De la religie la terorism

Fundamentalismul islamic şi sectele creştine versus

mediul actual de securitate

1
CUPRINS

Argument……………………………………..pag.
Capitolul I: Marile religii ale lumii ………...pag.
1.1 Creştinsimul
1.1.1 Secte creştine: Martorii lui Iehova, Ku Klux Klan,
Mormonii, MISA, Templul Popoarelor, Cultul Davidian
1.2 Islamismul
1.2.1 Războiul Sfânt în conştiinţa musulmană
1.2.2 Statutul femeii în religia islamică
1.2.3 Organizaţii fundamentaliste şi modul de finanţare
1.3 Budismul
1.3.1 Concepte fundamentale în budism
1.3.2 Conducătorul spiritual Dalai Lama
1.4 Hinduismul
1.5 Iudaismul
1.5.1 Înfiinţarea Israelului, un război anunţat

Capitolul II: Securitatea religioasă ………… pag.

2.1 Cazuri de insecuritate religioasă
2.2 Factorul religios în relaţia şiiţi - suniţi
2.3 De la religie la terorism

Capitolul III: Conflictul iudeo-islamic ……… pag.

3.1 Fâşia Gaza
3.2 Cisiordania şi Gardul de Separaţie
3.3 Ierusalimul
3.4 Inamicii Israelului, incontestabil inamicii SUA

Concluzii .........................................................… pag.

Bibliografie ………………………………….. pag.

2
Argument
Cele mai mari conflicte care au zguduit planeta în ultimii
ani sunt, cel puţin parţial, de sorginte religioasă: Kosovo (între
ortodocşi şi musulmani), Caşmir (între hinduşi şi musulmani),
Timorul de Est (între musulmani şi catolici) şi Cecenia (între
ortodocşi şi musulmani). De asemenea, conflicte endemice,
caracteristice sfârşitului de mileniu, încă sunt prezente:
Orientul Mijlociu, Balcani, Irlanda de Nord, Afghanistan,
sudul Sudanului, Algeria, Cipru, Karabahul de Munte, Tibet şi
multe, multe altele. Proiectul mondializării şi omogenizării
religioase este dacă nu greu de realizat, aproape imposibil.
Pentru a găsi cauzele ce vor duce la posibila nereuşită a
unificării globale, este necesară o viziune amplă a tuturor
doctrinelor religioase şi a identităţii lor şi încep prin a prezenta
caracteristicile, defectele, lipsurile, avantajele, dezavantajele
sau chiar fanatismul din cele mai importante religii ale
omenirii. Religia nu face decât să îmbrace conflicte care nu se
deosebesc foarte mult de conflictele tradiţionale. Ciocniri între
culturi, ciocniri de interese. Şi asta în ciuda faptului că
specialiştii în geopolitică şi religie au constat că pe o hartă a
religiilor în lume, religia creştină este preponderentă cu 33 de
procente. Apar conflicte şi în sînul creştinismului (din cauza
miilor de denominaţiuni care cresc exponenţial, deşi au un

3
număr limitat de adepţi), la fel cum apar în cadrul religiei
musulmane între diferitele organizaţii fundamentaliste care nu
ajung la un numitor comun. Iar marile războaie se ivesc apoi
între principalele religii, acolo unde apare falia între ele, şi nu
între ramurile fiecăreia în parte. Malraux spunea că secolul pe
care tocmai l-am început va fi religios sau nu va fi deloc.
Religios a fost însă şi cel încheiat, dacă judecăm din
perspectiva marilor conflicte dintre evrei şi arabi, care au luat
naştere în acelaşi timp cu înfiinţarea statului evreu.
Aşadar, am decis prezentarea acestui subiect pentru că
preocuparea privind locul pe care îl joacă religia în planul
relaţiilor internaţionale este surprinzător de recentă. Dacă tema
a început să se bucure de atenţie în anii '90, aceasta s-a
întâmplat pentru că marile costuri ale neglijării, decenii la
rând, a dimensiunii religioase a conflictelor pe glob, au devenit
alarmante. Şi cele mai multe conflicte au fost aprinse de o
religie anume, fără a afirma că restul religiilor sunt ,,ca apa
sfinţită”. Datorită expansiunii sale agresive şi implicării în
terorismul internaţional, foarte multe studii au fost dedicate
islamismului, în particular islamismului fundamentalist.
Semnificaţia temei de faţă îşi are rădăcinile în istoria religioasă
veche de câteva mii de ani, pe vremea când securitatea
mondială nu era pusă în pericol de conflictele militare, crizele
energetice sau de armele nucleare. Nu se ştia atunci că

4
securitatea religioasă va deveni în mileniile II şi III cea mai
veche ramură a conceptului de securitate mondială. Am ajuns
astăzi să tratăm ca o noutate (in)securitatea religioasă, deşi este
cel mai vechi punct nevralgic la adresa stabilităţii. Din acest
motiv vom parcurge în primul capitol al lucrării itsoria, modul
de formare şi difirenţele dintre cele cinci marii religii ale lumii,
vom aborda în partea a doua şi vom preciza caracteristicile
securităţii religioase, urmând ca în ultimul capitol să ne
îndreptăm atenţia asupra unui unui caz concret în care factorul
religios a devenit o ameninţare la adresa stării de securitate. De
menţionat că războiul iudeo-islamic (conflictul pe care îl vom
dezvolta) nu este nici pe deprate singurul din istorie de factură
religioasă, însă este cel care a zguduit-o în permanenţă o
jumătate de secol şi, după toate estimările, va mai continua.
Lucrarea de faţă nu îşi propune să găsească neapărat soluţii
vizavi de insecuritatea religioasă, pentru că acestea se află în
interiorul şi nu în afara religiilor (şi aşa am aflat de ce mişcarea
ecumenică face un pas înainte şi doi înapoi), ci să atragă
atenţia că omenirea a întârziat în procesul de stopare a
ciocnirilor dintre civilizaţii, că s-a realizat prea târziu că multe
dispute vin pe fond etnic, implicit religios şi că procesul nu
numai că nu stagnează la forma actuală, dar va continua cu
fărâmiţarea într-atât încât vom ajunge să avem doi oameni şi o
religie. Şi mă refer exclusiv la persoane, nu la civilizaţii!

5
6
Capitolul I

Marile religii ale lumii

1. Creştinismul
Este religia revelării lui Dumnezeu în Hristos şi cea mai
numeroasă dintre toate religiile lumii - peste 850.000.000 de
adepţi. Hristos a fost diferit şi deosebit de ceilalţi profeţi şi
învăţători religioşi. Având astăzi cîteva mii de secte, marea
ruptură în creştinism s-a produs în 1054. Lumea creştină s-a
împărţit şi astfel au luat naştere două Biserici separate: cea
Ortodoxă cu centrul la Constantinopol şi cea Romano-Catolică
cu centrul la Vatican. Apoi, din cauze istorice, politice,
culturale şi dogmatice, creştinismul a fost împărţit în mai multe
ramuri, confesiunile creştine, care se bazează pe Vechiul şi
Noul Testament. În esenţă, creştinismul catolic nu are extrem
de multe diferenţe faţă de cel ortodox. Cea mai vizibilă este
stabilirea datei sărbătorilor pascale, una dintre cele mai
importante sarbători creştine.
Pentru a calcula data Paştelor biserica răsăriteană foloseşte
calendarul iulian, în timp ce biserica apuseană utilizează
calendarul gregorian. Din acest motiv, Înălţarea, Rusaliile şi
Corpus Christi, ce au loc la 40, 50 şi respectiv 60 de zile de la
7
 Paşte, sunt sărbătorite la date diferite în creştinismul răsăritean
faţă de cel apusean. Cei mai mulţi creştini sunt catolici şi
ortodocşi.
Ca şi Biserici creştine sunt recunoscute: ortodoxia,
catolicismul (romano-catolici, greco catolici, armeni-catolici),
protestantismul (lutherani, calvini, anglicani),
neoprotestantismul (baptişti, adventişti, penticostali,
evanghelici) şi bisericile netrinitariene (unitari, mormoni,
martorii lui Iehova). O mare parte din biserici şi-au pierdut
acest statut şi s-au transformat în secte, cum ar fi mormonii sau
Martorii lui Iehova.

Secte creştine
Religia cu cele mai multe secte, creştinismul se bazează
astăzi pe mişcarea ecumenică, de unificare a denominaţiunilor
sale. Personal, îmi e greu să cred că se vor mai unifica vreodată
în singura religie mare care a fost până la 1054, dimpotrivă, eu
cred că ramificaţiile vor mai produce şi alte ramificaţii. ,,Nu
este nevoie decât de un număr nu prea mare de adepţi şi o
înscriere la tribunal şi la Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru
ca o altă denominaţiune să ia fiinţă”, spunea unul din
Mitropoliţii Ardealului şi ultimul, de altfel1. Aşa au luat fiinţă

1
Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscop al Sibiului, IPS Laurenţiu Streza
8
 mormonii, martorii lui Iehova, scientologii, baptiştii,
adventiştii de ziua a şaptea, Copiii Domnului şi lista ar putea
continua până la sfârşitul lucrării. Aş vrea să amintim doar
câteva denominaţiuni care prin prozelitismul lor accentuat, au
pus şi vor mai pune în pericol securitatea religioasă mondială.

Martorii lui Iehova:

Această sectă este considerată atât de nocivă (pentru că s-a
implicat şi în domeniul politic) încât multe state au scos acest
cult considerat violent în afara legii, după cum apreciază mai
mulţi specialişti în domeniul sectologiei2. Martorii lui Iehova
întreţin de mult timp un război cu lumea în ansamblul său.
Spre deosebire de mormoni şi adventişti care sunt priviţi astăzi
cu un oarecare respect, iehoviştii sunt clasificaţi între sectele
periculoase şi revoluţionare, atât din perspectiva Bisericilor
tradiţionale, cât şi a societăţii civile. În ultimii ani se observă o
depărtare de soluţionarea problemelor controversate: refuzul
serviciului militar, refuzul transfuziei sanguine. Organizaţia
Martorii lui Iehova a cunoscut o transformare hotărâtoare a
identităţii ei colective, începând cu reformele lui J.F.Rutheford
din anii 19303. Această schimbare s-a reflectat într-o postură
2
Teodor Ardelean, ,,Fariseii lui Iehova”, Bucureşti, 1993
3
În 1931 la adunarea internaţională a „Studenţilor în Biblie” de la Cedar
Point (Ohio), J.F.Rutheford a schimbat numele grupului fondat de Charles
Russell în „Martorii lui Iehova”. Les temoins de Jehovah. Predicateurs du
Royaume de Dieu, Watchower Bible and Tract Society Pennsylvania, 1993
(Proclamez le roi et son Royaume), p. 72-89. Noul titlu simboliza o ruptură
9
 mai critică faţă de lume şi un mai mare militantism în misiunea
ei pământească. Toate energiile au fost mobilizate pentru
Bătălia Armaghedonului, marea confruntare între organizaţia
lui Satana şi organizaţia lui Dumnezeu. Deşi martorii nu urmau
să participe direct în această bătălie, ei aveau un rol important
şi anume să alerteze lumea în legătură cu imineţa sfârşitului şi
să o pregătească. În particular, ei trebuiau să denunţe
conspiraţia satanică între puterile religioase, economice şi
politice care împiedicau stabilirea fazei pământeşti a
„Regatului lui Dumnezeu”. Atacurile împotriva „religiilor
stabilite”, mai ales împotriva Bisericii Catolice, au devenit
extreme. Grupul a încercat să-şi proclame superioritatea
spirituală şi să se despartă de o lume pe care o vedea decăzută.
De aceea, s-a insistat pe ideea cultivării diferenţelor, fapt care a
dus la o coeziune mai mare în interiorul grupului şi a pregătit
terenul pentru instaurarea teocraţiei4. Ce este mai grav la
martori e faptul că refuză categoric transfuzia de sânge. Acest
refuz se înscrie de asemenea în pregătirea lor pentru vremea
„marii încercări”, când congregaţia mondială va face dovada
ataşamentului său la Jehova. Interdicţia se bazează pe
intepretarea recomandării pe care Dumnezeu o face lui Noe de

cu tradiţia ruselită, un nou look pentru organizaţie, precum şi promovarea

unor metode noi de prozelitism.
4
Joseph Zygmunt, Jehovah’s Witnesses in the USA), „Social Compass”, vol.
XXIV 1977, p. 45- 59 (p. 53).

10
a nu mânca animale cu „sufletul lor”, însemnând cu sânge
(considerat sufletul omului de ei?!) şi pe textul din Faptele
Apostolilor XV, 29. Plecând de la interdicţia de a se abţine de
sânge şi de cărnurile jertfite idolilor, ei au generalizat aceasta
la un domeniu mult mai mare decât cel alimentar. Din punctul
lor de vedere, „a se abţine” este echivalent cu „a nu utiliza” şi
nu se referă numai la mâncare, dar şi la transfuzii. Când a fost
recunoscut flagelul SIDA, martorii au triumfat: ei erau poporul
ales şi Dumnezeu le-a trimis acest semn ca să fie feriţi, în timp
ce „necredincioşii”, care practicau transfuzia, urmau să fie
loviţi de biciul lui Dumnezeu. În ultimii ani, martorii au
acceptat să discute despre această problemă cu medicii. Din
1982 funcţionează o instanţă de dialog, care se numeşte
Serviciul de Informaţii Spitalicesc (Hospital Information
Service). Serviciul, care este deja implantat în 64 de ţări, se
străduieşte să găsească echipe medicale dispuse să asiste
martorii care urmează să fie operaţi, dar respectând
convingerile lor. În 1993, peste 23 000 de medici din lumea
întreagă au acceptat să colaboreze. Serviciul organizează
seminarii, întâlniri în legătură de noile metode de transfuzie
non-sanguine. Astăzi fiecare martor poată în permanenţă
asupra sa o notificare scrisă şi semnată de el şi de alţi doi
membri ai cultului, prin care este specificat, că în cazul în care
li se întâmplă ceva, medicul ce îl va îngriji nu are dreptul să

11
apeleze la metoda transfuziei şi trebuie să găsească alte
modalităţi să îi salveze viaţa.

Ku Klux Klan
Este numele sub care sunt cunoscute mai multe organizaţii
rasiste extremiste, dintre care prima a apărut după Războiul
civil american în 1865 în statul Tennessee (S.U.A.). Membrii
acestor organizaţii susţin superioritatea rasei albe şi îşi exprimă
adesea cu violenţă atitudinea de antisemitism, anticatolicism,
homofobie etc.
Denumirea vine din cuvântul grecesc ,,kyklos”, însemnând
cerc, şi cuvântul clan. Scopurile iniţiale ale organizaţiei erau
aparent nobile: ,,protejarea celor nevinovaţi şi neajutoraţi”
şi ,,ajutorarea celor oprimaţi”. Două elemente au fost încă de la
început îngrijorătoare: organizaţia se autointitula ,,Statul
Invizibil", Klanul îi considera pe albi superiori populaţiei de
culoare. Din cauza acestei adversităţi faţă de negri, organizaţia
nu s-a putut împăca cu faptul că după Războiul de Succesiune,
foştii sclavi au obţinut drepturi egale cu populaţia albă (cum a
fost posibil?). Prin urmare, membrii Ku Klux Klan-ului au
trecut la invadarea satelor şi oraşelor, torturând şi ucigând fără
a suferi vreo pedeapsă minimă. Oficial, organizaţia s-a dizolvat
în 1869, dar diferite grupări locale au continuat să terorizeze
populaţia de culoare.

12
 În 1915 Klanul a fost reactivat în statul Georgia. De data
aceasta toţi cei bănuiţi de liberalism, cădeau victimă terorii
organizaţiei şi primeau un avertisment sub forma unei cruci în
flăcări. A doua dizolvare are loc trei decenii mai târziu, în
1944.
Deşi în Statele Unite, populaţia începuse să uite de Klan, la
mijlocul anilor ‘90 organizaţia s-a reactivat din nou, incendiind
bisericile populaţiei de culoare, dar acţiunile sale au avut doar
un caracter local. În loc de rugăciune, membrii, îmbrăcaţi în
pelerini cu glugă, practică antrenamentele cu arme pe dealurile
din Alabama: ,,O dată pe lună pe colinele situate în nordul
oraşului Alabama, un grup de bărbaţi şi femei purtând costume
de sac şi arme automate se antrenează permanent. Tabăra de
antrenament poartă denumirea de My Lai. (...) Ţinuta
tradiţională constă într-o robă de regulă roşie şi bonetă albă
ascuţită.”5 (figura 1) Astăzi SUA se prezintă ca apărătorul
lumii libere împotriva terorismului internaţional. Parcurgând
mass media americană rămâi cu impresia că în SUA totul e în
regulă în privinţa terorismului: o societate deschisă,
democratică, înfloritoare ca cea americană nu poate genera
fenomene de terorism; acesta este mai degrabă tristul apanaj al
lumii a treia, unde regimurile totalitare (de ordin religios sau

5
P.I. David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopieie Argeşului,
Curtea de Argeş, 1994, pag. 109
13
secular) şi mizeria socială constituie premisele majore ale
apariţiei şi dezvoltării terorismului.
Care este însă situaţia reală la capitolul terorism în Statele
Unite? Cam înfiorătoare! În perioada 1865 - 1870 membrii Ku
Klux Klan-ului au comis 15 000 de asasinate politice. În 1924
organizaţia avea circa 9 milioane de membri. Pe parcursul
anilor a pierdut însă din influenţă, dar a rămas tot atât de
radicală în metodele de luptă. Din 1955 până în 1965, Ku Klux
Klan-ul a asasinat 85 de persoane, în majoritate negri şi
militanţi pentru drepturile minorităţilor. În 1981, mişcarea
număra peste 10 000 de membri. Astazi se vorbeşte despre
7000 de adepţi activi, nepunând la socoteală numărul
simpatizanţilor, care sunt destul de mulţi. Ideologia
organizaţiei n-a evoluat deloc: duşmanii de combătut rămân în
continuare negrii şi evreii. Metodele de luptă au rămas şi ele
aceleaşi: asasinate, incendieri. Organizaţia scoate un şir de
reviste precum White Patriot sau White Beret. Ku Klux Klan-
ul dispune de asemenea de lagăre de antrenament militar şi de
o serie de ,,antene locale” în Canada şi Marea Britanie.

Tot în State activează ,,Church of the Creator”, mişcare

protestantă neo-fascistă fondată în 1973 de Ben Klassen.
Mişcarea îşi propune declanşarea unui război rasial între albi -
rasa superioară, şi negri - rasa inferioară. Membrii cultului

14
practică asasinarea persoanelor de culoare şi au comis câteva
atentate împotriva instituţiilor de stat. În 1993, la Los Angeles,
autorităţile au dejucat un atentat de amploare pus la cale de
Church of the Creator, atentat ce avea drept scop dezlănţuirea
unei confruntări rasiale sângeroase. Am putea continua
enumerarea organizaţiilor cu caracter terorist ce activeaza pe
teritoriul SUA, însă esenţialul a fost deja scos în evidenţă -
Statele Unite nu este nicidecum un model de societate. Înainte
de a poza în apărătorul lumii libere, poate n-ar fi rău ca SUA să
măture în ,,ograda” sa...

Mormonii
Mormonii mai sunt recunoscuţi ca adepţi ai ,,Bisericii lui
Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă”. Întemeietorul
acestei secte este Joseph Smith (1844). Acestuia i s-a
descoperit îngerul Moroni trimisul lui Dumnezeu, care l-a
înştiinţat că va avea ca misiune restabilirea credinţei adevărate
şi punerea bazelor noii biserici creştine. Cartea după care se va
călăuzi şi care va completa Biblia a fost scrisă pe plăci de aur.
Conţinutul revelaţiei este cuprins în ,,Cartea lui Mormon”,
,,Perla de mare preţ” şi ,,Doctrine şi legăminte”. Acestea se
adaugă Sfintei Scripturi, pe care o completează, având aceeaşi
autoritate ca şi Vechiul şi Noul Testament. În afara acestor
cărţi, sunt socotite sacre cuvintele profeţilor care conduc

15
biserica mormonă până în ziua noastră, în spiritul convingerii
lor că Dumnezeu îşi comunică permanent voinţa prin oameni
aleşi.
Joseph Smith este profetul lui Iisus şi a readus pe pămînt
singura biserica adevărată. Omul poate deveni asemănător lui
Dumnezeu, există însă două obstacole pe această cale. Primul
este trupul fizic, imperfect şi muritor, al doilea este păcatul.
După mulţi ani, istoria a scos la iveală fanatismul acestei
secte. Proroocul mormonilor este vinovat de cel mai sângeros
măcel din istoria Statelor Unite. Cercetătorii istoriei Bisericii
Mormonilor au mediatizat documente şocante pentru enoriaşii
acestei comunităţi religioase. Noile mărturii demonstreză că
unul dintre părinţii-fondatori ai sectei, liderul Brigham Young
este implicat în cel mai mare măcel din istoria Statelor Unite,
după cum a scris cotidianul Telegraph. În toamna anului 1857
Brigham Young, cel care a construit capitala Salt Lake City
(gazda Jocurilor Olimpice din 2000) a ordonat personal să fie
atacată o coloană de refugiaţi alcătuită preponderent din femei
şi copii. Atunci au fost ucişi 120 de oameni. Iniţial mormonii
au încercat să-i învinuiască de acest măcel pe indieni dar, după
o investigaţie minuţioasă realizată de autorităţile federale, vina
sectanţilor a fost demonstrată clar. La 20 de ani după comiterea
crimei, fiul adoptiv al lui Young, John D. Lee a fost executat
sub acuzarea că a organizat măcelul. Young a reuşit să se

16
eschiveze de răspundere. În timpul realizării lucrărilor de
restaurare în fortăreaţa unde se aflau detaşamentele lui John
Lee, sub dărâmăturile unei clădiri, a fost descoperită o
scrisoare, semnată de Lee. Experţii susţin că scrisoarea a fost
scrisă după 15 ani de la măcel. În această scrisoare Lee afirmă
că detaşamentul condus de el a atacat ,,coloana lui Fencer”
(Alexander Fencer era conducătorul refugiaţilor) din
ordinul ,,preşedintelui Young”. Lee scrie, de asemenea, că el
nu se teme de judecată şi nu-i este ruşine de ceea ce a făcut
pentru că a acţionat numai ,,în numele lui Dumnezeu”.
Atacul a avut loc în momentul în care psihoza militară în
mediul mormonilor atinsese punctul culminant. Mormonii
statului Utah se pregăteau să opună rezistenţă armatei federale
care primise ordinul să lichideze regimul din acest stat pe
motiv că acesta încălca normele constituţiei SUA. Între
mormoni se zvonea că în coloana de refugiaţi care se deplasa
din Arkanzas spre California se află şi oameni implicaţi în
persecutarea mormonilor din alte state. Liderii mormonilor au
decis să se răzbune. După cinci zile de lupte şi asediu,
mormonii le-au promis refugiaţilor că îi lasă să treacă fără
piedici dacă vor depune armele. Când coloana de refugiaţi a
pornit la drum, detaşamentele de mormoni au atacat-o şi i-au
omorât pe toţi, inclusiv pe copii. Conducătorii sectei s-au
lepădat de adepţii lor compromişi, declarând că aceştia au

17
 acţionat pe cont propriu şi nu s-au subordonat conducerii
mormonilor. În manualele de şcoală ale statului Utah nu s-a
menţionat niciodată acest incident, se considera că toate
documentele cu privire la acest proces au ars la sfârşitul
secolului XIX în timpul unui incendiu.
P. I. David afirmă că ,,secta este foarte bogată, fiecare
membru contribuind cu 10% din câştigul său la ,,pensia
eternităţii”. Până acum există zeci de milioane de euro alocate
pentru înarmare, care îngrozeşte omenirea; noile tipuri de
bombardiere invizibile, de rachete inteligente, de arme cu
neutroni, de submarine la mari adâncimi, noile sisteme
antiaeriene precum şi ,,războiul stelelor” produc insomnii şi
grave mutaţii psihice. Secta se adună unde sunt cadavre,
mortăciuni sau muribunzi.”6
Mormonii cred că toţi oamenii trăiau la început cu
Dumnezeu, în formă de spirite, şi au fost trimişi pe Pământ cu
scopul de a descoperi dacă vor alege binele sau răul. Pentru că
era bine ştiut în existenţa preterestră că toţi vor face greşeli şi
vor săvârşi păcate, după crezul mormon, a trebuit să fie ales un
mântuitor (Iisus Hristos) care urma să trăiască o viaţă perfectă,
să sufere pentru greşelile făcute de toţi şi să învie din moarte.
Prin credinţa în Iisus Hristos, pocăinţa de păcate şi ascultarea
poruncilor divine, mormonii cred că toţi vor putea fi salvaţi din
6
P.I. David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea
de Argeş, 1994, pag 104
18
 păcat şi se vor reîntoarce în glorie la Dumnezeu, Tatăl lor
Ceresc.
Adepţii cultului susţin căsătoria eternă. Membrii credincioşi
se căsătoresc, nu doar pentru viaţă, ci pentru eternitate, într-o
ceremonie care are loc într-un edificiu special care se numeşte
templu. Templele mormone nu sunt biserici obişnuite; fiecare
membru sau vizitator poate asista la slujbele normale ale
mormonilor, dar numai mormonii credincioşi pot să intre într-
un templu. Proaspeţii convertiţi la Biserica lui Iisus Hristos a
Sfinţilor din Zilele din Urmă care sunt deja căsătoriţi pot să-şi
transforme căsătoria într-o uniune eternă printr-o a doua
ceremonie de căsătorie. Şi morţii sunt căsătoriţi pentru
eternitate în templele mormone. Se mai practică aşa-numitul
botez din partea unui mort, adică în numele unui strămoş care
nu mai este în viaţă.7 Cu două secole în urmă membrii cultului
practicau căsătoria plurală (poligamia). Biserica a suferit o
persecuţie gravă din cauza poligamiei, dar mormonii au
perseverat deoarece credeau că ascultau o poruncă a lui
Dumnezeu. Biserica a interzis căsătoria plurală în anul 1890;
astăzi, oricare membru al bisericii care practică poligamia este
excomunicat. Există acum nişte grupuri schismatice „mormone
fundamentaliste” care s-au rupt de biserica principală din cauza

7
Pentru a fi „botezat din partea unui mort”, un membru viu al bisericii stă în
bazinul de botez şi este băgat sub apă de către un preot care spune numele
mortului.
19
 discuţiei despre poligamie; Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor
din Zilele din Urmă dezaprobă aceste grupuri şi se dezice de
ele, dar cu toate acestea, unii oameni confundă grupurile mici
cu biserica principală, presupunând că ar fi toţi mormoni şi
crezând despre membrii Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din
Zilele din Urmă că ar practica şi astăzi poligamia.

Mişcarea de Integrare Spirituala în Absolut

,,Virginitatea este o povară, o oprelişte a gustului spiritual
de absolut, iar urina se foloseşte pentru întăriri spirituale” 8,
cred adepţii cultului. Despre MISA este suficient să comentăm
câteva din întâmplările pterecute în decursul anilor trecuţi chiar
la noi în ţară. Ziarul Adevărul a publicat articolul ,,Altarul lui
Grig şi miresele sale” în numărul din 23 mai 2006. Printre
documentele aflate în posesia redacţiei se numără şi aşa-
numitul ,,Ritual de fuziune amoroasă cu Supremul Siva". Se
menţionează că acest document este unul strict secret şi în
acesta găsim toate detaliile despre câteva dintre ritualurile
şocante ale MISA. Este vorba, de fapt, despre celebrele şedinţe
în care avea loc închinarea la ,,Măreţul Shiva”, adică la Guru
Bivolaru. Ritualul se desfăşoară într-un spaţiu sacru, unde se
va construi un altar. În mijloc va exista un cerc, în interiorul

8
P. I. David, ,,Invazia Sectelor” vol II, editura Europolis, Constanţa, 1999,
pag. 55

20
căruia vor fi puse pături, cearceafuri şi vasul pentru urinat. De
asemenea, în cerc, va fi amenajat un tron pe care ,,Măreţul
Shiva" se va ,,manifesta în timpul ritualului”. Desfăşurătorul
indică faptul că avem de-a face cu ceremonialul unei secte în
care Gurul este Dumnezeu. Shiva va fi ,,invocat şi implorat să
primească în inima Lui acest spaţiu şi să îl sacralizeze prin
lumina sa Sfântă”. Sfinţirea apei durează, conform
desfăşurătorului, 42 de minute, perioadă în care ,,apa se va
sfinţi prin 21 de binecuvântări şi, suplimentar, timp de 10
minute, prin încărcarea acesteia cu curentul subtil, alb
strălucitor, cu primele trei degete de la mâna dreaptă aşezate
deasupra apei”. Avem de-a face apoi cu ofererea ca ofrandă a
femeii ,,Măreţului Shiva”. ,Meditaţia de invocare a Graţiei lui
Shiva durează 20 de minute. Instrucţiuni: ,,vizualizăm apoi
intens şi cu putere cum Shiva în corp splendid de lumină
coboară şi se manifestă pe tronul pregătit”. Urmează invocarea
graţiei maestrului spiritual timp de patru minute: ,,O, maestrul
meu iubit, te implor vino acum, aici! O, maestrul meu de iubit,
vino acum, aici!". Apoi este pus un CD şi, timp de 15 minute,
are loc ,,meditaţia de identificare şi comuniune spirituală cu
Grig". Perioadă în care ,,ne lăsăm apoi în mod tainic sărutate
frenetic şi pasional de către Shiva, privim atent şi pline de
admiraţie amplă şi profundă tronul unde vizualizăm prezenţa
vie şi extraordinar de frumoasă a Preaiubitului Shiva”.

