INTRODUCERE

Calculatorul - este o maşină care prelucrează informaţiile automat.

Pentru aceasta trebuie să i se furnizeze datele pe care trebuie să le prelucreze (datele
de intrare) şi o listă de instrucţiuni (programul), care să îi indice cum să prelucreze
aceste date. Dacă pentru a ajunge la un rezultat trebuie sa execute mai multe operaţii,
el le va efectua pe rând. Operaţiile şi ordinea acestora îi sunt specificate calculatorului
prin intermediul programului. Calculatorul va furniza utilizatorului rezultatele obţinute în
urma prelucrării (date de ieşire). În timpul prelucrării pot să apară şi date intermediare.
Tipuri de sisteme de calcul :
a) sisteme de tip centru de calcul (sisteme medii-mari)
b) minicalculatoare
c) microcalculatoare
d) supercalculatoare

Orice decizie are la bază informaţii, date referitoare la obiectul activităţii

respective. Prelucrarea datelor trebuie făcută în concordanţă cu cerinţele tehnologiei
informaţionale. Se pot astfel contura diferenţele dintre date şi informaţii:
o datele desemnează elementele primare, provenind din diverse surse, fără o
formă organizată care să permită luarea unor decizii;
o informaţiile sunt date ce au un caracter de noutate, care îmbogăţesc nivelul
de cunoştinţe ale celui care primeşte aceste informaţii. O data care nu aduce nimic nou
nu se poate consideră informaţie.
Prelucrarea datelor (numită şi procesare) presupune totalitatea transformărilor,
ca formă şi conţinut a datelor.
Din punct de vedere structural, pornind de la diferenţierea modulelor fizice şi
logice, calculatorul electronic (el însuşi un sistem informatic) are două componente:
o hardware, (pe scurt hard): ansamblul elementelor fizice şi tehnice cu
ajutorul cărora datele se pot culege, verifica, transmite, stoca şi prelucra, suporturile de
memorare a datelor precum şi echipamentele de redare a rezultatelor - reprezintă
componentele ce pot fi practic atinse;
o software, (pe scurt soft): ansamblul programelor, procedurilor, rutinelor
care controlează funcţionarea corectă şi eficientă a elementelor hard există sub formă
de concepte şi simboluri, nu are substanţă.

1
 John von Neumann a descris primul model arhitectural pentru calculatoare în
1945. Majoritatea calculatoarelor utilizate în zilele noastre respectă încă acest model
arhitectural.
Componentele principale ale unei maşini von Neumann sunt:
• Unitatea Centrala de Prelucrare (UCP)
• Unitatea de Memorie (UM)
• Sistem de Intrare/ieşire (SI/E).

Conceptele generale care caracterizează funcţionarea unei maşini von Neumann sunt:
• la un moment dat UCP execută o singură instrucţiune
• instrucţiune operează asupra unui singur set de date la un moment dat
• atât dateIe, cât şi instrucţiunile sunt memorate în UM, în formă binară.

Un astfel de sistem de calcul, care admite un flux unic de instrucţiuni şi un flux unic de
date, se mai numeşte SISD (Single Instruction Stream Single Data Stream).

Dispozitive
de U.C.C.
intrare

Programe

Datede
Unitatea iniţiale
memorie
U.A.L.
Zona de lucru

Rezultate
Dispozitive
de
ieşire

Principalele funcţii ale unui sistem de calcul sunt o consecinţă directă a rolului pe
care un sistem de calcul trebuie sa-l îndeplinească.

Orice S. C. trebuie să asigure:

 Introducerea de informaţii
 Prelucrarea informaţiilor
 Stocarea informaţiilor
 Extragerea rezultatelor obţinute in urma prelucrării informaţiilor

2
 Toate componentele S.C. acţionează in interdependenţa pentru îndeplinirea
următoarelor funcţii:
1. funcţia de memorare
 componenta hardware trebuie să asigure memorarea datelor şi a
programelor
 funcţia este asigurată de: memoria internă şi memoria externă

2. funcţia de comandă şi control

 componenta hardware trebuie să asigure:
− extragerea instrucţiunilor din memoria internă
− analiza instrucţiunilor
− extragerea datelor din M. I.
− Aranjarea datelor in M. I.
 funcţia este asigurată de unitatea de comandă si control

3. funcţia de prelucrare
 componenta hardware trebuie să asigure efectuarea operaţiilor
aritmetice şi logice
 funcţia este asigurată de unitatea aritmetică şi logică

4. funcţia de intrare – ieşire

 componenta hardware trebuie să asigure:
− introducerea datelor şi a programelor in M. I.
− furnizarea rezultatelor
 funcţia este asigurată de:
− dispozitivele periferice de I / E
− interfeţele de I / E

3
 TIPURI DE SISTEME DE CALCUL

Calculatoarele electronice se pot clasifica :

 tip - există calculatoare numerice (cele uzuale), în care informaţiile se

reprezintă prin numere sau calculatoare analogice, în care informaţia se
reprezintă prin mărimi fizice (de exemplu: lungime, arie, tensiune). Ultimele
sunt compuse din dispozitive elementare care efectuează anumite operaţii si
sunt conectate astfel încât să rezolve problemele dorite.
 capacitate - se măsoară numărul de operaţii care pot fi efectuate într-o unitate
de timp (viteza de lucru) si volumul de date care se pot reţine în memoria
internă.
 destinaţie - există calculatoare universale, care rezolvă tipuri variate de
probleme sau calculatoare specializate în rezolvarea unui anumit tip de
problemă, cum ar fi de exemplu, editarea de texte sau un proces tehnologic.
 arhitectură(modul de structurare a componentelor) - în evoluţia cronologică a
calculatoarelor electronice se remarcă câteva configuraţii principale:

a. sistemele de calcul independente, reprezentate de sistemele medii-mari

(corespunzătoare generaţiei a treia de calculatoare), minicalculatoare,
microcalculatoare si supercalculatoare
b. sisteme de calcul cuplate la procese tehnologice

c. sistemele de calcul formate din mai multe calculatoare interconectate –

reţelele de calculatoare.

