Curs Instituţiile Uniunii Europene – Specializarea Sociologie – Anul II – 2009/2010

Conţinut: Specificul structural şi funcţional al Uniunii Europene la începutul

secolului al XXI-lea. Instituţiile executive, legislative şi juridice.

“Nimic nu este posibil fără indivizi, nimic nu este durabil fără instituţii...”

(Jean Monnet, Memorii)

Uniunea Europeană (sau Statele Unite ale Europei)1 constituie rezultatul unor
demersuri de construcţie instituţională, legală, politică, economică şi culturală, petrecute
în ultima jumătate de veac.2
Specificul structural şi funcţional al Uniunii Europene rezidă din complexitatea
procesului de integrare europeană, ca efect direct al reformelor, începând cu Tratatele
CECO3 (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), CEE (Comunitatea
Economică Europeană) şi CEEA sau Euratom (Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice), şi continuând cu unificarea instituţională a celor trei Comunităţi, reforma
financiară a anilor ′70, dar şi marea transformare a anilor ′90 când Comunităţile
Economice au devenit Uniune Politico-Economică.
Începând cu semnarea Tratatului de la Bruxelles4 (cunoscut şi ca Tratatul de
Fuziune, semnat în 1965 şi întrat în vigoare din anul 1967) cele trei comunităţi au

1
Winston Churchill propunea, în septembrie 1946, la Universitatea din Zurich, sintagma Statele Unite ale
Europei (aceasta trebuia să fie şi numele construcţiei regionale) în vederea refacerii familiei europene
având în vedere pericolele care ameninţau Europa în acei ani. Pentru detalii a se vedea Adrian Liviu Ivan,
„Perspective teoretice ale constucţiei europene”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 11-12, şi Adrian
Liviu Ivan, „Statele Unite ale Europei”, Editura Institutul European, Iaşi, 2007, pp. 13-15.
2
Vasile Puşcaş, „România spre Uniunea Europeană: negocierile de aderare (2000-2004)”, Editura
Institutul European, Iaşi, 2007, p. 24.
3
A fost una dintre comunităţile europene; în anul 2002, aceasta a fost desfiinţată, atribuţiile fiind în parte
transferate în tratatul Comunităţii Europene.
4
Tratatul este cunoscut şi sub numele de Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor Europene.

Lect. Univ. Drd. Ana-Maria Bolborici

 2

instituţii comune, obiectivul principal al tratatului fiind înfiinţarea unor structuri unice
pentru cele trei Comunităţi Europene: Consiliul de Miniştri (organ de decizie) şi Comisia
Europeană (organ executiv).
În contextul în care instituţiile comunitare sunt comune celor trei Comunităţi
Europene, aceleaşi instituţii sunt comune şi Uniunii Europene, în sensul că aceasta nu are
un cadru instituţional distinct de cel comunitar;5 „Uniunea va avea un cadru instituţional
unic care va garanta coeziunea şi continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii
obiectivelor acesteia, respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar”.6 Conform legislaţiei
europene fiecare instituţie acţionează în funcţie de tratate, astfel că „Parlamentul
European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie îşi vor exercita competenţele în
condiţiile şi scopurile prevăzute în dispoziţiile Tratatelor constitutive ale Comunităţilor
Europene şi ale Tratatelor ce le-au modificat, cât şi în Tratatul Uniunii Europene”.7
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene8, cunoscut ca Tratatul de
la Roma (semnat la 25 martie 1957 şi revizuit ulterior), prezintă principalele instituţii
comunitare: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de
Miniştri), Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea
Europeană de Conturi.
Din punct de vedere instituţional Uniunea Europeană se bazează în desfăşurarea
activităţii pe trei organisme principale de decizie: Parlamentul European 9 (PE), Consiliul
Uniunii Europene10 şi Comisia Europeană11, având sarcina de a elabora politicile şi legile
aplicabile întregului spaţiu al UE. Alte instituţii cu rol esenţial în funcţionarea UE sunt:
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Curtea de Conturi Europeană,
Ombudsmanul European (Avocatul Poporului) şi Autoritatea Europeană pentru Protecţia
Datelor.

