PSIHOLOGIE JUDICIARA ANU 1

OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul

proceselor, funcţiilor şi particularităţilor psihice care
caracterizează un individ sau o colectivitate
(Dicţionarul explicativ al limbii române).
Psihologia juridică este o disciplină distinctă a
psihologiei generale care studiază geneza
delincvenţei, prevenirea ei, caracteristicile
comportamentului deviant şi a grupelor delictuale,
problematica actului justiţiar implicând detecţia
delincvenţei, mărturia, ancheta, demonstrarea
vinovăţiei sau disculparea, reeducarea delincventului,
relaţiile dintre inculpat şi justiţiar, cu scopul de a
înarma magistratul în statul de drept cu informaţiile
care să-i permită aplicarea corectă a legii, în litera şi
spiritul ei.
Psihologia juridică se adresează tuturor
categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea
justiţiei şi ale cărei hotărâri produc un impact asupra
destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii. În
acest sens:
 a. psihologia juridică ajută magistratul în
înţelegerea mecanismelor psihice ale persoanei
implicate în drama judiciară indiferent de statutul său
(autor, victimă, martor) şi sprijină magistratul în
exersarea autocontrolului pentru evitarea propriilor
limite psihologice ce ţin de caracterul, atitudinile şi
aptitudinile sale ca magistrat şi îi oferă acestuia
stategiile şi mijloacele
concrete prin care aceste limite pot şi trebuie a fi
depăşite.
b. psihologia juridică sprijină magistratul în
înţelegerea cauzalităţii comportamentului uman,
conformist sau deviant din perspectiva teoriei
sistemelor, aplicarea legităţilor cauzalităţii mecanice,
respectiv cauză-efect fiind o eroare, în cazul
conduitelor umane.
c. magistratul are de judecat omul, care poate
acţiona raţional, automat sau iraţional. În acest
context, rolul justiţiei este de a îngrădi din ce în ce
mai mult potenţialul de iraţionalitate criminogenă al
fiinţei umane.
d. psihologia juridică facilitează şi cunoaşterea de
către magistrat a următoarelor elemente:
– limitele individuale în procesul de învăţare, de
interiorizare şi conformare a normei juridice, limite
diferite de la individ la individ;
– presiunile diferite, calitativ şi cantitativ,
exercitate de mediul social de provenienţă al

2
individului şi care influenţează nevoile şi motivaţiile
sale, în mod specific;
– rezistenţa opusă de individ tentaţiilor existente
în societate, care cel puţin în parte, pot fi incriminate
drept cauză a comportamentului individual;
– strategiile de realizare a reversibilităţii
atitudinilor antisociale (la omul normal mental
atitudinile antisociale sunt reversibile) şi ca urmare
adaptarea metodelor extrapunitive şi terapeutice de
intervenţie;
– procesele senzorio-perceptive, reprezentările
memoriei, trăirile afective şi emoţionale care
facilitează cunoaşterea personalităţii umane şi evită
apariţia erorilor în interpretarea faptelor.
Magistratul va putea aprecia corect necesitatea
expertizării psihologice şi psihiatrice a celor implicaţi
în comiterea faptelor infracţionale cunoscând
interdependenţa între comportamentul persoanei şi
elementele constitutive ale personalităţii acesteia.
Poate mai mult decât în oricare alte domenii,
juristul trebuie să posede serioase cunoştinţe de
psihologie, în general, şi în legătură cu voinţa, în
special, pentru că unul din elementele de bază a
raporturilor de drept este voinţa.
Dintotdeauna, actele juridice au fost rezultatul
voinţei juridice (înţelegerii sau hotărârii) agenţilor de
drept, în calitatea lor de persoane fizice sau juridice.
Fenomenul voliţional aparţine categoriei

3
particularităţilor psihice ale persoanei, densitatea
conţinutului voinţei şi gradul de dezvoltare al acesteia
răsfrângându-se asupra întregii activităţi a omului, şi
ceea ce interesează din punct de vedere juridic,
asupra întregului său comportament.
Individul cu o astfel de voinţă se caracterizează
prin perseverenţă, iniţiativă, independenţă, stăpânire
de sine, tărie sufletească, calităţi care intră în
structura şi dau conţinutul caracterului; pe de altă
parte, voinţa se manifestă şi se realizează în acţiunea
voluntară a omului, în activitatea sa, ca proces, ca o
formă specifică de organizare psihică a întregii
activităţi, în cadrul sistemului psihic uman voinţa
fiind un subsistem.
În acest context, sfera caracterului complex de
interdependenţă al voinţei este completată şi de o altă
conexiune: fenomenul voliţional se structurează pe o
serie de factori care ţin de posibilitatea de a înţelege
şi cunoaşte realităţile înconjurătoare, factori deci de
natură cognitivă ca de pildă gândirea, reprezentarea,
memoria, învăţarea, limbajul şi capacitatea de
folosire a lui, factori afectivi şi motivaţionali.
Diferenţa specifică între voinţă, privită ca proces
psihic, ca formă de organizare psihică a întregii
activităţi, ca fenomen voliţional şi celelalte procese şi
fenomene psihice care dau structura şi conţinutul
sistemului mai general căruia li se subsumează-
sistemul psihic uman- se concretizează în

4
preponderenţa structurilor pe care se clădeşte, a
sistemului de funcţii şi procese care îi dau conţinutul,
dar şi în unii factori ce ţin de posibilitatea de a
înţelege şi cunoaşte realităţile înconjurătoare (factori
cognitivi), acestea formând dominanta în raport cu
structurile aparţinând preponderent altor procese şi
fenomene psihice cu care se completează într-un
context sau altul.
Voinţa este un proces psihic care se manifestă
prin acţiuni conştiente îndreptate spre realizarea unor
scopuri stabilite. Paul Popescu-Neveanu (1978)
consideră că voinţa este o capacitate a omului de a-şi
propune scopuri şi de a-şi realiza aceste scopuri pe
calea unor activităţi care implică învingerea unor
anumite obstacole (durere, oboseală, primejdii etc.)
prin punerea în funcţiune a resurselor sale psihice şi
morale. Voinţa este capacitatea omului de a-şi
planifica , de a-şi organiza, de a efectua şi de a-şi
controla activitatea în vederea realizării scopurilor
sale.
Sintetizând, putem concluziona că:
– voinţa este o categorie psihologică ale cărei
premise se află în potenţialul psihic specific uman,
rezultat al dezvoltării bio-psiho-sociale a speciei
umane;
– voinţa este o capacitate a omului şi numai a
lui, capacitate ce nu se întâlneşte la alte specii;

5
 – voinţa implică stabilirea unor scopuri către
împlinirea cărora omul tinde.

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI

INFRACŢIONAL

Problemă socială acută a sec.XX, criminalitatea a

polarizat atenţia unui număr din ce în ce mai mare de
jurişti, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atât
mai mult cu cât fenomenul a depăşit de mult graniţele
frontaliere, generalizându-se pe plan mondial şi
multiplicându-şi formele de manifestare.
În lupta cu fenomenul criminalităţii, se impune cu
necesitate cunoaşterea obiectivă a cauzelor care îl
generează, întrucât numai acţiunea concertată asupra
acestora poate determina scăderea eficientă a
efectelor nocive social, atât pe termen scurt dar mai
ales pe termen mediu şi lung.
Această orientare a apărut iniţial în Marea
Britanie la sfârşitul sec. al XIX-lea datorită
contribuţiei unor teoreticieni şi specialişti în dreptul
penal care au pledat pentru aplicarea şi utilizarea
raţionalistă a dreptului şi pedepselor penale, oferind o
serie de garanţii juridice individului supus procesului
penal.