21
Urmează evocarea momentului logodnei cu Shiva, iar
,,mireasa” va recita invocaţia: ,,Tu, Domnul meu, adorat,
iubitul meu şi inspiratorul meu, altarul meu, nemărginirea mea,
supremă forţă masculină (...) mai preţios ca iubit şi ca amant !
(...) hai, vino, dar, şi să intrăm adânc în tainica Ta faptă: femeia
ta, iar tu bărbatul meu! de mii de ani Edenul ne aşteaptă:
mireasa unită veşnic în veşnic Dumnezeu”.
Urmează un alt episod şocant. Timp de două ore are loc
etapa amoroasă, care include şi masturbarea. ,,Aşezată cu capul
spre Tron, adoratoarea se va mângâia pe zonele erogene pe
rând”. Urmează apoi timp de şapte minute ,,resorbţia spaţiului
sacru". Cei de faţă ,,ne ţinem de mâini şi vizualizăm cum acel
tub de lumină se resoarbe gradat în sus în sfera subtilă de forţă
a lui Shiva”. Finalul este apoteotic. Femeia îi mulţumeşte lui
Guru: ,,Îţi mulţumesc, O, Shiva, că m-ai ales să fiu Mireasa
TA!”.
Pentru a ajunge la acest ritual înainte mai trebuie parcurs
unul, care se numeşte ,,logodnă”. Numit ,,Tapas”, acesta
durează 49 de zile. 7 lumânări sunt aduse drept ofrandă în
fiecare zi. La aceasta participă mai multe femei. La un moment
dat, pe desfăşurător se precizează: ,,Fiecare iese în mijlocul
cercului, pe rând, şi rosteşte după propria sa inspiraţie de
moment o invocaţie personală faţă de Shiva, care se va sfârşi
prin cuvintele: Mă dăruiesc acum şi aici ţie, Preaiubitul meu

22
soţ divin, te implor cu frenezie şi cu umilinţă, fă neîncetat din
viaţa mea un dans al iubirii şi al inspiraţiei Tale infinite”.
,,Mireasa" este apoi obligată să îi dăruiască lui Shiva
ofrande: jertfe de lumină, flori, fructe, parfumuri, ,,să îi
consacru lui Shiva textele spirituale citite”, ,,să realizez acţiuni
de adorare a lui Shiva şi meditaţii cu el”. Dacă femeia are acte
sexuale cu un alt bărbat ,,trebuie să suprapun imaginea lui
Shiva sau cea a lui Grig peste cea a iubitului”. De asemenea,
femeia trebuie ,,să considere acţiunea de a-mi sublima ciclul o
ofrandă adusă lui Shiva” şi să practice ,,modalităţi de adorare a
lingamului”.
Cei care trăiesc în ahsram trebuie să ceară permisiunea
pentru tot ce fac, inclusiv pentru suplimentul de hrană,
convorbiri telefonice sau pentru a face sex. Adepţii sunt aduşi
într-o stare de dependenţă financiară totală faţă de liderii
MISA, cărora le-au donat anterior toate bunurile. Pentru a se
păstra disciplina, cei aduşi într-o stare de totală dependenţă de
grup sunt ameninţaţi cu excluderea din organizaţie pentru ca să
fie controlaţi mult mai bine, spunându-li-se în acest timp că
vor rămâne fără apărare, se vor îmbolnăvi şi cei de afară îi vor
marginaliza, iar Guru, prin puterile telepatice pe care le are, va
acţiona împotriva lor. În acelaşi timp, adepţii sunt aduşi în
situaţia de a crede că ideologia MISA este adevărul absolut.
Un alt mijloc de a subjuga adepţii este controlul relaţiilor

23
 sexuale care au loc numai cu aprobarea lui Guru.9 MISA
foloseşte tehnicile unor secte cunoscute pe plan mondial. Un
instrument major de manipulare utilizat de majoritatea sectelor
este sexualitatea, de la abstinenţă până la prostituţia sacră şi
controlul alegerii partenerului. În orice sectă, sexualitatea
apare ca un mijloc de supunere a adepţilor după ce au fost, mai
întâi, un important instrument de recrutare. Printre altele,
MISA a organizat în fiecare toamnă campanii de racolare
folosind afişe cu femei goale. Printre tehnicile de condiţionare
fizică utilizate de majoritatea sectelor există câteva favorite,
care reprezintă cel mai bun instrument de manipulare prin
epuizare fizică şi psihică. În MISA, privarea de hrană, sub
alibiul clasic de ,,purificare", propune regimuri subalimentare.
Anumite regimuri alimentare pot fi utilizate ca metode de
slăbire a rezistenţei. O carenţă de glucide pentru câteva zile are
drept urmare o suferinţă cerebrală şi o scădere a vigilenţei, de
exemplu. Specialiştii consideră că toate sistemele alimentare
disociate sunt susceptibile de a fi utilizate ca tehnici de
condiţionare sectare. O altă tehnică folosită este privarea de
somn, care este integrată diverselor ritualuri. În acelaşi timp,
adeptul este obligat să se culce pe jos şi să adopte poziţii mai
mult sau mai puţin aberante. De asemenea, în cadrul MISA
mai este folosită munca forţată, epuizarea fizică fiind o armă

9
Adevărul, 23 mai 2006, nr. 4937
24
redutabilă, numeroase secte recurgând la o astfel de tehnică.
Epuizarea prin muncă a fost constatată, de altfel, la unii
membri. Regulamentul de locuit în ashramul ,,Dacica” din
Timişoara indică faptul că, prin ,,karma-yoga”, adepţii înţeleg
tocmai munca forţată. Triada muncă-privare de somn-carenţă
alimentară reprezintă un instrument ideal pentru a reduce
rezistenţa fizică şi psihică a individului, spun specialiştii. O
altă tehnică este izolarea: secta întreprinde mai întâi tăierea
relaţiilor cu familia şi prietenii din afară. O îndoctrinare reuşită
înseamnă o reducere a comunicării cu exteriorul, spun
specialiştii în domeniu. Adeptul nu primeşte decât o informaţie
sumară şi triată cu grijă. Saturat de activităţi, el nu mai este
stăpânul timpului său. Paralel se exersează o tutelă financiară:
obligaţiile de a consuma un anume produs fabricat de MISA,
de a citi o anumită lucrare editată, bineînţeles de către
organizaţie, a venera un anumit obiect conduc individul la
substituirea progresivă a prestaţiilor pentru sectă propriilor
nevoi. MISA este locul unde sunt prezente în număr mare aşa-
numitele aporturi chimice. Membrii folosesc pe scară largă
diverse plante şi substanţe cu regim special, multe dintre
acestea având influenţe directe asupra psihicului individului. În
unele ashramuri au fost semnalate plante cu efecte
halucinogene.

25
 Mişcarea de Integrare Spirituală în Absolut a intrat pe
teritoriul României după 1989, odată cu alte fenomene
religioase orientale. Se spune că este o mişcare păgână cu
mască creştină, pentru că ideile sunt preluate atât din
creştinism, cât şi din păgânism ori medicină. Un obicei vechi
păgân este spre exemplu urinatul mentorului spiritual în gura
adepţilor în scopul iniţierii. Din punct de vedere al
cercetătorilor ocultişti, se pot face analogii interesante cu
anumite doctrine ale artelor întunecate. Consumarea urinei, a
sângelui şi a fecalelor este întâlnită în evul mediu ca practică
de adoraţie demonică, pornind de la ideea că in dejecţiile
umane trăiesc nişte demoni ca dubluri nefolositoare ale
elementelor constitutive ale fiinţei umane: apă, aer, foc şi
pământ. Iar aceştia, odată reactivaţi, devin slujitori ai celui care
le-a dat valoare.
O analiză atentă despre ce este creştin şi ce este păgân în
această mişcare o face chiar un fost membru MISA din ţara
noastră, Nicu Gavriluţă într-una din lucrările sale.10 Autorul
crede că o astfel de grupare nu putea să apară decât dintr-o
criză a bisericii actuale: ,,de ce creştinismul nu mai este pe
placul tuturor? Dar a fost el vreodată? Da, într-adevăr, există o
criză a Bisericii. Ne putem întreba: de ce? Pentru că şi-a

10
Gavriluţă, Nicu, ,,Mişcări religioase orinetale – o perspectivă socio-
antropologică asupra globalizării practicilor yoga”, ed. Provopress, Cluj-
Napoca, 2006
26
 pierdut autoritatea prin secularizare sau din alte motive? Acest
fapt este neesenţial aici, să nu uităm că acum există şi
libertatea de conştiinşă, care, coroborată cu globalizarea
informaţiei, cu noile traduceri, cu facilizarea accesului la
internet în ultimii zece ani, au deschis calea către cunoaşterea
şi a altor perspective religioase. Pur şi simplu, cu trecerea
timpului, va dispărea, credem, vechiul obicei de a deveni
credincios prin naştere. Un asiatic nu şi-ar pune o astfel de
întrebare, cel puţin în zilele noastre. Vedeţi dumneavoastră, un
buddhist nu a fost ars niciodată pe rug fiindcă a negat
autoritatea scripturilor vedice. Orientalii şi-au afirmat
libertatea de conştiinţă chiar în perioada în care compilarea
Vedelor era în mare parte terminată, fie prin negarea acestora,
fie prin şiretlicul upanişadelor, interpretarea. Socrate urma,
după două secole, sa fie condamnat pentru necinstirea zeilor
cetăţii.”11 Poate aşa se explică de ce creştinismul are cele mai
multe secte!
În ţara noastră adepţii sectei MISA s-au grăbit să dea şi să
susţină verdicte apocaliptice. Atunci când Virgil Hîncu
prevestea sfârşitul lumii, yoghinii bivolarieni au creditat
imediat afirmaţiile pentru că ar fi fost făcute în urma unor
,,cercetări competente”. Au propus ca soluţie ultimă
,,rugăciunea colectivă”, practicată zilnic în perioada 1 ianuarie

11
idem
27
 – 15 februarie 2000, între orele 21.00-21.45. Rugăciunea se
făcea spre a îndepărta, măcar un centimereu, asteroidul
apocalipstic care urma să lovească pământul în septembrie,
acelaşi an. Din fericire, sfârsitul lumii nu a avut loc atunci!
Iar membrii MISA au continuat să se înmulţească... cam
5.000 de români din toate mediile social-economice cotizează
la bugetul grupării. Şi numai bine, pentru că în celebrele dosare
de prin 2004-2006, care se referă la traficul de persoane
organizat de secta lui Gregorian Bivolaru, câţiva yoghini care
au locuit într-un ashram cer despăgubiri în bani de la
instructorii de yoga, acuzaţi de trafic de persoane.
În dosarul cu nr. 6D/P/200412 care se referă la traficul de
persoane organizat de secta lui Bivolaru, au fost învinuiţi
,,guru” şi alţi 47 de instructori ai şcolii sale în care se pretinde
că se practică yoga. Mai exact, această acuzaţie se referă, de
fapt, la presupusa exploatare de către cei 48 de inculpaţi a opt
persoane, membri a trei familii, constituite în părţi vătămate,
foşti cursanţi MISA care au locuit într-un ashram. Dosarul a
fost deschis în 12 martie 2004, iar în afară de acuzaţiile de
trafic de persoane, cei 48 de inculpaţi sunt văzuţi de procurori
ca fiind nucleul constituirii unui grup criminal organizat. Cele
opt persoane vătămate au solicitat despăgubiri de 8 milioane de
euro. Pentru această sumă Direcţia de Investigare a

12
Gardianul, 13 iulie 2006
28
 Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism a pus sechestru
pe 70 de imobile care aparţin cursanţilor grupării. Într-un
comunicat al MISA se afirma că acest dosar ar fi creaţia, de
fapt, a fostului premier Adrian Năstase, lucru care nu s-a putut
dovedi pînă acum.
Templul popoarelor
Am lăsat mai spre final această sectă întrucât crima
săvârşită în Guyana în toamna lui 1978 a zguduit întreaga
lume. CIA şi FBI-ul nu au putut face nimic ca această sectă a
sinucigaşilor să nu săvârşească un masacru la iniţiativa
conducătorului ei, Jim Jones. După ce a fost botezat de baptişti
şi a frecventat Ku Klux Klan-ul şi o adunare penticostală, Jim
Jones a pus bazele Templului Popoarelor. A devenit repede
cunoscut în urma vindecărilor sale miraculoase cu ,,măruntaie
de pasăre”13. Înfiinţează apoi asociaţii şi corporaţii, secta se
îmbogăţeşte; unii se amestecă în afaceri politice şi asasinate.
Jones îşi pregătea minuţios predicile scrise de alţii, era cochet,
îşi vopsea părul în diferite culori pentru a fi transfigurat de
fiecare dată. Trăia numai în lux şi desfrâu, uitase de săraci, nu-
şi mai aducea aminte cum a crescut. Folosea stupefinate şi
exersa cu apropiaţii la câteva arme de foc şi revolvere de
ultimă invenţie. P. I. David scrie că ,,a organizat o ierarhie a
Templului. Era înconjurat de 12 consilieri cu care ţinea şedinţe
13
P.I David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopieie Argeşului,
Curtea de Argeş, 1994, pag 106
29
 de purificare, vorbea vulgar şi era impulsiv. În caz de
neascultare a adepţilor, pe loc îi punea să îşi curme viaţa cu un
cinism nemaiîntâlnit. Începea satana din el să se arate. Făcea
antrenament de box punându-i pe cei 7 fii ai lui înfiaţi să se
bată până la epuizare şi apoi aceştia trebuia să zică – dacă mai
puteau - ,,Mulţumesc părinte!”14
În primii ani, în interiorul sectei, predicatorul era văzut ca
un vindecător cu mari puteri benefice asupra celor care îl
urmează. Însă, după ce s-a văzut ajuns cu secta în Jonestown,
personalitaea sa carismatică a început să se schimbe radical.
Departe de constrângerile legislaţiei americane, membrii
Templului Popoarelor au început să devină cu adevarat
fanatici. Jones a creat regulamente pentru adepţii săi şi
adevarate ritualuri care să-i lege pe aceştia şi mai mult de
sectă. Falsul cleric a început să îşi autoproclame natura divină
şi pretindea că ar fi, în acelaşi timp, reîncarnarea lui Iisus,
Buddha, Lenin sau chiar Dumnezeu. Paranoia şi controlul
absolut erau noua şi adevarata personalitate a lui Jim, care
făcea mereu repetiţii ale planului de sinucidere în masă pe care
îl avea de ceva timp în cap.
CIA şi FBI erau în alertă, tot mai multe informaţii răsuflau
din Templul Popoarelor. Congresmanul Leo Ryan se hotărăşte
să cerceteze în 1978 cazul în numele Guvernului american.

14
ibidem
30
Fusese convins de foşti membri ai grupării, care s-au ridicat
împotriva lui Jones. El ajunge acolo cu o echipă de specialişti
pe data de 17 noiembrie 1978. La început, vizita a decurs bine,
dar a doua zi, pe când grupul lui Ryan se pregătea să plece,
câţiva membri ai Templului le-au cerut speriaţi americanilor să
îi ajute să părăsească Guyana. Jones a văzut ceva suspect şi s-a
simţit în primejdie datorită cererilor membrilor Templului şi
unul dintre locotenenţii lui Jones l-a atacat pe Ryan cu un cuţit.
Ryan a scăpat nevătămat în urma incidentului, dar Jones a
ordonat adepţilor săi să îi urmărească şi să-i omoare pe Ryan şi
pe specialiştii săi, printre care şi câţiva jurnalişti, pe aerodrom,
chiar în momentul în care aceştia se pregăteau să plece.
Congresmanul şi alţi patru oameni au fost ucişi în timp ce
încercau să se urce la bordul avionului.
Cei 1000 de adepţi fideli ai lui Jones au fost scoşi din
ghetouri în ziua fatidică şi invitaţi la rugăciune pentru viaţa
veşnică. Sub ameninţarea pistolului sunt strânşi copiii, li se dă
câte o ceaşcă de otravă din cazanul iadului pregătit de Jones.
Au urmat mamele şi apoi bătrânii. Peste 900 de vicitme au
trecut în marea inexistenţei în ziua de 18 noiembrie 1978
(figura 2). În aceeaşi zi Jim Jones – nu s-a aflat cum – a primit
un glonţ în tâmpla stângă, căzând lângă cei 900 de morţi. Avea
47 de ani. Ulterior au apărut mărturii că avea lîngă el şi o
asistentă medicală care a preparat cianura (ce trebuia băută

31
drept licoare divină de adepţi) şi care a murit la fel împuşcată
în cap. O mînă de adepţi au reuşit să se salveze şi s-au ascuns
prin păduri; ei au relatat mai târziu întâmplarea.
Aşa s-a şters de pe pământ pentru moment un templu al
satanei din Jonestown (oraşul din Guyana a fost denumit după
Jim Jones), însă în 1985 secta a fost reorganizată de către un
,,copil” al ,,pofetului”.
Cât despre personalitatea bolnavă a lui Jones, s-a aflat mai
târziu din dosarele poliţiei americane, că acesta a fost arestat
pe 13 decembrie 1973 pentru activitate homosexuală, după ce a
încercat să forţeze un ofiţer de poliţie din Los Angeles să facă
sex cu el în toaleta unui cinematograf. Mărturiile membrilor
care au scăpat (unii înainte să îşi formeze acea colonie agricolă
în Guyana, alţii chiar din colonie în ziua în care au fugit prin
păduri pentru a nu fi otrăviţi) descriu şi multele abzuzuri
sexuale la care îşi supunea ,,credincioşii”. Termenul de
,,sinucidere revoluţionară” des utilizat de Jones a fost preluat
de la unul din liderii mişcării Panterele Negre, cu care acesta
avea relaţii bune.

Între timp, secta Panterele Negre sau Black Panters – în

limba engleză - asemănătoare Templului s-a reînfiinţat în
2005 în oraşul Trenton din Statele Unite ale Americii. Iniţial,
acest nume îl purta un partid din SUA. Apoi partidul s-a

32
transformat într-o grupare alcătuită din traficanţi de droguri şi
foşti puşcăriaşi, al cărui lider se numeşte Allah. Vederile
liberale cu privire la consumul de droguri al sectei a atras în
rândul ei multi rapp-eri, printre care şi cântăreţul ,,50Cent”, al
cărui nume este de fapt un cod al khaballei ghetto-ului, o
nouă ,,stiinţă” numerologică inventată de sectă pentru a explica
superioritatea negrilor şi condiţia divină a acestora. Practic,
Black Panters promoveză un terorism rasial. Chiar dacă în
terorism regula de bază este neselectivitatea ţintelor, membrii
acesteia acţioneză cu precădere împotriva albilor, pe care
încearcă să îi distrugă prin orice mijloace.

Cultul Davidian
O sectă despre care nu s-a prea vorbit este cea a lui Vernon
Howell, care şi-a schimbat numele în David pentru a simboliza
faptul că el este Alesul lui Dumnezeu în aceste vremuri, aşa
cum regele David a fost ales ca rege al Israelului (de aici şi
numele grupării). Falsul lider spiritual spunea că atunci când
cei care erau străini de credinţa lui, îl numesc ,,David”,
înseamnă că recunosc faptul că el este Alesul. Bărbatul chiar
pretindea că ar fi Iisus Hristos, Mielul din scrierile Scripturii şi
îngerul răzbunator al lui Dumnezeu.
Cultul ia fiinţă în anul 1929, când un imigrant bulgar pe
nume Victor Houteff, nesatisfăcut de Biserica Adventistă din

33
Los Angeles, s-a rupt de învăţăturile acesteia şi a plecat în
Texas cu scopul de a-şi crea propria biserică. Lucru pe care l-a
şi înfăptuit! La începutul celui de-al Doilea Război Mondial,
Houteff a schimbat numele organizaţiei sale în ,,Adventiştii
Davidieni ai Celei de-a Şaptea Zi”. După moartea sa, în 1957,
soţia îi ia locul, predicând cea ce-a doua naştere a lui Hristos
care, spunea ea, va avea loc doi ani mai tîrziu, în 22 aprilie
1959. După ce profeţia nu s-a împlinit, femeia şi-a dat demisia
din fruntea grupării, care număra atunci circa 1.400 de membri.
După ce Howell a devenit lider, Cultul Davidian s-a extins în 5
ţări, pe trei continente. Isteria predicilor lui Howell a culminat
în 19 aprilie 1993. În această zi măreaţă, cel puţin 70 de
membri ai sectei au murit în confruntările cu poliţia şi agenţii
FBI în localitatea Waco din Texas. Autorităţile au asediat
clădirea în care se adunaseră membrii cultului timp de 51 de
zile. În toată această perioadă liderul Howell predica libertatea
absolută şi revoluţia socială pe acorduri de cântece religioase
cu tentă sexuală. De altfel, slujbele lui Howell se ţineau într-o
atmosferă dominată de simulări ale actului sexual, uneori puse
în practică.
Predicatorul le spunea adepţilor săi că este Iisus Hristos şi a
murit în timpul schimbului de focuri dintre forţele de ordine şi
membrii sectei. În urma sa au rămas mii de familii îndoliate şi
mii de adepţi cu mintea tulbure, care încă îşi mai caută liderul.

34
Astăzi nu se mai cunosc amănunte despre davidieni, dar nici
nu există o informaţie clară cum că ei şi-au încetat activitatea.

35
2. Islamismul
Şi dacă vom vorbi şi despre evrei nu putem să nu facem o
caracterizare următoarei mari religii, în strânsă legătură cu
aceştia, islamismul. Dar nu în strânsă legătură de apropiere
religioasă, ci dimpotrivă de mari diferenţe care le
caracterizează şi care au dus la nesfârşite dispute între cele
două comunităţi. Religia cu 77.639 de cuvinte sfinte are ca loc
de baştină cetatea Mecca din Arabia şi cartea de căpătâi
Coranul.
Musulmanii consideră Coranul sau Quran'ul drept
adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu, inspirat şi transmis
profetului Mahomed prin îngerul Gabriel. Ei spun că printre
multele scrieri sfinte ale lumii numai acesta n-a fost revizuit şi
schimbat niciodată. Are 114 sure sau capitole, iar musulmanii
cred că cele 77.639 de cuvinte sunt toate sfinte. Învăţăturile şi
îndemnurile sale pentru a duce o viaţă corectă şi pentru a
dobândi mântuirea sunt inviolabile. Coranul este nepătat,
inegalabil şi necreat - zic ei. A existat în cer de la începutul
timpului şi a aşteptat ivirea aceluia care a fost cel mai vrednic
să-l primească - Mahomed, profetul lui Allah.
Mahomed s-a născut la anul 570 după Hristos. El şi-a trăit
copilăria la Mecca şi se numea Ubu'l Kassim. Deoarece tatăl
lui a murit pe când el avea numai două luni şi mama pe când
avea 6 ani, Ubu'l a fost crescut mai întâi de bunicul său, apoi

36
de un unchi pe nume Abu Talib, care îl lua adeseori în
călătorie cu caravana, în ţinuturi îndepărtate, negustoreşti.
Mecca era la răscrucea lumii, pe drumul dintre India şi Persia,
Siria şi Grecia. Era locul unde călătorii se odihneau, iar
negustorii îşi încheiau afacerile. Mecca era oraşul unde preoţii
şi profeţii minori ai unor religii stranii căutau să satisfacă
nevoile religioase ale călătorilor.
Religia era o ocupaţie de seamă la Mecca. Aici se aflau
temple şi sanctuare dedicate multor zei naturişti, iar oraşul de
asemenea se mândrea cu vestita Piatră Niagră, de formă ovală
şi puţin mai mare decât o rodie, despre care se tot spunea că
face minuni. Legendele spun că piatra a fost cândva complet
albă, dar că s-a înnegrit plângând păcatele oamenilor. Clădirea
în formă de cub a Kaabei adăpostea piatra sfântă, iar un număr
de idoli - 360 cu toţii - stăteau de jur împrejurul ei şi erau
îngrijiţi de preoţii care adunau sume exagerate de la persoanele
venite pentru cult şi rugăciune. Iată cum slujitorii Domnului
îmbinau la cinci secole după Hristos puterea religiei cu cea a
banului...
Dar, un mic grup de meccani, numiţi ,,hunafa” (căutătorii)
erau scandalizaţi de comercializarea religiei, iar Ubu'l Kassim
era de acord cu ei. El susţinea că piatra aceea fusese dată de
Gabriel lui Avraam cu mult timp în urmă. Mai credea că însăşi
Kaaba s-a zidit în cer, iar că Avraam şi fiul său Ismael au zidit-

37
o pe cea din Mecca, sub locul din cer unde se află Kaaba
veşnică. Ca şi mulţi hanifi credincişi, Ubu'l Kassim credea în
profeţia că, într-o zi, va apărea un profet venit să restaureze
Kaaba ca adevăratul lăcaş pământesc al lui Dumnezeu.
În tinereţea sa, Ubu'l Kassim l-a însoţit adeseori pe unchiul
său, cu caravana, în călătorii spre Palestina. Aici a întâlnit
evrei care se închinau singurului Dumnezeu - Yahve - şi
creştini care, aşa gândea el, se închinau la Treimea
dumnezeiască - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. El a mai întâlnit
hinduşi, care pretindeau că există mai multe reprezentări ale
unicului Dumnezeu - Brahman, şi a întâlnit oameni din Asia
care adorau zeii vântului, ai soarelui şi ai ploii.
La vârsta de 40 de ani, Mahomed se confruntă cu prima sa
revelaţie: în timp ce stătea să mediteze într-o peşteră de unul
singur, un înger i-a apărut în faţă şi i-a spus: ,,Citeşte!”.
Profetul nu a prea înţeles atunci ce i s-a întâmplat pentru că el
nu ştia nici să scrie şi nici să citească. S-a întors acasă şi i-a
povestit întâmplarea soţiei sale, mai mare cu 15 ani decât el.
Mahomed începe să predice, întâi în familie şi printre
cunoştinte, apoi publicului larg. La început el este ignorat de
majoritatea oamenilor şi chiar ridicularizat. Totuşi, reuşeste să
atragă din ce în ce mai mulţi converţi la noua sa religie.
Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din
Coran. Pe masură ce numărul celor ce îi dădeau crezare

38
 creştea, Mahomed devine o ameninţare la adresa
conducătorilor societăţii sale şi este persecutat, alături de
adepţi. După moartea unchiului care l-a crescut, Mahomed este
nevoit să îşi părăsească oraşul natal şi să meargă cu un grup de
musulmani devotaţi în orasul Yatrib în 622, unde fusese invitat
de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept
profet. Acest eveniment poartă numele de Hejira şi marcheză
începutul anului islamic. Hejira înseamnă în arabă emigrare.
Numele oraşului este schimbat în Medina, adică Oraşul
Profetului. Mahomed devine conducatorul localităţii şi Medina
devine capitala primului stat islamic. Ţinutul este imediat
atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă profetul
resuşeşte să câştige bătăliile importante. Medina continuă să se
extindă şi în cele din urmă Mahomed cucereşte Mecca fără
vărsare de sânge în 630 d. H. Profetul Mahomed a murit la 63
de ani, în 632. La moartea sa, toată peninsula Arabică s-a unit
pentru prima dată în istorie, în noul stat islamic.
Religia islamică are cinci stâlpi de credinţă, adică un
musulman trebuie să respecte în viaţă aceste obligaţii.
1. Mărturisirea de credinţă: ,,La illaha illa Allah ua anna
Mahomedan rasulu Allah”, adică ,,Mărturisesc că nu există alt
Dumnezeu în afară de Allah şi Mahomed este trimisul său”. Este
principala modalitate prin care musulmanii îşi afirmă apartenenţa la
religia islamică.

39
2. Hajj - Pelerinajul la Mecca (figura 3). Orice musulman care
are capacitate financiară şi o bună stare de sănătate este obligat să
efectueze cel puţin o dată în viaţă acest pelerinaj. Al-Kaaba (casa
lui Allah) este o clădire în formă de cub cu un singur etaj despre
care religia islamică spune că a fost construita de Adam şi
reconstruită mai târziu de către profetul Ibrahim şi fiul său Ismail.
3. Salah – Rugăciunea. Musulmanii se roagă de 5 ori pe zi, de
fiecare dată în direcţia spre care se află cetatea sfântă Mecca.
Înainte de a se ruga, musulmanul trebuie să fie curat pe haine şi
corp. Religia lor interzice rugăciunea la Mahomed, alţi profeţi sau
îngeri. Musulmanul se roagă doar la Dumnezeu. În afară de cele 5
rugăciuni obligatorii musulmanul poate să facă şi alte rugăciuni
opţionale.
4. Postul din luna Ramadan. În cea de-a noua lună a
calendarului islamic se comemorează momentul în care profetul
Mahomed a primit revelaţia de la Dumnezeu. Timp de 30 de zile
musulmanii adulţi trebuie să postească din zori până la apusul
soarelui. Asta înseamnă abstinenţă de la mâncare, băutură, fumat şi
relaţii conjugale în timpul orelor de post. Călătorii, femeile gravide,
femeile care alăptează şi bolnavii pot amâna postul, urmând să-l
ţină ulterior.
5. Zakat - Dania rituală sau taxa religioasă. În limba arabă
cuvântul zakat înseamnă purificare, curăţire. Fiecare om trebuie să

40
dea obligatoriu la săraci 2,5 % din valoarea veniturilor sale. Cel
care dă banii nu are voie să se aştepte la ceva în schimbul daniei.