5
Iordan Gheorghe Bărbulescu, “Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere, Cartea I - De la
Comunităţile Europene la Uniunea Europeană”, Editura Trei, Bucureşti, 2001, p. 120.
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 122.
8
Acest tratat a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht; modificarea constă în eliminarea cuvântul
economic atât din numele comunităţii, cât şi din cel al tratatului; astfel, tratatul apare sub forma: Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene sau Tratatul CE.
9
PE este instituţia comunitară care reprezintă cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.
10
Consiliul reprezintă guvernele naţionale ale statelor membre.
11
Comisia reprezintă interesele comune ale UE.
 3

În structura UE activează de asemenea şi alte organisme importante care ajută la

funcţionarea Uniunii: organisme financiare12: Banca Centrală Europeană, Banca
Europeană de Investiţii, Fondul European de Investiţii; organisme consultative13:
Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor; organisme
interinstituţionale14: Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene, Oficiul European
pentru Selecţia Personalului şi Şcoala Europeană de Administraţie; Agenţiile Uniunii
Europene15: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), Cooperare Judiciară şi
Poliţienească în Materie Penală (JAI), Agenţii Comunitare, Agenţii Executive (înfiinţate
pentru a gestiona programele UE), Agenţiile şi Organismele EURATOM, Institutul
European de Inovare şi Tehnologie.
Parlamentul European reprezintă formula actuală a instituţiei comunitare (Actul
Unic European a instituit noua formulă), care iniţial s-a regăsit sub forma Adunării
Parlamentare Europene; un rol important asupra ideii de reformă a instituţiilor
comunitare l-a avut alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal (1979), deşi
multe guverne au dorit să menţină rolul acestei instituţii în limitele impuse de Tratatul de
la Roma (1957).16 Actul Unic European (1986) şi, ulterior, Tratatele de la Maastricht,
Amsterdam şi Nisa au extins în mod succesiv prerogativele Parlamentului, care, în
prezent, poate aduce modificări textelor legislative într-un număr mare de domenii.

Parlamentul European17 este singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt

aleşi în mod democratic, prin vot universal direct; cei 736 de deputaţi sunt aleşi pentru o
perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene. Parlamentul European este implicat în adoptarea legilor (directive,
regulamente etc), lucrările acestuia fiind conduse de Preşedinte, care are şi rolul de
reprezentant al acestei instituţii.

12
Pentru a vedea în detaliu competenţele organismelor financiare, a se vedea http://europa.eu/about-
eu/institutions-bodies/index_ro.htm. Accesat: 27 octombrie 2009.
13
Pentru a vedea în detaliu competenţele organismelor consultative, a se vedea http://europa.eu/about-
eu/institutions-bodies/index_ro.htm. Accesat: 27 octombrie 2009.
14
Pentru a vedea în detaliu competenţele organismelor interinstituţionale, a se vedea http://europa.eu/about-
eu/institutions-bodies/index_ro.htm. Accesat: 27 octombrie 2009.
15
Pentru a vedea în detaliu competenţele acestor agenţii europene, a se vedea http://europa.eu/about-
eu/institutions-bodies/index_ro.htm. Accesat: 27 octombrie 2009.
16
Adrian Liviu Ivan, „Statele Unite ale Europei”, op. cit., pp. 29-30.
17
Pentru detalii a se vedea http://www.europarl.europa.eu/news/public/default_ro.htm. Accesat: 26
octombrie 2009.
 4

Parlamentul European în calitate de colegislator împarte competenţa legislativă

cu, Consiliul European, având posibilitatea să accepte, modifice sau respingă conţinutul
legislaţiei europene; Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene constituie
împreună autoritatea bugetară a Uniunii Europene, care stabileşte, în fiecare an,
cheltuielile şi veniturile acesteia.18

Codecizia19 este o procedură legislativă ordinară, şi acordă aceeaşi importanţă

Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene în mai multe domenii (de exemplu:
transport, mediu şi protecţia consumatorilor), două treimi dintre legile europene fiind
adoptate în comun, după ce acestea în prealabil au fost trimise spre dezbatere de către
Comisie.