6
 Din punct de vedere al etiologiei actului
infracţional orientarea clasică punea accentul pe
cauzalitatea naturală, considerând crima şi delictul ca
fiind entităţi juridice abstracte. Unul dintre
reprezentanţii de seamă ai acestui curent este R.
Saleilles, (1905) care, preocupat de aspectele
specifice ale individualizării pedepsei, a acordat o
atenţie deosebită raportului dintre sistemul
pedepselor şi cauzalitatea naturală a actului
infracţional.
Plecând de la teoria psihologică a hedonismului,
majoritatea adepţilor teoriei menţionate au apreciat că
fenomenul infracţional îşi are cauzele în actul de
voinţă individuală a individului, care are libertatea
absolută de a alege, în mod liber, între plăcerea ce
decurge din încălcarea legii penale şi durerea de a
suporta sancţiunea pentru fapta comisă.
Deşi a acordat un rol excesiv naturii juridice a
delictului şi sancţiunilor penale, această orientare a
ignorat geneza psiho-socială a actului infracţional. Cu
toate aceste limite, contribuţiile sale practice sunt de
necontestat mai ales în ceea ce priveşte
perfecţionarea mecanismului legii şi regimului
penitenciar.
Printre întemeietorii acestui curent se numără A.
Quetelet (1835) şi A. Guerry (1834) care au pus
bazele clasificării delictelor şi crimelor în funcţie de
o serie de indicatori statistici (volum, intensitate,

7
frecvenţă, gravitate, arie de manifestare, rată de
criminalitate etc.).
Analizând distribuţia statistică a crimelor pe o
anumită perioadă de timp, A. Quetelet ajunge la
concluzia că există o regularitate în reproducerea
acestora iar A. Guerry observă că în fiecare an se
reproduc acelaşi număr de crime, în aceeaşi ordine şi
în aceleaşi regiuni; fiecare categorie de crimă îşi are
distribuţia sa particulară şi invariabilă în raport cu
sexul, vârsta şi anotimpul; toate sunt însoţite de
proporţii similare de fapte complementare,
indiferente în aparenţă şi a căror esenţă nu poate
explica încă permanenţa acestei repetări.
Concluzia celor doi reprezentanţi ai şcolii
geografice este că infracţiunile împotriva persoanelor
predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului
cald, iar infracţiunile patrimoniale predomină în
regiunile nordice şi în timpul sezonului rece, aceasta
constituind aşa-numita “lege termică a criminalităţii”.
Promotorul acestei orientări este C. Lombroso
(1878) care, plecând de la teoria regresiunii atavice a
infractorului, formulează celebra teză a criminalului
“înnăscut”. Conform teoriei sale, personalitatea
delincventului reprezintă o entitate distinctă şi
specifică denumită personalitate criminală, datorată
anumitor structuri anatomofiziologice şi biologice,
transmise ereditar şi care determină predispoziţia spre
crimă şi violenţă a anumitor indivizi. Efectuând o

8
serie de investigaţii ştiinţifice asupra unor loturi de
criminali, Lombroso a scos în evidenţă existenţa la
aceştia a anumitor anomalii şi deficienţe anatomo-
fiziologice: asimetrie craniană, maxilare
proeminente, frunte şi bărbie pronunţate, conformaţie
specifică a degetelor, sensibilitate scăzută la durere
etc. vizibile pe corpul şi faciesul delincventului.
Un individ care posedă 5-6 asemenea trăsături
specifice, reprezintă în concepţia autorului menţionat,
tipul criminal perfect, cel care prezintă între 3-5
asemenea stigmate, este tipul criminal imperfect, iar
cel care posedă mai puţin de trei asemenea stigmate
nu este obligatoriu un tip criminal.
Aceste anomalii anatomo-fiziologice nu sunt prin
ele însele, generatoare de criminalitate, dar
favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal,
permiţând identificarea temperamentelor umane
predispuse spre violenţă şi agresivitate.
Spre susţinerea tezei sale Lombrozo afirmă că
germenii crimei se găsesc în mod normal la copii.
Aceştia sunt apreciaţi a fi criminali înnăscuţi, fiind
lipsiţi de simţ moral. Drept probă autorul
menţionează analogia dintre caracterul criminal şi cel
infantil: furia, răzbunarea, minciuna, cruzimea,
puterea imitaţiei etc. Lombrozo recunoaşte însă că,
deşi aceste caracteristici sunt generale, totuşi nu toţi
copiii devin criminali şi că acest lucru se datoreşte
influenţei mediului social exercitat prin educaţie.

9
 Stigmatele, însuşiri colective a căror frecvenţă şi
regularitate constituie pentru criminal un fel de act de
stare civilă, de marcă originală şi specifică pot fi de
trei tipuri:
– stigmatele anatomice care constau în asimetria
craniului şi a feţei, capacitate craniană foarte mică
sau foarte mare, emisfera dreaptă fiind mult mai grea
ca cea stângă; polidactilia, proeminenţa sinusurilor
frontale, proeminenţa maxilarelor (prognatism),
urechile depărtate şi voluminoase, strabism,
daltonism, nas diform, pilozitate neconformă (spân),
disproporţia între trup şi mâini sau picioare etc.
– stigmatele fiziologice care constau în analgezie
(lipsa durerii motivând tatuarea), ambidextrie şi
stângăcie, reflexe mai slabe, efeminarea,
masculinitatea, infantilismul şi senilitatea precoce;
– stigmatele psihologice, incluzând mai multe
categorii:
a. anomalii afective: lipsa milei, a iubirii,
lipsa sau diminuarea instinctului de conservare,
indiferenţă faţă de moarte, sinucidere, cruzime, ura,
răzbunarea şi vanitatea;
b. stigmate intelectuale: inteligenţă redusă,
tendinţă exagerată spre lenevie, lipsa de prevedere,
înclinaţia spre cinism, inadaptare, minciună, pasiune
pentru băutură, jocuri de noroc, obscenitate.
C.Lombroso, bazându-se pe studiile proprii axate
asupra componentei psihice a criminalilor şi pe

10
cercetările unor psihiatri renumiţi în epocă, apreciază
că între nebunul moral şi criminalul născut există o
analogie directă, sub aspectul simţului moral.
Criminalii, precizează autorul menţionat, folosesc
un jargon aparte şi un mod hieroglific de a comunica
în scris. Tendinţa lor de a se grupa în bande este încă
o dovadă a asemănării criminalilor cu primitivii şi cu
sălbaticii.

VICTIMA ŞI VICTIMOLOGIA

Odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti s-a

impus şi necesitatea ca acţiunile indivizilor care o
alcătuiesc să se armonizeze cu interesele comunităţii.
Când acţiunile indivizilor contravin intereselor
comunităţii apar incidente şi conflicte. În scopul
evitării acestora societatea a impus anumite reguli de
comportament în raporturile dintre membrii ei,
numite norme şi care cuprind drepturi şi obligaţii ale
individului în societate. Încălcarea acestor norme este
sancţionată prin măsuri punitive, în funcţie de
gravitatea şi impactul social al faptei.
Marea majoritate a lucrărilor de criminologie şi
psihologie judiciară se preocupă de aspectele
fenomenului criminal, de crimă şi infractor şi mai

11
puţin de cel de-al doilea vector al diadei infracţionale,
respectiv de victimă.
B.Mendelsohn în lucrarea “Victimologia”dezvoltă
ideea că şi victimologia este o ştiinţă, ca şi
criminologia, având ca obiectiv central studiul
victimei.
H.Von Henting realizează o amplă clasificare a
victimelor în lucrarea “Criminalul şi victima” şi
menţionează că prin victimă înţelegem un element al
al mediului infractorului.
În ţara noastră T.Bogdan şi I.Sântea analizează
rolul victimei în procesul judiciar în lucrarea
“Analiza psiho-socială a victimei. Rolul ei în
procesul judiciar”(1988).
Problematica psihologică a victimei este în
centrul preocupărilor lui I.Tănăsescu şi B.Flacescu în
lucrarea “Victima şi agresorul“, (1994).
I.Oancea reia în lucrarea “Probleme de
criminologie”(1998) ideea că şi victima este factor
criminogen . Susţine de asemenea necesitatea
operaţionalizării conceptului de victimă în condiţiile
în care drepturile victimei sunt de cele mai multe ori
subapreciate.
Reglementările legale în vigoare în ţara noastră
privind rolul şi statutul victimei în procesul penal
sunt precizate în Codul de procedură penală:
– art.24: persoana care a suferit prin fapta penală
o vătămare fizică, morală sau materială, dacă

12
participă în procesul penal, se numeşte parte
vătămată. Persoana vătămată care exercită acţiunea
civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte
civilă.;
– art.75: declaraţiile părţii vătămate, ale părţii
civile şi părţii civilmente făcute în cursul procesului
penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura
în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză;
– art.77: ascultarea părţii vătămate, a părţii civile
şi a părţii responsabile civilmente se face potrivit
dispoziţiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau
inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.
Importanţa acţiunilor victimei sunt menţionate în
Codul penal:
– art.131: în cazul infracţiunilor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată
de introducerea unei plângeri prealabile de către
persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură
răspunderea penală. Retragerea plângerii prealabile,
înlătură de asemenea, răspunderea penală. Fapta care
a adus vătămare mai multor persoane atrage
răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-
a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din
oficiu.