Războiul sfânt în conştiinţa musulmană

Jihadul constituie o parte integrantă a concepţiei de apărare
a islamului. Înţelesul primar, iniţial al cuvântului jihad este: a
se strădui din toate puterile, a se lupta. Se spune că face jihad
despre cineva care depune eforturi fizice şi intelectuale majore
sau despre cineva care îşi donează toată avuţia sa în numele lui
Allah.
Dar în realitate acest cuvânt se foloseşte doar pentru a
exprima lupta dusă pentru numele lui Allah şi împotriva
duşmanilor islamului care recurg la forţă. Fiecare musulman
are îndatorirea de a accepta, în orice clipă, sacrificiul suprem în
numele lui Allah şi în apărarea islamului. O comunitate se
consideră eliberată de această îndatorire doar prin participare la
jihad a unei părţi din musulmanii aparţinând comunităţii
respective. În caz contrar, adică în cazul în care nimeni din
comunitatea respectivă nu participă la jihad, vina aparţine
întregii comunităţi.
Dacă o ţară islamică este victima agresiunii din partea unei
puteri neislamice, atunci toţi cetăţenii, fără excepţie, ai ţării
respective au datoria să participe la jihad. În caz că ţara
islamică, victimă a agresiunii nu deţine suficientă forţă pentru

41
a respinge agresiunea, atunci datoria sfântă a ţărilor
musulmane vecine este de a sări în ajutorul acestui stat. Şi dacă
nici în această situaţie duşmanul nu a fost respins, atunci
musulmanii din întreaga lume trebuie să se mobilizeze
împotriva agresorului.
Războiul sfânt (Jihadul) era considerat o condiţie sau
obligaţie, a credinţei iar musulmanii de la începutul existenţei
islamului au crezut că era de datoria lor sacră de a ucide pe cei
care nu adoptau singura credinţă ,,adevarată”. Islamismul
contemporan este mult mai moderat, deşi mulţi doresc
restaurarea Jihad-ului ca fiind unul din elementele
fundamentale ale credinţei islamice. Situaţia politică a
Orientului Îndepărtat, Apropiat şi Mijlociu demonstreză că
Jihad-ul nu este, din păcate, doar ficţiune religioasă. Întreaga
lume resimte profund răbufnirile acestui fel de ,,război sfânt”,
care a şocat atât de mult lumea noastră prin violenţă şi
iraţionalul manifestărilor lui. Fondatorul său, Mahomed, a
decretat războiul sfânt pentru răspândirea credinţei în Allah şi
în profetul său, încă de pe vremea când era la Medina.
Arabii, entuziasmaţi de spiritul noii religii, o răspândeau cu
sabia în Siria, Persia, Egipt, nordul Africii, Spania şi chiar în
sudul Franţei, de n-ar fi fost victoria lui Carol cel Mare, care să
înfrângă avântul acestor năvalitori. În răsărit, ajutat şi de
prielnice împrejurări politice, islamul se extinde în Asia

42
 (numai în India sunt peste 60.000.000 de mahomedani) şi în
Europa orientală, distrugând Imperiul bizantin.
În Coran cuvântul Jihad se regăseşte la tot pasul: „Nu
asculta de cei necredincioşi, ci te luptă împotriva lor.” 15; „Şi
luptaţi-vă pentru Dumnezeu cu luptă dreaptă.”16 ; „Şi cel ce se
luptă se luptă numai pentru sine. Dumnezeu e prea avut, ca să
aibă nevoie de lume.”17; „Iar cei ce s-au luptat pentru noi, pe ei
îi vom ocârmui pe drumurile noastre; Dumnezeu este cu cei ce
se poartă bine”.18 Şi exemplele ar putea continua.
Una dintre organizaţiile teroriste din lume poartă chiar
numele războiului sfânt, ,,Jihadul Islamic”, atacată tot mereu
de Israel din cauza radicalităţii sale. Organizaţia înţelege
religia islamică prin practicarea de antrenamente teroriste în
diferite tabere de antrenament pe care le deţine pe tot
continentul. Membrii săi au acţiont în atacuri teroriste alături
de alte organizaţii precum Hezbollah sau Hamas. Războiul
sfânt în conştiinţa musulmană actuală reprezintă atacurile la
adresa Statelor Unite şi Israelului. Gruparea îşi are rădăcinile
în Frăţia Musulmană şi a apărut prin anii ’70. Obiectivele sale
principale sunt răsturnarea guvernului egiptean şi instaurarea
unui stat islamic, precum şi lupta împotriva intereselor

15
Coran, Reeditare după ediţia din 1912, Traducere din arabă de Octavian
Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997, p. 296.
16
Ibidem, pag. 280.
17
Ibidem, pag. 319.
18
Ibidem, pag. 322.
43
americane şi israelite. Cum era de aşteptat, grupul este
specializat în asasinate şi atentate îndreptate în special
împotriva oficialilor egipteni; preşedintele Egiptului Anwar
Sadat a fost asasinat în 1981 de Jihadul Islamic pentru că a
semnat pacea cu Israelul; a existat o tentativă de asasinat a
ministrului de interne egiptean, Hassan al-Alfi în 1993 şi a
primului ministru Atef Sedki în noiembrie acelaşi an; în1995
au revendicat atentatul de la Ambasada Egiptului de la
Islamabad. În prezent liderul lor este Ayman al-Zawahiri,
grupul făcând parte începând cu 1998 din Al-Qaeda. Servicile
de securitate americane şi Mossad-ul israelian abia mai fac faţă
acţiunilor teroriste ale Jihadului şi toţi şefii mari ai grupării se
află pe listele serviciilor, la capitolul ,,most wanted”.
O dată cu înfrăţirea cu Al-Qaeda, scopul declarat al acestora
a devenit pe lângă unirea musulmanilor în lupta împotriva
SUA şi a Israelului, şi răsturnarea tuturor regimurilor
considerate neislamice şi eliminarea celor care nu sunt
musulmani din ţările islamice. Se urmăreşte înfiinţarea unui
califat pan-islamic în toată lumea. Membrii celor două grupări
cred cu înverşunare că este de datoria tuturor musulmanilor să
ucidă cetăţeni ai SUA, civili şi militari deopotrivă, ca şi pe
aliaţii lor din toată lumea.
Câţiva din membrii Jihadului s-au aflat şi în spatele celui
mai sângeros şi mai mediatizat atac terorist din istorie: 11

44
septembrie 2001, când teroriştii au deturnat patru avioane, cu
două dintre ele lovind World Trade Center din New York, cu
unul Pentagonul, iar al patrulea prăbuşindu-se în Pennsylvania
(2.978 de morţi). Alte atacuri revendicate: august 1998 -
exploziile de la ambasadele SUA din Nairobi şi Dar el-Salam
(301 morţi); noiembrie 2002 - explozie la un hotel din
Mombasa (15 morţi); octombrie 2002 - au sprijinit explozia de
la un club din Bali (200 morţi); 12 mai 2003 – atacuri cu
bombă la Riad (30 de morţi); 16 mai 2003 - au sprijinit
atacurile cu bombă din Casablanca (933 de morţi); 15-20
noiembrie 2003 – au participat la atacurile cu bombă împotriva
a două sinagogi, a consulatului Britanic şi a unei bănci din
Istanbul (61 de morţi); 2004 – cel puţin 11 atacuri (60 de
morţi).
Astăzi, pe tot globul terorismul religios a devenit mai
important decât orice tip de ameninţare (politică, geografică,
energetică, naţională, climatică) la adresa securităţii locale,
regionale, naţionale sau internaţionale. Dacă până nu demult
terorismul era socotit drept forma cea mai violentă a luptei
politice, azi înţelesurile cuvântului s-au amestecat; mai
important decât politica în această ecuaţie a devenit fanatismul
religios.

Statutul femeilor în islam

45
 Bărbatul şi femeia sunt egali în islam, dar ei au fost creaţi
diferiţi şi au roluri diferite. Femeia nu este nici pe departe
lipsită de drepturi - spun ei! Ea are dreptul de a-şi alege singură
soţul, să aibă şi să moştenească avere, să divorţeze în anumite
condiţii (când bărbatul nu îşi îndeplineşte îndatoriile de soţ, nu
o poate întreţine sau o maltratează). Ea nu este supusă
bărbatului ci doar lui Allah şi are dreptul să-l înfrunte pe soţul
sau tatăl său dacă i se cere să meargă împotriva poruncilor lui
Allah. Coranul stabileşte reguli cu privire la felul în care
trebuie să se îmbrace o femeie, dar acestea au fost interpretate
în diferite culturi cu diferită stricteţe.
Voalul pe care femeile trebuie să îl poarte în public îşi are
originea în Biblie, unde este menţionat ca obligatoriu de către
apostolul Pavel (aţi văzut vreodată o calugariţă creştină cu
capul descoperit?). Din fericire, pentru femeile din Turcia, aici
este chiar interzisă purtarea voalului în şcolile statului, după ce
în urmă cu câţiva ani s-a declanşat un scandal pe plan
continental în legătură cu acesta. Şi tot în Turcia obiceiul
bărbatului de a avea până la patru soţii a început să nu mai prea
fie practicat; turcoaicele nu mai sunt de acord cu versetul
Coranului care îi dă soţului acest drept.
Veşmântul islamic sau ,,higeabul” trebuie să îndeplinească
nişte condiţii: să fie lung şi să acopere tot corpul cu excepţia
mâinilor, să nu fie mulat pe corp şi să nu aibă culori

46
 atrăgătoare, să nu se asemene cu îmbrăcămintea bărbătească
sau să nu fie transparent (figura 4).
De asemenea, islamul stabileşte reguli cu privire la cum
trebuie să se îmbrace bărbaţii (spre exemplu, genunchii trebuie
să fie acoperiţi - în Iran este ilegal sa porti pantaloni scurţi). Şi
în creştinism există unele interdicţii vestimentare, însă nu se
prea ţine cont de ele19.
În timpul vieţii profetului, războiul continuu a lăsat un
număr mare de femei văduve care nu mai puteau să se întreţină
şi să îşi crească pruncii. Considerând că este mai bine ca un
bărbat să aibă mai multe neveste, decât o femeie să traiască
singură şi să nu aibă posibilitatea de a se întreţine, Coranul
permite poligamia. Un bărbat nu trebuie însă să aibă mai mult
de patru neveste şi trebuie să fie capabil de a fi drept şi just faţă
de fiecare dintre ele. O femeie care va deveni a doua soţie
poate refuza să ia în căsătorie un bărbat pe motivul că acesta
are deja o soţie. Poligamia nu este încurajată cu excepţia
situaţiilor de mai sus, iar în zilele de astăzi este foarte rar
practicată şi interzisă prin lege în majoritatea ţărilor islamice.
O femeie are dreptul de a-şi dezvolta talentele şi de a lucra
în limitele islamului. Islamul permite unei femei măritate non-
musulmane să îşi păstreze propria religie, iar soţul nu se poate
amesteca în această libertate. Acest lucru este aplicabil
19
Biblie, Corintineni 11:14: ,,necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul
lung"
47
femeilor creştine şi evreice căsătorite cu soţi musulmani. Ei i
se cere să-şi menţină tot timpul castitatea. Nu trebuie să aibă
relaţii extra-maritale.
Statutul femeii în diferite civilizaţii trecute era de multe ori
mai rău decât în islamul de astăzi; musulmanii consideră că
rasa feminină se bucură de libertăţi extraordinare comparativ
cu secolele trecute. Spre exemplu, în timpul civilizaţiei romane
femeia era privită ca un sclav. Grecii o considerau un bun care
se putea cumpăra şi vinde, ca pe un animal. Primii creştini le
vedeau pe femei drept nişte ademenitoare, răspunzătoare de
primul păcat, căderea lui Adam. În India, hinduşii, până nu
demult ziceau despre femeie că ar fi mai rea ca moartea,
molimile, şerpii sau chiar iadul. Viaţa unei soţii se sfârşea cu
viaţa soţului ei, iar biata văduvă trebuia să sară în flăcările
rugului funerar al celui care i-a fost soţ. În statul arab
preislamic, femeia era considerată o cauză de durere şi
nefericire, iar fetiţele erau uneori îngropate de vii după naştere,
dacă tatăl nu dorea să le ţină. În Franţa secolului al V-lea, a
rămas celebră adunarea care s-a ţinut pentru a stabili dacă
femeia poate fi sau nu tratată ca o fiinţă umană! Henri VlIl-lea
în Anglia le-a interzis femeilor citirea bibliei, iar în Evul mediu
Biserica Catolică le-a tratat pe femei ca pe nişte cetaţeni
inferiori. Mai târziu, în universităţile din Cambridge şi Oxford,
studenţii şi studentele nu au avut drepturi egale până în 1964.

48
 Judecând după modul în care erau tratate femeile în diferite
perioade ale timpului, aproape că ajungem şi noi la concluzia
că religia musulmană le acordă şi prea multe drepturi, încă de
acum 1400 de ani! În realitate, cu excepţia unor triburi de prin
pădurile Africii, statutul actual al femeii în islam este premiant
la capitolul care prevede cele mai multe interdicţii. Nicioadată
în istoria religiei respective, femeia nu a avut acelaşi drepturi
cu bărbatul!
În secolul XXI, musulmanecele din Olanda, spre exemplu,
cu greu au voie să intre în clădirile universităţilor, ca de altfel,
în orice sală în care se ţin cursuri, în cinematografe sau alte
locuri aglomerate. Nu au dreptul să poarte pantaloni, spre a nu
se asemăna cu bărbaţii, pentru că un verset din Coran spune că
o femeie îmbrăcată nu trebuie să arate ca un bărbat şi că
Profetul condamnă bărbaţii care imită femeile sau femeile care
imită bărbaţii. De asemenea, nu au voie să conducă maşina sau
să călătorească singure şi nu pot da mâna cu niciun bărbat
străin. Toate aceste interdicţii sunt specificate într-o carte
publicată în 2007 în Olanda, a cărei autoare este Jeanette
Ploeger şi dedicată femeilor musulmane din Ţara Lalelelor.
Reîntorcându-ne în ţările muslumane (Iran, Palestina,
Afganistan, Yemen, Arabia Saudită, Pakistan, Indonesia,
Kuwait, Oman, Qatar, Somalia, Sudan, Sierra Leone, Syria,
Emiratele Arabe Unite, Bengali sau Bahrain), trebuie spus că

49
aici şi legile privind violul sunt foarte diferite, bineînţeles cu
variaţii la fiecare ţară în parte. Aproape în toate aceste state,
pentru a reclama un viol comis de un bărbat trebuie adus un
martor, altfel autorităţile judecătoreşti nu iau în calcul cazul.
Aici nu se întâlneşte noţiunea de ,,corupere de minori”, pentru
că vârsta la care copiii pot face sex consensual este în general
de 9 ani. Doar bărbaţii care violează minorii mai mici de 9 ani
pot fi daţi în judecată. În urma statisticilor s-a dovedit că ţara
cu cel mai mare număr de violuri înregistrate este Iranul, dar şi
aici trebuie prezentat un martor la tribunal, care să susţină că a
văzut cum fata sau băiatul în cauză a fost violat. Au existat
cazuri când fetiţele minore (cu şi mai puţine drepturi decât
băieţii) au fost condamnate de autorităţi chiar cu pedeapsa
supremă numai pentru că au raportat un viol, al căror victimă
au fost. Pentru că legile religiei lor sunt mult mai lejere, cei cu
o predispoziţie avansată spre violuri în toată lumea rămân tot
musulmanii. Astfel, în anul 2004, în Norvegia guvernul
norvegian a dat publicităţii un raport din care reieşea că 80%
din infracţiunile de viol aparţineau emigranţilor musulmani.
Victimele aveau vârste cuprinse între 6 şi 16 ani. Aproape
acelaşi procent s-a întâlnit în Suedia, în 2004: 78% din violuri
aveau drept autori emigranţii musulmani din comunitate.
Majoritatea victimelor aveau sub 14 ani. În acelaşi timp, în
Franţa 74% din victimele violurilor au fost atacate de bărbaţi

50
 musulmani. Cazuri asemănătoare s-au întâlnit în Danemarca,
Marea Britanie şi Statele Unite. În SUA, potrivit FBI-ului 49%
din violuri aparţineau unor persoane care se declarau
musulmane, iar cel mai mare procent de acest gen s-a semnalat
în Australia, de 91%.
În islam, vârsta la care se poate căsători femeia este de 9
ani. În 1979 Ayatolahul Khomeini20(un dictator
fundamentalist) a decretat această vârstă drept limită minimă,
după ce el însuşi s-a căsătorit cu o fetiţă de 10 ani atunci când
el avea 28 de ani. Khomeini s-a inspirat probabil de la profetul
Mohamed. După cum se ştie, consumarea căsătoriei lui
Mohamed cu Aisha (una din cele 11 soţii ale sale) a avut loc
când el avea 53 de ani iar ea numai 9. Este cunoscut faptul că
însuşi fondatorul islamismului, Mohamed a avut mai multe
concubine, 11 soţii, inclusiv o fetiţă de 6 ani şi chiar şi soţia
fiului lui adoptiv. Două dintre femei au fost luate în căsătorie
în aceeaşi zi în care şi-au privit soţii şi taţii ucişi de oamenii lui
Mohamed.

20
Ayatolahul Khomeini a preluat puterea la Teheran în 1979 şi în scurt timp a
înfiinţat o organizaţie care să răspândească în lume fundamentalismul
islamic. A denumit-o Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu). Partidul lui
Dumnezeu primeşte anual de la Teheran peste 200 de milioane de dolari, pe
care îi încasează pe petrolul vândut în Occident. Azi Hezbollah controlează
cel puţin o treime din teritoriul Libanului. Liderul suprem al Iranului,
ayatolahul Khomeini a fost primul şi singurul lider şiit, până acum, care a
reuşit o vreme să coaguleze şiiţii din Orientul Mijlociu.
51
 Ca o scurtă paranteză, pentru a se vedea până unde
merge fanatismul unui musulman ,,înrăit’’ putem aminti
despre cartea lui Salman Rushdie, ,,Versetele satanice”, care
l-a scos din minţi pe Khomeini, pe vremea când era în viaţă.
Prin luna decembrie 2007, romanul pentru care Salman
Rushdie a fost condamnat la moarte de catre ayatollahul
iranian a apărut şi în librăriile de la noi din ţară. Volumul
„Versetele satanice“ e publicat de Editura Polirom, în
traducerea Danei Crăciun, care a refuzat să semneze cu
pseudonim. Asta în contextul în care traducătorul în limba
maghiară al volumului (la 16 ani de la apariţia cărţii) a ales
să rămână anonim, iar cel japonez a fost înjunghiat.
Responsabilul pentru transpunerea în italiană a fost, la
rândul său, grav rănit. Editorul norvegian a supravieţuit unei
tentative de omucidere în 1993. Nici Rushdie, care a fost
mult timp păzit de Scotland Yard, n-a scăpat nevătămat.
Motivul pentru care cartea e considerată o insultă la adresa
musulmanilor este că Rushdie a inclus în ea repovestirea
unei legende conform căreia anumite versete din Coran au
fost invenţia Satanei, iar profetul Mahomed le-a exclus mai
târziu din text.
Ayatollahul Khomeini a început o înverşunată
campanie împotriva scriitorului şi se spune că o parte dintre
decesele de care am vorbit mai sus nu ar fi străine de numele

52
 său. Pe 14 februarie 1989 ayatollahul Ruhholah Khomeini
emitea prin intermediul radioului iranian următorul mesaj:
,,Îi informez pe toţi bravii musulmani din lume că autorul
cărţii «Versetele Satanice» şi toţi cei care se vor implica în
publicarea ei, conştienţi fiind de conţinutul acesteia, sunt
condamnaţi la moarte”.21 Ca urmare, Hitoshi Igarashi,
traducătorul cărţii în japoneză, este injunghiat mortal, cum
am mai spus, iar alţi traducători sunt grav răniţi.
Deşi ayatollahul a murit în 1989, cel care l-a
urmat, Ali Khamenei, a avut grijă ca previziunile şi
ameninţările predecesorului său să devină fapte. Dintre toţi
adepţii religiilor recunoscute pe plan mondial, cei mai
înverşunaţi se dovedesc a fi musulmanii. Pentru o singură
carte editată în defavoarea religiei, au murit în numai zece
ani de la apariţia ei 19 oameni şi 160 au fost răniţi, în ţări
precum India şi Pakistan. După ce a publicat lucrarea,
Rushdie a intrat imediat într-un program de protecţie oferit
de guvernul britanic, care a întrerupt pe 7 martie 1989 orice
relaţie diplomatică cu Iranul.

Organizaţii fundamentaliste şi modul de finanţare

21
România Liberă, ediţia din 1 ianuarie 2007
53
 Când vorbim de fundamentalism islamic avem la dispoziţie
câteva zeci de organizaţii teroriste la care să ne gândim, printre
care: Hamas (Mişcarea de Rezistenţă Islamică), Hezbollah
(Partidul lui Dumnezeu), care au atacat anul trecut împreună
Israelul, pentru prima oară în ultimii 30 de ani; Al-Qaeda;
Intifada, Al-Fatah (partidul preşedintelui Mahmoud Abbas),
Abu-Nidal, Frontul de Eliberare a Palestinei, Fraţii Musulmani
etc. Toate aceastea s-au născut în sânul lumii musulmane şi au
declarat război întrgii lumi ne-musulmane. Dintre acestea, pe
teritoriul României, cele mai active nuclee teroriste aparţin
organizaţiilor: Frontul pentru Eliberarea Palestinei, Fraţii
Musulmani, Abu Nidal, Hezbollah, Hamas, Hizb Al Tahrir
(Partidul Eliberării Islamice), GIA (Grupul Islamic Armat) şi
Lupii Cenuşii. Serviciile de securitate române precizează că,
deşi aceste organizaţii deţin un adevărat potenţial virtual de
afirmare, ele au fost îndrumate să adopte poziţii rezervate care
să nu atragă riposte din partea autorităţilor statului român.
Precizările sunt de-a dreptul demne de serviciile secrete
române!
Grupările fundamentaliste islamice îşi finanţează activităţile
cu ajutorul unor reţele de organizaţii caritabile şi umanitare,
structuri infracţionale, firme-paravan, sisteme bancare ilegale
şi neregulate, tip hawala, dar şi din avuţia personală a unor
islamişti militanţi. Un exemplu în acest sens este cetăţeanul

54
saudit Mustafa Ahmad al-Hasnawi, care a trimis fondurile
pentru operaţiunile teroriste de la 11 septembrie 2001. Un alt
exemplu este Yasin Al-Qadi, om de afaceri şi preşedintele
fundaţiei saudite Muwafaq, care a sprijinit numeroase grupări
teroriste islamice, printre care Al Qaeda şi Hamas. Potrivit
unor mijloace de probă prezentate în instanţă de guvernul
american, în 1992, Al-Qadi i-ar fi oferit lui Muhammad Salah,
liderului grupării Hamas din Statele Unite ale Americii, 27.000
de dolari şi a ,,împrumutat” o organizaţie-paravan a Hamas din
Chicago, Institutul pentru Studierea Coranului, cu suma de
820.000 de dolari. Datorită legăturilor cu gruparea
fundamentalistă islamică Hamas, guvernul american a îngheţat
fondurile lui Muhammad Salah şi ale Institutului pentru
Studierea Coranului. Conform acestui algoritm, guvernul
american susţine că fundaţia Muwafaq este o organizaţie-
paravan, prin care cetăţenii saudiţi înstăriţi trimit milioane de
dolari organizaţiei Al Qaeda.
Finanţarea saudită în scopul exportării versiunii wahhabite
(care a pătruns şi pe teritoriul ţării noastre) a religiei islamice,
în ultimele trei decenii, a avut efectul, intenţionat sau nu, de a
promova fundamentalismul islamic, chiar sub forma
atentatelor teroriste, în întreaga lume musulmană.
Wahhabismul reprezintă interpretarea oficială a religiei
islamice în Arabia Saudită încă de la fondarea monarhiei

55
saudite, însă începând cu anii 1960 finanţarea la scală mare a
exportului acestei religii a devenit un element central al
politicii externe saudite.
Astfel, în anul 1962, a fost fondată Liga Mondială a
Musulmanilor în vederea promovăriii versiunii saudite a
Islamului la scală internaţională. De asemenea, a produs o
asociere între wahhabiţi şi salafiţi. Consiliul fondator al
organizaţiei cuprindea şi personalităţi salafite marcante, cum ar
fi Sa’id Ramadan, ginerele lu Hassan al-Banna, fondatorul
grupării fundamentalist islamice Fraţii Musulmani şi Maulana
Abu A’la Mawdudi, fondatorul grupării Jama’at-i Islami din
Pakistan.
Guvernul saudit s-a folosit de acţiunile de ajutorare a
comunităţilor devastate de război pentru a răspândi curentul
wahhabit. Aşa-zise organizaţii umanitare saudite au oferit
medicamente şi hrană populaţiei sărace şi au construit
moschei, şcoli şi adăposturi însă nu numai atât! După
conflictele inter-confesionale dintre creştini şi musulmani în
Balcani, din anii 1990, organizaţiile umanitare saudite, în afară
de reconstrucţia şcolilor, clinicilor şi a adăposturilor umanitare,
au contribuit la demolarea a numeroase moschei, biblioteci şi
cimitire islamice din perioada otomană, care au supravieţuit
violenţelor din Bosnia şi Kosovo, pentru a fi înlocuite de unele

56
de rit wahhabit. S-a vehiculat că Arabia Saudită a cheltuit mai
mult de un miliard de dolari pentru a promova wahhabismul.
Conform unui raport al Departamentului Trezoreriei al
Statelor Unite ale Americii, activitatea teroristă este finanţată
în primul rând din strângerea de fonduri, de către organizaţii
non-profit constituite în mod legal. Organizaţiile caritabile şi
umanitare reprezintă de mult timp o sursă considerabilă a
finanţării teroriste, cu sau fără ştirea organizaţiilor sau a
donatorilor. Unele organizaţii caritabile nu numai că au
finanţat grupări teroriste, dar au şi sprijinit în mod activ
operaţiuni teoriste. De exemplu, Mercy International Relief
Organization (MIRO), împreună cu alte organizaţii similare, au
jucat un rol important în atentatul terorist asupra ambasadei
SUA din Kenya, din anul 1998. La procesul ce a avut loc la
New York, în care au fost condamnate patru persoane, acuzate
de implicare, un fost membru Al-Qaeda a deconspirat câteva
nume ale unor organizaţii care sponsorizau această grupare
teroristă, inclusiv MIRO.
De specificat că organizaţiile de caritate islamice strâng mii
de milioane de dolari în fiecare an, atâta timp cât contribuţiile
caritabile sunt considerate a fi o datorie musulmană sfântă
(unul din cei cinci stâlpi ai credinţei musulmane de care am
vorbit anterior), dovedindu-se însă dificil de ţinut sub control
de către autorităţi. Fondurile sunt utilizate de regulă atât pentru

57
ajutorarea cauzelor pe care aceste organizaţii le susţin, cât şi
pentru susţinerea activităţilor teroriste. Spre exemplu, o
organizaţie caritabilă din Chicago, Benevolence International
Foundation, a fost acuzată că ar întocmi o listă de orfani pentru
a justifica cheltuielile efectuate pentru un anumit terorist rănit,
fiind acuzată de spălare de bani în momentul în care nu a
declarat 1,4 milioane USD viraţi printr-o bancă elveţiană .
După atentatele teroriste din SUA de la 11 septembrie 2001,
guvernul Arabiei Saudite a întreprins numeroase acţiuni pentru
a combate terorismul şi finanţarea grupărilor teroriste, cum ar
fi:
• O mai bună supraveghere a organizaţiilor de caritate: Arabia
Saudită a adoptat noi legi şi reglementări cu referire la
organizaţiile caritabile, pentru ca fondurile colectate de acestea
să nu devină o unealtă în mâinile teroriştilor. În prezent, toate
activităţile caritabile trebuie auditate, pentru a preveni
deturnarea fondurilor. În plus, activităţile caritabile care se
extind şi în afara graniţelor Arabiei Saudite trebuie coordonate
de către Ministerul Afacerilor Externe.
• Noi legi şi reglementări: Arabia Saudită şi-a consolidat cadrul
legislativ propriu cu privire la activităţile de spălare a banilor.
• Îngheţarea conturilor teroriştilor: În conformitate cu
prevederile rezoluţiilor adoptate de Consiliul de Securitate
ONU, Arabia Saudită nu numai că a îngheţat conturile bancare

58
ale teroriştilor, dar şi a iniţiat investigaţii ale tranzacţiilor
efectuate de persoane suspectate de apartenenţă la gruparea
fundamentalist islamică Al-Qaeda. În acest sens, în anul 2002,
Arabia Saudită şi Statele Unite, acţionând în comun, au blocat
conturile sucursalelor fundaţiei islamice Al-Haramain din
Bosnia şi Somalia, acuzate de transfer de fonduri către Al
Qaeda. Mai târziu, în luna mai 2003, fundaţia menţionată a
anunţat închiderea birourilor sale din Albania, Bosnia, Croaţia,
Etiopia, Indonezia, Kenia, Kosovo, Pakistan, şi Tanzania,
precum şi numirea unui nou consiliu de administraţie.
Şi totuşi, guvernul american consideră că cetăţenii saudiţi
înstăriţi rămân o sursă importantă de fonduri pentru teroriştii
islamici din întreaga lume, în ciuda eforturilor mediatizate la
nivel global de a bloca aceste canale de finanţare.
Situaţia finanţării teroriste a devenit atât de amplă încât s-a
descoperit în ultimii ani că însuşi Israelul finanţa organizaţii...
musulmane, precum gruparea Al-Fatah în detrimentul grupării
Hamas. În ianuarie 2006, Al-Fatah a pierdut alegerile câştigate
de adversarii din Hamas. Oficialii grupării perdante din Fâşia
Gaza au cerut statului israelian să le expedieze mari sume de
bani şi armament prin intermediul ţărilor arabe, inclusiv Egipt.
Practic, Fatah se pregătea pentru o acţiune militară în Gaza, dar
Hamas-ul i-a luat-o inainte. Preşedintele Mahmud Abbas a
încercat să slăbească noul guvern Hamas, cu ajutorul

59
Israelului, al Statelor Unite şi al serviciilor secrete din unele
state arabe. Au fost expediate mari sume de bani şi cantităţi de
armament pentru ,,Preventive Security Service”, condusă de
Mohammad Dahlan, un apropiat al preşedintelui Abbas. În
cazul de faţă nu e de mirare că Israelul a acceptat să finanţeze
o grupare musulmană, atâta timp cât aceasta îi era mai
favorabilă decât cealaltă, în speţă Hamas-ul, cu care se luptă
pentru Fâşia Gaza. Aceste tranzacţii se efectuau cu cea mai
mare atenţie, pentru că în urmă cu patru ani de la acest
eveniment, în 2002, serviciul secret israelian, Mossad, a
descoperit membrii Hamas înfiltraţi în Mossad.
Un alt mare scop pentru care Israelul a finanţat în secret
Hamas a fost dorinţa să dezlănţuie un război civil, fratricid,
între palestinienii islamişti, Hamas şi Fatah.