Parlamentul European deţine o importantă competenţă de control a activităţilor

Uniunii Europene, în acest sens, fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o
petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea unor probleme care aparţin unor domenii
aflate în sfera de activitate a Uniunii Europene. În virtutea acestui drept, Parlamentul
numeşte un Ombudsman care caută să găsească o soluţie amiabilă pentru plângerile
persoanelor împotriva instituţiilor sau organelor comunitare, şi are competenţa de a numi
comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a
dreptului comunitar de către statele membre. Parlamentul European dispune de o
competenţă de control în domeniul economic şi monetar, preşedintele, vicepreşedintele şi
membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene având nevoie de aprobarea
Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu.20

Consiliul21 Uniunii Europene (denumit anterior Consiliul de Miniştri) este

principalul organism decizional al Uniunii, fiind un organ legislativ, alcătuit din miniştrii
statelor membre; acesta participă la lucrările Parlamentului European cu care împarte
responsabilitatea adoptării legislaţiei europene. Preşedinţia Consiliului este deţinută prin
18
Pentru detalii legate de competenţa bugetară a PE a se vedea
http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?id=46&pageRank=5&language=RO.
Accesat: 26 octombrie 2009.
19
Pentru detalii legate de codecizie a se vedea
http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?id=46&pageRank=3&language=RO.
Accesat: 27 octombrie 2009.
20
Pentru detalii legate de competenţa de control, a se vedea
http://www.europarl.europa.eu/parliament/public/staticDisplay.do?id=46&pageRank=8&language=RO.
Accesat: 27 octombrie 2009.
21
Ibidem.
 5

rotaţie de fiecare stat membru, la sfârşitul celor şase luni de mandat, preşedintele
prezentând în faţa Parlamentului European bilanţul său politic. Consiliul European
reuneşte (de cel mult patru ori pe an) şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, iar
Preşedintele Comisiei stabileşte orientările politice generale ale Uniunii Europene.
Consiliul răspunde de politicile externă, de securitate şi de apărare ale UE, fiind
responsabil şi de deciziile cheie din domeniile justiţiei şi libertăţii.

Comisia Europeană22 a fost înfiinţată (la fel ca şi PE şi Consiliul UE) în anii ′50,
în temeiul Tratatelor fundamentale ale Uniunii Europene. Comisia Europeană este
organul executiv al UE, reprezintă şi susţine interesele Europei în ansamblul ei, fiind
responsabilă pentru aplicarea deciziilor PE şi Consiliului, adică administrarea cotidiană a
afacerilor UE: aplicarea politicilor, derularea programelor şi alocarea fondurilor, Comisia
elaborează propuneri legislative pe care le prezintă, explică şi susţine în faţa
Parlamentului European şi Consiliului, fiind obligată să ţină cont de modificările
solicitate de Parlament. Comisia participă la toate şedinţele plenare ale Parlamentului
European şi are obligaţia să îşi justifice politicile atunci când i se solicită acest lucru.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene reprezintă instituţia

jurisdicţională comunitară (sau autoritatea judiciară a Uniunii Europene), compusă din
trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă 23 şi Tribunalul Funcţiei
Publice24, ale căror misiuni esenţiale sunt examinarea legalităţii actelor comunitare şi
asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului comunitar în toate ţările UE, în
colaborare cu instanţele din statele membre. Misiunea principală a Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene (instituţie creată în 1952) este să garanteze respectarea legii în
interpretarea şi aplicarea tratatelor şi, de asemenea, să controleaze legalitatea actelor
instituţiilor Uniunii Europene, să se asigure că statele membre îşi îndeplinesc obligaţiile
comunitare şi interpretează dreptul comunitar la solicitarea instanţelor naţionale.25

22
Pentru detalii a se vedea http://europa.eu/institutions/inst/comm/index_ro.htm. Accesat: 27 octombrie
2009.
23
Pentru detalii legate de componenţa, competenţa, procedura şi jurisprudenţa Tribunalului de Primă
Instanţă, a se vedea http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/. Accesat: 27 octombrie 2009.
24
Pentru detalii legate de componenţa, competenţa şi procedura Tribunalului Funcţiei Publice, a se vedea
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/T5_5230/. Accesat: 27 octombrie 2009.
25
Pentru detalii legate de componenţa, competenţa şi procedura Curţii de Justiţie, a se vedea
http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/. Accesat: 27 octombrie 2009.
 6