13
 În contextul social actual au sporit interesul şi
preocupările faţă de problematica victimei, impactul
pe termen scurt şi lung pe care actul infracţional îl are
asupra acesteia.
Delimitarea victimologiei de criminologie ca
ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect de studiu specific,
funcţii, metode şi tehnici de analiză adecvate
facilitează definirea acesteia ca fiind ştiinţa despre
activitatea şi comportamentul specific prin care este
relevată trăirea victimei în cadrul raportului cu
agresorul, respectiv ştiinţa despre etapele procesului
agresional, pornind de la geneza, structura şi
finalitatea acestuia. Victimologia studiază victima
înainte, în timpul şi după consumarea actului
agresional, în vederea prevenirii fenomenului
criminal.
Dicţionarul explicativ al limbii române (1996)
defineşte victima ca fiind persoana care suferă
chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a
societăţii sau din cauza propriilor greşeli. Ea poate fi
persoana care suferă de pe urma unei întâmplări
nenorocite (boală, accident, jaf, crimă, etc).
Dicţionarul Oxford (1998) defineşte victima ca
fiind:
– o fiinţă vie sacrificată unei zeităţi în cadrul unui
ritual religios;
– o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca
urmare a satisfacerii unei pasiuni;

14
 – o persoană care suferă din pricina unui
eveniment, circumstanţe, boli sau accident.
Pe măsura creşterii preocupărilor pe plan
internaţional faţă de problematica victimei, se
organizează diferite manifestări ştiinţifice având ca
obiect această sferă de interes. În 1973 se organizează
primul congres de victimologie la Ierusalim, unde
sunt precizate obiectul şi scopul victimologiei ca
ştiinţă iar începând cu anul 1976 apare în S.U.A.
“Jurnalul internaţional de victimologie” în paginile
căruia sunt prezentate aspecte diverse privind:
condiţia şi motivaţia vieţii cotidiene a victimei,
metodele de cercetare în victimologie, tratamentul
psiho-juridic aplicat victimei, preocupările vizând
reintegrarea socială a victimei etc.
Victimologia studiază trăirile actului agresional
de către victimă, consecinţele acestui act asupra
psihicului şi fizicului victimei, modificările
comportamentale care pot surveni urmare agresiunii
asupra sa. Se analizează totodată relaţia existentă
între agresor şi victimă, metodele utilizate de agresor,
efectele agresiunii.
Ceea ce defineşte statutul de victimă este efectul
agresiunii. Acest efect poate fi un prejudiciu moral
sau material, incluzând accidentele de muncă, de
circulaţie, accidentele nucleare şi poluarea
atmosferică. Victima poate fi o persoană dar şi
grupuri de persoane, organizaţii, asociaţii.

15
 Fiecare victimă poartă asupra sa un anumit grad
de risc victimal. Riscul victimal este o atitudine, un
comportament, un gest care se constituie în “ocazia”
oferită de multe ori pe neaşteptate infractorului, de a
trece la comiterea actului agresional. În acest context,
actul agresional este reprezentat de totalitatea
activităţilor desfăşurate de agresor în dauna victimei.
El presupune:
– acte preparatorii de organizare a agresiunii;
– acte executorii;
– acte post-executorii, de finalizare a actului
agresional.
Victimologia studiază victima atât înainte de
comiterea actului agresional, în timpul comiterii cât
şi ulterior acestuia, studiind efectele agersiunii asupra
victimei. Obiectivele propuse sunt atinse prin
exercitarea funcţiei teoretico-explicative şi practic-
aplicative a ştiinţei victimologiei urmărindu-se:
– investigarea fenomenului victimologic, a
raportului victimă –agresor.

MĂRTURIA JUDICIARĂ. MARTORUL

ÎN PROCESUL JUDICIAR

Acţiunea judiciară are ca scop reconstituirea în

mod obiectiv a faptelor infracţionale pentru ca
sentinţa dată de instanţă să reflecte cunoaşterea

16
adevărului. Conform art.200 din Codul de procedură
penală urmărirea penală are ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora pentru a se putea
constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată. Reconstituirea faptelor este
sarcina comună a organelor de cercetare penală şi a
instanţelor de judecată, care, în îndeplinirea acestui
scop interoghează inculpatul şi administrează diverse
probe directe şi indirecte.
Între probele - zise directe - în cauză, un loc de
frunte ocupă depoziţiile sau relatările martorilor.
Aceste depoziţii constituie cele mai frecvente probe
şi în majoritatea cazurilor (în special în cauzele
penale) depoziţiile martorilor reprezintă principala
probă, dacă nu chiar cea exclusivă. Coform art.78 din
Codul de procedură penală martorul este persoana
care are cunoştinţă despre comiterea vreunei fapte
penale sau despre vreo împrejurare aptă să contribuie
la aflarea adevărului. În procesul penal, poate fi
chemată să fie martor orice persoană majoră care are
cunoştinţă despre faptele menţionate.
Încă din antichitate, legislatorii au manifestat faţă
de proba cu martori un anumit scepticism, limitând
creditul acordat depoziţiilor acestora.. Legea indiană
a lui Manu exclude din capul locului orice mărturie a
indivizilor cu rea reputaţie, exclud de la mărturie pe

17
cei care sunt lacomi după bani, pe prietenii şi
servitorii inculpaţilor, pe cei cuprinşi de dragoste faţă
de cel inculpat. Legislaţia veche ebraică nu
recunoaşte ca valabilă decât acea mărturie care
depusă fiind de doi indivizi (fără relaţie de rudenie cu
inculpatul) a fost făcută în cea mai perfectă
concordanţă. În dreptul roman şi apoi cel canonic
martorii se ierarhizau, cei mai bogaţi fiind preferaţi
celor săraci, martorii “de visu” având preferinţă faţă
de cei “de auditu”. Restricţii de acest gen păstrează şi
unele coduri mai moderne tot aşa cum se mai
păstrează şi întărirea depoziţiilor prin jurământ.
Cu toate aceste limite, martorul este un auxiliar
preţios al justiţiei prin faptul că relatările sale
furnizează elemente importante pentru stabilirea
adevărului. Coform art.78, Codul de procedură
penală, martorul este “persoana care are cunoştinţe
despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de
natură să servească la aflarea adevărului în procesul
penal”.
Încă de la începuturile ei, psihologia judiciară a
acordat importanţa cuvenită problematicii psihologiei
martorului şi mărturiei. Experimente ştiinţifice
remarcabile au fost realizate de numeroşi psihologi,
medici, jurişti între care: A. Binet, W. Stern, E.
Altavilla, A. Roşca, T.Bogdan care au contribuit prin
întreaga lor activitate la conturarea unei importante

18
ramuri a psihologiei judiciare, respectiv psihologia
mărturiei.
Efectuând o serie de experimente psihologice, A.
Binet (1897), considerat părintele psihologiei
mărturiei, a observat că în cazul când interogatoriul
cuprindea întrebări foarte precise, răspunsurile erau
cele dorite de experimentator. Concluzia sa a fost că
influenţa sugestivă a întrebării este în raport cu
precizia ei, fapt constatat frecvent în practica
judiciară.
Ex. la un proces, preşedintele completului de
judecată vrând să stabilească prin martor dacă în
afară de cei doi funcţionari între care s-a săvârşit o
tranzacţie ilicită cu o mare sumă de bani, a mai fost
sau nu şi altcineva în birou în momentul când
martorul intrase, are următoarele posibilităţi de a
pune întrebarea:
– 1. În momentul când ai intrat în birou ai găsit
acolo pe cineva?
– 2. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai
găsit acolo?
– 3. În momentul când ai intrat în birou, pe cine ai
găsit acolo în afara celor doi funcţionari?
– 4. În momentul când ai intrat în birou, nu-i aşa
că erau prezenţi şi ceilalţi funcţionari, nu numai cei
doi?
Analizând întrebările menţionate, se poate
constata că toate sunt clare, însă nu sunt la fel de