3. Budismul

Cea mai frumoasă parte a budismului este istoria celui care

avea să devină pentru cei 150.000.000 de adepţi ai religiei,
marele Buddha. Budiştii cred cu adevărat că stăpânul lor,

60
 Buddha, a coborât din cer pentru a salva omenirea. Şi astăzi
picturile murale din satul numit Sarnath22 (India) reprezintă
sufletul lui Buddha ca trăind în cer, unde el era una cu
Dumnezeu de la începutul timpului. Acolo a aşteptat clipa când
avea să se descopere oamenilor. Acea zi, după cum cred
budiştii, a sosit în anul 583 î.d.Hr. Sufletul lui Buddha, numit
Bodhisattva, şi-a părăsit căminul ceresc pentru a primi chip şi
fire de om. Este vorba despre naşterea miraculoasă pentru care
Dumnezeu a ales-o mai dinainte pe regina Maha Maya, soţia
regelui Sudhodanna Gautama din tribul Sakya din Valea
Gangelui, în Himalaya. Regina nu putea avea copii şi s-a rugat
unui elefant alb, considerat animal divin, să o ajute să aducă pe
lume un fiu. După 40 de zile a născut din coapsa dreaptă un
băiat pe care l-a botezat Siddartha Gautama. Marele vrăjitor al
timpului i-a prezis că Gautama, acest întâi născut, avea să-şi
abandoneze dreptul său la tron, dacă vreodată ar face
cunoştinţă cu suferinţa din lume. Tradiţia spune că regele
Sudhodanna a poruncit astfel oamenilor săi: ,,Să nu îngăduiţi
niciodată ca ochii fiului meu să vadă tristeţea sau moartea”. Şi,
în împrejurimile palatului, prinţul Gautama văzu doar fericirea
curţii tatălui său. În timpul călătoriilor sale spre alte cetăţi, îl
preluau curierii, astfel ca niciun chip de tristeţe să nu-i tulbure

22
Satul unde Budha a ţinut prima sa cuvântare în urmă cu 2.500 de ani. În
micul sat se află un muzeu conţinând picturi murale cu scene din viaţa lui
Gautama Buddha, prinţul devenit cerşetor pentru Dumnezeu
61
calea. Timp de 30 de ani, se bucură de un asemenea fel de pace
fabuloasă. Deoarece se săvârşeau minuni în acea perioadă de
existenţă ocrotită, picturile din muzeul de la Sarnath le
înfăţişează şi pe acestea. Ele arată cu duioşie cum tânărul prinţ
a adormit la umbra unui copac şi cum, deşi umbra celorlalţi
copaci se muta odată cu soarele, copacul prinţului stătea astfel
încât să-l ocrotească mereu pe sfântul copil. Ineditul constă în
faptul că la nici şapte zile de existenţă, fiul regelui învăţase să
vorbescă, să mănânce şi să meargă. La vârsta de 12 ani el şi-a
uimit învăţătorii cu cunoştinţele sale superioare. La 16 ani s-a
distins atât de mult la tragerea cu arcul încât a câştigat dreptul
de a se căsători cu verişoara lui, Yasodhara, o fecioară care, se
spune, s-a născut în aceeaşi zi cu el.
Se crede că, totuşi, toate acestea nu sunt legende ci în esenţă
– adevăruri. Există sens în spatele miturilor, iar sensul este
cunoscut budiştilor, fie că ei se roagă în templul Shwe Dagon
acoperit cu aur din Birmania (Burma) sau în stepele în stare de
descompunere de-a lungul fluviului Gange. Tenta mitică are o
calitate mistică, iar toate acestea contează foarte mult pentru
credinciosul budist.
Apoi picturile murale arată cum, la vârsta de 30 de ani,
prinţul Gautama s-a izbit deodată şi cu toată forţa de realităţile
vieţii. Cu toate că drumul a fost pregătit de curieri cu toată
grija, în calea prinţului a apărut un bătrân făcându-şi, necăjit,

62
drum de-a lungul căii. Puţin mai departe, un bolnav, gârbovit
de boală. Şi, în cele din urmă, în mijlocul ţipetelor jelitorilor,
prinţul a văzut un mort purtat spre rugul funerar. Aceste trei
scene, se spune, că au fost rânduite de zei pentru a-l familiariza
pe prinţul Gautama cu tragedia bătrâneţii, a suferinţei şi a
jelirii morţii, de care nici un suflet viu nu este scutit.
Drama divino-umană l-a coborât pe Siddharta Gautama în
tristeţe adâncă. El nu a mai putut uita niciodată ceea ce văzuse
mai înainte, nici nu a mai putut să-şi scoată din minte
contrastul pe care l-a observat într-un călugăr senin şi paşnic ce
parcurgea gânditor aceeaşi cale a vieţii. Desigur, omul pios îşi
găsise răspunsul la enigmele vieţii. Adică, într-adevăr, omul
care şi-a lipit inima de Dumnezeu, ca să găsească pacea, după
cum spun budiştii.
Bântuit de astfel de gânduri, Siddharta a ales. Hotărârea sa
finală a fost de aşa natură încât creştinii ar găsi-o greu de
înţeles sau de justificat, deoarece prinţul şi-a abandonat
copilul, pe Rhula, şi pe soţia lui – pe care o iubea foarte mult –
şi a fugit din casa tatălui său într-o noapte, în căutarea lui
Dumnezeu. Deşi creştinii ar numi-o părăsire, budiştii se referă
la ea reverenţios, numind-o ,,noaptea marii renunţări”.
Aici se poate interpune o întrebare oarecum retorică: ,,Era
Siddharta Gautama conştient de divinitatea sa în decursul

63
acestor ani?”, la care răspunsul: ,,Oare nu este fiecare om
conştient de ea din când în când?”
Aceasta este explicaţia pentru credincioşii budişti. Există
divinitate în fiecare om. Fiecare om este un Bodhisattva – unul
ce poartă în sine esenţa nemuritoare. De aici urmează o altă
întrebare sau aflăm o mare lecţie – ,,Nu este viaţa lui Buddha
legenda fiecărui om?”
În spatele legendei se află adevărul, după cum l-a exprimat
Buddha într-una din scrierile sacre: ,,O, discipoli, în casa
tatălui meu se află un lac cu flori de nufăr (lotus). Cămara mea
era mereu înmiresmat, hainele mele erau făcute din cea mai
fină ţesătură. Ori de câte ori ieşeam afară eram adăpostit cu o
umbrelă albă. Aveam casă pentru iarnă, casă pentru vară şi
casă pentru primăvară, cât ţineau cele patru luni ale sezonului
ploilor, femeile întreprindere-mi făceau cântări. O, discipolilor,
deşi eram astfel fericit şi bogat, m-am gândit odată: ,,Nebuna
mediocritate îmbătrâneşte, omul nu poate evita îmbătrânirea…
Nebuna mediocritate se îmbolnăveşte… Nebuna mediocritate
moare, iar omul nu poate evita moartea. Şi totuşi el îi
dispreţuieşte pe morţi. Şi eu sunt sortit să mor şi nu ştiu cum să
evit moartea. Nu este potrivit pentru mine să nu vreau să-i văd
pe alţii cum mor, câtă vreme o să mor şi eu într-o bună zi. O,
discipoli, când am văzut aşa, toată trufia din viaţa mea m-a
părăsit”.

64
 După ce a părăsit casa tatălui său, Buddha a fost ispitit
grozav. Zeii, deghizaţi în demoni, îi ofereau împărăţiile
pământului, doar să li se plece şi să-i slujească. A postit şi s-a
rugat (iată similitudinea cu religia creştină). A postit atât de
sârguincios încât adeseori cădea în leşin de moarte. Cinci
ucenici ai săi, care îl cunoşteau doar ca un căutător ca şi ei,
erau convinşi că el este deosebit de sfânt, deoarece îşi
mortificase trupul mai mult decât orice fiinţă umană. Dar, într-
o zi, rătăcitorul Siddharta le-a zis: ,,Înfometându-mă şi
chinuindu-mă pe mine însumi nu m-am adus mai aproape de
răspunsurile la întrebările mele decât atunci când trăiam în
belşug şi plăcere în casa tatălui meu!”
Era un strigăt uman, spun călugării budişti. Este strigătul
fiecărui om care cercetează cauza suferinţei, care găseşte că
orice fericire supremă este însoţită de suferinţă şi încearcă să
împace suferinţa cu un Dumnezeu milostiv. Omul este ispitit să
se întoarcă la el acasă aşa cum era ispitit şi Siddharta. Omul
este părăsit de prieteni, aşa cum era părăsit şi Gautama. Dar
mai sunt şi oameni care continuă căutarea, aşa cum a făcut
Bodhisattva; iar un astfel de om este în mod inevitabil condus
la copacul iluminării (bodhi).
Atât de mare era chemarea, nu numai a cuvintelor sale ci şi
a logicii şi a vieţii, încât mulţi tineri şi tinere au început să se
adune la Sarnath, atraşi de strălucirea lui Buddha. Lumea din

65
jurul oraşului Benares se plângea că Buddha ,,jefuieşte’’ oraşul
de propriul tineret. El răspundea zicând că venise să întoarcă
inimile oamenilor de la speculaţia aridă spre cunoştinţa
adevărului ; că venise să înveţe despre cauza şi remediul
suferinţei, să-i înalţe pe oameni deasupra minciunii, să facă
deosebire între iluzie şi realitate. El nu vorbea deloc despre
Dumnezeu sau despre zei. Nu zicea nimic despre profeţie, cu
atât mai puţin despre adorare şi nici măcar despre dumnezeirea
sa.
Statuile lui Buddha se găsesc astăzi în aproape toate părţile
lumii. Unele, de aur, sunt adevărate opere de artă; iar în faţa
multora dintre aceste chipuri se prosternează credincioşii. Mai
sunt şi moaşte legate de numele lui Buddha şi sanctuare care le
adăpostesc. Chiar şi dintele lui Buddha este venerat şi socotit
sacrosanct. Cronicile declară însă că Buddha s-ar fi pronunţat
aşa la Sarnath: ,,Dacă încercaţi să mă vedeţi prin chipul meu,
sau dacă vreţi să mă auziţi prin glasul meu, niciodată nu veţi
ajunge la mine”.

Concepte fundamentale în budism

Adepţii lui Buddha au adunat afirmaţiile sale, învăţăturile
sale ca şi filosofia lui, în cărţi sacre numite Pitaka. Cuvântul în
sanscrită ,,pitaka” înseamnă ,,coşuri”. Denumirea se dă
îndeosebi recipientelor în care arheologii păstrează reverenţios

66
descoperirile lor de-a lungul perioadelor de cercetare şi de
cernut după tainele vieţii omului pe pământ. Canonul sacru al
budismului conţine trei ,,coşuri” numite Tipitaka sau Tripitaka.
Acestea i-au îndemnat pe adepţii lui Buddha să facă bine şi le-
a oferit o regulă de aur, care zice: ,,Nu răni pe alţii cu ceea ce
te doare pe tine”. De asemenea, ele vorbesc de zece porunci, în
care se spune:
1. Să nu ucizi!
2. Să nu furi!
3. Să nu comiţi adulter!
4. Să nu înşeli!
5. Să nu blestemi!
6. Să nu minţi!
7. Să nu vorbeşti vorbe deşarte!
8. Să nu râvneşti!
9. Să nu insulţi, nici să nu linguşeşti!
10. Să fii liber de mânie şi răzbunare!
Deşi s-au ivit secte înăuntrul confesiunilor budiste de la un
capăt al lamaismului din Tibet şi până la celălalt capăt al
budismului Hinayana (Theravada) din Asia şi Ceylon, şi al
budismului Mahayana din China, nu aceasta a fost dorinţa lui
Buddha. Există o Şcoală mistică a budismului, Tendai, o
Şcoală mistică Singon, renumita Şcoală a Ţării Pure (Pure
Land), Şcoala Zen şi multe altele. Deoarece a afirmat că

67
 Dumnezeu nu poate fi mărginit, deschis, definit sau explicat,
mulţi au zis că Buddha a fost ateu. El a zis doar că Dumnezeu
există şi că divinul este suma şi substanţa Fiinţei Sale. Buddha
nu a negat existenta lui Dumnezeu; el susţinea că existenţa lui
Dumnezeu este mai presus de înţelegere, mai presus de orice
definiţie şi dincolo de orice înţelegere a lui Dumnezeu însuşi.
Dumnezeu nu ştie ce este El, deoarece El nu este un ce. El nu
ştie cine este el, deoarece el nu este un cine. El este mai presus
de dorinţă, de poftă, de vrere şi mai presus decât astfel de iluzii
ca vârsta, suferinţa sau moartea. Iar când omul a dobândit o
astfel de stare şi când este mai presus de existenţă şi
inexistenţă, se pierde în Dumnezeu. El este nirvana23. Spre
deosebire de hinduism, legea lui Buddha trece dincolo de
conceptul de caste. La fel cu creştinismul, budismul nu se uită
la faţa omului.

Conducătorul spiritual Dalai Lama

Actualul Dalai Lama (figura 5) se află la a pasiprezecea
reîncarnare. Numele lui adevărat este Tenzin Gyatso şi a fost
ales ca fiind reîncarnarea celui de al treisprezecelea Dalai
Lama când era mic copil, în urma unor ritualuri aproape
demonice. Dalai Lama a ales să revină pe pământ din
compasiunea pe care o are pentru întreaga omenire. El doreşte
23
Ananda K. Coomaraswamy, ,,Hinduism şi budism”, Iaşi, Editura Timpul,
1997
68
ca toţi oamenii să atingă Nirvana. Dalai Lama este denumirea
generică pentru cel mai important dintre liderii spirituali ai
budismului tibetan şi principalul conducător politic al
regimului teocrat tibetan între secolul al XVII-lea şi anul 1959
(când controlul asupra Tibetului a fost preluat de către China).
Dalai Lama nu şi-a exercitat însă niciodată autoritatea în
întreaga regiune a Tibetului, ci numai într-o bună parte a
acestuia şi în special, în capitala Lhassa. De asemenea, el nu
este văzut drept lider spiritual de către sectele budiste din zona
Tibetului. Începând cu cel de-al cincilea Dalai Lama şi până la
al 14-lea (actualul), Dalai Lama a locuit în capitala Lhassa,
iarna în Palatul Potala, iar vara, în reşedinţa Norbulingka. Din
1959, Dalai Lama a fost nevoit să ia drumul exilului, reşedinta
sa şi a celor mai importanţi membri ai guvernului tibetan în
exil aflându-se în oraşul Dharamsala, din nordul Indiei.
Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso
este, aşadar, cel de-al 14-lea Dalai Lama. S-a născut pe 6 iulie
1935 într-o familie de agricultori, sub numele de Lhamo
Dhondrub, într-un sătuc din Taktser (nord-estul Tibetului) şi
rebotezat astfel după ce a fost ridicat la rangul de lider spiritual
al budiştilor tibetani. El a fost recunoscut ca reîncarnarea celui
de-al 13-lea Dalai Lama, Thubten Gyatso, la vârsta de numai
doi ani. Totuşi, educaţia sa mănăstirească a început patru ani
mai târziu. În 1959, la vârsta de 23 de ani a reuşit să treacă

69
examenul final la Templul Jokhang, din Lhassa, în timpul
sărbătorii anuale Monlam (rugăciunea). În acelaşi an, după
înfrângerea revoltei iniţiată de tibetani contra Chinei, Dalai
Lama s-a văzut nevoit să se refugieze în India. El vorbeşte
fluent engleză, fapt care l-a ajutat enorm în obţinerea unei
importante susţineri din partea Occidentului în lupta sa pentru
autonomia Tibetului. De-a lungul timpului au avut loc tot felul
de negocieri în privinţa statutului Tibetului, dar părţile
implicate nu au ajuns la nici un fel de înţelegere. Se ştie că
unul dintre cei mai înfocaţi susţinători ai lui Dalai Lama este
actorul hollywoodian Richard Gere. Dar nu numai acesta a fost
impresionat de viaţa lui Dalai Lama, care a devenit sursă de
inspiraţie pentru două filme - ,,Kundun" de Martin Scorsese
şi ,,Şapte ani în Tibet" de Jean-Jacques Annaud, cu Brad Pitt
într-unul din rolurile principale.
Pe fondul controverselor religioase, în 2006 Parlamentul
European a cerut o clarificare de urgenţă a problemelor de
această natură şi a condamnat „contradicţia între libertatea
credinţei asigurată constituţional” şi între realitatea curentă în
care se suprimă tibetanii, creştinii şi practicanţii Falun Gong.
Parlamentul a oferit o atenţie specială abuzurilor din Tibet,
declarând că este „profund îngrijorat” de către campania de
„educare patriotică” a Partidului Comunist. Campania implică

70
 forţarea preoţilor şi călugărilor tibetani să-şi denunţe liderul
spiritual, Dalai Lama, altfel sunt arestaţi24.
Câteva luni mai tîrziu, chinezii neţinînd cont de mustrarea
Parlamentului European, încearcă o altă metodă de a îngropa
definitiv influenţa lui Dalai Lama în Tibet, considerată cea mai
rebelă provincie a Chinei.
Planul chinez presupune investirea în Tibet a fabuloasei
sume de 100 miliarde de yuani, adică aproximativ 10 miliarde
de euro. Aceştia vor fi destinaţi realizării a peste 180 de lucrări
de infrastructură, al căror termen-limită este anul 2010. Un
prim proiect priveşte actuala cale ferată care leagă oraşul
Lhassa, capitala Tibetului, de restul Chinei: aceasta va fi
prelungită până la oraşul Xigaze, al doilea ca importanţă. O
altă serie de proiecte vizează aducerea curentului electric, a
apei potabile şi a liniilor de telefonie fixă în zonele cele mai
importante ale regiunii. Localnicii sunt astfel ademeniţi cu apă
şi electricitate. Într-adevăr, cea mai mare parte a populaţiei din
Tibet se ocupă cu creşterea oilor, practicând o formă
tradiţională de transhumanţă. Acest fapt face ca localnicii să
,,scape” influenţei venite din partea guvernului chinez şi să-i
acorde cel mai mare credit moral lui Dalai Lama, cel

24
Leeshai Lemish, Corespondent Epoch Times, pe Relaţii Chineze, 9
septembrie, 2006, publicat luni, 2 Octombrie, 2006

71
 considerat zeul-rege al Tibetului, plecat în exil după o revoltă
anti-chineză eşuată în 1959.
Televizorul şi telefonul introduse în Tibet ar face ca
localnicii să poată urmări emisiunile televiziunii centrale
chineze şi să aibă acces la universul telecomunicaţiilor. Într-o
manieră indirectă, electricitatea şi telefoanele ar urma să
îmbunătăţească viaţa tibetanilor care, cel puţin teoretic, ar
trebui să fie convinşi de bunele intenţii ale regimului de la
Beijing. Pe de altă parte, tibetanii din exil au acuzat mereu
China că foloseşte pârghia economică pentru a se infiltra în
Tibet şi a-i distruge acestuia cultura şi valorile tradiţionale.
Analiştii politici consideră că ideea de a învinge influenţa
spirituală a lui Dalai Lama cu sume considerabile este sortită
eşecului. Dar China îşi urmăreşte cu tenacitate strategia
planificată în amănunţime. În plus, autorităţile chineze au
anunţat că vor să aibă un cuvânt hotărâtor în alegerea viitorului
Dalai, dat fiind faptul că actualul are probleme mari de
sănătate. Întrucât tibetanii nu vor recunoaşte niciodată un Dalai
Lama ales de chinezi, va izbucni o dispută religioasă, pe care
China speră să o câştige cu ajutorul banilor25. Pe de altă parte,
Tibetul vrea autonomie faţă de China, după cum a precizat
chiar liderul spiritual la o conferinţă despre pacea
internaţională, desfăşurată la Hiroshima. Câştigătorul

25
Adevărul, 29 martie 2007, nr. 5199
72
 premiului Nobel pentru Pace a propus o politică de mijloc,
pentru ca Tibetul să devină autonom faţă de China. Totuşi,
oficialii chinezi şi exilaţii tibetani au avut puţine contacte şi nu
s-au făcut decît extrem de mici compromisuri. China, care a
ocupat Tibetul din 1950, îl consideră pe Dalai Lama un
separatist. Pentru a mai atenua din diferenţele de opinii cu
autorităţile de la Beijing, acesta a mai declarat că în timpul
preşedintelui Hu Jintao a fost mai multă democraţie în China,
chiar dacă drepturile omului sunt în continuare ameninţate26.
P. I. David consideră că lamaismul a devenit deja o sectă,
pentru faptul că are o doctrină sincretistă în care se găsesc
percepte de morală creştină, fie de la Hrisos, fie de la Sfinţii
Părinţi ai Bisericii: rugăciunea minţii, meditaţia-isihia, facerea
de bine. În ultima vreme, se pare, că mulţi adepţi ai
lamaismului din Europa, SUA, Canada activează în secta
,,Falungong’’27.

4. Hinduismul

Este religia zeităţii multiple, ţara de apariţie a cultului fiind

India. Este religia a 320.000.000 de oameni care cred nu numai

26
Telegraf, 3 noiembrie 2006
27
P. I. David, ,,Invazia Sectelor” vol II, editura Europolis, Constanţa, 1999,
pag. 273

73
că vor trăi din nou după moarte, dar sunt convinşi că au trăit
deja alte vieţi.
Hinduistul crede că totul poate fi redus la simplu, dacă se
ţin minte trei adevăruri fundamentale. Primul adevăr este legea
identităţii, putând fi exprimată prin vechea şi adeseori repetata
expresie sanscrită: ,,Tat tvam asi” ceea ce ar însemna: ,,Aşa
eşti Tu”, sau ,,Dumnezeu şi cu mine una suntem”, sau ,,Cel ce
este dincolo, dincolo de persoană, acela sunt Eu”. În hinduism,
sufletul este veşnic într-un sens greu de sesizat de mintea
creştină. Faptul că el supravieţuieşte trupului nu este o taină şi
nici minune, căci el a existat deja mai înainte ca trupul să fi
luat fiinţă. ,,N-am lipsit de a fi nicicând” (Never have I not
been), zice zeul Krişna către un ucenic. Sufletul, potrivit
hinduismului, este atman sau unicul adevărat. Restul nu este
decât iluzie sau maya. Doar sufletul este real. Un mistic creştin
apusean, Mister Eckhart, profund impresionat de hinduism,
explica legea identităţii, spunând că ochiul cu care noi îl
vedem pe Dumnezeu este acelaşi ochi cu care ne vede El pe
noi. Orice practică religioasă a adevăratului hinduist se
îndreaptă spre înţelegerea propriei unicităţi cu Dumnezeu. A te
cunoaşte pe tine însuţi înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu. A
trăi ca şi cum adevăratul ,,eu” este etern şi indestructibil
înseamnă să trăieşti în Dumnezeu. A descoperi că totul în afara
acestei realităţi este maya înseamnă să-L descoperi pe

74
 Dumnezeu. A surprinde sensul deplin al unicităţii înseamnă a
înţelege esenţa hinduismului. Această supoziţie a hinduistului
trece dincolo de obişnuita credinţă creştină că vieţile noastre
constituie o reflectare a vieţii lui Dumnezeu sau că noi suntem
fiii şi fiicele lui Dumnezeu şi că Dumnezeu trăieşte în noi.
Dar există şi un al doilea adevăr, numit karma. În Occident,
karma, în mod liber, este tradus ca destin sau soartă. Spunem
că în karma avem de a face cu ,,frâne bune” sau ,,frâne rele”,
ori cu lucruri care doar par că se întâmplă. După hinduist însă,
karma este lege. Omul este ceea ce este, în ce priveşte norocul
şi locul său în viaţă, datorită karmei sale. Karma determină
consecinţele faptelor fiecăruia. Ea nu poate fi stăpânită,
schimbată sau distrusă. Strict vorbind, karma nu este nici bună
nici rea. Ea există; şi atât. Hinduiştii cred despre karma că este
miezul principiului din Biblia creştină, care zice: ,,Nu vă
înşelaţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, căci orice va semăna
omul aceea va şi culege”28. Cu cinci milenii înainte de a se
scrie aceste cuvinte, scripturile sacre hinduiste deja spuseseră
că omul devine bun prin faptele lui bune şi devine rău prin
faptele lui rele.
Totuşi, după înţelesul hinduistului, karma nu se poate aplica
doar vieţii prezente şi vieţii viitoare după cum am crede noi,
creştinii. Karma, în hinduism, are o încredere doctrinară
28
Biblie, Gălăţeni 6:7

75
inseparabilă numită reîncarnare. Reîncarnarea este al treilea
mare adevăr la hinduişti. Înseamnă ,,repetare a vieţii”. Ea
înseamnă că sufletul omului - atman sau esenţa vieţii - se
manifestă într-un cerc de veşnice naşteri şi renaşteri: omul
poate fi câine, pisică, poate fi din nou om, adică un întreg cerc
de reîncarnări. Dacă un om moare, va trăi el din nou?
Hinduistul răspunde: ,,Da, cu siguranţă! El va trăi din nou pe
acest pământ, ca să-şi împlinească destinul, scopul şi să
culeagă răsplata faptelor sale de mai înainte”. Reîncarnarea dă
răspuns multor întrebări din viaţa hinduistului. Ea explică
diversitatea persoanelor pe care le aflăm în lume, prăpastia
izbitoare dintre cei înţelepţi şi cei neînţelepţi. Ea explică toate
aceste inegalităţi aparente, oferă o soluţie pentru enigma
inexplicabilă a faptului că un om moare de tânăr, că altul
moare la vremea bătrâneţii. Ea explică fenomenul geniului şi al
deja-vu-ului.
Şi mai mult decât atât, doctrina despre reîncarnare
pregăteşte hinduistul pentru o unire finală cu Dumnezeu, într-o
stare de fericire veşnică. Căci această unire este scopul şi ţinta
vieţii, însă prin treceri succesive sufletul omului are şansa, în
cele din urmă, să se unească laolată cu sufletul lui Dumnezeu.
Oricine călătoreşte prin India va fi şocat de multitudinea
zeităţilor hinduiste. Literalmente, sunt mii de zeităţi. Există
zeităţi şi zeităţi, familii de zeităţi, şi soţii, şi copii de zei. Iată-l

