupul lui Ralph este insarcinat cu investigarea muntelui. In drumul sau spre munte gaseste un cap de porc, infipt acolo
de ceva vreme de catre Jack. La vedere acestuia, Simon incepe sa halucineze. El vede capul ca fiind „imparatul mustelor” , si crede ca
acesta ii vorbeste spunandu-i ca de fapt ei au l-au creat si ca el traieste in interiorul fiecaruia dintre ei. La intorcere ajunge in mijlocul unui
ritual din cadrul tribului lui Jack, si este prins chiar in punctul culminant al acestuia, relatarea lui nu este bagata in seama si este ucis.