19
precise, ci ele cresc în precizie succesiv odată cu forţa
sugestivă.
Utilizând metode similare celei expuse, A. Binet a
reuşit să determine subiecţii experimentului
psihologic să reproducă cu precizie prin desen detalii
care nici nu existau între obiectele prezentate lor.
Concluzionând, A. Binet formulează o legitate
aparent paradoxală arătând că: “o amintire poate fi
precisă şi totodată completamente falsă; exactitatea
unei amintiri nu este proporţională cu forţa ei de a
reveni.”
Continuatorul ideilor lui A. Binet privind
problematica psihologică a mărturiei este W. Stern
(1904) care apreciază că subiectele mărturiei pot fi
toate obiectele şi fenomenele lumii exterioare,
capabile de a stimula facultăţile noastre senzoriale şi
intelectuale. W. Stern consideră că premisele
procesului mărturiei nu se apreciază numai prin
capacitatea general senzorială a martorului ci în egală
măsură se bazează pe capacitatea lui de a reţine,
reproduce şi recunoaşte obiectele mărturiei.
Dintre factorii care influenţează evenimentul
testimonial, W. Stern menţionează:
– atenţia martorului (legat în timp de interesele
lui);
– starea emotiv-afectivă a martorului (teama, ura,
poziţia “partinică”faţă de subiect;

20
 – sugestia (obiectului mărturiei şi sugestibilitatea
martorului);
– cunoaşterea depoziţiilor altor martori în proces;
– timpul scurs de la trăirea evenimentului şi până
la momentul depoziţiei.
Factorii menţionaţi influenţează momentul
perceptiv şi pe cel reproductiv al mărturiei.
Evenimentul testimonial depinde însă şi de alţi factori
cum sunt:
– vârsta martorului;
– sexul martorului;
– nivelul cultural al martorului;
– starea de spirit generală a martorului.
Analizând tipurile de întrebări care pot fi puse
martorului pentru elucidarea stării de fapt, W. Stern
estimează că există şapte posibilităţi de a pune o
întrebare:
– 1. Întrebare determinativă (ex. Ce culoare avea
haina agresorului?) - forma cea mai puţin sugestivă a
unei întrebări;
– 2. Întrebare complet disjunctivă (ex. Avea
agresorul haina pe el sau nu?) - întrebare care
limitează posibilităţile de răspuns la două alternative
opuse;
– 3. Întrebare incomplet disjunctivă (ex. Haina
agresorului a fost neagră sau albastră?) - întrebare
puternic sugestivă.

21
 PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A
ANCHETEI JUDICIARE

Ancheta penală este acea fază de urmărire penală

sau cercetare judecătorească, constituită dintr-un
ansamblu de activităţi stipulate cu exactitate în
prevederile procesual penale, dintre care cea mai
importantă este ascultarea învinuitului-inculpatului
de către anchetator, fie el ofiţer de poliţie judiciară,
procuror sau judecător.
Ancheta judiciară este realizată de reprezentanţii
autorităţilor judiciare respectiv:
– ofiţerii de poliţie investiţi cu asemenea
competenţe;
– procurorii din cadrul parchetelor.
Ancheta judecătorească este realizată de
magistraţii instanţelor judecătoreşti indiferent de
gradul lor: judecători, curţi de apel, tribunale sau
secţiile Curţii Supreme de Justiţie.
Şedinţa de judecată este locul confruntării între
adevăr şi minciună, aşa-numitul duel judiciar dintre
acuzatorul public şi apărător.
În acest duel judiciar, procurorul, ca reprezentant
al Ministerului Public, este parte activă, el utilizând
rechizitoriul ca activitate de sesizare a instanţei şi de

22
trimitere în judecată. În fapt, rechizitoriul este
punerea în dezbatere a proiectului unei decizii de
drept, asupra căreia au loc analize contradictorii
asupra probelor. Probaţiunea poate include:
– actul de sesizare (reclamaţie, telefon etc.);
– procesele verbale (PVC);
– procesele verbale la faţa locului (PFL);
– expertize;
– rapoarte ştiinţifice;
– declaraţiile date de martori;
– procesele verbale de confruntare;
– procesele verbale de percheziţie;
– procesele verbale de ridicare de corpuri delicte;
– declaraţii ale victimelor; etc.
Şi procurorul şi avocatul cunosc aceste probe dar
le folosesc pentru a argumenta instanţei în funcţie de
scopul lor diferit: procurorul pentru a-l acuza pe
suspect iar avocatul pentru a-l apăra. Astfel,
acuzatorul public va susţine că rechizitoriul este bine
întocmit, îl va susţine cu demonstraţii şi îl va propune
în fapt şi drept pentru decizia judecătorului.
Respectarea demnităţii umane a persoanei care a
intrat în impact cu legea penală şi a devenit subiect al
unei anchete penale este obiect de preocupare în
legislaţia organismelor statale din timpuri străvechi.
Prezumţia de nevinovăţie este stipulată încă din
1789 în “Declaraţia universală a drepturilor omului şi
cetăţeanului” astfel: “orice persoană, până la

23
condamnarea definitivă de către o instanţă
judecătorească este considerată nevinovată”.
Adunarea Generală a O.N.U. adoptă la 10
decembrie 1948 “Declaraţia universală a drepturilor
omului” în care la art.11 se arăta în mod expres:
“Orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune
este prezumată a fi nevinovată atâta timp cât
vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public
cu asigurarea operaţiilor necesare apărării”.
În ţara noastră, prevederile legale în materie au
fost completate prin Legea nr.32/1990, privind
modificarea şi completarea unor dispoziţii ale
Codului de Procedură Penală. Dintre acestea
menţionăm:
– Art.5/1. “Respectarea demnităţii umane”:
orice persoană care se află în curs de urmărire penală
sau de judecată trebuie tratată cu respectarea
demnităţii umane. Supunerea la tortură sau la
tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este
pedepsită prin lege.
– Art.6. “Garantarea dreptului de apărare”:
dreptul de apărare este garantat învinuitului,
inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului
penal. În cursul procesului penal, organele judiciare
sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege
şi să administreze probele necesare în apărare.

24
 Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze
pe învinuiţi sau pe inculpat despre fapta pentru care
este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i
asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze
pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal
de ascultare.
Pregătirea în vederea ascultării impune organului
de urmărire penală respectarea anumitor criterii:
– studierea minuţioasă a materialului
cauzei;
– strângerea datelor despre persoana care
urmează a fi ascultată;
– elaborarea unui plan de ascultare.
Studierea materialului cauzei presupune
examinarea de către organul de urmărire penală a
probelor existente la dosarul cauzei: plângerea ori
denunţul părţii vătămate, procesul-verbal de cercetare
la faţa locului, procesul-verbal de percheziţie
domiciliară, declaraţiile martorilor audiaţi în cauză,
actele medico-legale, examinarea corpurilor delicte.
Încă din acest moment organul de urmărire penală
începe să-şi prefigureze pe plan mental modul şi
împrejurările în care s-a săvârşit fapta, conduita
victimei şi a agresorului, scopul şi mobilul comiterii
faptei, gradul de participare al făptuitorului,

25
posibilitatea de a comite singur sau cu ajutorul altor
participanţi la fapte. Pe plan psihic, organul de
urmărire penală se substituie în aceste momente atât
victimei cât şi agresorului, încercând să intuiască
modul de manifestare al acestora în momentul
consumării faptei, reacţiile unuia şi ale celuilalt.
Cunoscând trăsăturile psihice ale persoanei care
urmează a fi ascultată (coleric, sangvinic, melancolic,
flegmatic, sincer, sociabil, sau nesincer, crud, egoist
etc.), evoluţia somato-psihică şi socială, gradul de
pregătire profesională şi intelectuală, antecedentele
penale ale acesteia, organul de urmărire penală îşi va
putea pregăti modul de abordare a persoanei care
urmează a fi ascultată în cauză.
În cazul infracţiunilor comise printr-un act de
violenţă, organul de urmărire penală trebuie să-şi
pună problema tipologiei persoanei agresorului, al
comportamentului acestuia atât în momentul
comiterii agresiunii, cât şi înainte de acest moment.
Înainte de contactul direct cu autorul unei
infracţiuni de violenţă, se vor stabili datele generale
cu privire la persoana autorului faptei.

PSIHOLOGIA JUDECĂŢII

26
 Reglementările legale privind activitatea puterii
judecătoreşti în România sunt Constituţia României
şi Legea nr.92/1992 privind organizarea
judecătorească.
După 1989, în condiţiile existenţei statului de
drept în România, aplicarea principiului separaţiei
puterilor în stat duce la existenţa unor atribuţii proprii
pentru puterea judecătorească, chemată să aplice
justiţia, în numele legii (Constituţia României, art.1.,
alin.3: “România este un stat de drept, democratic şi
social”).
Legea supremă a ţării înscrie în cadrul aceloraşi
dispoziţii constituţionale garantarea valorilor
primordiale ale statului de drept, respectiv dreptatea,
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Pentru a se înfăptui această dreptate este necesar
accesul liber la justiţie, garantat în art.21 al
Constituţiei: “orice persoană se poate adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept.”
Atribuţiile instanţelor judecătoreşti sunt precizate
în Legea 92/1992. Astfel, în art.2, se precizează:
“instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul
apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte
drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.