Începând cu Tratatul de la Maastricht (1 noiembrie 1993), Curtea de Conturi

Europeană a fost recunoscută drept una dintre cele cinci instituţii ale Comunităţilor
Europene (alături de Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea
de Justiţie). Curtea de Conturi Europeană instituită prin Tratatul Uniunii Europene cu
scopul de a efectua auditul fondurilor UE are calitatea de auditor extern al Uniunii
contribuind la îmbunătăţirea gestiunii financiare a Uniunii. Curtea furnizează servicii de
audit prin intermediul cărora evaluează colectarea şi utilizarea fondurilor europene,
examinează dacă operaţiunile financiare au fost corect înregistrate şi prezentate, dacă au
fost executate cu repectarea legilor şi a reglementărilor în vigoare; de asemenea, Curtea
de Conturi sprijină Parlamentul European şi Consiliul în exercitarea competenţelor
acestora de control al execuţiei bugetului comunitar.26

Ombudsmanul27 (Avocatul Poporului) este instituţia care investighează

plângerile privind cazuri de administrare defectuoasă (inadecvată sau incorectă, dacă
respectivele instituţii nu acţionează în conformitate cu legile în vigoare) în activitatea
instituţiilor şi a organelor Uniunii Europene; acesta este ales de către PE şi poate efectua
anchete în baza unei plângeri prealabile, însă poate demara anchete şi din proprie
iniţiativă. Instituţiile/organele care se află în competenţa acestuia şi pe care le poate
ancheta sunt: Parlamentul European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Agenţia
Europeană pentru Medicamente, Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de
Viaţă şi de Muncă etc.; instituţii care fac excepţie şi nu pot intra în competenţa
Avocatului Poporului European, sunt: Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi
Tribunalul Funcţiei Publice.

Ultima instituţie europeană direct implicată în activitatea UE este Autoritatea

Europeană pentru Protecţia Datelor, principala responsabilitate a acesteia
reprezentând-o garantarea respectării dreptului fundamental la protecţia datelor personale
de către organismele şi instituţiile Uniunii Europene.28

26
Pentru detalii legate de organizarea şi competenţele Curţii de Conturi Europene, a se vedea
http://eca.europa.eu/portal/page/portal/aboutus. Accesat: 27 octombrie 2009.
27
Pentru detalii a se vedea http://www.ombudsman.europa.eu/atyourservice/ataglance.faces#Target2.
Accesat: 27 octombrie 2009.
28
Pentru detalii a se vedea http://www.edps.europa.eu/EDPSWEB/edps/Home/EDPS. Accesat: 27
octombrie 2009.
 7

☺ De reţinut !

La momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia

Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de
Miniştri), Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) şi Curtea Europeană de
Conturi. Pe lângă aceste organisme specializate, UE include o serie de organisme
specializate.
UE are trei instituţii de decizie principale:
1. Parlamentul European (PE) [reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către
aceştia, are şi funcţii legislative, de control asupra celoralte instituţii ale UE, plus
funcţie bugetară];
2. Consiliul Uniunii Europene [reprezintă statele membre individuale, are şi funcţii
legislative, se ocupă cu coordonarea politicilor statelor membre, cu încheierea
acordurilor internaţionale între UE şi alte state sau organizaţii internaţionale, cu
elaborarea politicii externe şi de securitate comună, coordonarea cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală, plus funcţie bugetară];
3. Comisia Europeană [este o instituţie independentă de guvernele naţionale, aceasta
reprezintă şi apără interesele Uniunii; printre funcţii se înscriu: dreptul de
iniţiativă, gestionarea şi implementarea politicilor, programelor şi bugetului UE,
« gardianul » tratatelor, funcţia de reprezentare la nivel internaţional].
Acest „triunghi instituţional” elaborează politicile şi legile care se aplică pe
întregul teritoriu al UE. În principiu, Comisia propune legi noi, iar Parlamentul şi
Consiliul le adoptă. Comisia şi statele membre aplică aceste legi, iar Comisia asigură
respectarea lor.

UE are 2 instituţii importante de control pentru asigurarea respectării

dreptului comunitar şi pentru verificarea resurselor bugetare comunitare:
1. Curtea de Justiţie [se asigură că legislaţia UE este interpretată şi aplicată în
mod uniform în toate statele membre, astfel încât legile să se aplice în mod egal tuturor
cetăţenilor].
2. Curtea de Conturi [controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii].
 8

Puterile şi responsabilităţile instituţiilor UE, precum şi normele şi procedurile pe

care trebuie să le urmeze sunt prevăzute în Tratatele care stau la baza UE. Tratatele sunt
aprobate de preşedinţii şi prim-miniştrii tuturor ţărilor UE şi sunt ratificate ulterior de
parlamentele acestora din urmă.