a)
SISTEME DE TIP CENTRU DE CALCUL (SISTEME MEDII-MARI):

Sistemele medii-mari au apărut după anii '50, având un cost ridicat şi dimensiuni
apreciabile. Componentele lor fiind dispuse în una sau mai multe încăperi care
alcătuiau un centru de calcul. Erau sisteme neinteractive, adică nu exista un dialog între
utilizator şi calculator: un operator uman realiza interfaţa dintre calculator şi utilizatori.
Acesta lansa în lucru calculatorul şi îi supraveghea activitatea, ceea ce era necesar
fiindcă sistemul de operare al acestor calculatoare era destul de complicat şi necesita
lansarea în execuţie de către operator, conform configuraţiei dorite.

4
 Totuşi, trebuie remarcat faptul că în sistemul de operare (SIRIS) era implementat
conceptul de multiprogramare: la un moment dat în memoria calculatorului se găseau
de obicei mai multe programe ale utilizatorului, la care unitatea centrală lucra pe rând,
în cuante de timp bine determinate.
Operaţiile de intrare-ieşire sunt gestionate de un procesor specializat – unitatea
de schimburi multiple – care permite unităţii centrale să continue execuţia altor
programe aflate în memorie în timpul desfăşurării unei operaţii de citire/scriere într-un
anumit program.
Erau calculatoare pe 32 de biţi, adică o instrucţiune maşină prelucrată de
unitatea centrală avea această dimensiune. Dintre reprezentanţii sistemelor medii-mari
amintim: IBM-360 şi familia de calculatoare româneşti FELIX (C 256, 512, 1024 - după
capacitatea memoriei interne).

2. MINICALCULATOARE:

Minicalculatoarele au apărut după 1970, având costuri ridicate; numele lor

provine din formularea "configuraţie minimă de calcul". Erau sisteme interactive –
utilizatorii aflaţi în faţa unor terminale se aflau în dialog cu calculatorul - şi multiutilizator:
la un moment dat mai mulţi utilizatori (câteva zeci sau chiar câteva sute) putea folosi
calculatorul prin intermediul terminalelor.

Această caracteristică impune un sistem de operare (numit RSX) performant,

care să poată gestiona la un moment dat programele mai multor utilizatori şi să ofere
mecanisme de protecţie a memoriei (să nu se suprapună mai multe programe în
aceeaşi zonă de memorie).

Sistemul de calcul lucra deci în regim de multitasking (multiprogramare): deşi la

un moment dat era executat un singur program, printr-o politică de servire a tuturor
utilizatorilor, aceştia aveau acces pe rând la resursele sistemului.
Pentru structurarea informaţiilor utilizatorilor aflate sub formă de fişiere pe
suporturile magnetice, apare noţiunea de director. Existau doar două niveluri de
directoare, spre deosebire de directoarele arborescente din UNIX şi DOS.

5
 Programarea pe minicalculatoare era mai anevoioasă decât pe
microcalculatoarele care au apărut ulterior din cauza unei insuficiente dezvoltări a
produselor soft destinate programării: procesele de editare, compilare, link-editare şi
execuţie a programelor erau realizate separat, prin aplicaţii independente, care
necesitau adesea o cantitate destul de mare de memorie disponibilă iar această
condiţie putea fi adesea mai dificil de îndeplinit în condiţiile în care mulţi utilizatori
exploatau simultan sistemul de calcul.
Mediile de programare, specifice diverselor limbaje, care înglobează facilităţi
pentru toate etapele de realizare a programelor, inclusiv cea de depanare (corectare a
erorilor de concepţie) au apărut mai târziu, pentru microcalculatoare.
Din punctul de vedere al arhitecturii, caracteristică pentru minicalculatoare este
existenţa unei "magistrale de informaţii", numite BUS, prin intermediul căreia se
realizează comunicarea între procesor, memorie, terminale (un rol special îl are
terminalul operatorului) şi alte periferice. Comunicările sunt arbitrate de controler-ul de
BUS, care preia astfel funcţiile canalului de intrare-ieşire.
Minicalculatoarele lucrau pe 16 şi 32 de biţi. Dintre reprezentanţii lor amintim:
VAX 8600, VAX 8650, PDP 11 şi calculatoarele româneşti CORAL şi INDEPENDENT.
Evoluţia minicalculatoarelor a condus la sisteme multiutilizator mai performante,
care pot fi exploatate simultan de mai multe sute sau chiar mii de utilizatori – acestea
sunt referite în literatura de specialitate sub numele de mainframe. Din punctul de
vedere al performantei, ele se apropie cel mai mult de supercalculatoare, la celălalt pol
găsindu-se calculatoarele personale. Totuşi, se poate spune că diferenţele între
minicalculatoarele mari şi mainframe-urile mici nu sunt sesizabile.