76
pe Krişna, întruparea sau încarnarea lui Vişnu. Şi iată-l pe
Indra, zeul tăriei cerului, pe Varuna, zeul atotvăzător, pe Agni
– divinitatea focului, pe Soma, personificarea sucului plantei
soma. Hinduismul îl cinsteşte pe Ganeşa, zeul elefant şi pe
Hanuman, zeul maimuţă. O iubeşte şi o respectă pe Sarasvati-
zeiţa învăţăturii şi pe Lakşmi, zeiţa bogăţiei şi pe Parvati, soţia
zeului Şiva. Hinduismul are nenumăraţi zei şi zeiţe.
Dar când privim hinduismul din punct de vedere al
hinduistului, toţi zeii sunt doar reprezentări ale unicului
Dumnezeu adevărat. Hinduismul insistă că Dumnezeu este
unul; deşi în multitudine. El este unul în acelaşi mod în care
umanitatea este una. Cine este acest singur Dumnezeu?
Hinduismul zice că este Brahman. Iar dacă ceri unui hinduist
să-l descrie pe Brahman, ţi se va spune: ,,Brahman este sufletul
lumii. El este conştiinţa cosmică. El este Nemuritorul Atman,
suflarea de viaţă, Absolutul, Principiul Iubirii şi al Legii”. Şi
nouă, creştinilor, ne vine greu să-L descriem pe Dumnezeu. De
asemenea, noi îi atribuim multe nume şi identităţi, îl numim
Yahve, Domnul, Tatăl atotţiitorul (atotştiutorul), Dumnezeul
Dumnezeilor, împăratul împăraţilor etc. Poţi crede într-un zeu
sau în zece mii de zei şi să fii (rămâi) hinduist. Poţi fi agnostic
şi să fii hinduist; şi, într-un cuvânt, poţi fi ateu şi să fii hinduist,
deoarece hinduismul este tot atât de mult cultură şi filosofie pe
cât este religie. Asta e o diferenţă majoră între hinduism şi

77
 celelalte patru religii recunoscute pe plan mondial. Dar nu poţi
fi hinduist fără a reflecta continuu asupra veşnicelor întrebări:
Cine sunt eu? De ce sunt aici? Încotro mă îndrept? Şi nu poţi fi
hinduist adevărat fără să-ţi reaminteşti: ,,Tat tvam asi” –
,,Dincolo de persoană, eu sunt El”. Întreabă-l pe un hinduist
unde şi când a început religia lui, pe care el o numeşte dharma,
şi îţi va spune: ,,există dintotdeauna”.
În concluzie, Hinduismul este o religie politeistă, cu
aproximativ 330 milioane de zei, adepţii ei adoră succesiv un
zeu fără respingerea celorlalţi. În creştinism, există un singur
Dumnezeu: ,,Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine’’29.
Ca şi celelalte religii, nici hinduismul nu duce lipsă de
secte, dar cele mai importante tendiţe actuale după care se
clasifică sutele de secte sunt în număr de trei:
1. Vaishnavism - în legătură directă cu marele zeu Vishnu,
considerat forma supremă de divinitate;
2. Shaivism - Marele zeu Shiva;
3. Shakatism - în legătură cu Shakati, aspectul feminin al lui
Shiva.
Diferit de iubitorul si păstrătorul Vishnu, Shiva apare ca
fiind terifiantă, distrugătoare şi îşi împinge supuşii spre a
respinge societatea normală şi a urma calea misticului
singuratic care caută să se elibereze de lume prin asceză. În

29
Biblie, Exod 20:3-5
78
hinduism nu există termenul de erezie şi asta deoarece se oferă
o libertate mare. Fiecare individ este liber să caute calea sa
dupa cum consideră el de cuviinţă, evident în concordanţă cu
legea Karmei şi Dharma lui. Ceremoniile religioase sunt însă
destul de şocante, ca de exemplu auto-biciuirea până la sânge;
se spune că cel care face asta este profund motivat de faptul că
durerea îi eliberează Karma, purificându-l de păcate. De bună
voie şi silit numai de propria-i conştiinţă, individul hindus
atentează la securitatea personală. Nimeni nu îl poate opri,
nicio rezoluţie ONU nu poate să intervină în modul de
practicare a religiei pe care şi-a ales-o sau a dobândit-o din
familie. O altă caracteristică surprinzătoare ar fi venerarea
şobolanilor, şerpilor ori diferitelor animale care ni se par
probabil scârboase.
India, ţara religiei hinduse, este victima atacurilor teroriste
de multe decenii. Aceste acţiuni au la bază, în special disputele
religioase dintre musulmani şi hinduşi. Periodic se produc
atacuri teroriste în diferite locuri din ţară, inclusiv în oraşele
mari: Delhi, Mumbai, Bangalore, Hyderabad şi altele.
Riscul atacurilor teroriste se menţine relativ ridicat în
întreaga ţară, fără a se putea spune că ţinta lor sunt turiştii
străini. Autorităţile indiene deţin capacitatea de a preveni şi
împiedica astfel de atacuri, dar ele sunt imprevizibile şi se
manifestă sub numeroase forme: atacuri cu bombe, răpiri de

79
persoane sau atacuri armate. Cetăţenilor români care călătoresc
în India li se recomandă de obicei să urmărească în permanenţă
anunţurile şi recomandările făcute de autorităţile indiene şi să
acceseze periodic site-ul web al Ministerului român al
Afacerilor Externe.

5. Iudaismul

Întregul ,,Pământ al Domnului” (Ţara Sfântă) – generos de

bogat în tradiţii şi înţelepciune religioasă – este legat, implicit,
de iudaism, de religia a circa 12.000.000 de oameni, din care

80
6.000.000 de oameni locuiesc în Statele Unite, iar aproape
2.000.000 de oameni au acum cetăţenie israeliană.
Biblia evreilor este împarţită în:
Torah (cele cinci cărţi ale lui Moise),
Neviim (Proroocii)
Ketuvim (Scrierile, Psalmii).
În literatura rabinică se întâlneşte des termenul Torah pentru
a desemna întreaga Biblie. Torah-ul conţine şi un număr de
613 de porunci, incluzând pe cele 10, care sunt explicate în
Talmud. Iudeii cred că, în întregime condiţia omului poate fi
îmbunătăţită, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat şi urmat şi că
Mesia va aduce, într-un final, omenirea într-o stare paradisiacă.
Iudaismul promovează ideea de comunitate printre toţi oamenii
de credinţă evreiască, apartenenţa la o sinagogă sau templu şi
importanţa vieţii de familie. Tocmai datorită acestei
apartenenţe, au luptat evreii până prin 1947 să primească stat şi
să nu mai umble dispersaţi prin lume. Când Marea Britanie
care avea sub mandat Palestina a hotărât la jumătatea secolului
al XX-lea să le creeze evreilor propriul stat (împreună cu
Naţiunile Unite), a declanşat seria conflictelor religioase între
evrei şi palestinieni.
Iudaismul sau mozaismul ocupă tot mai mult rolul de
politică decât religie, dacă ne gândim şi numai la evreii care
fac lobby la Congresul american. Pentru că evreii deţin puterea

81
banului în SUA, îşi permit să coordoneze propria ţară prin
influenţarea deciziilor autorităţilor americane. De fapt, Israelul
se conduce de la Washington nu de la Tel Aviv.

Înfiinţarea Israelului, un război anunţat

La 14 mai 1948, la Tel Aviv, preşedintele Agenţiei Evreilor
proclama formarea statului Israel, luând astfel naştere primul
stat evreiesc, după 2000 de ani. În cadrul unei ceremonii
desfăşurate la Muzeul de Artă din Tel Aviv, Ben-Gurion a
pronunţat cuvintele ,,Prin aceasta proclamăm naşterea unui stat
evreiesc în Palestina, care urmează să se numească Israel’’,
după care au urmat aplauze şi lacrimi de bucurie din partea
mulţimii adunate la muzeu. Ben-Gurion a devenit primul
premier al Israelului.
La distanţă, se auzea încă zgomotul armelor în luptele care
au izbucnit între evrei şi arabi, imediat după ce armata
britanică se retrăsese în cursul acelei zile.
Chiar începând din 1929, arabii şi evreii au început să se
lupte în Palestina, iar Marea Britanie a încercat să limiteze
imigrarea evreilor, pentru a-i linişti pe arabi. În urma
Holocaustului din Europa, o mulţime de evrei au pătruns ilegal
în Palestina, în timpul celui de-al doilea război mondial.
Grupările radicale de evrei au folosit terorismul împotriva

82
forţelor britanice din Palestina, despre care credeau că au trădat
cauza Sionsimului. În 1945, la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial, Statele Unite au preluat cauza sionistă. Marea
Britanie, care avea sub mandat Palestina încă din 1923 (figura
6), nereuşind să găsească o soluţie practică, a declinat
problema Naţiunilor Unite, care, în noiembrie 1947 au votat să
împartă Palestina. Evreii urmau să posede peste o jumătate din
Palestina, deşi ei reprezentau mai puţin de jumătate din
populaţia acesteia. Arabii palestinieni, ajutaţi de voluntari din
alte ţări, au luptat împotriva forţelor sioniste, însă la 14 mai
1948, evreii au ajuns să deţină controlul asupra părţii din
Palestina care le fusese alocată de Naţiunile Unite şi asupra
unei părţi din teritoriul arab. La 14 mai, Marea Britanie s-a
retras, odată cu expirarea mandatului şi a fost proclamat statul
Israel. În ziua următoare, Israelul a fost invadat de trupe din
Egipt, Transiordania, Siria, Liban şi Irak. Israelienii, deşi mai
slab echipaţi, au reuşit să îndepărteze arabii şi să cucerească
teritoriile-cheie, cum ar fi Galileea, coasta Palestinei şi o
bucată de teritoriu ce leagă coasta de partea vestică a
Ierusalimului. În 1949, după ce Naţiunile Unite au ordonat
încetarea focului, statul Israel a dobândit controlul permanent
asupra acestui teritoriu cucerit. Prin plecarea din Israel, în
timpul războiului, a sute de mii de arabi palestinieni, evreii au
devenit majoritari.

83
 În timpul celui de-al treilea conflict arabo-israelian în
Războiul de şase zile din 1967, Israelul şi-a mărit din nou
suprafaţa, cucerind teritorii din Iordania, Egipt şi Siria, vechiul
oraş Ierusalim, Peninsula Sinai, Fâşia Gaza şi vârful Golan. În
1979, Israelul şi Egiptul au semnat un tratat de pace istoric,
prin care Peninsula Sinai era restituită Egiptului, în schimbul
recunoaşterii păcii din partea acestuia din urmă. Israelul şi
Organizaţia de Eliberare a Palestinei au semnat un important
acord de pace în 1993, care prevedea implementarea treptată a
auto-guvernării palestiniene în Fâşia Gaza. Totuşi, procesul de
pace israelo-palestiniană s-a desfăşurat lent, iar în 2000 au
reînceput sa aibă loc conflicte majore între israelieni şi
palestinieni, în Israel şi în teritoriile ocupate.

Capitolul II
Securitatea religioasă

84
 Din punct de vedere al analizei de securitate, astăzi, la
început de secol XXI, în condiţiile în care lumea se transformă
din ce în ce mai mult, sub efectele procesului de globalizare,
există nevoia de identificare atentă a tuturor aspectelor pe care
le implică acest proces. Totul, de la tot mai strânsă
interconectivitate globală economică (cu toate celelalte aspecte
legate de aceasta – reţele IT, financiare, comerciale) care
atrage după sine necesitatea implementării de politici care să
reglementeze noile realităţi, până la tendinţa de segmentare a
unor state, observată în ultimele decade, face ca mediul actual
de securitate să fie caracterizat drept fluid şi complex, ceea ce
poate demonstra confirmarea opiniei exprimate de majoritatea
specialiştilor în domeniu, şi anume că mediul global suferă o
stare de reaşezare, de reconfigurare şi repoziţionare a
principalilor actori ai eşicherului internaţional, şi de
reconstrucţie, sau, după caz construcţie a unor structuri
instituţionale (în plan naţional, regional şi mondial) pentru a fi
cât mai adecvat adaptate noilor condiţii ale acestei ordini în
profundă schimbare. În acest mediu, evident, este normal să
apară stări conflictuale, generate de chiar noile condiţii, sau,
mai bine spus de procesul de adaptare la aceste condiţii.
Deşi multă vreme factorul religios nu a fost considerat un
aspect major al securităţii mondiale şi naţionale, la momentul
în care s-a constatat că avea potenţial de a inflama grav o stare

85
 de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestui
factor a fost reconsiderat, iar acest lucru se întâmplă încă de la
sfârşitul anilor '70, din cauză că apariţia religiei ca trăsătură
majoră a unui conflict a fost total neaşteptată atât de către
mediul academic cat şi de factorii decizionali. Primul şoc
major a fost la momentul revoluţiei islamice iraniene, iar de
atunci a început să devină limpede că religia ca factor în
conflict, începe să joace un rol important dacă nu în
provocarea unor conflicte, atunci în exprimarea lor. ,,Pentru că
uneori, religia apare în conflict precum o marcă a etnicităţii”30.
Aparţinând dimensiunii culturale a securităţii, factorul religios
capătă o importanţă majoră în analiza de securitate, spaţiul de
manifestare al securităţii culturale situându-se de cele mai
multe ori la nivelul interrelaţionării securităţii individuale cu
securitatea naţională. Speţa noastră, grupurile religioase, pot
deveni o problemă de securitate naţională, în cazul
comportamentului aberant al acestora degenerând spre acţiuni
teroriste, separatiste, revoluţionare etc.
Cea mai mare parte a literaturii de specialitate din domeniul
analizelor de securitate aparţinând ultimei jumătăţi a secolului
XX, nu pare a acorda o atenţie sporită dimensiunii culturale a

30
Violenţa „în numele lui Dumnezeu” Un răspuns creştin., Simpozion
internaţional, Alba Iulia 11-12 martie 2002

86
 securităţii naţionale, de cele mai multe ori aspectele culturale
(etnie, religie, limbă ş.a.m.d.) fiind tratate în cadrul
dimensiunii sociale. Dar schimbările petrecute pe scena
internaţională la cumpăna dintre milenii au obligat atât
comunitatea ştiinţifică cât şi factorii de decizie politică şi
militară să acorde o mai mare atenţie acestui domeniu, drept
pentru care, nu vom neglija influenţele pe care fiecare dintre
acestea o au asupra celorlalte, fapt normal de altfel din moment
ce sistemul securităţii este considerat unul interdependent
(domeniile politic, militar, economic, social, cultural şi de
mediu nefiind entităţi de sine stătătoare, procesele petrecute la
fiecare nivel producând după caz, mutaţii la nivelul întregului
sistem).
Faptul că factorul religios a început să devină în mod
evident un impediment la starea de securitate regională,
naţională sau globală, reiese şi din ultima strategie de
securitate a României. Proiectul Strategiei de Securitate
Naţională vine cu noi tipuri de riscuri: terorismul internaţional
de sorginte extremist-religioasă, proliferarea armelor de
distrugere în masă, conflictele regionale, criminalitatea
organizată.31 Fostul şef al Servicului de Informaţii Externe,
Gheorghe Fulga, spunea că fenomenul religios face parte la ora
actuală dintre modalităţile de propagare a terorismului, chiar şi

31
Strategia de Securitate a României, aprilie 2006
87
 în regiunea Mării Negre, deşi vorbim aici doar de creştini şi
musulmani: ,,Din perspectiva focarelor cu potenţial de
dezvoltare teroristă, regiunea Mării Negre Extinse este divers
reprezentată sub aspect etnic, religios şi economic, fapt ce
concură la stratificarea stării de securitate regională pe niveluri
de risc. Astfel, în timp ce statele de pe litoralul vestic al Mării
Negre au făcut dovada unui control eficient asupra
ameninţărilor teroriste atât sub aspectul prevenirii şi combaterii
manifestărilor extremiste pe teritoriul naţional, cât şi din
perspectiva participării active la coaliţia internaţională
antiteroristă, zona caucaziană se menţine în parametrii unei
securităţi şi stabilităţi politice fragile, ceea ce favorizează atât
radicalizarea mişcărilor sociale locale, cât şi refugierea şi
refacerea unor celule teroriste afiliate la reţele
internaţionale.”32
Statistica evenimentelor teroriste înregistrate în ultimii ani
în zona Mării Negre-Caucaz şi analiza lor cauzală au condus la
identificarea următorilor vectori de propagare a riscurilor
teroriste:
- amplificarea acţiunilor grupărilor teroriste de sorginte etnico-
separatistă şi fundamentalist-islamică, dezvoltarea cooperării
32
comunicat SIE, ,,Climatul de securitate în regiunea Mării Negre Extinse
după 11 septembrie 2001” Materialul a fost prezentat în cadrul conferinţei
internaţionale anuale cu tema ,,Peace, Order and Public Safety Post 9/11: Are
We Getting it Right”, organizată de Canadian Association of Intelligence and
Security Studies (CASIS) la Ottawa, în perioada 14-16 octombrie 2004.

88
cu organizaţii teroriste internaţionale şi transformarea unor
grupări etnic-separatiste din regiune în celule Al-Qaida;
- radicalizarea mişcărilor autonomist-separatiste din zona
caucaziană prin înfiinţarea unor forţe paramilitare, dezvoltări
favorizate în principal de deficitul de autoritate statală în unele
regiuni (de exemplu, Nagorno-Karabah, Transnistria),
valorificat de grupări teroriste din interiorul şi exteriorul
acestor zone, pentru refugiu şi pregătirea unor noi acţiuni.
Mişcarea naţionalist-extremistă cecenă îşi are propriile
obiective, pe care le promovează constant, tactica sa fiind
diferită de cea a Al-Qaida. Gruparea lui Ossama bin Laden
vizează obiective occidentale, în timp ce extremismul radical
cecen evită aceste ţinte, focalizându-se, cel puţin pentru
moment, asupra ruşilor şi simpatizanţilor acestora;
- lansarea fundamentalismului islamic ca alternativă politico-
socială, inclusiv intensificarea activităţilor de prozelitism
islamic în rândul categoriilor sociale defavorizate, ne-
musulmane, paralel cu joncţiunea fenomenului etnic-separatist
local din Caucazul de Nord cu cel fundamentalist-islamic
extern;
- prezenţa şi implicarea unor ONG-uri arabe în susţinerea
grupărilor teroriste (am arătat la capitolul în care vorbeam de
finţările grupărilor fundamentaliste), astfel de activităţi având

89
ca efect încurajarea grupărilor teroriste să organizeze atentate
de proporţii, prin atacarea unor obiective transfrontaliere;
- conexiunile dintre evoluţiile din Orientul Mijlociu Extins şi
dezvoltarea celulelor teroriste din regiunea Mării Negre
Extinse; întrepătrunderea crescândă şi, în tot mai multe cazuri,
potenţarea reciprocă a activităţilor din domeniul terorismului şi
a celor desfăşurate de grupările implicate în crima organizată
internaţională.
Tragedia de la Beslan demonstrează că masacrarea de
oameni nevinovaţi continuă, că aceasta a devenit un cult al
teroriştilor (procedeul utilizat îi încadrează în acest concept,
chiar dacă ei intră în categoria separatiştilor sau a răpitorilor),
care nu are justificare şi a început să se extindă macabru, prin
folosirea copiilor în acţiuni bine plănuite de ucidere în masă.
Cele de mai sus demonstrează că majoritatea conflictelor
din acestă zonă au căpătat un aspect etnic-religios şi că
musulmanii au un aport majoritar în declanşarea disputelor
religioase. Pentru a limita riscul conflictelor provocate de
fanatismul religios, a luat atitudine şi Vaticanul de cîţiva ani
încoace. La o întâlnire anuală a OSCE, în 2002, reprezentantul
Vaticanului a subliniat faptul că ,,statele membre ale OSCE
trebuie să respingă orice presiune care s-ar putea exercita ... de
către orice confesiune religioasă, chiar dacă este deosebit de
importantă pe teritoriul lor, care ar putea dăuna expresiei

90
 libertăţii religioase a altor comunităţi religioase. Aceste
presiuni înseamnă de fapt o lipsă a toleranţei şi pot stingheri
construirea unei păci autentice"33.

Cazuri de insecuritate religioasă

De două mii de ani se spune că religia şi Biserica trebuie să
îi unească pe oameni. Am auzit şi varianta că religia s-a născut
din necesitatea grupurilor sociale de a fi unite prin ceva...,
altfel indivizii din civilitaţiile primare ale istoriei nu mai
respectau nicio regulă fundamentală, nu credeau în nimeni şi
nimic, nu se temeau de nicio forţă divină sau sfârşeau prin a se
omorî între ei pentru supravieţuire. Aşa s-a năcut Biserica
împreună cu caracteristica ei fundamentală de a-i ţine uniţi şi
de a fi un paravan împotriva dezmembrărilor dintre grupuri de
indivizi, care până la urmă trebuiau să ţină cont de cineva,
pentru a supravieţui în condiţii de securitate. (în contextul în
care securitatea era privită într-un mod mult mai simplist, fără
terorism, genocid, fără factori energetici, economici ori
industriali). Să luăm de pildă cazul creştinismului. Împăratul
Constantin a hotărât ca acesta să devină oficial religie de stat,
în secolul al IV-lea d.C., deşi se spune că Împăratul Constantin
ar fi fost păgân. Se naşte atunci întrebarea: de ce a ridicat
creştinismul la rang de religie dacă el însuşi nu credea în el?
33
întâlnirea anuală OSCE, Varşovia, 12. 09. 2002

91
Răspunsul cel mai facil de intuit ar fi nevoia de a organiza
civilizaţia din acel timp sub o singură cupolă, pentru ca
oamenii să se dea înapoi de la a săvârşi crime, de la a fura sau
a incendia, de teama unei Divinităţi care îi va pedepsi după
moarte, la Judecata de Apoi.
De atunci şi până în prezent, ideea de Biserică şi religie a
degenerat într-atât încât religia a devenit motiv de conflict
regional sau chiar mondial şi mai puţin paravan împotriva lor.
Creată pentru siguranţă, a devenit factor de nesiguranţă;
înfiinţată pentru unire, a devenit cauză a dezbinării! Din fiecare
religie în decursul timpului s-au ridicat adepţi care au
promovat o nouă idee de religie, o nouă orientare şi o altă
sectă. Alţi membri li s-au alăturat, iar după o sută, două de ani
şi din rândul nou-creaţilor s-a evidenţiat o altă figură
nemulţumită de perceptele pe care trebuia să le propovăduiască
şi să le respecte în acelaşi timp. Astări oricine îşi poate crea
propria sectă dacă are o mână de adepţi dispuşi să facă
prozelitism religios. Aşa s-a ajuns ca în momentul de faţă
numai creştinismul, spre exemplu, să numere peste 6.000 de
secte, număr care se cunoştea cu aproximaţie prin anul 2004.
De atunci şi până acum, sigur s-au mai înmulţit! Iar
extremismul de tip religios va ameninţa întotdeauna omenirea,
a fost mult până a luat fiinţă!

92
 Printre miile de secte care au generat şi mai pot genera
conflicte de natură religioasă, care pot pune în pericol
securitatea unei regiuni sau chiar a membrilor denominaţiunii
respective (pentru că trebuie să recunoaştem că o sectă care
îndeamnă la sinucidere, omucidere şi alte acte de violenţă este
considerată insecurizantă pentru membrii ei), voi aminti în cele
ce urmează doar câteva dintre ele, suficiente pentru aspectul pe
care intenţionez să îl evidenţiez.
Biserica Scientologică îşi distruge adepţii care nu vor să mai
facă parte din comunitate. Secta aplică diferite pedepse
nesupuşilor, mergând de la suspendare sau retrogradare până la
excomunicare, ceea ce îl lipseşte pe cel în cauză de toate
drepturile, inclusiv acela de a mai trăi în mijlocul familiei. Sunt
încurajate supravegherea reciprocă, precum turnătoriile ca în
fostul regim al securităţii şi denunţul pentru cele mai
insignifiante abateri de la regulile sectei. Mai mult, în 1968 în
Regulamentul de Funcţionare al Sectei, se prevedea că cel
excomunicat poate fi urmărit prin toate mijloacele, căutându-se
astfel distrugerea lui.
Biserica Scientologică sau Scientistă dispune de averi
impresionante, posedă o întreagă flotă inclusiv nava-amiral
,,Apollo” de 3.280 de tone, unde au loc cele mai scârboase
orgii ale colaboratorilor apropiaţi ai ,,Marelui Boss”. De
observat că toate marile pericole religioase, de la sectele

93
creştine cu un număr limitat de simpatizanţi şi până la
fundamentalismul islamic, beneficiază de forţe financiare
fabuloase. O putere financiară asemănătoare cu cea a
scientiştilor o are şi secta MOON sau Asociaţia pentru
Unificarea Creştinismului Mondial, care concurează cu
Mişcarea Ecumenică a Bisericii Creştine. Iată un alt exemplu
de insecuritate pe plan religios: Mişcarea Ecumenică se chinuie
de zeci de ani spre unificarea confesiunilor creştine, iar ca un
contra-ajutor neaşteptat vine această Mişcare MOON, care
spune că ecumenismul va aduce omenirii numai deservicii şi
că singurii în măsură să rezolve marea problemă a unificării ar
fi doar ei. Ceea ce încearcă să rezolve prin dialog teologic
marile biserci creştine este împiedicat de Noul Mesia, adică
Sun Myung Moon, cel care i-a şi dat numele sectei. Mesia-
Moon recomandă poligamia, ca formă supremă de întemeiere
sau restabilire a familei perfecte. Căsătoria de grup este o
practică atractivă pentru ,,tineretul destrăbălat”, cum îl numeşte
diaconul P. I. David în lucrarea sa despre sectologie. El spune
că ,,multe fete intră în sectă pentru a ajunge mame spirituale,
adică trăirea în obşte cu toţi taţii spirituali. Demenţa religioasă
este provocată, după mărturia martorilor oculari, urmând ca
apoi să intervină postul şi înfometarea: pentru a nu cădea în
nesimţire ne împungeau ace în picioare pentru a sta la
rugăciune. După potolirea instinctelor, membrii sunt trimişi în

94
 fabrici, uzine şi instituţii patronate de sectă, printre care o
fabrică de ciment din Coreea de Sud, un şantier naval în SUA,
nenumărate edituri în Apusul Europei precum şi o bancă de
investiţii şi împrumuturi în New York. (…) Fiecare adept al
sectei este obligat să lucreze până la 16 ore pe zi fără nicio
remuneraţie.”34 Liderul Moon a ajuns să se numere printre cei
mai bogaţi din lume datorită adepţilor care l-au urmat. Secta
reprezintă un real pericol pentru conştiinţa umană prin
recunoaşterea ca acte de cult violenţa, asasinatul, falsul,
destrăbălarea, corupţia, teroarea.
Fiii fericiţi ai păcii cereşti – membrii consumă marijuana şi
haşiş. Cultul este simplu, ritualul divin este traficul cu
stupefiante în numele Domnului. Secta a fost înfiinţată spre
sfârşitul secolul al XIX-lea de un cunoscut client al Poliţiei
americane, adept al adventului. Adepţii săi – plătiţi bine şi
corupţi – au fost prinşi în Anglia cu trafic de stupefinate în loc
de fericire nou-testamentară. Fiii păcii cereşti practică
prozelitismul şi îi atrag şi pe alţii în consumul de stupefiante.

34
P.I David ,,Călauza creştină. Sectologie”, Ed. Episcopieie Argeşului,
Curtea de Argeş, 1994, pag 102
95
 Ufolatrii sau aleşi cerului – cred în OZN-uri; secta are
filiale în Occident dar mai ales în Franţa. Adepţii descoperă
adevăruri mesianice pe alte planete, unde au asigurată viaţa de
dincolo. Destui creduli s-au alăturat acestor concepţii şi
milioane de oameni fără locuri de muncă s-au înscris pentru
noile ,,meserii” pe care le vor oferi plutonienii, saturnienii,
venusienii. Indivizii racolaţi sunt nişte naivi; au o cultură
modestă şi fanatici religioşi, după cum menţiona ziarul
american International Herald Tribune. În clasificarea sectelor
contemporane, ufolatrii fac parte din categoria sectelor mistice
neo-pagâne din Europa Apuseană şi Lumea Nouă, alături de
mişcarea mondială New Age.

