Despre reformele politicii agricole din anii '70 pâna în prezent

Politica agricolã a Uniunii Europene dateazã din 1957, când semnatarii Tratatului de
la Roma au definit obiectivele generale ale politicii agricole comune, având proaspete în
minte lipsurile de hranã de dupã rãzboi. Principalele mecanisme ale Politicii Agricole
Comune (PAC) au fost adoptate de cãtre cele şase membre fondatoare ale Comunitãţii
Economice Europene în anul 1962.

Politica Agricolã Comunã a fost dezvoltatã cu scopul de a oferi Europei siguranţã în

privinţa stocurilor alimentare. Principiile fundamentale ale Politicii Agricole Comune au
rãmas neschimbate de-a lungul deceniilor : garantarea preţurilor pentru produsele
agricole, uneori situate chiar deasupra nivelului preţului mondial şi ajutoare financiare
bazate pe cantitatea produsã, acordând o importanţã minorã excesului de producţie.

Politica Agricolã Comunã a fost cea mai bine integratã dintre toate politicile Uniunii
Europene. In anii 1970, aproape 70% din bugetul Uniunii a mers în sectorul agricol. Dupã
o serie de reforme, cheltuielile în domeniul agriculturii au scãzut la 35% pentru perioada
2007-2013. În cadrul aceleaşi perioade, mai multe fonduri (9.7%) au fost alocate pentru
dezvoltarea ruralã şi extinderea responsabilitãţilor Uniunii Europene.

Prima etapã de reformã a Politicii Agricole Comune a determinat reducerea supra-

producţiei, scãderea munţilor de unt şi golirea lacurilor de lapte. Cu toate acestea, pânã
în 2002, o varietate de factori a determinat o revizuire majorã a politicii agricole, între
care diversele crize alimentare, extinderea spre est a Uniunii Europene, obiecţiile
formulate de cãtre Organizaţia Mondialã a Comerţului în privinţa Politicii Agricole
Comune şi strategia de dezvoltare durabilã definitã la summit-ul de la Gothenburg. În
2003, Franz Fischler, comisar pentru agriculturã, pescuit şi dezvoltare ruralã a prezentat
un pachet de reformã a Politicii Agricole Comune despre care a menţionat cã aduce cele
mai profunde modificãri ale politicii din întreaga sa istorie. Principalele sale propuneri
includeau urmãtoarele:

 decuplarea ajutoarelor financiare de producţie

 standarde ridicate în privinţa protecţiei mediului, a siguranţei alimentare şi a
bunãstãrii animalelor ca cerinţã de bazã pentru primirea ajutoarelor financiare
 mai mulţi bani alocaţi dezvoltãrii rurale spre deosebire de finanţãrile directe
 reducerea preţurilor intervenţioniste în mai multe sectoare

Dupã dezbateri tensionate, miniştrii de agriculturã au cãzut de acord asupra

reformelor Politicii Agricole Comune. Cu toate acestea, deşi legãtura dintre ajutoarele
financiare oferite fermierilor şi cantitatea de producţie nu a fost eliminatã total, precum
era prevãzut iniţial, o schimbare majorã a avut totuşi loc, o parte semnificativã din
veniturile fermierilor rezultând acum din ajutorul direct acordat în funcţie de mãrimea
fermei deţinute şi nu din cantitatea produsã.
 Reformele Politicii Agricole Comune pregãtite de cãtre Uniunea Europeanã în
contextul negocierilor internaţionale privind liberalizarea comerţului, prin care Uniunea
Europeanã se oferã sã elimine ajutoarele pentru export pânã în 2013, au fost
suspendate datoritã eşecului rundei de negocieri în 2006. Indiferent care ar fi rezultatul
acestor negocieri, Uniunea Europeanã rãmâne primul importator mondial de produse
alimentare, marea majoritate provenind din ţãrile aflate în curs de dezvoltare.

Un numãr de sectoare sensibile au fost lãsate în afara reformei Politicii Agricole

Comune din 2003, incluzând aici sectorul de zahãr, vin, banane şi alte fructe, precum şi
cel de legume. De atunci însã o reformã majorã a sectorului de zahãr a fost acceptatã în
2005. În 2006 şi la începutul lui 2007 Comisia a propus reformarea sectorului de vinuri,
banane, fructe şi legume.

În cadrul Comisiei Barroso, Mariann Fischer Boel a preluat conducerea

redenumitului Directorat General pentru agriculturã şi dezvoltare ruralã. Ea continuã
munca predecesorului ei de îmbunãtãţire a standardelor calitãţii şi siguranţei
alimentare, de aplicare eficientã a politicii de dezvoltare ruralã, de captare a energiei bio
şi simplificare a Politicii Agricole Comune, precum şi de reducerea birocraţiei în acest
domeniu.

Extinderea Uniunii de la 15 la 27 de State Membre a determinat o sporire a

provocãrilor în domeniul Politicii Agricole Comune, numãrul fermierilor crescând la
peste 70%.

Organizaţiile reprezentând fermierii au fost mulţumite cu stabilirea unui obiectiv de

minim 10% pentru utilizarea produselor bio pentru transport pânã în 2020. Uniunea
Europeanã a creat astfel posibilitatea pentru sectorul agricol de a juca un rol major în
lupta împotriva schimbãrii climei, estimeazã organizaţia COPA.

Liderii Uniunii au decis sã efectueze o analizã a Politicii Agricole Comune în 2008.

Anul 2009 va fi marcat de o revizuire generalã a bugetului Uniunii, foarte probabil ca
aceasta sã aibã implicaţii pentru viitorul Politicii Agricole Comune dupã 2013.