27
Instanţele judecă toate procesele privind raporturile
juridice civile, comerciale, de muncă, de familie,
administrative, penale, precum şi orice alte cauze
pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.”
Totodată, în art.3 se prevede independenţa
judecătorilor şi supunerea lor numai legii, în
condiţiile existenţei art.4: “nimeni nu este mai presus
de lege”.
Judecătorul, ca reprezentant al puterii de stat şi
garant al aplicării justiţiei, este un om care aplică
legile ţării în condiţiile în care activitatea sa
interferează cu activitatea altor oameni. Ca individ,
judecătorul are personalitate proprie, temperament şi
trăsături de caracter, calităţi profesionale, morale,
etice etc. El trebuie să fie atât un bun profesionist, să
cunoască în profunzime actele normative, dar în
acelaşi timp să cunoască unele elemente de
psihologie general umană şi judiciară, având în
vedere că lucrează cu oameni, fiecare cu propria
personalitate, temperament şi caracter, cu trebuinţele,
motivaţia şi aspiraţiile sale. În aceste condiţii este
evidentă necesitatea studierii psihologiei de către
viitorii magistraţi.
Conform art.24 din Constituţia României “în tot
cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de
un avocat, ales sau numit din oficiu”. În art.6 din
Codul de procedură penală se menţionează că în
exercitarea profesiunii sale, “avocatul se bucură de

28
drepturile profesionale şi este obligat să respecte
îndatoririle profesiunii”.
În exercitatea profesiunii sale, avocatul va căuta
permanent acele elemente de fapt şi de drept, de
circumstanţiere şi individualizare (când există totuşi
culpabilitate) care să-i permită susţinerea unui punct
de vedere atenuant în raport cu concluziile
procurorului.
Psihologia avocatului, competenţa şi capacitatea
sa profesională, se vor pune în valoare pe parcursul
desfăşurării procesului în funcţie şi de ipostazele
procesuale respective: apărător al inculpatului,
apărător al victimei sau apărător al părţii civile
responsabile.
Apărătorul inculpatului va urmări:
– să înţeleagă şi să explice comportamentul
inculpatului pe care îl asistă dacă el este culpabil în
mod real;
– să înţeleagă mecanismele care l-au adus pe
clientul său în faţa justiţiei; să le demonteze pe
parcursul cercetării judecătoreşti şi să pledeze pentru
achitare în pledoaria sa finală, dacă clientul său este
nevinovat.
Prin natura activităţii şi a rolului său, apărătorul
se află într-un permanent duel judiciar cu procurorul.
Astfel, apărătorul urmăreşte:
– identificarea fisurilor existente în constructul de
formă şi fond al rechizitoriului;

29
 – slăbiciunea coroborării probelor;
– aspectele contradictorii şi nesiguranţa
declaraţiilor martorilor;
– lipsa de relevanţă a concluziilor unor expertize;
– nerespectarea normelor procedurale obligatorii
în reconstituiri, experimente, ridicarea de obiecte de
la locul faptei etc.
Identificarea elementelor menţionate contribuie la
fundamentarea discordiului şi pledoariei apărătorului
care au menirea de a demola punct cu punct
constructul acuzatorial al procurorului.
Din punct de vedere tactic, situaţiile în care poate
acţiona apărătorul sunt determinate de clientul său,
care poate fi:
– subiect inocent, situaţie în care avocatul
întreprinde cercetarea martorilor propuşi;
expertizarea înscrisurilor; contraexpertiza (nona
expertiza) la cea realizată deja la cererea procurorului
etc. pentru ca în final să solicite achitarea clientului
său;
– subiect care refuză apărarea, situaţie în care,
conform art.24 din Constituţia României avocatul va
fi numit din oficiu şi în pofida refuzului său de a fi
apărat, i se garantează apărarea, avocatul procedând
ca în situaţia menţionată anterior;
– subiect culpabil, când avocatul înţelege şi
explică instanţei judecătoreşti fapta clientului său în
desfăşurarea unei circumstanţieri favorabile sau

30
atenuante, cerând schimbarea încadrării juridice,
individualizarea pedepsei şi accentuând rolul
provocator sau neglijenţa victimei în comiterea
faptei;
– subiect nesincer, când avocatul exploatează în
special posibilităţile oferite de probele de la dosar;
culege informaţii din partea martorilor, rudelor sau
colegilor clientului său şi, identificând slăbiciunea
probelor sau neconcordanţa lor, dubiul sub raport
ştiinţific al expertizelor etc. îşi susţine pledoaria de
apărare a clientului său.
Precizăm că indiferent de situaţiile în care
avocatul se află raportat la clientul său, el nu se
identifică cu acesta ci îi apără interesele.
Pentru a-şi putea exercita cu succes profesia,
avocatul trebuie să aibă acele calităţi care însoţesc
spiritul ştiinţific, respectiv profunzimea cugetării,
rigoarea şi precizia gândirii, voinţa de a pătrunde şi
cunoaşte în detaliu o situaţie dată dar mai ales
inteligenţă, sub toate aspectele ei: verbală, tehnică şi
socială, apreciază un reputat avocat al perioadei
interbelice, M. Manolescu (1945).
Avocatul are nevoie de o inteligenţă verbală: mai
întâi ca om de ştiinţă, fiindcă ştiinţa înseamnă o
limbă bine alcătuită, iar ştiinţa dreptului este în bună
măsură, o ştiinţă de concepte şi de
abstracţiuni.Inteligenţa tehnică şi inteligenţa socială
sunt, de asemenea, necesare avocatului, dar se

31
deplasează către celelalte ipostaze ale avocatului,
respectiv artist şi artizan.

COMPORTAMENTUL SIMULAT

Comportamentul este expresia unei relaţii a

organismului cu mediul înconjurător, apariţia unui
anumit comportament fiind determinată de
necesitatea unui răspuns la o incitare endogenă sau
exogenă sau de ambele tipuri.
Comportamentul porneşte întotdeauna de la
anumite motive care impun cu necesitate un sens
căutării, îndreptării către obiectele sau situaţiile
susceptibile de a reduce o tensiune sau a satisface o
trebuinţă.
Prezenţa unui scop declarat sau inconştient care
trebuie atins şi care urmează unei stimulări impune
considerarea reacţiilor comportamentale ca o
acţionare unitară, într-un ansamblu organizat,
sistematizat. Altfel spus, comportamentul este
maniera specifică prin care organismul uman sau
animal este determinat să răspundă, printr-un
ansamblu de reacţii la solicitările mediului extern şi

32
intern, căutând ca prin aceasta să se adapteze la
necesităţile nou intervenite.
Dacă la începuturile psihologiei ca ştiinţă studiul
comportamentului implica numai aspectele direct
observabile, incluzând activitatea motorie, secretorie
sau cea a nervilor, astăzi se recunoaşte că şi
componenta psihologică este cuprinsă în această
activitate de răspuns.
Comportamentul manifestat prin reacţiile
exteriorizate ale organismului, care pot fi înregistrate
şi măsurate, constatate obiectiv, a fost denumit de
Skinner “comportamentul aparent”. În această
categorie putem include: limbajul vorbit, limbajul
gestual, activitatea de mişcare a membrelor sau a
corpului, expresivitatea feţei etc. Toate aceste forme
constituie diverse tipuri de comportament sub forma
lui aparentă: comportament verbal, emoţional, de
agresivitate, de apărare, de locomoţie, atenţional,
alimentar etc.
Alte modificări interne, legate de procesele
gândirii, emoţiei, limbajului, neobservabile direct
reprezintă modalitatea inaparentă a
comportamentului sau comportament interior cum
mai este denumit de Harlow şi Stagner. Ca exemple
putem menţiona: micromişcările laringelui în
limbajul intern, activitatea ideomotorie, activitatea
ritmului cardiac modificat ca răspuns la o incitare,
modificările volumetrice ale vaselor sangvine etc.