96
 Copiii Domnului practică o mistică sexuală, intitulându-se
fraţi şi surori, umblă goi sau sumar îmbrăcaţi, consumă droguri
şi stupefinate pentru a avea convorbiri nevinovate cu Domnul.
Munca de fiecare zi este cerşetoria şi insistenţa, de aceea li se
mai spune secta cerşetorilor pioşi. Ei cerşesc cu Biblia în
mână, apoi se retrag în colonii şi depun banii în conturile
şefilor. Dacă nu se reîntorc sunt urmăriţi şi distruşi. Odată
intraţi în sectă părăsesc familia; predicatorii lor provin din
rândul criminalilor şi condamnaţiilor. Ei îi urmăresc pe tinerii
debusolaţi, pe fetele scăpătate din familiile descompuse,
toxicomanii incurabili, emigranţii. Cartierul general al sectei
are o somptuasă reşedinţă secretă pe o moşie în apropiere de
oraşul Florenţa, dar computerul care ţine evidenţa fondurilor
este instalat la Paris. Iată că n-am găsit o singură sectă săracă
până acum! De asemenea, ei vând cărţi şi reviste pornografice
sau obiecte de tip sex-shop. Secta este una milenaristă de tip
modern, apărută iniţial în Italia şi reorganizată în S.U.A. în
1968. În România funcţionează sub denumirea de ,,Fundaţia
Română Familia”, înregistrată prin Hotărârea nr. 5680 din 1
iulie 1994 a Judecătoriei Sectorului 6, Bucureşti. În multe alte
ţări precum Australia, Spania, Argentina, secta a fost acuzată
de proxenetism, prostituţie, crimă, trafic cu droguri, iar
fondatorul său, David Moses Berg, era căutat, la un moment
dat, de Interpol. În afară de evanghelizarea sexuală, această

97
sectă a mai fost acuzată şi de ,,pescuitul cu ochi dulci” – un fel
mai aparte de şantaj. Persoane influente erau filmate în timp ce
întreţineau relaţii sexuale cu prostituate care lucrau în
înţelegere cu cei care şantajau. Doctrina sectei este cunoscută
sub numele de ,,Legea Iubirii”, potrivit căreia relaţiile de
dragoste heterosexuale între toţi adulţii care fac parte din
grupare nu sunt considerate un păcat. Mulţi dintre fanaticii
grupării renunţă la familie, refuză să recunoască instituţiile
statului, trăiesc în colonii independente. În ţara noastră o a
doua fundaţie-paravan sub care se ascunde secta este
,,Farmecul cerului”.
Cel mai şocant caz a avut loc în localitatea Zăgujeni din
judeţul Caraş-Severin. O familie a refuzat să îşi îngroape un
mort, cu toate că decedata – o bunică – se afla într-o stare de
putrefacţie avansată. Nepoţii, doi la număr, erau convinşi că
bunica lor va învia într-o bună zi din morţi, aşa cum li se
arătase într-o revelaţie la un moment de ,,înaltă rugăciune” în
interiorul sectei ,,Copiii Domnului”. Alarmată de absenţa
bătrânei, lucrătorii de la poliţia din localitate au demarat în cele
din urmă o anchetă. Cazul nu este singular, în urmă cu câţiva
ani, o altă batrână a fost ascunsă de o familie din Reşiţa, fiind
gasită mumificată sub o pătură.
Din rândul organizaţiilor teroriste sau revanşarde justificate
prin religie mai fac parte:

98
Biserica Satanismului (membrii sectei trec prin mai multe stadii de
pregătire, de la 1 la 7, în care se sacrifică animalele pentru sânge şi
se practică acte de zoofilie. Ultimul stadiu de iniţiere, cel cu
numărul 7, presupune dovedirea unei fidelităţi totale faţă de Satan,
prin sacrificii umane: crimă sau sinucidere. Succesul satanismului
în România se datorează cu precădere adepţilor din Ungaria şi
Republica Moldova, care au susţinut înfiinţarea Bisericii Sataniste.
Serviciul Român de Informaţii care a monitorizat pătrunderea
sectei în ţara noastră a constat că aceasta s-a produs în anul 1992,
iar trei ani mai târziu şi-a format cel mai puternic nucleu la
Constanţa. În ediţia de sâmbătă, 24 noiembrie 2007, ziarul
Adevărul prezenta primele mărturii ale prezenţei sataniştilor la
malul mării; ei îşi spun ,,Fraţii Stăpânului” şi se droghează cu
anioşa, un derivat al canabisului, adus din zona Cernobîlului. Cele
mai cunoscute locuri de întâlnire frecventate de adepţi fideli ai lui
Satan erau buncărele de pe Valea Portului.);
Biserica Luciferică;

99
Fraternitatea Albă Universală sau FBU (încurajează şi susţine
incestul, prostituţia, proxenetismul. În România funcţionează sub
fundaţia cu acelaşi nume şi are ca siglă o nouă formulă a semnului
astrologic al Vărsătorului. Sunt interesaţi de ,,războiul stelelor” şi
practică ,,yoga nutriţiei”. FBU apare în 1947, se prezintă drept o
şcoală iniţiatică, din familia new-age, care propune un ,,esoterism
sincretic". Mai exact, se susţine că, printr-un tratament iniţiatic
secret, discipolilor li se poate dezvălui cunoaşterea adevărurilor
ascunse. FBU respinge creştinismul şi consideră religia catolică o
sectă. Gruparea numără în Franţa (ţara cu cei mai mulţi membri)
20.000 de oameni, răspândiţi mai ales în zonele Var şi Ille-et-
Vilaine. Fraternitatea dispune de un patrimoniu funciar evaluat la
33 milioane franci.);
Războinicii regelui Hristos (sectă teroristă ucigaşă şi sinucigaşă);
Alianţa Apostolică Clandestină.
De asemenea, există şi secte apărute din mistica arabo-
persană, care sunt sâmburii acelor grupări care alcătuiesc astăzi
funadamentalismul şi fanatismul arab. Printre aceste amintim
Mărturia Credinţei Bah’îe, fondată de un iranian după 1800.
Din ea s-au format mai târziu nenumărate grupări de mistică
arabo-persane, dar şi grupările şiite, sunite sau sik, pe care le
vom trata în capitolul următor.

Factorul religios în relaţia şiţi - suniţi

100
 Felul în care aceste două ramuri îşi rezolvă diferenţele
religioase este următorul: ,,Insurgenţii suniţi au reluat atacurile
împotriva şiiţilor, în două explozii separate aceştia omorând 81
de persoane”; ,,într-un alt incident, ce a avut loc la 96 de
kilometri nord de Bagdad, un alt insurgent a atacat o mulţime
de 100 de persoane ce participau la înmormântarea nepotului
unui politician şiit, omorând 32 de participanţi şi rănind
zeci”; ,,14 membri ai miliţiei şiite şi un poliţist au murit în
urma unei confruntări cu arabii suniţi la sud-est de Bagdad”;
,,În atentatele sinucigaşe din apropiere de o tabără americană
de lîngă aeroportul din Bagdad, 14 oameni şi-au pierdut viaţa.
În captială, în cursul mai multor explozii cel puţin 12 oameni
au murit. Între timp a crescut teama faţă de noi ciocniri
sîngeroase între şiiţi şi suniţi”; ,,cadavrele şiiţilor care au fost
împuşcaţi în cap şi aveau mâinile legate au fost descoperite în
apropierea unui rezervor de apă din Morariyah” 35. Cel puţin,
aşa redau buletinele de ştiri din toată lumea evenimentele care
se petrec între aceste două ramuri, din aceeaşi religie, dar de
orientări diferite.
Cum se face însă că aceste diferenţe religioase, culturale şi
politice s-au transformat în Irak într-un conflict deschis?
Unul dintre momentele care au aprins la cote nemaiîntâlnite
scânteia dintre cele două comunităţi este de dată recentă.
35
Deutsche Welle, BBC, CNN, mai 2006

101
Moscheea Al Askaryia de la Samara (Irak), unul dintre cele
mai importante lăcaşe de cult pentru gruparea şiită, a fost
distrusă în luna februarie a anului 2006 de un atac cu bombă.
Sub domul aurit, distrus aproape în întregime, se aflau
morminte ale urmaşilor profetului Mahomed, printre care şi al
celui de-al zecelea şi respectiv, al celui de-al unsprezecelea
imam. Tot aici, spun credincioşii şiiţi, se afla băiatul celui de-
al unsprezecelea imam. Potrivit tradiţiei, băiatul, cunoscut sub
numele de Mahdi (Muhammad al-Mahdi), al doisprezecelea
imam şi descendent al profetului, a fost ascuns de ochii
duşmanilor într-o pivniţă de sub casa tatalui său, care este
acum pivniţa de sub moscheea Al Askaryia. Copilul a dispărut.
Şiiţi cred că imamul ascuns nu a murit, ci se va întoarce la
sfârşitul lumii pentru a marca deschiderea unei noi ere în
istoria umanităţii.
Un alt factor ce a propulsat insurgenţele la o cotă alarmantă
este teama că o altă comunitate va ocupa poziţiile disponibile
în societate. Dacă luăm în considerare faptul că Irakul are o
rată a şomajului de 60% şi o situaţie economică dezastruoasă,
realizam cât de important este să faci parte dintr-o structură
socială care te recunoaşte şi-ţi facilitează accesul la locuri de
muncă, locuinţe şi siguranţa zilei de mâine. Mulţi dintre sunniţi
consideră că şiiţii îi exclud în mod deliberat şi atunci luptă
pentru a fi recunoscuţi.

102
 În măsura în care se poate ajunge vreodată la o
regionalizare, aşa cum a fost de fapt prevazută şi în noua
constituţie irakiană, în care provinciile au un rol important în
alocarea veniturilor de pe urma petrolului, sunniţii vor avea
probleme majore deoarece petrolul în Irak există doar în zona
Shi’a şi în zona kurdă. Sunniţii ar rămâne pe teritoriile de
mijloc unde nu există venituri directe de pe urma petrolului,
ceea ce îi va pune într-o situaţie de inferioritate şi din punct de
vedere economic, faţă de şiiţi.
Dacă ar fi să ne luăm după Biblia creştină, iată că găsim
ceva care seamănă izbitor cu ruptura care a apărut astăzi în
islam, luptele sângerose dintre şiţi şi suniţi. Aceste lupte s-ar
putea extinde în toată lumea arabă până în Egipt:
,,Domnul a răspândit în mijlocul lui un duh de ameţeală ca
să facă pe egipteni să se clatine în toate faptele lor, cum se
clatină un om beat şi varsă, chiar şi ţara lui Iuda va fi o groază
pentru Egipt: cum i se va vorbi de ea, se va îngrozi, din pricina
hotărârii luate împotriva lui de Domnul oştirilor.”36
În cadrul islamismului se disting două ramuri principale.
Una este ramura sunită, iar cea de a doua este ramura şiită.
Musulmanii suniţi constituie marea majoritate în comunitatea
lumii islamice. Termenul „sunna” înseamnă „calea” sau
„exemplul” şi se referă la exemplul profetului Mahomed.

36
Biblie, Isaiah, cap. 19
103
Astfel, toate grupările şi sectele islamice consideră Sunna (deci
pe Mahomed), împreună cu Coranul, sfintele scripturi ale
Islamismului, ca obligatorii. Deoarece înseamnă „calea”,
termenul „sunna” poate, de asemenea, să aibă scopul de a face
distincţia între musulmanii suniţi şi musulmanii şiiţi, care
urmează o cale alternativă.
Cele două ramuri principale ale islamismului diferă, în
principal, în credinţele în ceea ce priveşte succesiunea lui
Mahomed. Musulmanii suniţi cred că Mahomed a intenţionat
ca, prin consens, comunitatea musulmană să aleagă un
succesor, sau un calif, care să conducă teocraţia (împărăţia
pământească, aflată sub conducere divină) pe care a înfiinţat-o
el. Musulmanii şiiţi cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său,
Ali, ca succesor al său, şi că numai urmaşii lui Ali şi ai soţiei
sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea musulmană.
De asemenea, există diferenţe între cele două ramuri în ceea ce
priveşte interpretarea Coranului.
Doctrinele musulmanilor suniţi s-au format spre sfârşitul
secolului al IX-lea, iar teologia sunită s-a dezvoltat ca sistem
complet în timpul secolului al X-lea. În mare parte, ambele
dezvoltări au avut loc ca reacţii la mişcările schismatice
timpurii, cum ar fi mişcările Kharijiţilor, Mutaziliţilor şi
Şiiţilor. De exemplu, definiţa completă a suniţilor despre
musulmani a fost concepută ca o reacţie a extremismului

104
îngust al Kharijiţilor. Puternicul accent pus de suniţi pe
puterea, voinţa lui Dumnezeu şi determinarea sorţii omeneşti a
apărut ca o reacţie la insistenţa cu care Mutaziliţii puneau
accentul pe libertatea absolută a voinţei omului. Doctrinele
politice ale suniţilor au ieşit la iveală în lupta împotriva
adepţilor legitimismului îmbrăţişat de către şiiţi în disputa cu
privire la succesiunea lui Mahomed. În cadrul teologiei sunite
s-au dezvoltat diferite nuanţe de interpretare şi şcoli; totuşi,
tendinţa sunită este de a rezolva diferenţele minore între ele şi
de a afirma consensul comunităţii în probleme de doctrină.
Gruparea şiită s-a format pentru că urmaşii lui Ali erau
cunoscuţi ca Shia (partizani), sau şiiţi. Dar majoritatea
comunităţii musulmane, care urma Sunna (calea), respingea
doctrina Shia cu privire la succesiune.
Şiiţii şi-au format astfel doctrina infailibilităţii, lipsei
păcatului şi a dreptului divin de autoritate al descendenţilor lui
Ali, pe care îi numeau imami. Ultimul imam a dispărut în 880,
iar musulmanii şiiţi aşteaptă reîntoarcerea acestuia până în ziua
de azi, moment în care ei cred că se va face dreptate pe
pământ.
Imamul, după cum este considerat de către şiiţi, este un
izvor de înţelepciune, cu puteri politice şi religioase absolute.
Sub auspiciile speculate ale ultimului imam, liderii şiiţi
exercită o influenţă imensă. Probabilitatea ca ei să aibă o

105
abordare inovativă a problemelor religioase şi să sfideze
autoritatea politică e mai mare decât în cazul liderilor suniţi.
Adică, şiiţii sunt mult mai fanatici şi mai înverşunaţi decât
fraţii lor din aceeaşi religie, suniţii.
Astăzi, musulmanii şiiţi se găsesc majoritatea în Iran, iar un
număr destul de mare se găseşte în Irak, Siria, Liban, India,
Pakistan şi anumite părţi din Asia Centrală. Numărul lor total
depăşeşte 165 de milioane. La sfârşitul secolului al XX-lea,
câţiva lideri şiiţi, printre care şi liderul politic iranian Ayatollah
Khomeini, au sprijinit apropierea şi solidaritatea cu gruparea
sunită. După moartea conducătorului suprem al Iranului
disensiunile între cele două părţi au reapărut. De altfel, acela a
fost singurul şi ultimul moment în care cele două grupări
păreau deschise la un dialog.
Disensiunile acestea între cele două facturi ale lumii arabe
au existat şi în deceniile trecute şi în alte state, precum
Libanul. Iată cum s-a încercat aici împăcarea lor! Pe cât de
gravă era situaţia, pe atât era de ironică... Prevăzând parcă
dezastrul ce ar veni din dominaţia uneia sau alteia dintre
comunităţi, pe baza recensământului din 1932 în Liban s-a
stabilit o reprezentare echilibrată în conducerea republicii
potrivit căreia preşedintele ţării şi comandantul şef al armatei
erau obligatoriu creştini maroniţi, şeful guvernului era sunit,
preşedintele Parlamentului era şiit, iar vicepreşedintele grec

106
ortodox. Cu deficienţele de rigoare, pentru că nu exista
înţelegere între ei, legea a funcţionat până în 1975 când a
izbucnit războiul civil. De care a profitat apoi Siria pentru a-şi
extinde controlul asupra Libanului, menţinând trupe până în
2005 pe acest teritoriu. De altfel, Libanul în decursul secolului
XX era un adevărat produs dinamitard! Avea în componenţă
câteva zeci de grupări etnice religioase; era format din 42%
creştini – greci catolici, greci ortodocşi, siriaci catolici,
iacobiţi, copţi, bizantini, siriaci, armeni, toţi de tradiţie
orientală, şi catolici şi protestanţi, de tradiţie occidentală – şi
din 58% musulmani – şiiţi, suniţi, druzi, alauiţi, ismaeliţi –
precum şi dintr-o infimă populaţie evreiască. Ne putem da
seama de haosul de acolo!

De la religie la terorism
Terorismul de nuanţă fundamentalist-religioasă. Se
apreciază că în ultimul timp fundamentalismul islamist se
răspândeşte tot mai mult, devenind un real pericol pentru pacea
lumii, integralismul musulman transformându-se în păstor al
doctrinei islamice. Integraliştii musulmani consideră că lupte
trebuie să existe în toate ţările lumii, ei apreciind drept logice
şi inevitabile acţiunile teroriste şi de atentat. Din cauza
periculozităţii tot mai sporite a fanatismului religios musulman
şi înmulţirii actelor teroriste săvârşite de organizaţiile teroriste

107
 arabe, trebuie să ne preocupe tot mai mult combaterea acestui
flagel incendiar.
Fenomenul terorist din zona Orientului Mijlociu şi Apropiat
este întreţinut şi exacerbat de mişcarea fundamentalist-
islamică, ce militează, printre altele, pentru instaurarea unui
stat islamic mondial. Elementele cele mai radicale din această
mişcare propovăduiesc, în acest scop, ideea de „Jihad Islamic”,
admiţând ca „logice şi inevitabile” acţiunile teroriste şi de
atentat pe lângă organizaţia „Fraţii musulmani”, fondată în
Egipt încă din 1928. Iată că există discrepanţe şi între ramurile
islamiste, nu numai între islamişti şi lumea-ntreagă!
În epoca actuală au luat fiinţă şi alte organizaţii teroriste
extrem de periculoase, printre care cele mai semnificative sunt:
Hesbollah, Hamas, Jihadul Islamic Palestinian şi grupările din
Algeria şi Egipt, precum şi organizaţia Al Qaeda a lui Ben
Laden, Abu Nidal.37 După prăbuşirea turnurilor gemene din
SUA de la 11 septembrie 2001, „trenurile morţii” de la Madrid
(11 martie 2004), „metrourile şi autobuzele morţii” de la
Londra (7 iulie 2005) şi celelalte acţiuni teroriste care au
continuat să ţină planeta sub o continuă teroare, comunitatea
internaţională este pusă în faţa unui val de consecinţe tot mai
greu de gestionat, în condiţiile unei societăţi globalizate în
care ameninţările la adresa securităţii au căpătat caracteristici

37
Niţă Dan, ,,Terorismul – analiză psihosociologică”, Ed.Timpolis 1999
108
transnaţionale, iar teatrul operaţiunilor teroriste acoperă
întreagul glob.
Numai în anul 2004, terorismul internaţional a cunoscut o
creştere îngrijorătoare, numărul atentatelor fiind cu 38,9% mai
mare decât în anul 2003, bilanţul în vieţi omeneşti depăşind
2.700 de persoane decedate şi alte peste 9.500 de persoane
rănite. Victimele au fost selectate din rândul liderilor politici,
diplomaţilor, magistraţilor, ziariştilor, militarilor, poliţiştilor şi
altor funcţionari publici, dar ţintele lovite cu precădere au fost
cele neselectate, respectiv persoanele surprinse în locuri
publice aglomerate.
Analiza cazuisticii internaţionale a acţiunilor teroriste
desfăşurate în perioada ultimilor ani pune în evidenţă câteva
concluzii alarmante, respectiv:
- concentrarea atacurilor pe ţinte colective (şcoli, clădiri,
mijloace de transport) şi pe consecinţe având dimensiunile
dezastrelor;
- pregătirea şi coordonarea operaţiunilor în manieră
clandestină, inaccesibilă serviciilor de informaţii sau
structurilor informative antiteroriste specializate;
- imposibilitatea contracarării atentatelor, în pofida unui mare
grad de predicţie în ceea ce priveşte rata probabilităţii de
producere a acestora.

109
 La concluziile mai sus-menţionate mai trebuie adăugat şi
unul dintre paradoxurile societăţii democratice: respectul
drepturilor şi libertăţilor omului în cadrul acestor societăţi, a
devenit indiscutabil un avantaj net în favoarea tuturor celor
care ameninţă democraţia. Şi era de aşteptat!
Avertismentele de securitate în ceea ce priveşte primejdiile
teroriste viitoare sunt dintre cele mai pesimiste posibile: lansări
de arme chimice, lovituri nucleare, răspândiri de culturi
bacteriologice letale, provocarea de dezastre prin distrugerea
softurilor de control a unor activităţi de mare risc, atacuri
simultane asupra mai multor obiective din ţări diferite ş.a.
Cum s-a ajuns la o asemenea forţă a răului, desemnată
generic „terorism internaţional structurat”, capabilă să lovească
oriunde în lume?
Terorismul actual este unul de tip catastrofal care a depăşit
orice limită a raţionalităţii. El vizează valori fundamentale ale
unei anumite civilizaţii, fiind astfel îndreptat împotriva întregii
omeniri.
Deceniile şapte şi opt ale secolului trecut ne-au oferit
tabloul zguduitor al războaielor teroriste din Algeria, Congo,
Cipru, Nigeria, Pakistan, Vietnam, Chile, Grecia, Spania,
Uganda, India, Filipine, Africa de Sud şi Centrală etc. Terorişti
făcând parte din categorii diverse – anarhişti, stalinişti, maoişti,
troţkişti, castrişti, sionişti, fedayeni, catolici şi protestanţi,

110
 creştini şi falangişti, musulmani socialişti şi musulmani
fundamentalişti etc. – au terorizat şi terorizează încă planeta.
Către sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, Yonah
Alexander38 spunea: „Acum luptele teroriste nu se mai poartă
undeva în ţările îndepărtate, ci sunt aduse mai aproape de casă,
afectând oameni nevinovaţi şi instituţii”. Acelaşi reputat analist
al fenomenului terorist internaţional din secolul XX mai
sublinia: „Cele mai alarmante perspective sunt situaţiile în care
teroriştii ar obţine şi folosi mijloace nucleare de intimidare
folosite pentru şantaj sau chiar pentru a devasta oraşe şi ţări
întregi. Proliferarea armelor nucleare şi condiţiile de securitate
precare în care acestea sunt păstrate de cele mai multe ori, pot
transforma aceste perspective în realitate”. „Tehnica modernă
a pus la dispoziţia teroriştilor şi o altă posibilitate care nu
exista în trecut, anume aceea a intercomunicaţiilor intensificate
peste graniţele naţionale. Colaborarea între grupuri cu aceeaşi
orientare ideologică şi chiar între cele cu filozofie şi interese
politice diferite, a crescut rapid şi substanţial” (…).
Şirul avertismentelor continuă: „Violenţa curentă s-a extins
şi asupra unor ţări neutre, precum şi asupra cetăţenilor unor

38
Profesorul Yonah Alexander este recunoscut drept unul dintre cei mai
importanţi cercetători plan mondial în domeniul terorismului şi contra-
terorismului. Este directorul Centrului internaţional pentru studii în domeniul
terorismului din cadrul Potomac Institute, Arlington; conduce şi Centrul
inter-universitar pentru studierea terorismului şi este cercetător principal la
George Washington University. Ascris peste 90 de cărţi care au devenit
adevărate lucrări de referinţă.
111
state neimplicate şi s-a răspândit (…) ca o boală contagioasă
faţă de care nicio stricteţe nu este imună”.
Care ar putea fi reacţia umanităţii în faţa unor astfel de
pericole? Ce ar trebui să aştepte? Ce strategie de apărare poţi
să adopţi împotriva inamicului care te atacă fără declaraţie
formală de război, fiindcă toţi cei care nu-i sunt aliaţi îi sunt
duşmani? Cum pot apăra statele democrate drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor lor, cu precădere
dreptul la viaţă şi siguranţa propriei persoane? În terorism,
regula a fost neselectivitatea ţintelor. Nu este, însă, mai puţin
adevărat, că soluţia reală a acestui flagel, parte intrinsecă a
istoriei, nu este contra-lovitura, ci eradicarea surselor sale
politico-economice.
Acţiunea în cooperare pentru prevenirea efectelor formelor
de exprimare teroristă, trebuie să fie focalizată obligatoriu
asupra combaterii cauzelor generatoare (conflictele etnice
explozive sau pe cale de a izbucni, violenţele religioase,
discrepanţele importante de educaţie şi cultură, economiile
nefertile, criminalitatea organizată, proliferarea amelor de
distrugere în masă). Comasarea eforturilor comune în această
direcţie trebuie să reprezinte un răspuns unitar al factorilor
politic, diplomatic, juridic, poliţienesc şi, nu în ultimul rând, al
comunităţii informative.

112
 Experienţa în domeniu a comunităţii informative
internaţionale dovedeşte că prevenirea prin cooperare este
esenţială, iar la un posibil succes pe această dimensiune ar
putea contribui, prin excelenţă, informaţia. Doar aşa ar putea fi
combătut orice eveniment de tipul celor de mai jos:
- august 2001: a fost comis un atentat sinucigaş la Haifa, de
către un membru al grupării integriste „Jihadul Islamic”. Actul
terorist a avut loc într-o cafenea din apropierea unui centru
comercial de pe strada Ben Gurian, o arteră de obicei foarte
aglomerată. Atentatul s-a soldat cu 15 persoane rănite.
- august 2001: cel puţin 19 morţi şi 20 de răniţi a fost bilanţul
atentatului sinucigaş din plin centrul Ierusalimului de Vest într-
o pizzerie din reţeaua Sbarro. Atentatul a fost revendicat, mai
întâi la Amman, apoi la Beirut de mişcarea integristă „Jihadul
Islamic”.
- septembrie 2001, o maşină – capcană şi un dispozitiv
exploziv plasat într-un vehicul, au fost detonate simultan, în
două cartiere de la periferia Ierusalimului. Atentatul s-a soldat
cu rănirea mai multor persoane.
Atentatele menţionate, dar mai ales cele comise în noaptea
de 1 spre 2 decembrie 2001, considerate fără precedent în
istoria Israelului, soldate cu peste 30 de morţi, nu par o
surpriză, atâta timp cât Brigăzile Ezzedine Al Qassamm,
ramura armată a Hamas, îşi afirmase intenţia de a trece la

113
acţiuni împotriva Israelului în ziua în care „asasinul Sharon”
va prelua conducerea guvernului Israelian.
Demn de reţinut pe linia radicalizării fundamentalismului -
religios este apariţia lui Ossama Ben Laden, socotit drept un
coşmar al serviciilor secrete americane, numărul unu pe
celebra listă „most wanted” a FBI.. Pentru prinderea „şeicului
terorii” sau „şeicului negru”, guvernul american a cheltuit
milioane de dolari, însă începutul noului mileniu l-a găsit încă
în viaţă, sănătos şi în libertate.
La începutul anilor ‘90, Ben Laden a înfiinţat organizaţia
„Al Qaeda”, prin intermediul căreia a recrutat, de-a lungul
anilor, luptători pentru cauza islamică, formând celule
teroriste, cu predilecţie în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord,
dar şi în Asia de Est, Europa şi America de Nord.
Ceea ce îi îngrijorează cel mai mult pe funcţionarii CIA este
versatilitatea lui Ben Laden. Reţeaua sa teroristă este extrem de
flexibilă, celulele fiind organizate semiautonom, ascunzându-
se de regulă sub faţada unor asociaţii onorabile. În numele
victoriei Islamului, acesta foloseşte ultimele cuceriri
tehnologice ale Occidentului, cum ar fi aparatura de
comunicaţii ultramodernă sau site-urile de internet criptate.
Ţintele strict etnice sau religioase sunt numeroase,
comunităţile evreieşti din Europa au fost astfel în mod deosebit
vizate de grupurile extremiste, din categoria celor de tip Al-

114
Qaeda: în iulie 1980, la Anvers, un atentat prin aruncare de
grenadă are loc în cartierul bijutierilor de diamante contra unor
tineri evrei ortodocşi (1 mort şi 20 de răniţi); 21 octombrie
1981, un nou atentat împotriva cartierului bijuterilor (3 morţi,
106 răniţi) etc. Teoria pe care o au aceste organizaţii religioase
extremiste este cu mult peste puterea de înţelegere a celor care
nu fac parte din ele. Spre exepmlu, cei din organizaţia Hamas
nu consideră că autorul atacului ar fi comis suicid. El este
perceput ca un ,,shahid”, adică un martir care a crezut în
îndeplinirea unui ordin divin, ,,Jihad” sau ,,Război Sfânt”.
(astfel, acţiunea lui este numită în arabă Istishihad). Atacul
sinuigaş aduce familiei shahidului recompense substanţiale.
Cei mai mulţi shahizi au un statut social scăzut. Shahidul îşi
îmbunătăţeşte după moarte statutul social şi pe cel al familiei
sale.
Familiei shahidului i se aduc onoruri şi laude şi primeşte
recompense financiare (de obicei câteva mii de dolari).
Suplimentar la misiunea religioasă şi recompensele pe care le
primeşte familia, shahidul are şi alte avantaje personale
(conform credinţei sale), incluzând:
- viaţă eternă în paradis;
- permisiunea de a vedea faţa lui Allah;
- dragostea a 72 de virgine care îl vor sluji în paradis;

115
 - privilegiul de a promite viaţa în paradis pentru 70 din rudele
sale.
Redăm mai jos testamentul lui Hisham Ismail Abd El
Rahman Hamed, un terorist sinucigaş care a detonat
explozibilul pe care-l purta în noiembrie 1994 la Nezarim (în
sudul Fâşiei Gaza), ucigând trei ofiţeri I.D.F. şi rănind doi
israelieni şi patru palestinieni: ,,Dragă familie şi prieteni! Scriu
asta cu lacrimi în ochi şi tristeţe în inimă. Vreau să vă spun că
plec şi vă cer iertare pentru că am decis să-l văd pe Allah astăzi
şi această întâlnire este mult mai importantă decât să trăiesc pe
acest pământ...”39
Alt terorist sinucigaş – Salah Abed El Hamid Shaker – care
a murit împreună cu un alt shahid la Beit Lid (în centrul
Israelului) în ianuarie 1995, omorând 18 israelieni şi rănind alţi
36, a scris în testament: „Mă voi răzbuna pe fiii maimuţelor şi
porcilor – sioniştii infideli şi inamicii umanităţii. Îl voi întâlni
pe fratele meu Hisham Hamed şi pe distinsul meu profesor,
Hani El Abed şi pe ceilalţi shahizi şi sfinţi din paradis. Vă rog
iertaţi-mă...”40
Toate acestea constituie factori încurajatori pentru
credincioşii fundamentalişti care iniţiază atacuri sinucigaşe,
care primesc bani pentru ele şi care se consideră adevăraţi
martiri pentru actele pe care le săvârşesc.
39
Florentin Scaleţchi, ,,Securitatea Comunitară”, Ed. Antet, 1999
40
Florentin Scaleţchi, ,,Securitatea Comunitară”, Ed. Antet, 1999
116
 Atunci când există recompense religioase, naţionaliste,
economice, sociale şi personale pentru acest tip de acţiune, nu
ne mirăm că Hamas şi Jihadul Islamic nu întâmpină dificultăţi
în recrutarea de voluntari pentru astfel de misiuni sinucigaşe.
Concentrându-ne atenţia asupra atacurilor sinucigaşe
conduse de Hamas asupra ţintelor israeliene, observăm un
număr de caracteristici comune ale shahidului care servesc la
conturarea unui profil al teroristului sinucigaş. Acestea includ:
- tânăr – de obicei între 18 şi 27 de ani;
- de regulă necăsătorit, şomer şi dintr-o familie săracă;
- de obicei a absolvit liceul;
- cei mai mulţi erau studenţi devotaţi în centrul de instruire
fundamentalist–islamic din Gaza şi West Bank (Malul de Vest)
conduse şi finanţate de Hamas.
Unii dintre shahizii arestaţi de Israel în trecut şi-au exprimat
dorinţa de a răzbuna moartea sau rănirea provocată de
israelieni unei rude sau a unui prieten. Motivul pentru
comiterea unui atac sinucigaş pentru cei mai mulţi shahizi este
în primul rând fanatismul religios combinat cu extremismul
naţionalist şi dorinţa de răzbunare, dar nu neapărat disperare
personală.
De obicei shahidul nu se oferă voluntar pentru misiune.
Shahidul poate fi selecţionat de profesorii din moschei şi din
centrul de instruire din Gaza şi Malul de Vest şi apoi convins.

