Sunteți pe pagina 1din 4

FUSCUS - GENERALUL COŢOFANĂ

Sunt ceva ani de când l-am avut în casă pe Fuscus, generalul coţofană...
Întâmplarea a făcut să "ne potcovim" cu un puişor de pasăre, mare cât un ou
de curcă, fără pene, cu un cioc mare şi roşu în interior, un pui urâţel, zgomotos şi cu
personalitate. Un copil îl luase din cuib, copilul era de la
ţară şi ştia că acel pui de coţofană va fi dăunător când va fi
mare. L-a abandonat şi aşa a ajuns la noi în apartament, nu
puteam să-l las să moară dacă puteam să fac ceva pentru el.
Ne uitam la pui şi nu ştiam ce e. Enciclopedia
păsărească prezenta numai exemplarele mature, dar ăsta pe
care îl aveam noi nu semăna cu nimic. Am hotărât "după
ureche" că e coţofană. Habar n-aveam ce şi cum mănâncă,
iar enciclopedia nu spunea mare lucru.
Era încă dependent de părinţi, asta am înţeles repede. Cum duceai degetul
spre el se lăsa pe spate, desfăcea aripile şi deschidea ciocul. Dacă îi atingeai o zonă
mai din fundul ciocului, mânca orice îi dădeai.
Surpriză mare când îşi făcea nevoile. Cine mai văzuse aşa ceva? Stătea în
cuibul pe care i-l amenajasem, se dădea spre margine şi, când senzorii de la fund nu
mai simţeau material solid, dădea drumul unei cantităţi deloc neglijabile de dejecţii,
cu presiune şi fără greş în afara cuibului. Pasăre nidicolă, îşi păstra astfel curăţenia
în cuib.
I-am făcut la repezeală un cuib într-o cutiuţă de carton, pe care am căptuşit-o
cu iarbă uscată. A fost mulţumit. Îl ţineam în cameră cu noi, aflând foarte repede că
era zgomotos peste poate, că dormea bine noaptea, dar se scula odată cu lumina şi
începea să "vorbească" continuu.
L-am hrănit cu ce am crezut de cuviinţă şi a început să crească. În câteva zile
tuleiele de "păr" s-au transformat în pene, şi atunci am fost obligaţi să-i oferim
cazare pe balcon, unde aveam un trandafir japonez pe ramurile căruia se simţea
bine să stea. Acolo i-am amenajat alt cuib, în care la început s-a mai culcat noaptea,
apoi l-a părăsit definitiv. Făcuse deja pene la coadă şi a început să zboare câte un
metru, doi, cât avea loc.
Rămânea mult timp singur acasă, îi lăsam apă şi mâncare, când reveneam
acasă mai totul dispăruse. Curând îl găseam pe sârmele pe care uscam rufe pe
balcon, uitându-se atent prin geamul uşii care dădea spre una din camere. Am
înţeles că ar fi vrut să vină şi el înăuntru, cu noi.
Într-o zi, abia deschisesem uşa, că a şi zburat în cameră. Derutat de spaţiul
nou, s-a plasat pe galeria perdelei de la ferestre. De acolo a studiat bine terenul,
sporovăind într-una (nu se ştie cui îi vorbea, poate îşi făcea propria lecţie de
vocabular, cine ştie), atent la tot ce mişca, nu cumva să piardă vreo mişcare şi ea să
nu ştie.
Îi dădusem şi un nume, ales cam la întâmplare. Tocmai citisem o istorie a
Daciei şi era amintit acolo un general roma, Fuscus, al cărui nume mi-a rămas în
memorie nu ştiu de ce, şi Fuscus i-am zis şi coţofenei, chiar dacă putea fi o femelă,
şi îi acordam şi gradul de general, căci aşa aveam noi convingerea, că printre ai ei,
ea trebuia să fie vreun general ceva...
Coţofana, ca şi pisica, este foarte versatilă, se adaptează şi învaţă repede
lucruri noi. Stătea mult timp acolo, la înălţime, studiind ce se întâmpla în cameră.