6
3. MICROCALCULATOARE:
Microcalculatoarele sunt calculatoare a căror unitate centrală este un
microprocesor. Primele microprocesoare au apărut în anii '70 dar s-au dezvoltat mai
ales în anii '80 şi continuă să evolueze; ele lucrează pe 8, 16 sau 32 de biţi (cazul
calculatoarelor folosite în prezent). Sunt sisteme interactive, monoutilizator (la un
moment dat sunt exploatate de un singur utilizator).
Primele microcalculatoare au fost calculatoare personale familiale: Sinclair
Spectrum, Commodore sau cele româneşti Prae, aMIC, HC, TIMS, Cobra.
Aceste calculatoare puteau lucra direct în limbajul Basic fiindcă memoria lor
internă cuprindea o parte care nu se ştergea în absenta curentului electric şi în care
utilizatorul nu putea scrie (ROM), unde era înregistrat din fabricaţie un interpretor Basic
(un program care traduce în limbaj maşină şi execută fiecare instrucţiune, o dată ce
aceasta a fost scrisă). Cel mai uzual periferic al acestor calculatoare era casetofonul, a
cărui fiabilitate lăsa uneori de dorit.
Ulterior au apărut calculatoarele personale (PC) profesionale. Dintre primele
microcalculatoare profesionale româneşti amintim: M18, M118, CUBZ, M216 (de
remarcat că acesta din urmă putea lucra atât sub sistemul de operare CP/M, cât şi sub
DOS); ulterior a apărut familia Felix PC.
Pe plan mondial amintim calculatoarele Apple MacIntosh, cu o interfaţă foarte
prietenoasă cu utilizatorul, create mai ales pentru neprofesionişti şi calculatoarele de tip
IBM PC, care au înregistrat o evoluţie tehnologică de-a dreptul spectaculoasă, bazată
în principal pe evoluţia microprocesoarelor (cele mai cunoscute sunt realizate de firma
Intel).
Pentru calculatoarele personale cu performante ridicate, care sunt dotate cu câte
un microprocesor mai puternic şi un monitor de calitate înaltă, cu facilităţi grafice
deosebite, se foloseşte uzual denumirea de staţii de lucru (“workstations”). Staţiile de
lucru se folosesc uzual pentru aplicaţii profesionale, dezvoltare de soft, probleme care
necesită facilităţi grafice performante, cum ar fi proiectarea inginerească şi pot fi
conectate în reţele de calculatoare.
Cel mai răspândit sistem de operare al microcalculatoarelor este DOS, care are
la bază primul sistem de operare al microcalculatoarelor, CP/M, îmbunătăţit cu principii
din UNIX (cum ar fi structura arborescentă a directoarelor).

7
 Calculatoarele personale au devenit un instrument de prelucrare a informaţiei
larg utilizat atât pentru prelucrări de birotică, cât si pentru aplicaţii profesionale. Adesea,
pentru crearea de sisteme de calcul cu performanţe mai ridicate şi un cost relativ redus,
se optează pentru conectarea calculatoarelor personale în reţele de calculatoare.

4. SUPERCALCULATOARE:
Supercalculatoarele au o memorie internă şi o viteză de lucru foarte mari: pot
executa până la câteva sute de milioane de instrucţiuni pe secundă, fiind cele mai
rapide tipuri de calculatoare. De obicei sunt utilizate pentru aplicaţii specifice, care
necesită calcule matematice complexe, mari consumatoare de timp şi memorie, cum ar
fi, de exemplu, grafica animată, prognozele geologice sau meteorologice, probleme
complexe de fizică pentru care se doreşte aplicarea unor algoritmi matematici riguroşi
(algoritmi simbolici) – dinamica fluidelor, fizica nucleară. Cel mai cunoscut tip de
supercalculator este CRAY.
Supercalculatoarele lucrează pe 32 şi 64 de biţi şi au o arhitectură performantă,
neîngrădită de principiile clasice (de exemplu, sisteme multiprocesor – cu mai multe
unităţi centrale). În SUA există un institut specializat pe cercetări în domeniul
supercalculatoarelor, numit NCSA (Naţional Center for Supercomputer Applications).
Pentru arhitectura calculatoarelor multiprocesor se foloseşte conceptul de
arhitectură paralelă: mai multor procesoare sunt interconectate pentru realizarea
aceloraşi sarcini.
Procesoarele pot să realizeze în acelaşi timp secvenţe de operaţii independente,
pentru ca apoi rezultatele intermediare obţinute să fie combinate corespunzător. În mod
obişnuit, există un procesor principal, numit master, care le coordonează pe celelalte,
dându-le spre execuţie sarcini independente din programul utilizatorului sau punându-le
în aşteptare.

8
 STRUCTURA SI FUNCTIONAREA UNUI SISTEM DE CALCUL

Calculatorul este o maşinǎ care prelucreazǎ informatiile automat.

Pentru aceasta trebuie sǎ i se furnizeze datele pe care trebuie sǎ le prelucreze (datele
de intrare) şi o listǎ de instrucțiuni (programul), care sǎ îi indice cum sǎ prelucreze
aceste date. Dacǎ pentru a ajunge la un rezultat trebuie sǎ execute mai multe operatii,
el le va efectua pe rând. Operatiile şi ordinea acestora îi sunt specificate calculatorului
prin intermediul programului. Calculatorul va furniza utilizatorului rezultatele obtinute în
urma prelucrării (date de ieşire). În timpul prelucrǎrii pot sǎ aparǎ şi date intermediare.

Pentru a putea realiza aceste operaţii, calculatorul este alcătuit din două
componente:

• Echipamentele fizice (partea materială) - HARDWARE

• Programele si datele (partea logică) - SOFTWARE

HARDWARE

1. FUNCŢII

Reprezintă echipamentele fizice din care este alcătuit un sistem de calcul, în

care circuitele electronice prelucrează automat informaţiile şi asigură comunicarea între
utilizator şi sistem.
Von Newmann a stabilit că hardware-ul trebuie să asigure următoarele funcţii:
• funcţia de memorare;
• funcţia de comandă si control;
• funcţia de prelucrare;
• funcţia de intrare-ieşire.