117
Cei mai devotaţi studenţi sunt triaţi după o examinare atentă de
către profesori şi după o cunoaştere îndelungată. Întotdeauna,
shahidul este ales de către organizatorul atacului pe baza unei
studieri anterioare şi nu se racolează la întâmplare.
După ce shahidul potenţial este găsit, acesta participă la un
antrenament de durată pentru a i se testa performanţele şi
aptitudinile în condiţii de stres şi în situaţii în care viaţa îi este
ameninţată. Doar cursanţilor care sunt dispuşi să ducă
misiunea până la capăt şi sunt stăpâni pe sine li se va permite
să treacă la nivelul următor.
Ulterior shahidul ,,dispare” de la locuinţa sa fără să-şi ia
rămas bun, în timp ce începe un antrenament intensiv care
durează câteva zile pentru a învăţa să folosească explozibilul şi
pentru a-şi însuşi aspectele operaţionale ale misiunii. În acest
timp shahidul trece şi printr-un proces de purificare fizică şi
psihică. Nici chiar serviciile de securitate nu au asemenea
stadii de pregătire pentru oamenii lor.
Unii dintre teroriştii care au fost antrenaţi să devină shahizi
au povestit că la acest nivel au fost duşi într-un cimitir şi li s-a
spus să intre într-unul dintre morminte şi să stea câteva ore
pentru a-şi învinge frica.
În ultima zi dinainea atacului shahidul este foarte bine
antrenat, are creierul complet spălat, este dispus şi apt să
execute chiar de unul singur atacul sinucigaş. La acest punct el

118
scrie un testament în care îşi roagă familia să nu îl plângă,
deoarece nu a murit, ci mai degrabă a plecat într-o altă viaţă în
care va fi cu Allah – motiv de mândrie personală. De
asemenea, înregistrează o casetă video în care apare deghizat
(de obicei este îmbrăcat într-o uniformă I.D.F. sau, ironic,
haine tipic israeliene şi are barba rasă), spune o rugăciune
specială şi împreună cu colaboratorii săi se îndreaptă spre ţinta
viitorului atac plănuit.
Shahidul trasportă explozibilul, de regulă, într-un vehicul
sau, câteodată, pe bicicletă. Alteori, dispozitivul este ascuns
într-o geantă sau într-o vestă militară sub haină.
Explozibilul standarad cântăreşte pentru a putea fi cărat 3
până la 15 kg de T.N.T. şi poate fi confecţionat acasă. Pentru a
spori la maximum pagubele, cantităţi mari de cuie sunt deseori
împachetate împrejurul explozibilului. Dispozitivul de
detonare este foarte simplu, autorul putând să-l detoneze la
timpul potrivit chiar în condiţii de presiune.
Asemănătoare cu Hamas-ul este Organizaţia Libaneză
Hezbollah. Atacurile teroriste suicidare au început în Liban în
aprilie 1983. O grupare mică şi până atunci total necunoscută,
sub numele de Hezbollah a condus un număr de atacuri
sinucigaşe împotriva unor ţinte occidentale. Primul atac a vizat
ambasada americană din Beirut, urmat de atacuri asupra
cartierului general al Marinei Americane şi a Forţei

119
Multinaţionale Franceze, în octombrie 1983. Ultimele două
planificări s-au desfăşurat simultan, în urma cărora au rezultat
300 de victime şi zeci de răniţi.
După retragerea forţelor occidentale din Liban, Hezbollahul
şi-a redirecţionat atacurile asupra forţelor armate israeliene. De
aici înainte Hezbollahul a diminuat folosirea acestui „modus
operandi” la un atac pe an, sau chiar mai puţin.
Scopurile misiunilor suicidare executate de organizaţia
Hezbollah s-au schimbat şi s-au dezvoltat pe parcursul
timpului. Iniţial Hezbollah-ul era interesat să-şi construiască o
imagine bazată pe putere. Din moment ce până atunci era o
grupare mică şi puţin cunoscută chiar şi în Liban, introducerea
acestui nou şi devastator „modus operandi” a servit scopului
său de obţinere a unei publicităţi locale şi globale, care a
început să creeze teamă. Hezbollah reprezintă pentru patronii
săi iranieni şi o imagine valoroasă a răspândirii revoluţiei
islamice, unul din scopurile primordiale. Entuziasmul
teroriştilor şiiţi, neînfricaţi şi gata să se sacrifice în orice
moment pentru apărarea celor „oprimaţi” a fost un instrument
propagandistic important pentru Iran şi Hezbollah.
Atacurile sinucigaşe executate de Hezbollah au reuşit într-
un final să gonească din Liban forţele O.N.U. de menţinere a
păcii. Atacurile au determinat armata israeliană să se retragă
din centrul Libanului pe o fâşie îngustă din sud. Acestea au

120
 servit şi ca o armă pentru răzbunarea împotriva Israelului.
După ce forţele aeriene israeliene l-au ucis pe secretarul
general al organizaţiei Abas Musawi, organizaţia a executat un
alt atac sinucigaş împotriva ambasadei israeliene din Buenos
Aires (martie 1992), ucigând 29 de persoane şi rănind 200.
În prezent, în lumea arabă, legea islamică face imposibilă
acceptarea cerinţelor ONU în acel spaţiu, având ca implicaţii
majore respingerea civilizaţiei occidentale şi a fenomenului de
globalizare, după cum au observat specialiştii în terorism:
,,Acest fenomen social s-a manifestat în mod constant în lumea
arabă şi s-a accentuat după căderea regimului totalitar irakian
condus de Saddam Hussein, anulând dialogurile
diplomatice.”41 Aproape toţi cercetătorii şi analiştii din
domeniu, ca să nu mai amintim de politicieni sau reporteri, par
să vadă dezvoltarea terorismului islamic din ultimul deceniu ca
pe un fel de ,,nou terorism”. Şi această teorie este justificată în
parte – ciudat - de dezmebrarea Uniunii Sovietice şi a
sistemului mondial socialist. Căderea URSS (unul din marii
finanţatori alături de ţările din lagărul comunist pe care le
controla, al mişcărilor extremiste de ,,eliberare naţională”) a
fost văzută de islamici ca o victorie asupra Regatului
Diavolului, un triumf care reprezintă un adevărat simbol al
unui nou succes al Jihadului. Deşi este un paradox, dacă ne
41
Terorismul azi, revisă lunară de specialitate în domeniul terorismului, vol I,
an I, iulie 2006, pag. 77
121
gândim că URSS şi fostele state comuniste, printre care şi
România, acordau arabilor sprijin miltar şi logistic şi pregăteau
viitoarele cadre de conducere a mişcărilor. Înainte de anii ’80
pe vremea când Nicolae Ceauşescu întreţinea bune relaţii cu
aceştia, ca ţară socialistă ce eram, în actualul poligon de la
Cincu (de lângă Făgăraş) din judeţul Braşov (care va deservi
de acum ca bază de antrenament pentru trupele NATO), viitorii
terorişti arabi se antrenau de zor. Potrivit specialiştilor militari,
poligonul de la Cincu este perfect pentru trageri de infanterie şi
de artilerie (de altfel în toamna lui 2007 s-a desfăşurat aici cel
mai amplu exerciţiu-manifest din istoria armatei române,
MILREX 07). Aici, în locul în care se vor antrena americanii,
s-au antrenat trupe din ţări arabe. Ceauşescu, în baza prieteniei
între popoare, dar mai ales a celei cu Yasser Arafat, a acceptat
ca trupe din ţările arabe şi din Africa să fie antrenate în bazele
de instrucţie din ţara noastră. Poligonul are o suprafaţă de peste
100 kmp şi se întinde pe teritoriul administrativ al judeţelor
Braşov şi Sibiu.
În anul 2005, exact în anul în care se semna contractul
pentru poligoanele româneşti care vor deservi trupele NATO,
ziarul Cotidianul publica un articol despre fanaticii palestinieni
care se antrenau lângă Făgăraş: ,,Cursurile durau între trei şi
şase luni, după care luptătorii primeau un atestat. Pentru ei, nu
documentul era important, ci dorinţa de a contribui la formarea

122
 statului palestinian şi de a elibera teritoriul de evrei. Cei mai
mulţi dintre cursanţi erau de fapt luptători exersaţi, care
participaseră deja la acţiuni de gherilă. De fapt, ei veneau în
România nu neapărat ca să fie instruiţi, ci pentru a se antrena
în baza pusă la dispoziţie de Ceauşescu. Liderul palestinian îi
proteja pe aceştia trimiţându-i aici. Îi ferea de represalii. Pentru
că efectiv nu aveau ce învăţa la noi. Erau toţi foarte bine
pregatiţi şi, în mare parte, erau veterani ai luptelor de gherilă.
Unii au ajuns chiar să facă şi Academia Militară de la
Bucureşti. (...) Erau atât de antrenaţi, încât ocheau, fără prea
mari probleme, o monedă de 25 de bani de la circa 30 de
metri“.42

Stimulenţii conflictelor religioase

Factorii care stimulează şi agravează conflictele de tip
religios sunt economici, sociali, lingvistici, culturali, religioşi
şi teritoriali. Ordinea este aleatorie! Amintim de:
- instituţii politico-administrative ineficiente, slabe, corupte,
chiar nefuncţionale;
- existenţa unei polarităţi a sistemului politic – cristalizarea
şi funcţionarea unei puteri centrale exclusiviste;
- intervenţii externe – armate, politice, religioase, terorist-
fundamentaliste – în state sau complexe regionale de securitate;

42
Cotidianul, 10 Decembrie 2005
123
- tradiţia istorică – de ce n-au renunţat evreii la iudaism în
toate secolele cât au fost împrăştiaţi prin lume?
- gradul slab de materializare a coerenţei economico-sociale
– decalaje sociale grave, regionalism, antagonisme religioase şi
etno-culturale;
- diferenţe de status;
- un grad ridicat de ,,inamiciţie” între diverse grupări etno-
religioase, între graniţele unui stat, între ţări sau între provincii din
ţări diferite;
- slăbiciunea unui regim democratic extrem de permisiv şi
letragia opiniei publice;
- aşteptări lipsite de realism ale unor grupări religioase sau
etno-culturale şi religioase, cu percepţii neadevărate ale
ameninţărilor şi oportunităţilor;
- degradarea ori prăbuşirea totală a aşteptărilor unor grupuri
religioase;
- voinţa acută şi inexplicabilă de conflict.
Toate acestea pot fi combinate până la o identificare nereală
cu momentul de apogeu al izbucnirii unui asemenea conflict,
adică momentul când o religie sau o doctrină religioasă devine
formă de politică. Şi asta este generată cel mai adesea de
,,existenţa într-un spaţiu, la un moment dat, a unor puternice
discriminări religiose; combinarea discriminărilor religioase cu
cele etno-culturale şi politice şi cu decalajele economico-

124
 sociale; prozelitismul religios agresiv şi violent;
fundamentalismul religios, cu precădere islamic.”43
În ce priveşte prozelitismul religios, acesta a devenit atât de
important în ultimul secol, încât unele state şi-au înfiinţat
centre şi instituţii speciale, menite să monitorizeze atent sau să
stopeze, în limitele legii, ascensiunea fenomenului. Aşa de
pildă, în Germania şi Franţa, guvernele sunt din ce în ce mai
atente la evoluţia sectelor şi la tensiunile pe care le poate
genera fenomenul religios agresiv, cu tentă de fanatism. În
ultimul timp şi în Germania şi Danemarca au apărut asemenea
instituţii de supraveghere şi informare privind factorul religios
provocator, agresiv şi subversiv.
În primăvara lui 2006 şi Parlamentul României, la iniţiativa
deputatului PRM, Ioan Aurel Rus, a votat o modificare a Legii
Cultelor, după care s-a revenit asupra ei, la indicaţiile Comisiei
Helsinki, cum că modificările aduse ar îngrădi libertatea de
exprimare. Iniţial, parlamentarii români au decretat că
„prozelitismul abuziv desfăşurat de o persoană sau cult de
natură a încălca dreptul la intimitate al individului, libertatea
de gândire sau de conştiinţă - care utilizează metode şi tehnici
psihologice agresive de persuasiune sau promiterea şi oferirea
de bani în scopul atragerii de noi adepţi, constituie infracţiune
ce se pedepseşte cu amendă sau cu închisoarea de la şase luni
43
Terorismul azi, Revistă lunară de specilaitate în domeniul terorismului, vol.
I, an I, iulie 2006, pag. 76
125
la trei ani”. De teama unei sancţiuni din partea Curţii Europene
a Drepturilor Omului, amendamentele au fost retrase. Situaţia a
avut un precedent în Grecia, care a fost sancţionată când a
aplicat aceeaşi legislaţie anti prozelitism. Singura interdicţie
agreată şi considerată legitimă de Curtea de la Strasbourg
vizează agresarea religioasă a persoanelor aflate în condiţii de
subordonare. Dacă am căuta exemple, în ţara noastră aşa-
numitul prozelitism abuziv - in sensul Strasbourg-ului - se
practică doar în interiorul unităţilor militare, prin ridicarea de
biserici, dar corespondentul nu este întocmai identic, numai în
măsura în care soldaţii sunt percepuţi în slujba statului, deci
subordonaţi. Dacă nici legislaţia europeană nu este prea
permisivă în sancţionarea mijloacelor grave la care apelează
membrii anumitor grupări, cum am putea noi indivzii, simpli
cetăţeni, să luăm atitudine legală împotriva lor?!
Însuşi Patriarhul Daniel al României a acuzat acest
prozelitism exacerbat, care nu numai că slăbeşte rezistenţa unei
religii şi ajută la formarea unor diverse grupări prin atragerea
de adepţi, dar este şi un obstacol în calea mişcării ecumenice.
Cu atât mai mult cu cât ecumenismul în sine nu a pornit la
drum cu mari şanse de reuşită! Mişcarea ce îşi propune
unificarea cultelor creştine prin dialog teologic nu a evoluat
prea mult din momentul apariţiei ei. Aşa s-a întâmplat că la cea
de-a treia Adunarea Ecumenică din Europa, desfăşurată în

126
septembrie 2007 la Sibiu – pe vremea aceea oraşul deţinea
statutul de capitală culturală europeană alături de Luxembourg
– toate cultele şi-au organizat în ultima zi a evenimentului
slujbe religioase în bisericile proprii. De remarcat, fiecare cult
cu slujba lui! Iar Papa Benedict nici măcar nu a ajuns la cea
mai importantă mişcare de unificare pe care o propovăduieşte!
Şi cu care este de acord numai dacă s-ar putea uni toate
bisericile sub cupola suvernaităţii Vaticanului!

Măsuri întreprinse împotriva terorismului la nivelul unor

organisme internaţionale
Problema terorismului internaţional, precum şi necesitatea
combaterii lui, au constituit teme majore aflate pe masa de
lucru a O.N.U. şi a Comitetului Special al Adunării Generale,
creat în acest scop. Astfel, Comisia Juridică a O.N.U. a fost
intens preocupată de stabilirea unor măsuri eficiente pentru
securitatea diplomaţilor, deoarece aceştia sunt în mod prioritar
vizaţi de grupurile teroriste. În acest sens, Comisia a lansat
tuturor ţărilor membre O.N.U., un apel pentru cooperare
corectă şi reală în domeniul combaterii şi prevenirii faptelor de
natură teroristă, apreciind că prevederile Convenţiei de la
Viena din 1961, privind imunităţile şi privilegiile diplomatice,
au devenit nesatisfăcătoare şi, în plus, încă nu toate statele au
aderat la ea.

127
 De asemenea, aceleaşi organisme au solicitat statelor
membre să-şi onoreze obligaţiile ce le revin, în baza dreptului
internaţional, de a nu organiza, instiga, sprijini sau participa la
acte teroriste în alte ţări, recomandându-le, totodată să
coopereze între ele în vederea prevenirii şi combaterii
terorismului, precum, şi pentru prinderea, extrădarea sau
judecarea făptuitorilor unor asemenea acte, prin intensificarea
schimbului de informaţii şi încheierea unor tratate.
În anul 1984, la iniţiativa U.R.S.S., Adunarea Generală,
O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr.39/159 intitulată
Inadmisibilitatea politicii terorismului de stat şi a oricăror
acţiuni de stat vizând subminarea social-politică în alte state
suverane. Prin această Rezoluţie sunt condamnate politicile şi
practicile de terorism în relaţiile dintre state şi se cere acestora
să nu întreprindă nici o acţiune de intervenţie militară şi
ocupaţie având drept scop schimbarea prin forţă sau
subminarea sistemului social-politic al statelor, destabilizarea
şi răsturnarea guvernelor acestora. La votul asupra rezoluţiei s-
au abţinut un număr de 30 de state, între care S.U.A., Israelul,
unele ţări din Europa Occidentală şi America Latină. Pretextul
invocat pentru abţinere a fost acela că ar fi clar ce se înţelege
prin noţiunea de ,,terorism de stat”, iar principiul nefolosirii
forţei consacrat prin Carta O.N.U. este suficient pentru a
incrimina actele prevăzute în rezoluţie.

128
 În decembrie 1985, după o nouă serie de acte teroriste
Adunarea Generală a adoptat Rezoluţia nr.40/161 prin care
condamnă fără echivoc, drept infracţiuni, toate actele,
metodele şi practicile teroriste.
În sfârşit, la 18 decembrie 1985, Consiliul de Securitate
O.N.U. a adoptat în unanimitate, la iniţiativa S.U.A., Rezoluţia
nr. 52, prin care a condamnat categoric luările de ostatici şi
răpirile de orice fel şi a cerut să fie eliberate toate persoanele
răpite. Consiliul a declarat, totodată, că ţările pe teritoriul
cărora sunt deţinuţi ostatici sau persoanele răpite au obligaţia
să ia toate măsurile care se impun pentru eliberarea acestora şi
pentru a împiedica comiterea, în viitor, a unor acte identice.
Rezoluţiile Adunării Generale ale O.N.U. din anii 1981,
1983, 1985 si 1987 califică drept criminale şi condamnă ferm
toate actele, metodele, practicile terorismului, oriunde şi de
către oricine ar fi comise, în special, acele acţiuni care ar pune
in pericol relaţiile prieteneşti dintre state si securitatea
acestora. Rezoluţiile cheamă toate statele să ia măsuri necesare
la nivel naţional pentru eliminărea definitivă a terorismului,
prin armonizarea legislaţiilor naţionale cu convenţiile
internaţionale existente, respectarea obligaţiilor asumate,
prevenirea pregătirii şi organizării pe teritoriul lor a unor acte
teroriste îndreptate împotriva altor ţări.

129
 Rezoluţia nr.50/53 a fost adoptată de Adunarea Generală la
a 87-a şedinţă plenară din 11 decembrie 1995, privind măsurile
ce se impun pentru eliminarea terorismului internaţional.
O semnificaţie aparte are şi Rezoluţia nr. 1044 a Consiliului
de Securitate al O.N.U., care din ianuarie 1996 din iniţiativa
S.U.A., a hotărât unele sancţiuni împotriva Sudanului, acuzat
că sponsorizează şi sprijină terorismul de nuanţă
fundamentalist - islamică şi găzduieşte pe teritoriul său trei
dintre teroriştii care au încercat să-l asasineze pe preşedintele
Egiptului, Hosni Mumbarak, în iunie 1996, la Addis Abeba.
Rezoluţia cere autorităţilor sudaneze să extrădeze pe cei trei
terorişti şi să renunţe la sprijinirea şi facilitarea acţiunilor
teroriste.
Problema terorismului internaţional s-a aflat pe agenda
Consiliului de Securitate al O.N.U. şi în anul 1999. La 19
octombrie s-a întrunit sub preşedinţia lui Serghei Lazarov,
Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite care a
adoptat, în unanimitate, Rezoluţia 1269 (1999) - prin care
condamnă în mod categoric toate actele de terorism şi
metodele şi practicile teroriste, considerându-le criminale şi de
nejustificat, indiferent de motivele care le-au generat, de
formele de manifestare, de locul unde au fost comise sau de
autorii acestora, în special cele care constituie o ameninţare la
adresa păcii şi securităţii mondiale.

130
 La nivel regional, Uniunea Europeană şi NATO, prin ţările
membre, au dovedit o preocupare sporită de-a lungul existenţei
lor pentru cunoaşterea riscurilor şi ameninţărilor la adresa
securităţii comunităţii europene şi pentru edificarea unui
sistem de securitate global, viabil şi eficient. Analiza naturii
pericolelor şi riscurilor la adresa securităţii comunităţii
europene evidenţiază schimbările majore survenite în aceste
planuri. Semnificativă este menţiunea că securitatea aliaţilor
este determinată mai puţin de eventualitatea unei agresiuni
pregătită împotriva teritoriului aliat. Ea depinde mai mult de
consecinţele negative ale instabilităţii, care ar putea decurge
din dificultăţile grave economice, sociale şi politice, inclusiv a
rivalităţilor etnice şi litigiilor teritoriale cu care se confruntă
numeroase ţări din Europa de Est. Tensiunile care pot rezulta
nu sunt de natură să ameninţe în mod direct securitatea şi
integritatea teritorială a vreunei ţări, ci pot afecta stabilitatea
Europei în general prin conflictele armate care pot surveni, cu
efect direct asupra ţărilor comunitare.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht din
1992 şi includerea în articolul „k” a unor prevederi referitoare
la justiţie şi afaceri interne, au deschis calea unei strânse
cooperări a activităţilor antiteroriste în interiorul Uniunii
Europene. Simpla existenţă a unei baze legale pentru această
problemă nu este, totuşi, suficientă pentru rezolvarea tuturor

131
problemelor. Există în continuare chestiuni legate de protejarea
drepturilor omului, de dreptul la intimitate şi de respectarea
suveranităţii şi integrităţii naţionale a statelor membre. Aceste
aspecte constituie încă subiecte ale unor dezbateri fierbinţi în
cadrul unui proces menit să realizeze un sistem integrat de
schimb de informaţii, care să permită UE să-şi coordoneze
activităţile antiteroriste.
Pe linia iniţierii unor măsuri antiteroriste s-au constituit
instituţii internaţionale de luptă împotriva terorismului, după
cum urmează:
1. Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism,
Violenţă) format în 1976 la Luxemburg. Cu acel prilej,
miniştrii de Justiţie şi ai Afacerilor Interne din ţările
Comunităţii Economice Europene (Piaţa Comună) au decis să
dezvolte cooperarea în lupta împotriva terorismului. Din 1986,
S.U.A. participă activ ca observator la şedinţele trimestriale
TREVI privind măsurile specifice combaterii terorismului prin
cooperare şi colaborare conjugată la nivel internaţional.
2. Grupul de lucru Quantica (QWG) a cărui activitate se
caracterizează prin întâlniri anuale ale reprezentanţilor
agenţiilor de informaţii şi de aplicare a legislaţiei din ţările
membre UE şi Canada, Australia şi S.U.A.. Conferinţele se
derulează, având ca organizatori ţările membre pe principiul
rotaţiei. Tematica întâlnirilor cuprinde o agendă variată privind

132
terorismul, coordonarea investigaţiilor şi schimbul de
informaţii, precum şi elaborarea de documentare asupra
fenomenului terorist, respectiv asupra măsurilor antiteroriste.
3. Europol este sigla pentru Oficiul European de Poliţie
prevăzut de art. „k-1(9)” din Tratatul de la Maastricht şi din
Convenţia privind Europol. Reprezintă o instituţie
supranaţională creată pe baza Convenţiei privind Europol care
a fost semnată la 26 iulie 1995. Potrivit prevederilor
Convenţiei, principalele obiective ale acesteia se referă la
crearea cadrului de colaborare a statelor membre în baza art.
„k-1(9)” din Tratatul de la Maastricht în vederea îmbunătăţirii
eficienţei cooperării autorităţilor competente în prevenirea şi
combaterea criminalităţii internaţionale, violenţelor teroriste,
spălării banilor şi altor infracţiuni de acest gen.
În România, din luna aprilie 2004, prin Hotărâre a C.S.A.T.,
a fost instituit Sistemul Naţional de Alertă Antiteroristă,
mecanism care prevede stabilirea, pe baza unor indicatori
adecvaţi, a unor trepte de alertă antiteroristă, cu evidenţierea
măsurilor graduale ce se impun pentru fiecare situaţie în parte.
Sistemul naţional de alertă teroristă include cinci niveluri de
alertă teroristă, după cum urmează:
1. Alertă „VERDE” (nivel scăzut) – un atac terorist este
imposibil.

133
 2. Alertă „ALBASTRĂ” (nivel precaut) – risc scăzut de
producere a unui atac terorist.
3. Alertă „GALBENĂ” (nivel moderat) – este posibil un
atac terorist.
4. Alertă „PORTOCALIE” (nivel ridicat) – există o
probabilitate mare de producere a unui atac terorist.
5. Alertă „ROŞIE” (nivel critic) – un atac terorist este
iminent.

