Dacia Romana

Cucerirea Daciei de către romani şi transformarea acesteia în provincie imperială (106-

271 d.Hr.) a condus la schimbări majore în viaţa economică, socială şi politică a geto-
dacilor. Geto-dacii au continuat să rămână comunitatea etnică principală atât în
teritoriile ocupate de romani, cât şi în cele libere. Ei au continuat să lucreze alături de
coloniştii şi veteranii romani, care au fost aduşi în noua provincie imperială Dacia din
toate ţinuturile Imperiului Roman. Spiritul cuceritorilor, alături de hărnicia populaţiei
locale, au contrbuit la dezvoltarea provinciei. Dacia a ajuns la un nivel ridicat de cultură
materială şi spirituală. Procesul intens de romanizare a lăsat urme durabile asupra
limbii poporului român, a numelui său, a conştiinţei şi culturii sale. Formarea poporului
român are la bază două elemente fundamentale, şi anume geto-dacii şi romanii la care s-
a adăugat un mic adaos slav.

Criza care a clătinat Imperiul Roman în secolul al III-lea, ca şi presiunea exercitată de

populaţiile "barbare", l-au făcut pe împăratul Aurelian (270-275) să-şi retragă trupele,
administraţia şi o parte a populaţiei din Dacia la sudul Dunării (271), unde se va forma
provincia Dacia Aureliana. Totuşi, majoritatea populaţiei, formată din colonişti romani
şi daci romanizaţi, a rămas şi a continuat să menţină relaţii strânse cu cei de la sudul
Dunării. Aceste relaţii au fost într-adevăr foarte strânse, după cum atestă descoperirile
arheologice din Transilvania (Alba-Iulia, Bratei), Oltenia, Muntenia (Sucidava, Romula,
Câmpulung-Muscel) şi chiar din Moldova, ca şi monedele ce s-au găsit pe întreg
teritoriul românesc.

Procesul de romanizare s-a desfăşurat la nord de Dunărea şi după secolul al III-lea.

Acesta s-a datorat în mare măsură şi credinţei creştine care a început să se răspândească
din oraşele situate pe malul drept al cursului mijlociu şi inferior al Dunării.

Unii împăraţi romani, iar apoi unii suverani bizantini, străbătând teritoriile de la nordul
Dunării, au reuşit, sub Constantin cel Mare (307-337), Valeus (364-378) şi Iustinian
(527-565), să refacă parţial dominaţia romană asupra fostei provincii a Daciei.

Valurile de "barbari" care au trecut peste teritoriul Daciei (goţii, hunii, avarii, slavii),
au modificat organizarea social-politică a acesteia. Ca şi în alte părţi ale Europei,
barbarii au distrus oraşele şi, în consecinţă, nucleul activităţilor economice s-a mutat
dinspre oraşe către sate, fapt care a condus la un proces de ruralizare a întregii societăţi.
Populaţia daco-romană s-a constituit în ceea ce istoricul român Nicolae Iorga numea
"romanii populare" sau "romanii rurale". Locuitorii acestora au căpătat conştiinăa
faptului că aparţin Imperiului Roman. ocupaţia lor principală era cultivarea
pământului şi creşterea animalelor; originea lor romană este încă reflectată de limba
română, în care principalele ocupaţii şi produse agricole sunt desemnate prin termeni de
origine latină. Etnogeneza poporului român s-a desăvârşit astfel până în secolul al VIII-
lea.

ORGANIZAREA NOII PROVINCII ROMANE

Dupa cucerirea romana a spatiului geto-dacilor, noile autoritati iau masuri

urgente in vederea integrarii cat mai profunde in Imperiu a acestui teritoriu bogat si de
mare importanta strategica. Calea cea mai buna pentru stabilirea unei vieti statornice in
acest spatiu era romanizarea geto-dacilor, adica insusirea de catre ei a limbii latine si a
modului de viata roman. Romanizarea a decurs mai intens in localitati urbane si mai
lent in cele rurale.

Unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) consta in organizarea politico-

administrativa a spatiului cucerit. Catre anul 15 d.Chr. romanii au infiintat provincia
Moesia. Organizarea ei temeinica se desavarseste in anul 46, cand la aceasta provincie
este anexat teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Ulterior, in anul 86 d.Chr., este
organizata Moesia Superior si Moesia Inferior. Cea mai importanta provincie din
spatiul geto-dac - Dacia a fost organizata de Traian indata dupa razboiul daco-roman
din 105-106. Provincia ingloba Transilvania (fara coltul de Sud-Est), Banatul si Oltenia
(pina la r. Jiu). Dacia romana era administrata de imparat prin intermediul unui
guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost Decimus Terentius Scaurianus (106-112).
La inceput provincia era numita Dacia Capta (cucerita), apoi-Dacia Felix. Datorita
pozitiei sale strategice si evenimentelor care au urmat Provincia este reorganizata
administrativ de cateva ori. Sub imparatul Hadrian (117-138), in anii 117-118, cand a
urmat atacul dacilor liberi si sarmatilor, provincia a fost impartita in Dacia Superioara,
care cuprindea Transilvania si Banatul, cu centrul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
(fosta capitala a lui Decebal), si Dacia Inferioara, care cuprindea Oltenia si coltul sud-
estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.

A doua reorganizare este intreprinsa in anii 121-122, cand partea de nord a Daciei
Superioare este separata sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca (Cluj).
Ultima reorganizare este facuta de imparatul Marcus Aurelius (161-180) in urma
razboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El pastreaza Dacia
Porolissensis, dar restul Transilvaniei il include intr-o provincie noua -Dacia Apulensis
(cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia si Banat organizeaza Dacia
Malvensis (cu capitala la Malva pe Olt).

Toate aceste unitati erau divizate administrativ si fiscal, iar militar se aflau sub
administrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducatori de districte
teritoriale urbane (magistri sau prefecti) si primari de comunitati rurale. Ei toti vorbeau
limba oficiala a administratiei romane - latina, contribuind la procesul de romanizare.