Funcţia de memorare asigură memorarea datelor şi a programelor şi are ca

suport memoria internă şi memoria externă. In memoria internă sunt stocate programele
şi datele care sunt în lucru la un moment dat. În memoria externă sunt stocate toate
programele şi datele de care poate avea nevoie, în diferite situaţii, sistemul de calcul.

9
 Funcţia de comandă şi control este realizata de Unitatea de Comanda şi Control
şi asigură:
• extragerea instrucţiunilor din memoria internă;
• analiza instrucţiunilor;
• comanda de executare a unei operaţii;
• extragerea datelor de intrare din memoria internă;
• aranjarea datelor de ieşire în memoria internă.

Funcţia de prelucrare asigură efectuarea operaţiilor aritmetice (adunare,

scădere, înmulţire şi împarţire) şi logice (AND, IF, NOT). Funcţia este realizată de
Unitatea Aritmetica Logică.

Funcţia de intrare-ieşire asigură introducerea datelor şi a programelor în

memoria internă şi furnizarea rezultatelor.

Exemplu: Calculul valorii expresiei e = (a+b) · c

Rezultă că un calculator este format din mai multe blocuri funcţionale.

10
2. COMPONENTE HARDWARE

A. Unitatea Centrală (UC)

Este de fapt “creierul” care coordonează întreaga activitate a unui calculator
personal. De aici se solicită informaţii pe care utilizatorul le va introduce de la tastatură
sau se afişează rezultatele pe monitor. Tot în unitatea centrală sunt realizate
prelucrările de date prin executarea unui program.

B. Dispozitive periferice - de intrare

Tastatura (Keyboard)
Este dispozitivul care foloseşte la introducerea informaţiilor “în” calculator (date
sau comenzi), fiind mijlocul principal de dialog al omului cu calculatorul. Orice apăsare
şi eliberare rapidă a unei taste provoacă afişarea caracterului scris pe ea, pe ecranul
monitorului. O tastă menţinută apăsată provoacă afişarea repetată a caracterului pe
ecranul monitorului.

Mouse-ul
Ca funcţionalitate, este asemănător cu tastatura, deoarece prin intermediul lui
sunt comunicate informaţii către calculator. Modul de folosire este următorul:
a) Mouse-ul stă pe masa de lucru (pe o suprafaţă dură şi netedă numită PAD) şi
poziţia sa curentă corespunde cu poziţia unui cursor pe ecranul monitorului.
b) În momentul în care se mişcă mouse-ul pe PAD spre stânga, cursorul de pe
ecran se mişcă şi el spre stânga; la fel, mutându-se mouse-ul spre dreapta cursorul
de pe ecran se mişcă în dreapta (sus, jos);

11
 c) Mouse-ul posedă un buton (sau mai multe); în momentul în care săgeata de pe
ecran a ajuns deasupra cuvântului ce reprezintă acţiunea ce trebuie realizată, se
apasă butonul mouse-ului şi acea comandă se va lansa automat în execuţie.
Există trei tipuri de bază pentru mouse:
- mecanic - are o bilă metalică sau de cauciuc ce se poate roti în toate
direcţiile mutând corespunzător indicatorul pe ecran, sensul de mişcare fiind
detectat prin senzorii încorporaţi;
- optic - pentru detectarea mişcării se foloseşte un laser; deplasarea se face
utilizând o suprafaţă specială, dotată cu o grilă. Acest tip de mouse răspunde
mai rapid şi mai precis decât cel mecanic, dar este şi mult mai scump.
- optomecanic - foloseşte o combinaţie de tehnologii mecanice şi optice, dar
nu necesită suprafeţe speciale.

Scanner-ul
Este un dispozitiv care realizează “citirea” unei fotografii, a unui desen sau text,
etc. Imaginea (fotografia) citită cu ajutorul scanner-ului va putea fi apoi afişată pe
monitorul calculatorului, eventual prelucrată şi apoi tipărită cu ajutorul unei imprimante
alb-negru sau color.
După mărime şi posibilitatea de a fi utilizate, există:
- scanner de birou - arată că un copiator. Materialul ce trebuie copiat se
aşează pe o suprafaţa plană, de sticlă, capacul trebuind să fie închis, ca şi la
copiator;
- scanner de mână - are dimensiuni reduse, este mai lent şi este util pentru
prelucrarea documentelor mici.

12
 C. Dispozitive periferice - de iesire

Monitorul (Display)
Este dispozitivul cu ajutorul căruia un PC poate prezenta utilizatorului informaţii
în formă de text sau grafică şi este bazat pe un tub catodic sau cristale lichide (LCD).

Calitatea unui monitor este determinată de:

− mărime - dimensiunea diagonalei, măsurată în ţoli (1 ţol (inch)= 2,54 cm);
− rezoluţie - măsurată în pixeli (puncte de imagine); cu cât rezoluţia este mai
mare, cu atât creşte calitatea;
− frecvenţă - măsurată în Hertz, arată de câte ori pe secundă se generează pe
ecran o noua imagine, deci o rezoluţie crescută înseamnă o calitate
crescută;
− aspectul ergonomic - se referă la calitatea de radiaţii emise de către
calculator, cunoscându-se faptul că lucrul timp îndelungat la calculator
provoacă disconfort ocular.