33
 De menţionat că unui comportament aparent
studiat îi corespund obligatoriu şi forme inaparente,
deoarece comportamentul aparent se bazează pe o
structură funcţională organică,nervoasă, cu
numeroase componente comporta-mentale
inaparente. În contrast, nu oricăror manifestări de
comportament inaparent le corespund şi manifestări
extern-observabile, cum se întâmplă în limbajul
intern în emoţiile bine controlate în care
expresivitatea este cenzurată.
I.Ciofu, ( 1974) apreciază că cele două modalităţi
comportamentale se pot manifesta în următoarele
perspective succesoriale:
– existenţa simultană a celor două modalităţi de
comportament;
– modalitatea inaparentă poate preceda, prin
orientarea şi pregătirea anticipativă, modalitatea
aparentă;
– comportamentul inaparent poate succeda unei
activităţi efectuate şi terminate, fără a mai fi dublat şi
de o expresie exterioară vizibilă.
Nu orice eveniment intern al organismului
constituie un comportament inaparent, după cum nu
orice comportament inaparent poate fi simultan sau
nu cu desfăşurarea lui, observat şi măsurat.
Pentru estimarea corectă a comportamentului
simulat, este necesară urmărirea mai multor aspecte
cum ar fi:

34
 – existenţa unei tensiuni musculare generalizate
sau local periferice;
– modificări de ritm cardiac observabile prin
EKG;
– existenţa unui tonus cerebral observabil prin
EEG;
– existenţa emoţiei.
Dintre indicatorii comportamentului inaparent cei
prezenţi în stările emotive tind către o anumită
permanenţă. Acţiunile individului îi pot fi agreabile
sau dezagreabile, întregul său comportament putând
fi influenţat de astfel de efecte.
După Lindsley, emoţia reprezintă un continuum
care cuprinde întregul comportament şi nu o stare
specială, calitativă.
Orientarea comportamentului către o acţiune sau
alta oferă emoţiei însoţitoare un cadru care nu mai
poate fi stereotip, structurile funcţionale devenind
astfel diferenţiabile.
Unii autori (Graham) definesc emoţia ca fiind o
atitudine însoţită de modificări fiziologice:
mobilitatea muşchilor faciali, coloritul deosebit al
feţei (paloarea sau roşeaţa apărute brusc), exaltarea,
nuanţarea vocii, tensiunea corporală crescută
favorabilă activităţii gestuale, pantomimicii,
modificările de moment în unele deprinderi cum ar fi
scrisul, care toate pot fi integrate în patru structuri
externe emoţionale (patternuri specifice):

35
 – distructive (agresive);
– de apropiere;
– de evitare;
– de frânare a răspunsului.
O emoţie cum ar fi teama, anxietatea pentru ceva,
are repercusiuni activatorii generale; se produc
modificări cardiovasculare în special accelerarea
ritmului cardiac, schimbarea temperaturii ţesutului
înconjurător vaselor sangvine, creşterea tensiunii
arteriale, creşterea activităţii glandulare (exces de
adrenalină, serotonină), modificări electrice în piele,
intensificarea activităţii glandelor sudoripare
(transpiraţia palmară), deplasări oculare rapide,
creşterea tensiunii muşchilor striaţi etc.
Conduita sau comportamentul simulat este o
încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei
realităţi de fond psihosomatice; individul, dintr-un
motiv sau altul, într-o anumită situaţie stimulativă dă
un răspuns verbal străin faţă de cel pe care-l gândeşte,
exteriorizând sau camuflând o expresie care nu se
potriveşte cu aprecierea, atitudinea, sau cu
sentimentul autentic încercat.
Una dintre formele de simulare, o constituie,
atunci când este comunicată prin limbaj, minciuna.
J.J.Rouseau definea minciuna astfel: ”a minţi
înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dat în
vileag; trecerea sub tăcere a acelor adevăruri pe care

36
nu ai obligaţia de a le face cunoscute nu înseamnă a
minţi”.

DELINCVENŢA JUVENILĂ

Delincvenţa juvenilă este o formă de devianţă

comportamentală alcătuită din ansamblul conduitelor
aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma
juridică ale minorilor până la 18 ani. Etimologia
cuvântului delincvenţă juvenilă este în limba latină:
delinguere juvenis.
De-a lungul vieţii, omul trece prin mai multe
etape de dezvoltare fizică şi psihică, numite în
literatura de specialitate cicluri ale vieţii şi care
cuprind la rândul lor mai multe stadii de dezvoltare.
Primul dintre ciclurile vieţii este ciclul de creştere şi
dezvoltare şi el cuprinde subiectul uman de la naştere
până la adolescenţă inclusiv (0-18/20 ani). În cadrul
acestui ciclu de dezvoltare sunt incluse mai multe
stadii de dezvoltare, respectiv:
– primul an de viaţă;
– perioada antepreşcolară (prima copilărie): 1-3
ani;
– perioada preşcolară (a doua copilărie): 3-6/7
ani;

37
 – perioada şcolară mică (a treia copilărie): 6/7-
10/11 ani;
– pubertatea: 10-14 ani;
– adolescenţa: 14-18/20 ani.
Indiferent de perioada de vârstă, până la 18 ani,
care este vârsta majoratului în România, persoana nu
are vârsta legală a persoanei adulte care presupune
responsabilitatea penală a faptelor sale.
Responsabilitatea penală este una din condiţiile
generale pentru existenţa subiectului activ al
infracţiunii, este starea normală a omului matur,
capacitatea psiho-fizică a acestuia de a înţelege
caracterul faptelor sale, da a-şi da seama de valoarea
şi urmările acţiunilor pe care le săvârşeşte, precum şi
de a-şi determina şi dirija în mod liber voinţa în
raport cu scopurile urmărite. Altfel spus, în starea de
responsabilitate penală, raţiunea şi voinţa persoanei
nu sunt afectate în nici un fel, responsabilitatea fiind
o premisă a vinovăţiei, infracţiunii şi răspunderii
penale a individului.
Faţă de ciclul adult de dezvoltare, ciclul de
creştere şi dezvoltare are câteva caracteristici
specifice manifeste la indivizii aflaţi în cuprinsul său:
a.tipul fundamental de activitate la copii este
jocul în timp ce la adulţi este munca;
b.acţiunile copiilor sunt influenţate mai mult de
trăirile afective şi de iraţionalitate în timp ce la adulţi
predomină raţiunea şi responsabilitatea;

38
 c.copiii nu au viaţă sexuală sau există doar forme
cu totul întâmplătoare (abuz, incest etc.) in timp ce
adulţii au o viaţă sexuală regulată;
d.copiii sunt dependenţi material şi afectiv de
familie, de părinţi în timp ce adulţii sunt
independenţi.
Adolescenţii şi tinerii alcătuiesc o categorie
socială supusă diferitelor determinări biopsihice şi
socioculturale dar care se individualizează printr-o
serie de trasături de vârstă, gândire, aptitudini,
mentalităţi şi comportamente. Adolescenţii şi tinerii
au un sistem de valori, scopuri, interese şi aspiraţii
diferite de cele ale adulţilor. Unele dintre acestea sunt
pozitive altele sunt negative sau nonconformiste, ale
căror sens şi esenţă nu sunt sesizate întotdeauna de
adult, alteori fiind chiar ignorate sau catalogate drept
ilegitime şi indezirabile. Menţionăm de asemenea că
oportunităţile oferite de societate nu sunt egale pentru
toţi tinerii, existând o serie de criterii de diferenţiere
care ţin de clasa socială, puterea financiară a familiei
de provenienţă, sex etc.
În acest context, nu toţi adolescenţii şi tinerii
reuşesc să surmonteze exigenţele impuse de normele
sociale, deviind uneori de la ele şi încercând să-şi
suplinească frustrările prin mijloace nelegitime. Dacă
luăm în considerare paradigma conform căreia în
cadrul societăţii trebuie să existe un grad cât mai
ridicat de consens între modelul normativ, rolurile

