Fișă de lucru – Clasa a IX-a S1

Realitate. Ficțiune. Fantastic

Textul 2
În casa noastră, din strada Naum Râmniceanu, venea puțină lume. Tăntica mea,
iubitoare de liniște, îmi spunea adeseori că suntem norocoase. Nu eram decât noi două și
bătrâna servitoare, Roxana, care nu scăpa niciodată ocazia să-mi amintească – dragă Atinia,
gândește-te numai ce-o să faci când n-o să mai fiu.
Zilele treceau la fel, așa mi se părea pe atunci, iar mie îmi plăcea să stau la fereastră,
mai ales după-amiaza, așteptând clipa în care Leo avea să intre pe ușă.
Apărea întotdeauna cu cețuri albe în gene, îmbibat cu arome și promisiuni, pe care
numai eu le știam. Mai întâi vorbea cu Roxana, mătușa lui, iar restul timpului îl petrecea cu
mine. Îmi lipeam urechea de pieptul lui și ascultam cum mă aiurește cu vise, care se
prelungeau multe zile după aceea. Uneori ieșeam la plimbare cu bicicleta. Pedala repede, iar
eu mă țineam bine, așezată pe scăunelul din spate.
− Atinia, îmi spunea tăntica, să n-ai încredere în nimeni pe lumea asta! Știam că are
un dinte împotriva lui Leo, și nu comentam, observasem că-i era antipatic.
Într-o seară de toamnă, mătușa mea a căzut greu bolnavă. Roxana a chemat doctorul,
care a clătinat capul. Nu puteam să plâng, dar în sânge îmi intrase o viespe.
După câteva zile a dispărut ca un fulg, iar la scurt timp a murit și Roxana.
Am rămas singură, casa era plină de umbre și de strigoi. În loc să urc la mansardă,
cum mă sfătuise tăntica, m-am dus după Leo. Aveam nevoie de umărul lui, de aromele cărnii
sale. N-o să povestesc toate rătăcirile mele. Căzuseră primii fulgi peste București când am
ajuns la ușa lui Leo. Casa părea arhiplină de oameni străini, unul mai urât ca altul. Cineva
deja se repezise spre mine, când am auzit vocea lui Leo, înecată în suspinele regăsirii:
− Este pisica lui tanti Roxana, săraca. Vino aici, Atinia! Pune-ți urechiușa pe pieptul
meu!
Întâlnirea n-o pot descrie mai mult – intensă și scurtă.
− Nici să nu te gândești, Leo, a spus o femeie botoasă, știi bine că am alergie!
Mai departe – abia de acum încolo contează ce-o să se întâmple pe cărarea de fum, de
la ochii mei de ambră perfidă până la ochii tăi de ametist infinit.
Doina Ruști – Prin ochii mei de ambră, în vol. Treisprezece. Proză fantastică, 2021

Textul 3
Acolo, pe jos a dormit prima noapte. Îl priveam din patul meu, ori de câte ori mă
întorceam de pe o parte pe alta. Întindeam mâna și-l mângâiam un pic, ca să mă asigur că este
încă acolo și că-i bine.
Dimineața, am încercat din nou. Zadarnic.
Isidor nu zbura.
Își dorea, pieptul i-o lua înainte, dar picioarele îl țineau pe loc.
Știam că spre prânz o să apară mama și tata. N-aveam prea mult timp să mă
organizez.
 Sub patul meu de la Ikea am o cutie de depozitare, mare cât patul, din aceea neagră,
din material textil. Am golit-o de toate prostiile, pe care le-am înghesuit în dulap.
− Aici e patul tău, Isidor. Te rog din suflet, nu trebuie să te vadă mama și tata. Nu sunt
niște sălbatici, nu cred că ți-ar face vreun rău. Dar e mai bine să te ascunzi. Gândește-te că
sub nicio formă nu trebuie să te vadă, soarta mea și a ta depinde de asta. Ai înțeles?
A înțeles. De îndată ce i-am spus asta, a ridicat un picior și a pășit în cutie. Apoi s-a
întins acolo, cu aripile adunate pe lângă corp, privindu-mă.
− O să fie bine, i-am zis. Nu trebuie să te temi. Aici poți să faci ce vrei. Simte-te ca
acasă, te rog. Doar când sunt ai mei prin zonă, stai acolo în liniște! În rest, o să mai vedem cu
zburatul.
S-a întors pe o parte, punându-și o aripă sub cap.
Era atât de drăguț, încât l-aș fi servit cu o brioșă.
Poate că era mai bine că nu putea să zboare, mi-am zis. În felul ăsta, o să rămână o
vreme cu mine. Însă imediat mi-a fost rușine că am gândit asta.
Am împins cutia. Între marginea ei și pat rămânea o fantă de câțiva centimetri, prin
care condorul putea să respire și să vadă lumina.
Îmi dădeam seama acum că Isidor stătea într-o cușcă mult mai mică decât cea de la
Zoo. Însă speram ca într-o zi, două să-l văd desprinzându-se de pervaz. Până atunci, aveam să
ne bucurăm unul de compania celuilalt. Eu, cel puțin, eram încântată de colegul meu de
cameră atât de special. Era cel mai mare secret din viața mea și nu simțeam nevoia să-l
împărtășesc nimănui. […]
*
Au fost zile splendide și înfricoșătoare acelea, la Serena acasă. Îmi citea, îmi dădea
să mănânc, ne uitam pe fereastră cât era ziua de lungă, iar înaintea ochilor nu era nici un
gard, absolut nici un gard.
Se însera devreme, adică eu mă duceam devreme la culcare. Oricum, așa facem noi,
păsările. Și visam, și știam că în fața mea se mai află ceva, acum începe un drum.
Când se deschidea fereastra în zori, tot acel cer nesfârșit înainte!
Dar unde să pleci?
Dar cum să te desprinzi?
Ce mă ținea?
Ce mă îngreuna?
Ce nu mă lăsa să fiu liber?
Prăbușit pe covor. Înspăimântat până-n oase.
Îngrozitor de stânjenit că nu zbor.
Dar fericit de-mi venea să mă trântesc în patul Serenei și să nu mă mai ridic
niciodată de-colo!
Ce zile minunate, ce zile!
Veronica D. Niculescu – O vară cu Isidor, 2017