Zbura pe o bibliotecă, apoi pe altă mobilă, tot încercând să se apropie de noi,
oamenii. Şi într-un târziu şi-a făcut curaj. A venit pe biroul la care eram aşezat şi
scriam ceva. De pe colţ a înaintat încet spre mâna mea, s-a urcat pe ea şi s-a dat
aproape de stilou, al cărui capac strălucea şi o atrăgea. L-a ciupit de câteva ori,
încercându-i consistenţa, apoi, hotărâtă, l-a apucat bine şi a tras, smulgând capacul
şi imediat a zburat cu el. Ştiam poveştile cu coţofana hoaţă; din păcate, ea nu avea o
scorbură a ei unde să ascundă lucrurile furate, aşa că le ascundea printre cărţile din
bibliotecă, muncind minute întregi să îndese obiectele furate printre volumele cam
înghesuite. Chestia asta cu ascunsul ne amuza, dar ne şi dădea bătaie de cap. Fura
cartofi prăjiţi şi se ducea să-i ascundă între două perne, pe care le mânjea de ulei,
spre disperarea celui care trebuia să le cureţe... Sau, mai târziu, fura boabe de fasole
fierte şi încerca să le ascundă în... urechea vreunui membru al familiei.
Cel mai deranjant era cu problemele ei fiziologice. Era normal să se comporte
natural, dar comportamentul ăsta ne dispera. Stătea mult timp liniştită prin pat,
apoi, brusc, se dădea cu spatele spre marginea patului şi când ajungea acolo, se
uşura. Reminiscenţe de când stătea în cuib... Am învăţat repede ce semne dădea
înainte de a face chestia asta şi, când o vedeam că merge cu spatele, o luam şi o
trimiteam pe balcon, unde era mai uşor de curăţat. Dar, mult timp după ce ne-am
despărţit, tot mai găseam semnele ei, în cele mai neaşteptate locuri.
Nu departe de noi, la marginea cartierului, era un zăvoi şi o câmpie pe care
văzusem multe coţofene. M-am dus de câteva ori acolo numai ca să le urmăresc,
sperând să înţeleg comportamentul lor obişnuit, să văd eventual cum îşi procură
hrana. N-am reuşit să văd mai nimic, în afara zborului lor elegant şi rapid, şi atunci
i-am apreciat tare mult pe realizatorii reportajelor despre animale şi păsăret,
înţelegând cât timp pierdeau şi de câtă răbdare dădeau dovadă.
Mă înţelegeam bine cu ea, căci în general o lăsam să facă ce voia, în anumite
limite, şi, sincer, îmi plăcea să descopăr o adevărată lume, necunoscută, a ei. Venea
pe birou şi, când nu o mai interesa capacul de la stilou (dar întotdeauna încerca să-l
fure, ca preambul la ceea ce urma), trecea la o grămăjoară de plicuri ce erau pe un
colţ şi pusese ochii pe o carte poştală care se afla între plicuri. Se apropia ca şi când
nu avea ea treabă pe acolo, apoi, brusc, băgaciocul între plicuri şi trăgea cartea
poştală dintre ele. De cele mai multe ori o scăpa şi se chinuia mult ca să o ia de pe
masă, dar nu se lăsa până nu reuşea. Pleca în zbor cu ea, ca s-o ascundă cine ştie
unde. Luam vederea de unde o lăsa ea, o puneam la loc între plicuri şi scena se
repeta. Nu se plictisea niciodată de activitatea asta. Bănuiesc că avea un simţ al
proprietăţii foarte dezvoltat, hotărâse odată că vederea aceea era a ei şi nu trebuia s-
o mai lase pe masa mea.
Într-o zi m-a uimit cu sentimentele ei. Soţia mea stătuse acasă în ziua aceea
şi-şi făcea de lucru cu o împletitură la ora la care eu mă întorceam de la lucru.
Fuscus era pe umărul ei, urmărind atentă uneltele cu care se lucra, gata să înşface
vreun obiect rătăcit pentru o clipă. Când am deschis uşa şi am intrat, a scos un
strigăt parcă de bucurie şi a pornit imediat în zbor, aşezându-se pe umărul meu. Se
freca de urechea mea şi-mi cârâia vrute şi nevrute, manifestându-şi în mod evident
bucuria că mă vedea şi dorinţa de a mă face părtaş la "povestirile" ei despre ce
făcuse ea toată ziua şi cât de fericită fusese că nu stătuse pe balcon, ci venise în
casă, unde avusese cu cine să "tăinuiască" şi să pună ţara la cale. A stat pe umărul
meu mult timp, refuzând să mai plece, chiar dacă încercam să o gonesc. Când a
hotărât ea că-mi povestise tot ce-i şedea pe suflet, a plecat să caute iarăşi ceva de
furat.