Imprimanta (Printer)

Imprimanta unui calculator personal este un periferic (de ieşire) opţional.

Ea reprezintă principalul dispozitiv cu ajutorul căruia se tipăresc pe hârtie rezultatele
obţinute în urma executării unui program (valori numerice, texte, grafice, imagini etc.).
Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt:
- rezoluţia;
- viteza de tipărire;
- dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate tipări;
- memoria imprimantei;
- posibilităţile de extindere;
- fiabilitatea.

13
În funcţie de tehnologia de tipărire utilizată, imprimantele pot fi:

- cu pini sau matriciale - crearea caracterelor se face din alăturarea unor

puncte separate, obţinute prin lovirea pinilor (ace mici) cu o bandă tuşată.
Este necesară o hârtie specială, este ieftină, deosebit de zgomotoasă şi pe
cale de dispariţie,
- cu jet de cerneală - caracterele sunt formate din puncte obţinute prin stropire
cu cerneală prin duze speciale. Se foloseşte hârtie de scris normală, are cost
mediu şi este mai puţin zgomotoasă. Calitatea imaginii depinde, în afară de
calitatea hârtiei, de rezoluţie (număr de puncte pe inch, măsurată în dpi=dots
per inch), viteză de lucru (în pagini/minut) şi de capacitatea de colorare;
- laser - foloseşte aceeaşi tehnologie ca şi copiatoarele: pentru imprimare
utilizează toner şi hârtie normală. Execută cele mai bune lucrări, dar datorită
preţului destul de ridicat (mai ales cele color), sunt mai puţin folosite.

Plotter
- un dispozitiv de înregistrare a informaţiilor grafice pe hârtie, folosind un cap de
trasare. Datele provenite de la calculator, reprezentând informaţia relativă la deplasarea
capului, sunt aplicate elementelor de comandă pentru deplasarea corespunzătoare a
capului de trasare. Plotter-ul este de fapt o imprimantă grafică foarte precisă şi este
folosit pentru realizarea desenelor tehnice, hărţilor de mare precizie, pe hârtie sau pe
calc. Diferenţa esenţială faţă de o imprimantă obişnuită este că poate reveni pe desen.
Caracteristici principale:
- precizia cu care desenează;
- dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate desena;
- setul de instrucţiuni (de desenare) pe care le poate executa.

14
15
D. COMPONENTELE MULTIMEDIA

Multimedia combină trei mari inovaţii ale secolului: telecomunicaţiile, tehnica de

calcul şi audiovizualul. Teleconferinţele multimedia permit utilizatorilor să se vadă unii
pe alţii şi în acelaşi timp să îşi trimită documente.

Multimedia este o tehnologie care a revoluţionat domeniul calculatoarelor.

Texte, grafice, efecte sonore stereo, imagini de calitate fotografică, clipuri şi secvenţe
video pot fi mixate cu ajutorul calculatorului. Iată câteva din multiplele aplicaţii ale
acestei tehnologii: învăţământul la distanţă, adnotarea vocală a documentelor, instruirea
asistată de calculator, enciclopedii şi cărţi electronice, accesul interactiv la informaţii,
producţie audio-video profesională, divertisment, prezentări ale unor muzee sau instituţii
de cultură.
Pentru ca un PC să fie multimedia, el trebuie să conţină următoarele
componente:
a. Unitatea CD-ROM (Compact Disk – Read Only Memory)
• CD-uri, pot fi doar “citite”;
• CD-WRITER, pot fi “citite şi scrise”;
• DVD-WRITER, permit înregistrarea filmelor video pe acesta.

b. Placa de sunet este specializată în înregistrarea şi

redarea mesajelor audio. Placa de sunet permite şi controlul
instrumentelor muzicale conectate la calculator. Inima ei este un convertor analogic-
numeric-analogic, mono sau stereo. Mai conţine un preamplificator şi un amplificator de
ieşire, un sintetizator de sunete, o componentă pentru controlul instrumentelor muzicale
(MIDI). La placa de sunet se pot cupla un microfon şi mini-boxe. Boxele pot fi pasive
sau active (cu amplificatoare incluse, având alimentare separată), ultimele putând
ajunge la puteri de peste 30 W.

16
 Modem (MOdulator-DEModulator) este un dispozitiv ce permite transmiterea
informaţiilor între calculatoare aflate la distanţe mari, folosind fie reţeaua publică de
telefoane, fie liniile speciale, prin conversia semnalului digital (folosit de calculator) în
semnal analogic (folosit în telefonie). Poate fi utilizat la transmiterea oricărui tip de
informaţii.

Placa TV poate transforma monitorul în televizor, putându-se viziona (pe tot

ecranul sau într-un colţ al lui) emisiunea preferată în timp ce se lucrează la calculator. O
placă TV mai poate face capturi video, poate afişa teletextul, prezenta reluări şi realiza
videoconferinţe.