Mai există câteva instituţii care îndeplinesc un rol esenţial în funcţionarea UE:
UE are 2 instituţii consultative:
1. Comitetul Economic şi Social European [reprezintă actorii economici şi sociali
din societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile
de consumatori];
2. Comitetul Regiunilor [reprezintă autorităţile regionale şi locale, care pot astfel
participa la la elaborarea politicilor comunitare].

UE are 3 instituţii financiare:

1. Banca Europeană de Investiţii [finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare
economică în interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul
European de Investiţii];
2. Banca Centrală Europeană [este responsabilă de politica monetară europeană];

UE are 2 instituţii specializate:

1. Ombudsmanul European [investighează plângerile privind administrarea
defectuoasă înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE, are rol de intermediar
între cetăţeni şi autorităţile UE];
2. Controlorul European pentru Protecţia Datelor [asigură protecţia şi respectarea
datelor cu caracter personal ale cetăţenilor de către instituţiile şi organismele UE].

TEMĂ PENTRU APROFUNDAREA CURSULUI:29

Suport teoretic privind procedura codeciziei la nivelul celor două instituţii

(Parlamentul European şi Consiliul UE).

29
Tema va fi realizată pe grupuri de lucru.
 9

Instituită de Tratatul privind Uniunea Europeană (Maastricht, 1992) şi consolidată de

Tratatul de la Amsterdam, procedura de codecizie prevede o adevărată divizare a puterii
legislative între Parlament şi Consiliul Uniunii Europene. Codecizia a devenit cea mai
importantă procedură din practica legislativă. Procedura de codecizie, al cărei temei juridic este
articolul 251 din Tratatul CE (fostul articol 189b), constituie procedura legislativă centrală din
sistemul decizional comunitar. Aceasta se bazează pe realizarea unui acord între Parlamentul
European şi Consiliu care să permită finalizarea cu succes a procesului legislativ. Această metodă
se aplică legislaţiei care reglementează o gamă largă de sectoare, precum piaţa internă, libera
circulaţie a lucrătorilor, educaţia şi cultura, în care Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată.
Constituţia cuprinde dispoziţii care consolidează competenţele de colegislator ale Parlamentului,
prin extinderea procedurii de codecizie la domenii în care acesta nu legiferează împreună cu
Consiliul, cum ar fi politica agricolă, politica de cercetare şi politica de dezvoltare regională şi
socială (Fondurile structurale) ale UE.
Iniţiativa legislativă aparţine Comisiei. Tratatul de la Maastricht i-a conferit
Parlamentului European un drept de iniţiativă legislativă care îi permite să ceară Comisiei să-i
prezinte o propunere. Parlamentul European intervine în mod semnificativ în procedura de
elaborare a programului legislativ al Comisiei Europene. Preşedintele Consiliului Uniunii
Europene este invitat să ia parte la această procedură în numele instituţiei pe care o reprezintă.
În conformitate cu articolul 192 al doilea paragraf din Tratatul CE, pe baza unui raport
întocmit de comisia competentă, Parlamentul, hotărând cu majoritatea voturilor membrilor săi,
poate cere Comisiei să îi prezinte orice propunere legislativă adecvată. Comisia parlamentară
competentă trebuie să ceară mai întâi aprobarea Conferinţei preşedinţilor. Comisia poate fi de
acord sau poate refuza să pregătească o propunere legislativă solicitată de Parlamentul European.
Înainte de deschiderea procedurii, comisia parlamentară competentă trebuie să se asigure că nu
mai este în pregătire nicio propunere legislativă de acelaşi tip. Preşedintele solicită Consiliului
emiterea unui aviz privind programul legislativ anual al Comisiei şi rezoluţia Parlamentului.
După ce Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei, Preşedinţii Parlamentului şi
Comisiei stabilesc de comun acord, în numele instituţiilor pe care le reprezintă, un program
legislativ anual care cuprinde toate activităţile legislative preconizate.
In baza Articolului 251(4) al Tratatului asupra Uniunii Europene, se poate constitui un
Comitet de conciliere în cazul aplicării procedurii de codecizie, care implică Consiliul de
Miniştri şi Parlamentul European. Comitetul de Conciliere este alcătuit din cei 25 de membri ai
Consiliului sau reprezentanţi ai acestora şi o delegaţie a Parlamentului European alcătuită din
reprezentanţi ai acestuia, în numar egal cu cei ai Consiliului. Comitetul de conciliere intervine în
 10