39
prescrise de norme şi aşteptările individului, lipsa
acestui consens poate conduce la apariţia unor
fenomene de inadaptare, înstrăinare, nonconformism,
marginalizare şi devianţă. Pe măsura creşterii
constrângerilor sociale care încalcă aşteptările
adolescenţilor şi tinerilor, creşte posibilitatea migrării
acestor membrii ai societăţii către zonele ei
marginale.
Comportamentele deviante ale celor mai tineri
membrii ai societăţii trebuie evaluate ţinând seama de
particularităţile lor psihointelectuale şi psihosociale.
Datorită acestui fapt, elementele caracteristice ale
personalităţii acestor membrii ai societăţii:
impulsivitatea, evaziunea, agresivitatea, labilitatea şi
egocentrismul, trebuie evaluate ca forme de
manifestare a originalităţii şi de emancipare de sub
tutela şi dependenţa adultului.
În prezent, se încearcă rezolvarea devierilor
comportamentale ale adolescenţilor şi tinerilor prin
accentuarea mecanismelor de integrare şi control
social, substituind explicaţia reală a multora dintre
dificultăţile şi problemele tineretului cu evaluarea
după normele adultului a modelelor de conduită ale
tinerilor şi perpetuând ideea superiorităţii vârstei
mature faţă de cea tânără. Se încearcă totodată,
realizarea unei conformări mecanice a tinerilor la
scopuri exterioare lor, pentru menţinerea stabilităţii şi
imobilităţii sistemului social. Menţinerea şi

40
accentuarea acestor tendinţe ca şi încercările de
limitare a accesului tinerilor la un status social
dezirabil, inclusiv suprimarea autonomiei lor morale
conduc la creşterea riscului criminalităţii juvenile.
Existenţa disonanţei între modurile de
comportament ale tinerilor şi acceptarea şi evaluarea
lor de către adulţi este o realitate de necontestat şi ea
impune necesitatea de a se multiplica contactele
sociale dintre generaţii, comunicarea şi raporturile
interpersonale, pentru a putea fi evitate atât
conflictele şi tensiunile intergeneraţii cât şi pentru a
elimina obstacolele sociale dintre lumea tinerilor şi
cea a adulţilor.
Analiza etiologică a delincvenţei juvenile implică
studiul detaliat al caracteristicilor personalităţii în
formare a adolescentului, respectiv al motivaţiilor,
nevoilor, aspiraţiilor sale, al raporturilor cu adultul şi
cu mediul social extern.
În prezent, în planul analizei etiologice, se
remarcă două orientări principale, orientarea
psihologică şi orientarea sociologică.
1. Orientarea psihologică se concretizează într-o
abordare individuală a comportamentului şi
particularităţilor psihice ale tânărului delincvent.
Această orientare explică devianţa juvenilă ca rezultat
al unor tulburări de comportament şi personalitate
datorate incapacităţii de adaptare la exigenţele
normative ale societăţii. Orientarea sociologică

41
explică devianţa juvenilă prin condiţiile şi
proprietăţile mediului social şi cultural, considerând
fenomenul delincvenţei juvenile ca un efect al
conflictelor şi contradicţiilor existenţe în cadrul
sistemului social.
În cadrul orientării psihologice de abordare a
fenomenului delincvenţei juvenile se remarcă mai
multe direcţii. Dintre acestea menţionăm: abordarea
psihanalitică şi abordarea psihopedagogică.

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A
PRIVĂRII DE LIBERTATE

Prin Legea de organizare judecătorească

nr.92/1992, penitenciarele au fost scoase din
jurisdicţia Ministerului de Interne şi subordonate
Ministerului de Justiţie. Ca urmare, cel puţin o parte
din magistraţi îşi vor putea desfăşura activitatea în
aceste instituţii, unde diversitatea problematicii
curente poate oferi subiecte interesante de cercetare
pentru cei interesaţi de problematica detenţiei
penitenciare.
După cum se cunoaşte, pedeapsa este una din
instituţiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o

42
măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a
celui condamnat, având deci atât un caracter coercitiv
cât şi unul curativ. Prin executarea pedepsei se
urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de
muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de
convieţuire socială. Legea penală prevede categoriile
de pedepse, limitele acestora şi regimul general al
executării lor.
Detenţia penitenciară face parte din categoria
pedepselor principale pe care instanţa le poate aplica
singure şi este prevăzută de art.53 Cod penal, partea
generală.
Detenţia penitenciară constă în privarea de
libertate a condamnatului şi executarea unui regim
impus de lege în locuri speciale numite închisori sau
penitenciare. Pedeapsa închisorii este prevăzută
aproape pentru toate infracţiunile. Limitele generale
ale pedepsei închisorii sunt cuprinse între 15 zile şi
30 de ani.
Pentru unele infracţiuni cu un pericol social mai
redus, cu sancţiuni pănă la 2-3 ani, aplicate
infractorilor primari, pentru fapte de culpă, sunt
prevăzute reglementări în acord cu legislaţia
europeană, respectiv executarea fără privare de
libertate, prin activităţi în folosul comunităţii, în
sistem de libertate supravegheată.
În legătură cu privarea de libertate, Congresul
Naţiunilor Unite constata că închisoarea a fost pusă la

43
contribuţie în mod excesiv în prevenirea crimelor şi
la tratamentul delincvenţilor; mai mult, închisoarea
tinde să accentueze tendinţele criminale ale
delincventului condamnat, fiind costisitoare, o
adevărată risipă de resurse umane şi sociale, în
condiţiile în care recurgerea la alte pedepse decât
închisoarea ating ţelul de îndreptare al delincventului
într-un mod mai puţin costisitor şi la fel de eficace.
Întemniţarea delincventului urmăreşte:
– să protejeze societatea, izolând delincvenţii
care constituie o ameninţare gravă pentru viaţa şi
securitatea personală a membrilor colectivităţii;
– să condamne o purtare reprobabilă care
constituie o gravă violare a valorilor fundamentale;
– să ia măsuri ferme de pedepsire a
delincvenţilor recalcitranţi la tratamentul penal în
libertate şi care nu se supun altor sancţiuni.
Executarea pedepsei privative de libertate se
realizează în penitenciare, care trebuie să asigure
ordinea internă şi o siguranţă externă eficace, în
condiţiile în care condamnaţii reprezintă o populaţie
eterogenă, ai cărei membrii sunt greu de condus şi
stăpânit. Există la aceştia tendinţa de a evada, de a nu
se supune ordinelor etc. Totodată, condamnaţii
trebuie cazaţi şi supravegheaţi zi şi noapte, ei trebuie
să muncească, să se odihnească, să fie instruiţi şi
educaţi.

44
 Orice penitenciar are în structura sa mai multe
sectoare componente:
1. un spaţiu administrativ;
2. spaţii pentru ateliere de muncă;
3. spaţii pentru serviciile penitenciarului (sală de
mese, infirmerie, club, etc);
4. celule individuale sau comune, pentru
condamnaţi.
Conducerea locală a penitenciarului se
subordonează Direcţiei Generale a Penitenciarelor
care aparţine Ministerului de Justiţie.
În organizarea unui penitenciar, 60-65 % din
celule sunt destinate condamnaţilor cu infracţiuni
uşoare, 20-25 % cu infracţiuni mijlocii şi aproximativ
8-10 % celor cu infracţiuni grave.
În ţara noastră, aproape toate judeţele ţării au
penitenciare regionale, pentru a se evita astfel
transporturile lungi şi depărtarea prea mare de
familie. Există de asemenea penitenciare pentru
condamnaţi la închisoare de lungă durată,
penitenciare speciale pentru femei, pentru
condamnaţii bolnavi, bătrâni şi alţii în situaţii
asemănătoare.
Modelul de organizare a vieţii condamnaţilor în
penitenciar reprezintă regimul penitenciar. Acesta
cuprinde:
– modul de detenţie propriu-zis;
– modul de cazare;

45
 – modul de alimentare;
– programul de activităţi zilnice;
– disciplina în penitenciar.
Executarea pedepsei trebuie să contribuie la
prevenirea de noi infracţiuni, asigurând îndrumarea,
corijarea condamnaţilor, pentru ca după executare, ei
să se poată integra în munca şi rosturile vieţii sociale.
Modul de deţinere în penitenciar a condamnaţilor
a cunoscut mai multe forme, de-a lungul timpului:
1. deţinerea în comun: mai mulţi condamnaţi
într-o încăpere, unde stau ziua şi dorm noaptea;
prezintă:
a. avantaje: – este un sistem mai puţin
costisitor;
– păstrează o formă de viaţă socială;
– regimul este mai suportabil de către deţinuţi,
fiind în comun.
b. dezavantaje:-infractorii primari sunt
influenţaţi în rău de infractorii recidivişti.
2. Regimul celular (Italia, Franţa, S.U.A.):
fiecare deţinut are celula sa; prezintă:
a. avantaje:
– elimină promiscuitatea deţinuţilor;
– elimină interinfluenţele negative
dintre deţinuţi.
b. dezavantaje: -este foarte costisitor;
– poate determina apariţia anxietăţii sau
chiar a tentativelor de suicid.

