CUIBUL

Întâmplarea a făcut ca pentru o jumătate de an să lucrez într-un birou

amplasat la parterul unui bloc de locuinţe. Veneam la lucru devreme, plecam
acasă pe întuneric.
După câteva zile, intrând pe casa scării, am auzit un zgomot neobişnuit.
M-am uitat în sus şi am văzut de unde venea. Într-un colţ, sprijinit pe ţeava de
gaze, era un cuib de rândunele. Ceva mic, negru cu pete roşii, se mişca într-o
deschizătură a cuibului. Am aprins o lanternă şi am văzut ciocurile a patru
puişori, care se tot agitau. Imediat a apărut de afară şi unul din părinţi, care
mai întâi s-a agitat pe deasupra mea ca să mă gonească – şi m-am retras
imediat, să nu-i deranjez. Părintele s-a apropiat imediat de cuib şi i-a trecut
mâncarea pe care o adusese unuia dintre puişori. Erau patru cioculeţe deschise
şi ţipau, dar părintele i-a dat mâncarea numai unuia dintre ei. Ştiam că îi
hrăneşte pe toţi la fel, pe rând, dar tot mă minunam. Cum reuşea să ştie cine
era la rând?
De câte ori intram sau ieşeam mă uitam la cuib. Cioculeţele puilor erau
acolo, gata să primească ceva de mâncare.
Am descoperit că şi pe cealaltă intrare a blocului era un cuib de
rândunele, în aceeaşi poziţie, sprijinit pe ţeava de gaze. Şi acolo era activitate
intensă.
Apoi, într-o zi am văzut că cioculeţele nu mai erau la postul lor. Seara
am înţeles de ce. Puii plecaseră în zbor, cu părinţii lor. Dar seara veniseră tot
la cuib. Probabil că nu prea mai aveau loc înăuntru, căci peste doar câteva seri
i-am văzut lângă cuib, pe ţeavă, pregătindu-se să doarmă.
Mi-era teamă pentru ei, ştiu că nu toţi oamenii sunt iubitori de animale
sau păsări, dar nu li s-a întâmplat nimic. Ieşiseră şi puii de la intrarea din spate
a blocului. Şi nu peste multe zile au dispărut de tot. Doar rândunelele mature
au rămas pe loc, pregătindu-se pentru al doilea rând de pui.
A început o activitate frenetică de reparare şi întărire a cuiburilor.
Rândunelele veneau la o băltoacă noroioasă şi luau în cioc material de
construcţie. Dăduse Dumnezeu o ploaie bogată, dar imediat a dat şi arşiţă şi
băltoaca a secat în două zile. Veneam foarte devreme, să nu mă vadă vecinii,
turnam două găleţi de apă în locul acela şi zgâriam fundul cu un băţ, ca să le
asigur materialul de construcţie. Toată ziua era mare agitaţie acolo, câte
douăzeci de rândunele veneau să ia noroiul necesar.
Dar după vreo trei zile am constatat că cuibul pe care-l îndrăgisem nu
mai exista. Să fi căzut singur, nu se putea, era bine sprijinit pe ţeava de gaze.
Era clar că un om îl distrusese. M-a durut sufletul, căci nu puteam înţelege
micimea acelui om în faţa operei lui Dumnezeu.
 Rândunelele se agitau pe lângă locul în care fusese cuibul, îl căutau sau
poate doar se sfătuiau, cine ştie. Cred că cu adevărat se sfătuiau, căci pe seară
am văzut în locul unde fusese cuibul o bază pentru noul cuib. Într-o zi
înălţaseră un centimetru de cuib, din care atârnau nişte fire de iarbă, pe post de
armătură.
Dar a doua zi, surpiză! Începutul de cuib fusese doborât. Rândunelele se
agitau intrând şi ieşind din casa scării, neînţelegând probabil unde se dusese
munca lor de o zi. În codul lor genetic omul nu cred că este înscris ca un
duşman natural şi presupun că nu le trecea lor prin minte că dezastrul se
produsese din cauza unei fiinţe lăsate de Dumnezeu să se bucure de ceea ce El
mai lăsase...
După un mic consiliu, perechea de rândunele a reînceput construcţia
cuibului. Până seara ridicaseră din nou circa un centimetru de la bază. În
acelaşi loc unde fusese şi primul lor cuib.
În ziua următoare, dezastrul a apărut din nou. Nu mai era nici un început
de construcţie. Rândunelele se agitau derutate. Cred că bănuiau că locul pe
care îl aleseseră nu era bun pentru cuib, căci în ziua aceea au pornit din nou la
muncă, dar de data asta au schimbat locul, doi metri mai încolo, tot pe ţeavă,
însă aici ar fi avut mai mulţi pereţi de construit, în primul loc era un colţ de
ziduri şi era mai puţin de muncă. Seara puseseră bazele, a doua zi nu le-a atins
nimeni noua lucrare şi în ziua următoare pereţii se ridicau bine.
Am vrut să-l surprind pe cel care distrugea cuibul mereu, trăgeam cu
urechea la mişcările dinspre intrarea în bloc, mă prefăceam că am treabă pe
afară ca să-l surprind eventual, habar n-am ce-aş fi făcut dacă l-aş fi surprins,
dar speram că măcar de ruşine va lăsa păsările în pace. Nu l-am surprins
niciodată.
Afară, la băltoaca cu noroi, activitatea era mai slabă, probabil păsările
care aveau doar de reparat cuiburile terminaseră lucrările, doar câteva
întârziate mai veneau să ia material de construcţie.
Când am venit a doua zi, cuibul nu mai era, din nou. Cele două
rândunele stăteau pe ţeavă, nu se mai agitau, păreau triste şi cred că se
resemnaseră. Când m-au văzut, nici măcar nu s-au mai speriat de mine, au stat
liniştite pe ţeavă. M-a trecut un fior. Parcă le venise gând de sinucidere.
Exagerez, dar cred că ele simţeau că viaţa lor nu mai are rost, ceea ce ştiau ele
cel mai bine, să facă cuib şi pui, nu mai puteau face, şi atunci la ce bun să mai
trăiască.
Zile la rând le-am văzut pe ţeavă, şi dimineaţa, şi seara, locul lor acolo
era, acolo era pentru ele "acasă". Aveau totuşi o filozofie mai bogată decât a
noastră, avuseseră casă, venise dezastrul şi le-o luase, încercaseră să ia viaţa
de la început, venise iar dezastrul, de mai multe ori, până când înţeleseseră că
era prea târziu ca să mai continue.
 Probabil şi înscrisurile lor genetice le transmiseseră că era târziu să mai
facă al doilea rând de pui în vara aceea, la ele contează şi câteva zile, care pot
face diferenţa dintre viaţă şi moarte, în funcţie de cât de blândă şi lungă este
toamna de la noi.
Ce nu înţelegeau ele – şi nu înţelegeam nici eu – era natura dezastrului
care le afectase într-atât viaţa, o mână de om care mai că nu le ucisese...
Omul ar trebui să fie uimit de comportamentul lor şi să le urmeze în
toate exemplul, căci părinţi mai devotaţi şi mai grijulii cu progenitura lor mai
rar s-a văzut. Într-un păsărel cât pumnul de copil mic stă un suflet atât de
mare, încât omului i-ar mai trebui probabil câteva milioane de ani de evoluţie
ca să ajungă la înălţimea şi bogăţia acestuia...
Anul următor am mai trecut pe acolo. Nu se mai construise nici un cuib,
în zonă nu mai erau rândunele... Locul era pustiu.

Valeriu CIUCULIN
Slatina 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5