17
STRUCTURA INTERNĂ ŞI MODUL DE FUNCŢIONARE

Unitatea centrală conţine următoarele componente principale:

a. microprocesorul
b. memoria internă
c. magistrala de date şi magistrala de comenzi
d. memoria externă.

a. Microprocesorul
Se notează cu µP. Fizic, el este un circuit integrat – o componentă electronică
complexă, realizată pe o bucată mică de siliciu numită cip. Microprocesorul reprezintă
“creierul” întregului calculator, coordonatorul tuturor operaţiilor ce sunt efectuate de
către acesta. Un microprocesor conţine în interiorul său zone în care poate memora
date de lungimi foarte mici. Aceste locaţii poartă numele de registre, iar fiecare registru
are un nume special (exemple AX, BX, etc.). Dintre toate registrele, există unul care are
un rol special şi anume registrul IP (Instruction Pointer). Microprocesorul este conectat
la celelalte componente ale calculatorului prin intermediul magistralei de date şi al
magistralei de comenzi .

b. Memoria internă
Fizic, este formată din mai multe circuite integrate cu rol de a păstra informaţia,
care au un aspect exterior asemănător cu cel al microprocesorului. Microprocesorul
poate scrie sau citi date din memorie. Citirea presupune obţinerea informaţiei
memorate, iar scrierea constă în depunerea informaţiei în memorie. Memoria internă
este alcătuită din mai multe părţi de dimensiune egală, care sunt denumite locaţii de
memorie. Locaţiile de memorie sunt numerotate în ordine începând cu valoarea 0
(0,1,2,3,4,etc.). Aceste “etichete” puse peste locaţiile de memorie se numesc adrese de
memorie.

18
Memoria unui calculator se împarte în trei grupe mari:
a. Memoria de bază – este cea mai importantă componentă a memoriei
interne. Când a fost prezentat modul în care microprocesorul afişează un caracter
pe ecran, lucrurile au fost voit schematizate la maxim. În realitate această operaţie
este complexă şi realizarea ei cade în sarcina unui mic program ce se află în BIOS
(Basic Imput Output System). Deci, acest BIOS reprezintă o colecţie de mici
programe care “ştiu” să comunice cu perifericele calculatorului. Fără aceste “servicii”
oferite de BIOS, un calculator nu poate “citi” un caracter de la tastatură şi nici nu
poate afişa un caracter pe ecran – deci nu poate funcţiona. Aşadar, pentru BIOS
este rezervată zona dintre 640 Kb şi 1 Mb, restul fiind la dispoziţia oricărui program
aplicativ. Această memorie disponibilă (între 0 şi 640 Kb) se numeşte memorie de
bază.
B. Memoria expandată – este o completare a spaţiilor rămase libere din BIOS
ce reprezintă o memorie internă imensă (programele din BIOS nefiind “lipite” unul de
celălalt).
C. Memoria extinsă – este memoria adresabilă direct de către microprocesor,
având peste 1 Mb.

c. Magistrala de date şi magistrala de comenzi

Deşi denumirea lor este pretenţioasă, aceste “magistrale” nu sunt altceva decât
un mănunchi de fire (trasee de cupru pe o placă de circuit imprimat). Desigur, pe
magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă datele
transferate între componentele calculatorului.
Toate dispozitivele diferite de microprocesor sau de memoria internă sunt
denumite periferice. Monitorul şi imprimanta se numesc periferice “de ieşire” deoarece
datele ies din memoria internă către ele. Tastatura este un periferic “de intrare”
deoarece datele parcurg drumul invers, din exterior către memoria internă.

19
d. Memoria externă
Este reprezentată în special de discurile magnetice, ce au proprietatea de a citi şi
scrie informaţii pe suportul lor magnetic. Informaţiile memorate astfel sunt nevolatile.
Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne.
În memoria externă sunt memorate mai multe programe precum şi datele
corespunzătoare lor. Memoria externă este alcătuită în principal din discuri fixe (hard-
discuri) şi discuri flexibile (floppy discuri). Discurile fixe sunt de obicei montate în
interiorul unităţii centrale şi nu pot fi detaşate de calculator decât prin demontarea
acestuia. Discurile flexibile se introduc într-un locaş special, se folosesc cât este nevoie,
după care pot fi “recuperate” cu uşurinţă.
Datorită modului constructiv, discurile fixe au o capacitate foarte mare de stocare
a informaţiei şi o viteză de lucru (citire-scriere) foarte ridicată. Ele sunt folosite pentru
stocări masive de date sau pentru rularea rapidă de programe.
Discurile flexibile, cu o capacitate de stocare mult mai mică, sunt folosite pentru a
transfera date între calculatoare sau pentru a păstra la loc sigur unele informaţii extrem
de importante.

20
 PARAMETRII ŞI CARACTERISTICILE ESENŢIALE ALE UNUI
CALCULATOR PERSONAL

a. Microprocesorul, este caracterizat în principal de:

- viteza de lucru;
- capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa;
- setul de instrucţiuni pe care le poate executa.
Viteza de lucru a unui microprocesor este determinată de mai mulţi factori:
- frecvenţa ceasului intern;
- dimensiunea registrelor interne şi a magistralelor de date;
- tipul constructiv al microprocesorului;
- dimensiunea memoriei cache.
Capacitatea maximă de memorie pe care o poate adresa este finită, impusă de
procesul său constructiv. Microprocesoarele care echipează calculatoarele personale
pot lucra în două moduri:
- modul real, în care se poate executa un singur program la un moment dat. În
acest mod, microprocesoarele recunosc numai 1Mb de memorie.
- modul protejat în care se pot executa în siguranţă mai multe programe la un
moment dat. Acest mod poate fi fizic sau virtual.
Setul de instrucţiuni pe care le poate executa un microprocesor este caracterizat
direct de tipul acestuia. Începând cu Pentium, microprocesoarele folosesc un set redus
de instrucţiuni, crescând astfel mult viteza de lucru. Ele fac parte din categoria numită
RISC (Reduced Instruction Set Computer). Setul de instrucţiuni al fiecăruia din aceste
microprocesoare poate fi îmbunătăţit prin adăugarea unui circuit integrat suplimentar,
numit coprocesor matematic, care să preia o parte din calculele efectuate de
microprocesor, mărind astfel foarte mult viteza de lucru.
b. Memoria internă a unui calculator este caracterizată de doi parametri:
- dimensiunea (minim 16 Mbyte);
- timpul maxim de răspuns (intervalul de timp necesar memoriei interne
pentru a citi sau scrie date).
c. Memoria externă a unui PC este compusă dintr-o unitate de disc flexibil şi una de
disc fix. Unitatea de disc este dispozitivul care gestionează discul (“pick-up-ul”), iar
discul este suportul magnetic de memorare. O unitate de disc este realizată dintr-un
motoraş care antrenează în mişcare de rotaţie discul şi un dispozitiv pas cu pas de
poziţionare a capetelor magnetice (un electromagnet) de citire-scriere.