cazul unor puncte de vedere divergente ale celor două instituţii, în scopul obţinerii unui acord
asupra unui text care să fie acceptat de ambele părţi. Comisia Europeană participă la Comitetul de
Conciliere, încurajând Parlamentul European şi Consiliul să cadă de acord asupra unui text
comun. Concilierea este cea de-a treia şi ultima etapă a celei mai importante proceduri legislative
a Uniunii Europene, procedura de codecizie. Concilierea este procedura prevăzută pentru situaţia
în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele adoptate de Parlamentul European după a doua
lectură. Reuniunea Comitetului de Conciliere trebuie să aibă loc în interval de şase săptămâni
(care poate fi prelungit cu încă două săptămâni la initiaţiva oricăreia dintre cele două instituţii)
după a doua lectură a Consiliului. Comitetul are şase (sau opt) săptămâni de la data primei
reuniuni pentru redactarea unui text comun. Proiectul oricărui text comun trebuie să fie ulterior
adoptat cu o majoritate calificată în Consiliul de Miniştri în termen de şase săptămâni şi cu o
majoritate absolută a membrilor Parlamentului. In situaţia în care una din cele două instituţii
respinge propunerea, se consideră că aceasta nu a fost adoptată.
La toate nivelurile Consiliului decizia se ia prin vot fiind consacrate 3 modalităţi de vot în
funcţie de dispoziţiile care guvernează diferitele sectoare de activitate ale Uniunii Europene.
Astfel:
a) Majoritatea simplă - este prezentată ca modalitatea de drept comun în Tratatul CE. Acest tip
de vot nu este solicitat însă practic decât în cazuri limitate (adoptarea regulamentului interior;
solicitarea de studii şi propuneri Comisiei, fixarea statutului comitetelor; fixarea condiţiilor şi
limitelor cererii de informaţii de la Comisie).
b) Majoritatea calificată30 – este modalitatea cea mai frecvent prevăzută. Calculul majorităţii
calificate se face în funcţie de ponderea fiecărui stat membru stabilită prin Tratat. În prezent,
numărul total de voturi este de 345, iar majoritatea calificata reprezintă 225 voturi. În această
situaţie, repartizarea voturilor este cum urmează:
- Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit - câte 29 de voturi;
- Spania şi Polonia - câte 27 de voturi;
- România – 14 voturi;
- Olanda - 13 voturi;
- Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia – 12 voturi fiecare;
- Suedia, Austria, Bulgaria - câte 10 voturi;
- Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania - 7 voturi fiecare;
- Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi Luxemburg - 4 voturi fiecare;
- Malta 3 - voturi.
c) Unanimitatea – este o modalitate utilizată din ce în ce mai rar (în domenii precum : fiscalitate,
afaceri sociale, cultură, extinderea UE).

30
Pentru obţinerea majorităţii, statele membre au o pondere specială, în funcţie de criterii generale,
demografice, politice şi economice. Ideea principală care se desprinde din analiza mecanismului de vot este
că majoritatea calificată să nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin lărgirea de la 12 la 15 şi în
prezent la 27 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majorităţii calificate a fost revizuită. După
2014, calculul majorităţii calificate se va baza pe majoritatea dublă a Statelor Membre şi a cetăţenilor, ceea
ce va reprezenta legimitatea dublă a Uniunii. Dubla majoritate va fi atinsă când o decizie va fi adoptată de
55% din Statele Membre ce reprezintă cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
 11

Pornind de la suportul teoretic oferit şi având în vedere procedura codeciziei

(etapizată mai jos, în anexă la p. 12) vă rog să vă organizaţi în două grupuri de
lucru, astfel încât o parte din voi să reprezinte Parlamentul European, iar ceilalţi să
se constituie în Consiliul UE.

Tema de astăzi vă propune o simulare a procedurii codeciziei, în urma căreia

proiectul de lege propus va fi sau nu adoptat, după ce acesta în prealabil a fost
trimis spre dezbatere de către Comisie.

☺ Succes!

↓ Mai jos, în anexă:

√ CoR reprezintă prescurtarea de la Comitetul Regiunilor; CES reprezintă
prescurtarea de la Comitetul Economic şi Social.
12