În mare pericol erau cerceii pe care soţia şi fiica îi purtau în urechi. Stătea ea
liniştită pe umăr, ca şi când n-o interesa mai nimic, apoi, deodată, prindea cercelul
în cioc şi dădea să zboare cu el, spre marea surpriză a purtătoarei cercelului, care se
trezea astfel trasă de ureche, dar şi spre necazul coţofenei, că nu reuşea să fure
obiectul. Ba uneori le mai cerceta şi în gură, căutând să vadă ce se ascundea în
dosul buzelor, căci ochiul ei format vedea bine că acolo era ceva ce sclipea şi putea
fi interesant...
Într-o zi s-a dat perdeaua de la balcon de-o parte şi a zburat. Nu s-a dus
departe, a aterizat în faţa blocului. Cred că a fost atât de derutată de peisajul cel
nou, că nu s-a mişcat din locul în care ajunsese. M-am dus şi am luat-o şi, pentru
prima dată, nu a protestat că o iau în căuşul palmei; de obicei se ferea să o prindem
în palmă, aceasta era semnalul că voiam s-o scoatem pe balcon şi cred că nu-i
convenea deloc să şadă acolo, singură şi protesta vehement de câte ori voiam s-o
prindem.
În răstimpul cât a stat la noi în apartament, ne-au vizitat diverşi prieteni, care
ştiau sau nu că avem o coţofană, şi le produceam o mare surpriză când apărea
vestita Fuscus şi se aşeza pe umărul meu, uitându-se atentă la toate gesturile făcute
şi la toate obiectele noi care puteau fi capturate. Vizitatorii încercau să se apropie de
ea, întindeau mâna s-o prindă, dar Fuscus se zburlea, se retrăgea puţin, întindea
aripile şi îi certa cârâind tare şi cu evidentă răutate, încât oamenii renunţau imediat
să se mai apropie de ea şi nu puteau înţelege ce legături sentimentale erau între
pasăre şi mine, că la mine şedea întotdeauna liniştită, iar la ei
nu voia să se ducă.
Treceau zilele, şi coţofana se maturiza şi căpăta
deprinderi noi. Nu mai puteam întinde rufe la uscat pe sârmele
din balcon, că ea se urca pe sârme şi începea să tragă de rufe,
de jos în sus, făcându-le ghemotoc pe sârme. Dar cel mai rău
era că îşi făcea nevoile "de la înălţime", pentru ea nu conta
unde cădea "produsul final" al digestiei, jos sau pe rufe. Ştiam
ce urmează, dar am încercat o soluţie pentru a amâna
momentul. Acopeream rufele întinse pe sârme cu o muşama, sperând că Fuscus nu
va mai ajunge la ele. În van. După două zile a găsit soluţia: a făcut găuri în muşama
şi prin ele băga capul şi trăgea rufele prin găuri în sus...
Ştiam de la început că va veni un moment al despărţirii, ştiam şi directiva de a
nu interveni în natură, dar la început n-am putut să o las să moară, iar după un timp
nu mai puteam s-o ţin în apartament. Dilema aceasta nu are rezolvare.
Am amânat cât am putut momentul despărţirii, tot căutând o soluţie, dar nu
am găsit. Într-o dimineaţă am hrănit-o bine, apoi am pus-o într-o sacoşă, la
întuneric şi am plecat spre crângul din apropiere. Ne-am oprit lângă primii copaci,
am deschis sacoşa şi am scos coţofana la lumină.
S-a urcat imediat pe umărul meu şi câteva minute nu s-a mişcat de acolo. Nu
zicea nimic. Privea peisajul cel necunoscut şi nu îndrăznea să mişte. Mă rugam în
gând să nu plece, chiar dacă nu ştiam ce ar fi trebuit să fac mai apoi.
Deodată şi-a luat avânt şi a zburat pe o creangă de dud. Adia vântul şi
frunzele se mişcau. A privit cu interes o frunză, a tras-o cu ciocul, apoi a sărit pe
altă creangă, mai sus. Se auzeau cârâielile specifice de coţofene prin preajmă, poate
vreuna o zărise pe Fuscus şi dădea de ştire, cine ştie. Am întors spatele şi am plecat
imediat, ca să nu mai prelungesc momentul dureros.
Multe zile am coborât pe vale, în speranţa că am s-o zăresc vreodată pe
Fuscus, coţofana general. Simţeam că am pierdut un suflet drag şi mi-era inima
grea. N-am mai văzut-o niciodată, sau, poate oi fi văzut-o, dar cum s-o mai
recunosc dintre atâtea alte coţofene care zburătăceau prin crâng şi pe vale...

Valeriu CIUCULIN
SLATINA 230122, str.Plevnei bl.11 sc.A ap.5