21
 Memoria externă este caracterizată de trei parametri: capacitate, timp mediu
de acces şi viteza de transfer a datelor.

Discul flexibil (discheta) este construit dintr-un disc de plastic a cărui suprafaţă a
fost magnetizată şi protejat de un înveliş din plastic. Discheta este folosită la transferul
de informaţii între calculatoare şi pentru păstrarea copiilor de siguranţă. Citirea sau
scrierea pe dischetă este indicată de aprinderea unui LED pe panoul frontal al unităţii
centrale, în dreptul unităţii de dischetă. Discurile flexibile se clasifică după dimensiunea
lor în:
- dischete de 5.1/4 inchi – care sunt deja scoase din uz;
- dischete de 3.1/2 inchi (format 1.44 Mb).
Înregistrarea pe dischete se poate face în diverse formate standardizate după
numărul de feţe folosite pentru înregistrare, numărul de piste şi numărul de sectoare.
O pistă este un cerc al cărui centru se află în centrul discului. Pistele pe care se
înregistrează informaţia sunt cercuri concentrice. Fiecare pistă este divizată într-un
număr dat de sectoare (arce de cerc). Un sector conţine 512 octeţi (bytes). Orice
dischetă are două feţe, deci unitatea de dischetă necesită două capete de citire-scriere.
Viteza de transfer a informaţiei se situează pentru formatul DS-HD în jurul valorii de 20
Kb/secundă.

Discul fix (hard disk) se află montat în interiorul unităţii centrale şi nu poate fi
detaşat de calculatorul personal. Discul fix este “depozitul” microprocesorului. El este
compus din mai multe discuri asemănătoare celor flexibile, fiecare dotat cu două capete
proprii de citire-scriere, prinse pe un ax. Tot ansamblul este închis într-o cutie metalică.

22
 Când se efectuează operaţia de citire sau scriere, capetele respective
colaborează între ele, funcţionând aproape simultan şi asigurând o viteză de transfer a
informaţiei mult sporită faţă de cea a discurilor flexibile.
Citirea sau scrierea pe hard-disc este indicată de aprinderea unui LED pe panoul
frontal la unităţii centrale. Hard-discul este referit prin nume. De obicei, când există un
singur disc, acesta este referit prin C.
Fiecare disc este împărţit în piste, iar fiecare pistă este împărţită într-un anumit
număr de sectoare. Un sector conţine, de obicei, 512 octeţi. Unitatea de alocare
(cluster) reprezintă numărul minim de sectoare învecinate citite sau scrise la un moment
dat. Un cluster conţine de obicei 4 sau 8 sectoare pe hard-disc şi un sector pe dischetă.
Discurile fixe au capacitatea maximă de stocare între 1,2 Mb (foarte rar întâlnite) şi 40
Gb. Cele mai răspândite discuri fixe au o capacitate de 10-20 Gb.
Deoarece capacitatea hard-discului este foarte mare, pentru buna organizare a
informaţiilor de pe el, se poate împărţii în unităţi logice care pot fi considerate discuri
separate din punct de vedere logic. Dacă există, discurile logice sunt referite prin C, D,
E etc. Un parametru important este timpul mediu de acces, adică timpul mediu de acces
la un sector. Acesta trebuie să fie foarte mic. Cele mai rapide hard-discuri au timp de
acces sub 10 ms . Cele mai importante firme de hard-discuri sunt: WESTERN DIGITAL
(CAVIAR), SEAGATE.

23
 SOFTWARE

Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie programat.

Un program constă dintr-o succesiune de instrucţiuni ce converg către soluţia problemei
ce trebuie să fie rezolvată.
Există două categorii de programe:
1. programe de sistem - coordonează modul în care lucrează componentele
sistemului şi oferă asistentă în funcţionarea programelor de aplicaţii. Se spune că ele
alcătuiesc software de bază şi constau în programe de nivel jos (low level) care
interacţionează cu calculatorul la nivelul său de bază. Sunt proiectate astfel încât să
faciliteze utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul şi să ofere instrumente
pentru dezvoltarea şi execuţia programelor de aplicaţie. Aceste programe sunt
elaborate pentru anumite tipuri de sisteme de calcul şi nu se pot folosi pe alte tipuri.
Ele sunt furnizate de către producătorii sistemelor de calcul sau de către firme
specializate.
2. programe de aplicaţii - destinate rezolvării unor probleme specifice unei
aplicaţii. Se spune că alcătuiesc software de aplicaţii. Aceste programe efectuează
prelucrări ale datelor, în concordanţă cu cerinţele informaţionale necesare; fiind
realizate în principal de către firme specializate de software.
Sistemul de operare (SO) – reprezintă ansamblul de proceduri manuale şi
module de program de sistem prin care se administrează resursele sistemului de calcul
(procesoare, memorie, periferice, informaţii) ce asigură utilizarea eficientă, în comun, a
acestor resurse şi oferă utilizatorului o interfaţă cât mai comodă pentru utilizarea
sistemului de calcul.
Aşadar, sistemul de operare poate fi considerat ca reprezentând interfaţa dintre
componentele hard şi utilizator.
Pentru a răspunde rolului de interfaţă hardware - utilizator, majoritatea
sistemelor de operare sunt organizate pe două nivele:

• fizic - mai apropiat de hardware cu care interferează printr-un sistem de

întreruperi;
• logic - mai apropiat de utilizator, interferând printr-un sistem de comenzi,
limbaje de programare, utilitare.