46
 3. Regimul mixt: ziua condamnaţii stau în
comun la muncă, la masă, în recreaţie etc. iar noaptea
dorm singuri în celule. Este un regim costisitor, care
nu stimulează buna conduită sau corijarea
condamnaţilor.
4. Sistemul progresiv este aplicat din ce în ce
mai mult în ultimii ani; în primele 3-6 luni de
detenţie se foloseşte sistemul celular apoi se trece la
sistemul în comun, pentru ca în final, după luni sau
ani, să se treacă la liberarea condiţionată şi apoi la
eliberarea definitivă.

ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE
JUDICIARĂ

Adaptarea constituie un fenomen universal în

natură şi societate, condiţionând supravieţuirea
fiinţelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea constă
în reflectarea corectă şi comportarea adecvată
cerinţelor mediului social, fiind mijlocită de
procesele şi funcţiile psihice. Astfel, percepţia
permite orientarea imediată în mediul înconjurător,
gândirea permite anticiparea unui efect posibil
pornind de la anumite cauze şi condiţii sau explicaţia

47
unui fenomen, identificând cauza acestuia, limbajul
face posibilă comunicarea interumană, memoria
stochează informaţia utilă adaptării, voinţa susţine
individul în atingerea scopurilor propuse, caracterul îi
pune în acord conduita cu cerinţele şi normele
culturale ale colectivităţii etc.
Psihicul apare deci ca principal instrument al
adaptării omului la mediu. Dacă însă unele din
structurile sale componente vor suferi modificări
cantitative sau calitative, capacitatea de adaptare
psiho-socială a individului se va reduce sau chiar
anula. Starea de sănătate mentală, respectiv gradul de
dezvoltare şi integritate funcţională a mecanismelor
interne ale psihicului este prima condiţie în procesul
anevoios şi continuu al adaptării şi integrării sociale a
omului.
Afectând în grade diferite adaptarea individului la
mediu, tulburarea mentală poate, în anumite
circumstanţe, să-l aducă pe individ în conflict cu
legea, cu semenii şi autorităţile. Bolnavii mintal ca şi
infractorii sănătoşi din punct de vedere psihic, pot
comite acte antisociale îndreptate împotriva
proprietăţii, a statului sau a moravurilor sociale.
Percepţia este imaginea subiectivă complexă şi
unitară ce se delimitează în conştiinţă ca noţiune
ideo-afectivă, prin reflectarea caracteristicilor
obiectelor şi fenomeneleor naturii ce acţionează
nemijlocit asupra organelor de simţ, determinând

48
senzaţii analizate şi sintetizate reflex-condiţionat de
scoarţa cerebrală pe baza experienţei anterioare.
Percepţia are strânse corelaţii cu afectivitatea şi
ideaţia şi stă la baza intuirii subiective a spaţiului,
timpului, mişcării şi stării propriului organism.
Reflectarea clară a lumii materiale în conştiinţă
este în funcţie de pragul optimal de excitare a
receptorilor specifici pe care o provoacă obiectele şi
fenomenele lumii reale şi integritatea
morfofuncţională a fiecărui analizator în parte şi a
scoarţei cerebrale în totalitatea sa.
Dacă pragul de excitare specifică a analizatorilor
nu este optimal pentru diferenţierea excitaţiilor, sau
fondul de activitate corticală nu este corespunzător
analizei şi sintezei reflex-condiţionate respective,
percepţia nu se produce, este neclară sau deformată
sub formă de iluzii. Oboseala şi dominantele
emoţionale pot determina sau perturba procesele de
percepţie până la blocare momentană sau deformare
sub formă de iluzii. În condiţii normale, percepţiile
denaturate ale lumii reale (iluziile) se corectează prin
stimularea optimală a analizatorilor şi prin
experienţă. În cazul îmbolnăvirilor psihice, iluziile
pot avea un caracter stagnant, ca o consecinţă a
perturbării morfo-funcţionale cerebrale sau ca o
consecinţă a sugestibilităţii crescute.
Percepţia ia naştere prin participarea văzului,
auzului, pipăitului, gustului şi mirosului, permiţând

49
individului orientarea imediată în mediul ambiant.
Percepţia este trepta întâia de cunoaştere, care oferă
concretul lumii, factualitatea, materia obiectuală, şi
dă soliditate cunoaşterii. Cu toate acestea, doi oameni
nu percep identic aceeaşi realitate. Capacitatea
individuală de descriere a trăirilor perceptive nu este
egală, semnificaţia dată realităţii nu este identică,
realizându-se în funcţie de personalitatea individului.
Materialul conceptual constituie baza adevărului
gândirii şi de aceea probele în justiţie implică ceea ce
se numeşte corp delict, iar întinderea şi gravitatea
unei leziuni corporale este stabilită prin certificatele
medico-legale.
Tulburările percepţiei por fi cantitative:
hiperestezia şi hipostezia sau calitative: iluziile,
halucinaţiile şi cenestopatiile.
a.hiperestezia este starea, situaţia în care
individul percepe acut şi este vizibil deranjat de
stimulii cotidieni, stimuli externi obişnuiţi, care
altădată nu-l deranjau şi pe care nici nu îi conştientiza
(translaţia liftului, scurgerea robinetului, zgomotul de
paşi, etc). Conştientizarea acestor stimuli reflectă o
stare de instabilitate crescută a scoarţei cerebrale,
frecvent întâlnită în nevroze.
b.hipoestezia este starea în care individul acordă
atenţie şi reacţionează numai la stimuli de intensitate
crescută. Se întâlneşte consecutiv epuizării neuro-
energetice a organismului (starea de convalescenţă)

50
sau în stările de obnubilare generate de chimioterapie
sau beţie alcoolică.
A. Iluziile sunt percepţii deformate ale
obiectelor. Iluzii au şi oamenii normali, care pot
percepe deformat un obiect, datorită distanţei prea
mari până la el, luminii insuficiente, sau datorită unor
stări afective speciale cum este frica în condiţii de
intuneric, când umbrele sunt luate drept fiinţe
ciudate, oameni sau animale agresive. Iluzia
perceptivă constă din proiectarea imaginarului şi a
inconştientului în actul perceptiv sau din prelucrarea
eronată a imaginilor percepute.
Iluziile pot fi şi de tip fiziologic, optico-
geometrice (ex. băţul introdus în apă pare frânt, două
linii paralele, întretăiate într-un anumit punct de a
treia , par curbe) când subiectul îşi dă seama de
existenţa iluziei şi poate reface experienţa perceptivă.
Iluziile patologice se datoresc atât tulburării
perceptive cât şi tulburărilor de personalitate şi se pot
manifesta sub forma pareidoliei şi a falselor
recunoaşteri de persoană. Subiectul nu le corijează, ci
le consideră veridice, adesea percepţia falsă cu obiect
fiind însoţită de interpretarea delirantă, de
modificarea lucidităţii sau de superficializarea
proceselor asociative, de atenţie şi memorie.
Iluziile, ca reflectare denaturată a obiectelor şi
fenomenelor, se caracterizează prin obiectualitate, ele
fiind generate întotdeauna de un excitant real. După

51
modalităţile senzoriale, iluziile se împart în :
exteroceptive (vizuale, auditive, gustative, olfactive,
tactile), proprioceptive şi interoceptive (V.Predescu,
1989).
1.Iluziile vizuale sunt cele mai frecvente şi
constau în impresia de deformare a obiectelor şi a
spaţiului perceput. Persoana poate avea impresia că
obiectele sunt mai mari (macropsie) sau mai mici
(micropsie), alungite sau lărgite (dismegalopsie),
răsucite pe diagonală, asimetrizate etc. Nu numai
dimensiunea şi forma obiectelor pot să pară
modificate, ci şi distanţa, obiectele respective fiind
percepute ca mai apropiate sau mai îndepărtate decât
sunt în realitate. Spaţiul poate fi perceput ca fiind
strâmtorat, situaţie în care obiectele apar apropiate
sau dimpotrivă, lărgit, obiectele îndepărtându-se de
subiect (ex. strada poate părea foarte lungă, locuinţa
înclinată, înaltă etc.). Deşi de obicei statice, obiectele
pot apărea uneori şi animate de mişcări.
La unele persoane interpretarea imaginativă poate
oferi percepţiei patologice un mare grad de
bogăţie şi vivacitate, fenomen denumit pareidolie.

52
53