24
 Corespunzător acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în general
două categorii de programe:
• de comandă şi control pentru coordonarea şi controlul tuturor funcţiilor
(procese de intrare/ieşire, execuţia întreruperilor etc.);
• de servicii (prelucrare) - executate sub supravegherea programelor de
comandă şi control, utilizate de programator pentru dezvoltarea programelor
sale de aplicaţie.

Principalele funcţii ale unui sistem de operare sunt:

1. Gestiunea prelucrărilor - oferă posibilităţi de pregătire şi lansare în

execuţie a programelor de aplicaţie. Pentru aceasta, sistemul de operare trebuie să
dispună de:
• un editor de texte, pentru introducerea şi modificarea unui program sursă
(program scris într-un limbaj de programare);
• un translator pentru limbajul de programare folosit (asamblor, compilator,
interpretor), pentru traducerea instrucţiunilor din programul sursă într-un limbaj
recunoscut de sistemul de calcul (program obiect);
• un editor de legături pentru realizarea de legături între modulele abject în
vederea construirii structurii pe segmente, necesare execuţiei programelor
(program direct executabil).

2. Gestiunea resurselor - identificarea programelor ce se execută, a

necesarului de memorie, a dispozitivelor periferice şi a cerinţelor privind protecţia
datelor.
3. Gestiunea fişierelor - realizează separarea fişierelor încărcate în memorie
şi grupează fişierele pe diferiţi utilizatori.
4. Facilităţi puse la dispoziţia utilizatorului referitor la compresia datelor,
sortarea, interclasarea, catalogarea şi întreţinerea bibliotecilor prin programele utilizator
disponibile.
5. Planificarea execuţiei lucrărilor după anumite criterii (timp de execuţie,
priorităţi), astfel încât unitatea centrală să fie utilizată eficient.
6. Coordonarea execuţiei simultane a mai multor programe, prin urmărirea
modului de executare a instrucţiunilor, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în
execuţie a operaţiilor de intrare/ieşire.
7. Asistarea execuţiei programelor de către utilizator, printr-o interfaţă
prietenoasă, atât la nivel hardware, cât şi la nivel software.

25
 Dintre cele mai cunoscute sisteme de operare se pot aminti: Windows, Mac
Operating System, Linux, Unix, Novell.

APLICAŢII SOFTWARE
Aplicaţiile informatice sunt reprezentate de acele programe ce sunt realizate
pentru utilizatori cu scopul de a folosi calculatorul într-o problemă specifică şi pentru a
îndeplini o anumită sarcină.
Exemple:
• Programe de comunicaţii – Microsoft Outlook, Yahoo Messenger etc.

• Programe de manipulare şi gestiune a fişierelor – Windows Explorer

• Programe de navigare pe WEB – Internet Explorer, Netscape Navigator.

• Programe de procesare text – Microsoft Word, Star Office Document.

• Programe de calcul tabelar – Microsoft Excel, Lotus 1-2-3, Star Office

Spreadsheet.

• Programe de gestiune a bazelor de date – Microsoft Access, Filemaker Pro.

• Altele – folosite în domenii diverse: Corel Draw, Adobe Photoshop.

Toate aceste programe utilizează o interfaţă grafică cu utilizatorul (GUI)

GUI (Graphical User Interface) – reprezintă totalitatea elementelor grafice de pe
ecranul monitorului (meniuri, simboluri, suprafeţe de lucru, ferestre pentru aplicaţii,
pictograme, butoane, casete de dialog etc.).
ETAPELE REALIZĂRII APLICAŢIILOR SOFTWARE:
• Semnalarea necesităţii unui program – studiu de fezabilitate (analiză);
• Proiectarea programului (design) – realizarea bazelor de date, stabilirea funcţiilor
necesare prelucrărilor;
• Realizarea programului – etapa de programare;
• Testarea programului – în această etapă programul este implementat în paralel cu
cel deja existent sau se realizează testarea lui în cadrul unei secţii sau a unui
departament.
• Implementarea programului – odată testat şi eventual îmbunătăţit, programul este
gata pentru implementare, de data aceasta în totalitate, fără a mai necesita un alt
program în paralel.
• Verificare – studierea modului în care programul respectiv răspunde tuturor
cerinţelor beneficiarului.

26
• Întreţinere – actualizare, modificare în funcţie de schimbarea condiţiilor reale.

BIBLIOGRAFIE

1. Organizarea structurată a calculatoarelor, Andrew S. Tanenbaum, Editura Agora,

ediţia IV 1999, Tg. Mureş

2. Tehnologia Informaţiei şi a comunicaţiilor, manual pentru clasa a IX – a, Daniela

Oprescu, Cristina - Eugenia Damacus, Bucureşti, Editura Niculescu, 2004;

3. Marian Dobre - Sisteme de operare, tipografia UPB, 1996

4. Informatică, Tudor Sorin, Editura LS Informat, Bucureşti, 2002

5. Tehnologia informaţiei, Editura All, Bucureşti, 2000

27