134
Capitolul III
Conflictul iudeo-islamic

De mii de ani religiile nu că nu merg una lângă alta sau una

pentru alta, ci una împotriva celeilate (a se vedea
mohamedanismul si mozaismul).44 Multe au fost conflictele
interreligioase şi puţine au fost încercările de comunicare,
apropiere sau ecumenice. Una dintre ramurile religioase care a
îndemnat într-o oarecare măsură la înţelegere, reconciliere şi
apropiere a fost catolicismul prin reprezentantul său până în
2005, Papa Ioan Paul al II-lea.
Papa Ioan Paul a devenit liderul spiritual al celei mai
extinse religii din lume în inima Războiului Rece. Climatul era
tensionat şi lumea polarizată între ,,zidul roşu al terorii” şi
44
Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscop al Sibiului, IPS Laurenţiu Streza
135
lumea liberă a Vestului. Poate situaţia nu era aşa de diferită de
Războiul împotriva Terorii. Diferenţa este că ,,teroarea roşie” a
fost înlocuită cu ,,terorismul.”
Ioan Paul a fost dedicat total dialogului interreligios,
devenind primul papă care să se roage atât într-o sinagogă cât
şi într-o moschee. Slujba simbolică de rugăciuni la Moscheea
Umayyad din Siria a avut loc cu câteva luni înainte de
evenimentele 9-11 şi este văzută ca un gest care semnifică
dedicarea Vaticanului pentru unitate. Ioan Paul a facut apel
neîncetat la pacea mondială şi s-a opus puternic invaziei
americane a Irakului. În timpul activităţii sale numărul de
catolici din întreaga lume a crescut cu peste 40%, de la 757 de
milioane la 1,1 miliarde.
De când a ajuns în vârful scării Vaticanului, Papa Benedict,
cunoscut înainte ca şi Cardinalul Ratzinger, a încercat să
continue misiunea lui Ioan Paul. El duce lipsa simţului gentil şi
diplomatic al lui Ioan Paul şi a introdus o precizie mai rigidă şi
ordonată în slujbele sale, etichetate de unii ca ,,tipice
germanilor.”
În cadrul unei slujbe la o universitate din Germania
cuvintele lui Benedict au declanşat o controversă majoră.
Benedict l-a citat pe Împăratul Bizantin din secolul al 14-lea
Manuel II Palaeologus care l-a descris pe profetul Mahomed
spunând: ,,Arătaţi-mi ce a adus nou Mahomed şi acolo veţi

136
 descoperi lucruri malefice şi inumane, precum porunca sa de a
răspandi cu sabia credinţa pe care a predicat-o.” Intenţia sa a
fost aceea de a condamna rolul violenţei din religie, dar
cuvântarea a declanşat proteste în lumea musulmană, multe
naţiuni musulmane cerând o retragere a afirmaţiilor şi o scuză.
Unii l-au criticat pe Papa pentru că a tras înapoi progresul făcut
de predecesorul său în încercarea de a uni diferenţele dintre
credinţele catolice şi islamice. În Irak, unii musulmani au ars o
figură a Papei. Website-urile al Qaeda, aşteptând parcă de mult
momentul, au declarat război bisericii.
Presa a relatat că Papa Benedict a fost un critic al
fundamentalismului islamist în trecut. El a cerut o încetare a
violenţei, alimentată de mişcările extremiste, dar a asigurat că
biserica doreşte să contruiască ,,poduri de prietenie.”45
Am relatat cele de mai sus pentru a arăta cât de uşor pot fi
provocaţi musulmanii sau cât de repede pot găsi ei o cauză
drept scuză pentru efectele religioase ce le vor provoca. Pentru
ei orice text scos din context devine pretext. Lumea arabă
poartă amprenta fanatismului şi a terorismului iar când în
ecuaţie intră religia iudaică, securitatea religioasă din Orientul
Mijlociu (figura 7) este grav periclitată. Ne-au demonstrat-o
anii de conflicte dintre Tel Aviv, Beirut, Damasc etc. Ca o
paranteză, putem spune că arabii şi evreii se urăsc atât de mult

45
The Epoch Times, 22.09.2006
137
încât la preliminariile campionatelor europene şi mondiale de
fotbal, evreii joacă în Europa. Ca să mergem mai departe, nici
arabii între ei nu se împacă deloc bine, şiiţii şi suniţii se
omoară reciproc din cauza fanatismului religos, lucru pe care îl
vom dezbate într-unul din subcapitolele ce urmează. Până
atunci, iată numai cîteva dintre motivele ancestrale de luptă
între comunităţile de evrei şi musulmani.

Fâşia Gaza
Situată la malul Mării Mediterane între Israel şi Egipt, Gaza
este o bucată de pământ de numai 40 de kilometri lungime şi
10 kilometri lăţime (figura 8). Zona depinde de Israel din punct
de vedere al alimentarii cu energie electrică. Îngusta fâşie era
unul dintre cele mai populate teritorii din lume. Aproximativ
1,4 milioane de palestinieni şi 9.000 de colonişti israelieni
numeau casă Fâşia Gaza. 33% din palestinieni trăiesc în
câmpuri de refugiaţi, finanţate de ONU, la limita subzistenţei.
După decenii de colonizare masivă a Israelului (între 1967 şi
1994), aplicate deopotrivă de guverne de dreapta şi guverne de
stânga, Fâşia Gaza va deveni, odată cu retragerea totală a
coloniştilor israelieni, un teritoriu ce va aparţine în întregime
palestinienilor.

138
 Dar Israelul, chiar dacă şi-a retras armata odată cu
evacuarea celor 9.000 de refugiaţi, continuă să controleze toate
graniţele şi intersecţiile din Fâşia Gaza.
În 2007 Israelul a decretat teritoriul din Fâşia Gaza drept
,,entitate ostilă”. Hotărârea a fost denunţată imediat ca o
pedeapsă colectivă de islamiştii din cadrul mişcării Hamas,
care au preluat controlul asupra acestui teritoriu palestinian la
15 iunie 2007. În ultimul timp aliaţii palestinienilor au devenit
şi ei ţintă a urii semite. Preşedintele Siriei46, acuzat că l-ar fi
ajutat pe şeful biroului politic al Hamas, Khaled Mashaal, a
fost deseori intimidat de evrei pentru că nu a vrut să dezarmeze
grupările palestiniene de pe teritoriul ţării sale.
Şi pentru ca relaţia să nu se detensioneze între cele două
state, în primele zile ale lunii ianuarie 2008, armata israeliană a
reluat raidurile aeriene în Fâşia Gaza. Schimburile de focuri
între soldaţii israelieni şi membri grupării Hamas au semănat
panică în rândul civililor. Pe străzi, femeile cu micuţii în braţe
au încercat să fugă din faţa gloanţelor, însă cel puţin şapte
copii cu vârste cuprinse între opt şi zece ani au fost ucişi în

46
Bashar Assad. Fiul lui Hafez Assad, fostul preşedinte legendar al Siriei,
Bashar (42 de ani) este la al doilea mandat, câştigat în 2007 pentru următorii
7 ani. Manifestă o poziţie deloc prietenoasă pentru Israel, motiv pentru care
solicită realipirea la Siria a Platoului Golan, ocupat de forţele israeliene în
Războiul de Iom Kipur din 1973. Bashar Assad a fost acuzat de nenumărate
ori de oficialităţile israeline că i-a ajutat pe palestinieni la răpirea soldaţilor
israelieni din Gaza şi Israelul a încercat să exercite presiuni asupra
preşedintelui sirian chiar prin intermediul Washington-ului.
139
timpul atacului. Două case suspectate că găzduiesc terorişti au
fost distruse în timpul raidurilor, o altă locuinţă a fost
dinamitată. Doi membri ai Jihadului Islamic au fost ucişi
împreună cu familiile lor. La rîndul lor, palestinienii au reluat
raidurile aeriene. Rachetele au avut drept ţintă graniţa cu
Israelul, în apropiere de un oraş din nordul ţării cu peste
120.000 de locuitori. Purtătorul de cuvânt al autorităţii
palestiniene a condamnat atacurile, iar un responsabil israelian
a precizat că ţara sa nu va tolera atacurile îndreptate împotriva
oraşelor sale.

Cisiordania şi Gardul de Separaţie

Situaţia Cisiordaniei este mult mai complicată, mai ales
pentru că, după colonizarea masivă de după 1967, acolo se află
mai bine de 400.000 de refugiaţi israeleni şi tot acolo este şi o
parte din Ierusalim. Peste 59% din teritoriu se află oficial sub
control civil şi de securiatate israelian. În plus, Israelul a
început în 2002 să construiasă un gard despărtiţor care să
împiedice pătrunderea palestinienilor în teritoriul israelian, din
motive de securitate (figura 9). Acest gard a născut mari
controverse şi sunt voci care spun că, după evacuarea
refugiaţilor, din unele colonii din Cisiordania, economia
viitorului stat palestinian va fi ucisă de blocajul impus de

140
israelieni. Aproape 2,3 milioane de palestinieni se află în
Cisiordania, iar viaţa acestora depinde în mare parte de munca
în Israel.
Zidul construit de evrei (îmbrăcaţi în veste antiglonţ
furnizate de societatea de construcţii care a executat lucrările)
taie sate în două, izolându-i pe ţărani de pământurile lor,
împiedicându-i pe tineri (palestinieni) să ajungă la şcoală.
Curtea Internaţională de Justiţie a condamnat aproape în
unanimitate acest zid al urii.
Cu ,,ajutorul’’ administraţiei americane Israelul controlează
Cisiordania. Populaţia din acest teritoriu este îngrădită până şi
din punct de vedere al comunicaţiilor în sistem de telefonie
mobilă. Israelul are patru reţele de telefonie mobilă, dar
palestinienii din Cisiordania şi Gaza deţin numai una. Aceasta
funcţionează din anii ‘90, cu aprobarea Israelului. Statul
israelian controlează toate frecvenţele pentru celulare din
Cisiordania şi Gaza. De la începerea violenţei dintre părţi în
2000, Ministerul Apărării din Israel a refuzat constant cererile
Palestinei de a pune la punct o a doua reţea, care să preia
cererile tot mai numeroase ale clienţilor.

Ierusalimul
Oraşul, aflat integral sub ocupaţie israeliană, este sâmburele
disputelor ancestrale dintre palestinieni şi israelieni. După

141
1967, atât estul, cât şi vestul oraşului sunt controlate de
israelieni. Ierusalimul este capitala religioasă a evreilor, însă
Israelul încearcă să o impună ca şi centru politic recunoscut
internaţional. Pe de altă parte, palestinienii cred că dreptul
asupra estului Ierusalimului le aparţine în mod indiscutabil.
Într-adevăr, ocuparea estului Ierusalimului din 1967 încalcă şi
în acest moment legile internaţionale. Dar în estul ,,oraşului
sfânt” se află cele mai importante situri religioase antice,
reclamate deopotrivă de musulmani şi evrei. Locul pe care s-a
aflat Templul Domnului, din care nu a mai rămas azi decât
Zidul Plângerii, este Sanctuarul Nobil pentru arabi. Situl
religios este atât de important pentru evrei pentru că este locul
pe care, în antichitate, au fost construite primele două temple
evreieşti şi se crede că acolo va avea loc judecata de apoi. Pe
de altă parte, şi pentru palestinieni şi musulmani, Sanctuarul
Nobil sau Esplanada Moscheilor are o imensă semnificaţie
religioasă. În Ierusalim se află şi Domul Stâncii, unde
musulmanii cred că profetul Mahomed s-a ridicat la cer şi a
fost învăţat de Dumnezeu unde şi cum să se roage.
Istoric vorbind, poziţia musulmanilor asupra Ierusalimului a
alunecat şi s-a modificat în concordanţă cu circumstanţele
politice. Într-un ciclu repetat de 6 ori de-a lungul a 14 secole,
musulmanii s-au concentrat asupra oraşului cand le-a folosit, şi
l-au ignorat în caz contrar. Numai când Ierusalimul a servit

142
teologiei musulmane sau scopurilor politice, oraşul a crescut în
stima şi emoţiile musulmanilor. Când aceste nevoi s-au redus,
interesul musulman a dispǎrut. Acest tipar ciclic s-a repetat de
6 ori de-a lungul a 1.400 de ani.
Arabii spun că Dumnezeu a ţinut cu ei şi că i-a educat prin
profetul lor să îi atragă la ,,adevărata credinţă” şi pe evrei. Spre
exemplu, în Koran se spune că Dumnezeu l-a instruit pe
Mahammed în anul 622 sǎ se roage cu faţa spre Ierusalim, iar
17 luni mai târziu l-a re-instruit sǎ se roage cǎtre Mecca.
Specialiştii arabi sunt de accord astăzi cǎ episodul cu
Ierusalimul a constituit un efort în van de a-i caştiga pe evrei
întru noua religie islamică.
În 1990, focalizarea islamicǎ asupra Ierusalimului a atins un
asemenea nivel încât arabii palestinieni au evoluat de la a
sǎrbatori Ierusalimul panǎ la negarea calitǎţilor lui sacre şi
istorice pentru evrei. Palestinienii pretind cǎ Templul lui
Solomon a fost construit de cǎtre Canaaniţi, cǎ vechii evrei
erau membrii ai triburilor de beduini, ca Biblia provine din
Arabia, cǎ Templul Evreiesc ,,se aflǎ în Nablus sau poate în
Bethlehem”, cǎ prezenţa evreilor în Palestina a luat sfârşit în
anul 70 al erei noastre şi că evreii de azi sunt descendenţi din
Khazarii Turci. Palestienienii au scris pe porţi şi pe ziduri că
,,Ierusalimul este arab”.

143
 Astăzi se vorbeşte foarte mult de ,,sionismul musulman’’47
care este mult mai puternic decât cel evreiesc. În timp ce evreii
par mai puţin fanatici în a păstra Ierusalimul, palestinienii
dobândesc acest fanatism religios într-un grad tot mai ridicat.
Sionismul musulman este în mod emoţional şi politic mai
înflǎcǎrat decât originalul evreiesc, lucru care a început să fie
observat de către analişti în ultimul deceniu.48

Inamicii Israelului, incontestabil inamicii SUA

Israelul în lupta sa împotriva lumii arabe are un ajutor de
nădejde, factor important în asigurarea sau destabilizarea
ordinii mondiale: Statele Unite ale Americii. În numărul 9 din
2006 al revistei Lumea, se prezintă studiul realizat de doi
cercetători americani49 cu privire la ajutorul pe care îl primeşte
Israelul din partea Americii. Cercetarea numită ,,Lobby-ul

47
,,Ziua Ierusalimului ” în Israel comemoreazǎ unificarea oraşului sub control
israelian în 1967, însă acest tribut a scǎzut în importanţǎ de la statutul de
sǎrbǎtoare naţionalǎ doar la unul de sǎrbǎtoare a comunitǎţilor religioase. În
contrast, versiunea musulmanǎ a ,,Zilei Ierusalimului” instituitǎ 11 ani mai
târziu, de cǎtre Ayatollah-ul Khomeini în 1979, atrage mulţimi de câte
300.000 de oameni şi serveşte ca platformǎ pentru cîştigarea de suport
concret în jurul lumii musulmane.
48
Conceptul de ,,sionism musulman" a fost folosit pentru prima dată de
analistul Khalid Duran în lucrarea ,,Children of Abraham: An Introduction to
Islam for Jews", The American Jewish Committee and Ktav, 2001
49
John Mearsheimser (profesor universitar de ştiinţe politice la Universitatea
din Chicago) şi Stephen Walt (profesor de relaţii internaţionale şi decal al
John F. Kennedy School of Gouvernemnt din cadrul Universităţii Hravard)

144
israelian conduce America” dezvăluie faptul că ,,de câteva
decenii bune şi în special de la războiul de şase zile, piesa de
rezistenţă a politicii americane în Orientul Mijlociu a fost
relaţia sa cu Israelul”. Se arată că după războiul de Yom
Kippur Washington-ul a furnizat sprijin statului evreu,
diminuându-l pe cel oferit altor state. Israelul a fost cel mai
important beneficiar al ajutorului economic direct şi al
asistenţei militare anuale, reprezentând per total cel mai mare
beneficiar de după cel de-al doilea Război Mondial, prin suma
totală de peste 140 de miliarde de dolari (suma nu mai este
actualizată din 2004). Israelul primeşte aproximativ 3 miliarde
de dolari pe an, adică o cincime din bugetul pentru ajutor
extern şi circa 500 de dolari anual pe cap de locuitor al ţării.
Această mărinimie e dureroasă mai ales datorită faptului că
Israelul este în prezent un stat bogat cu un PIB pe cap de
locuitor aproape egal cu cel al Coreei de Sud sau al Spaniei.
Alţi beneficiari îşi primesc banii prin vărsăminte trimestriale,
în timp ce statul evreu primeşte întreaga sumă la începtul
fiecărui exerciţiu bugetar, putând băga în buzunar inclusiv
dobânzile aferente. Fără srijinul american, Israelul nu putea
ţine piept lumii arabe în bătălia pentru religii şi teritorii. Nici
Statele Unite nu pierde prea mult de pe urma acestei asociaţii:
banii în America sunt deţinuţi tot de evrei… americani!
Aceştia fac lobby pe lângă Congres şi cele mai importante

145
instituţii, ca ţara lor de origine să nu îşi piardă aliatul. De altfel,
principala ţintă de atac a Statelor Unite (încă de pe vreme lui
Bush Senior) este lumea arabă. Scopul este dacă nu unul
declarat oficial, cel puţin dedus: petrolul şi ca paravan –
religia! America sprijină din principiu adversarii ţărilor arabe,
care au însă ca scop, lupta pentru religie şi teritoriu. Angrenată
colateral în această dispută, fără a-i diminua însă din plăcere,
America are o contribuţie importantă în războiul celorlalţi
autori: evreii şi musulmanii. Dacă partea evreiască are un
câştig prin alianţa cu un actor important în stabilitatea ordinii
mondiale sau destabilizarea – după caz -, lumea musulmană
câştigă prin fanatismul său. Acum şi-a îndreptat atenţia şi
înspre aliatul Israelului, după cum ne confirmă atentatul de la
World Trade Center, de la 11 septembrie 2001. Statele Unite
nu îşi îndreaptă ura numai înspre o parte a lumii islamice, trage
cu toată artileria în masa compactă; a prins o ură generală
pentru tot ceea ce înseamnă ,,putere musulmană”. Printre
propriile conflicte cu Irak-ul, Iranul, America mai dă câte o
mână de ajutor şi împotriva Palestinei, Siriei etc. Au de
câştigat din aceste acţiuni israelienii, care după ce au umblat
sute de ani împrăştiaţi prin toată lumea, nu mai vor să cedeze
nici un centimetru de pământ duşmanilor săi, palestinienii.
Alimentaţi cu o ură fanatică la rândul lor împotriva tutoror
celor care i-au asuprit şi prigonit înainte ca aceştia să aibă

146
propriul stat, evreii îşi revarsă acum toată ura înspre
palestinieni. Aceştia, la rându-le, susţin că teritorul actual al
evreilor nu le aparţine de drept; din cauza fostului popor ales,
mii de musulmani au fost mutaţi din casele lor cu câteva sute
de kilometri în altă parte. După cum am mai spus, locul pe care
s-a aflat ,,Templul Domnului”, din care astăzi se mai vede doar
,,Zidul Plângerii”, a fost şi ,,Sanctuarul Nobil” pentru arabi. Şi
iată cum religia sau lupta pentru ea a omorât până în ziua de
azi sute de mii de oameni! Bombardamente în temple şi
moschee, bombardamentele pe linia de demarcaţie Fâşia Gaza,
lupte de stradă între reprezentanţii celor două religii! La urma
urmei, nici nu ştii cine are cea mai mare dreptate! Până
musulamanii şi evreii se omoară între ei fără remuşcări, cei
care trebuie să stabilească încetarea focului şi retragerea din
teritorii, rămân stupefiaţi că nu ştiu cum să împartă dreptatea.
Ca să revenim la relaţia israeliano-americană, trebuie spus
că la începutul anilor ’90 şi mai ales după 11 septembrie 2001,
susţinerea de către Statele Unite a Israelului a fost justificată
prin afirmaţia că cele două state au fost ameninţate de grupuri
teroriste originare din lumea arabă şi musulmană şi de ,,state
ticăloase” care susţin aceste grupuri şi care sunt în căutare de
arme de distrugere în masă. Aceasta înseamnă nu numai că
Washington-ul trebuia să lase mână liberă Israelului în privinţa
palestinienilor şi să nu insiste asupra unor concesii până ce

147
teroriştii palestinieni nu sunt încarceraţi sau omorâţi, ci şi că
SUA ar fi trebuit să ţină cont de ţări precum Siria sau Iran.
Prin urmare, Israelul e perceput drept un aliat crucial
împotriva războiului terorismului, pentru că inamicii săi sunt
inamicii Americii. În realitate, Israelul reprezintă un fel de
handicap în acest război şi în efortul mai amplu al Americii de
a se ocupa de ,,statele ticăloase”. Terorismul nu reprezintă un
adversar unic, ci e vorba de o strategie utilizată de un mare
număr de grupări politice. Organizaţiile teroriste care ameninţă
Israelul nu ameninţă Statele Unite decât atunci când intervin
împotriva lor (ca în Liban în anul 1982). De altfel, terorismul
palestinian nu constă numai în violenţe dirijate din întâmplare
împotriva Israelului sau a Occidentului; în mare parte el
reprezintă şi un răspuns la campania prelungită a statului evreu
de colonizare a Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza. În studiul din
revista Lumea, cei doi cercetători arată că ,, a spune că Israelul
şi Statele Unite sunt unite printr-o ameninţare teroristă comună
ascunde o relaţie tip cauză-efect: SUA au o problemă cu
terorismul în mare parte pentru că sunt un aliat atât de apropiat
al Israelului şi nu invers. Susţinerea Israelului nu reprezintă
singura sursă a terorismului antiamerican, dar e importantă,
ceea ce face ca războiul să fie mai dificil de câştigat. Nimeni
nu se îndoieşte de faptul că cei din conducerea Al-Qaeda,
inclusiv Osama bin Laden, sunt motivaţi de prezenţa

148
 israelienilor în Ierusalim şi de situaţia dificilă a palestinienilor.
Sprijinirea necondiţionată a Israelului îi ajută pe extremişti să
atragă susţinere populară şi noi recruţi.”50
Cât priveşte pretinsele ,,state ticăloase” ale Orientului
Mijlociu, ele nu reprezintă o mare ameninţare la adresa
intereselor vitale ale SUA, ci doar în măsura în care reprezintă
o ameninţare la adresa Israelului. Chiar dacă aceste state
cumpără arme nucleare, ceea ce nu e de dorit, nici America,
nici Israelul nu pot deveni obiect de şantaj, deoarece cel care-l
predică nu-şi poate pune în aplicare ameninţările fără a suferi
represalii teribile. Pericolul de a-i aproviziona cu arme
nucelare pe terorişti e şi el îndepărtat, deoarece un stat ticălos
n-ar putea fi sigur că acel transfer nu ar putea fi detectat, fiind
blamat şi pedepsit în consecinţă.
Relaţia pe care o are cu Israelul îngreunează misiunea
americană de a se ocupa de aceste state. Arsenalul nucelar
israelian este unul din motivele pentru care o parte dintre
vecinii săi îşi doresc arme nucleare, iar a le ameninţa cu o
schimbare de regim nu face decât să contribuie la aceste
dorinţe.
Am arătat cum petrolul şi extremismul religios generează de
câteva zeci de ani conflicte în care au fost angrenate şi statele
ce nu aveau nici o miză în acest război.

50
Lumea, nr. 9, 2006, pag. 29
149
 După ce „ciocnirea civilizaţiilor" (crash of civilisations)
prezisă de Samuel Huntington51 în 1996 a devenit (în special ca
urmare a „fenomenului" 9/11) o „ciocnire a religiilor”, poate fi
observată în politica mondială o încercare de re-secularizare,
adică demersul politicii de a înlătura factorul religios din sfera
politică în ideea ascunsă că astfel se va înlătura o mare sursă de
conflict. Această viziune simplistă neagă însă faptul că
întotdeauna religia a constituit în primul rând un factor de
coeziune socială sau cel puţin ar fi trebuit... Din punct de
vedere al ştiinţelor sociale, religia este o construcţie a omului
şi va servi întotdeauna nevoilor acestuia, instrumentalizarea ei
în scopul aplanării conflictelor fiind o alternativă mult mai
viabilă decât eliminarea ei din sfera medierii conflictelor, aşa
cum încearcă America şi Israelul să înlăture islamismul...
,,Ciocnirea civilizaţiilor” este de fapt o ameninţare
crescândă ce rezultă din acutizarea conflictelor dintre ţări şi
culturi care se fondează pe credinţă religioasă şi pe dogmă. În
celebra sa lucrare, Samuel P. Huntington provoacă, cu
îndrăzneală, noţiunile realiste de putere şi securitate prin
51
Născut în 1927, este unul dintre cele mai populare nume ale politologiei
mondiale. Actualmente profesor la Harvard, Huntington a început să devină
cunoscut încă din deceniul al şaptelea al secolului trecut, odată cu publicarea
cărţii despre „Ordinea politică în schimbarea societăţilor“. Vârful de
notorietate îl atinge în anii ’90, atunci când îşi face publică teoria cu privire la
„ciocnirea civilizaţiilor“. Iniţial, un articol, devenit, la câţiva ani distanţ o
carte, „Ciocnirea civilizaţiilor“ îl face pe Huntington cunoscut ca autorul ideii
că secolul XXI va fi unul al civilizaţiilor, nu al naţiunilor-state.

150
sugerarea creşterii semnificative a culturii ca fiind relevantă
faţă de identitatea politică în tărâmul de azi al relaţiilor
internaţionale. Urmând ramura construcţionistă a teoriei
politice internaţionale, Huntington susţine că în lumea de după
Războiul Rece, cele mai importante distincţii dintre oameni nu
sunt de natură ideologică, politică sau economică. Ele sunt de
natură culturală şi religioasă. În timp ce statele naţionale vor
rămâne principalele unităţi de analiză în afacerile
internaţionale, comportarea lor va fi influenţată decisiv nu
neapărat de goana după putere şi bogaţie (aşa cum ar sugera
realismul), ci de preferinţele, asemănările şi deosebirile
culturale. Huntington defineşte civilizaţia ca fiind cel mai larg
nivel de recunoaştere cu care un individ se poate identifica,
una care se referă la valorile, normele sociale şi instituţiile care
conduc societatea. Huntington este atent în realizarea
diferenţelor dintre rasă şi civilizaţie: rasa nu este influenţată de
istorie, norme sociale şi valori aşa cum poate fi influenţată
civilizaţia, aşadar fiind posibil ca indivizi aparţinând aceleiaşi
rase să fie adânc diferenţiaţi de civilizaţie sau că indivizi din
rase diferite să fie uniţi de civilizaţie. Huntington admite că
civilizaţiile sunt flexibile, fără începuturi sau sfârşituri precise,
concrete. Cu toate acestea, el susţine că graniţele care împart
civilizaţiile ar putea fi ambigue însă ele sunt reale şi
importante. Civilizaţiile nu sunt structuri politice însă ar putea

151
reprezenta un numar de unităţi politice (mai multe naţiuni, mai
multe state… etc.). El susţine religia ca o unitate centrală a
caracteristicilor civilizaţiilor şi o foloseşte ca o variabilă în
identificarea câtorva din cele mai proeminante civilizaţii:
japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-americane şi chiar şi
africane.
Evaluarea „dosarului“ Islam-Occident îl determină pe
politologul american să pună un diagnostic lipsit de echivoc:
„problema esenţială a Occidentului nu este fundamentalismul
islamic, ci Islamul, o civilizaţie diferită, ai cărei membri sunt
convinşi de superioritatea culturii lor şi sunt obsedaţi de
inferioritatea puterii lor. Problema pentru Islam nu este CIA
sau Departamentul de Apărare al SUA, ci Occidentul, o
civilizaţie diferită, ai cărei membri sunt convinşi de
universalitatea culturii lor şi cred că puterea lor superioară,
chiar aflată în declin, le impune obligaţia de a-şi extinde
această cultură pretutindeni în lume“.
Nu este, în viziunea lui Huntington, loc de vreo iluzie.
Occidentul nu e cu Islamul într-un conflict fragmentar şi de
suprafaţă şi nu e urmarea unor fenomene tranzitorii. E un
conflict de profunzime. Care va continua. În cuvintele lui
Huntington: „Atât timp cât Islamul va rămâne Islam (ceea ce
se va şi întâmpla) şi Occidentul va rămâne Occident (ceea ce
este mult mai nesigur), acest conflict fundamental între două

152
 mari civilizaţii şi moduri de viaţă va continua să definească
relaţiile lor în viitor aşa cum le-au definit timp de paisprezece
secole“52.
Teoria americanului este parţial contrazisă de românul
Horia Roman Patapievici: ,,Totul ar părea să-l confirme, după
11 septembrie 2001, pe Huntington. Şi totuşi, eu cred că în
conflicte nu culturile se înfruntă, ci lupta pentru resurse.
Resursa majoră, şi cea mai rară, este puterea. Resursa cea mai
râvnită în trecut era teritoriul. Astăzi este dezvoltarea
economică. Şi teritoriul, şi economia înseamnă putere.
Oamenii se luptă pentru putere. Fireşte, invocând ca esenţială
nu posesia puterii, ci asigurarea supremaţiei valorilor pentru
care pretind că doresc să cucerească puterea. În opinia mea, nu
prestigiul suveranilor, mândria naţiunilor, exclusivismul
ideologiilor ori identitatea culturilor generează conflictul: toate
acestea sunt chemate să îl justifice, a posteriori. Iată, bunaoară,
conflictul de azi. Lumea musulmană posedă o resursă
(petrolul) care are valoare numai într-o economie avansată, al
cărei secret musulmanii nu îl au. Ei vor, pur şi simplu, puterea
economică a lumii occidentale pentru ei, fără occidentali şi fără
valorile acestora. Şi îşi imaginează că vor putea obţine acest
lucru prin război, pe care îl justifică nu atât religios, cât printr-

52
Samuel P. Huntington, ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale”, editura Antet, 1998

153
 o ideologie religioasă foarte agresivă, chemarea la lupta
islamică împotriva infidelilor. Aici, după părerea mea, nu se
confruntă două culturi, ci două justificari de putere – e drept că
foarte inegale. Dorinţa de prosperitate şi confort social, care
sunt ale occidentalilor: două pasiuni lacome, dar slabe. Şi
spiritul de jihad, care este al musulmanilor, şi care este o
pasiune şi lacomă, şi agresivă, şi tare. În plus, Occidentul este
demotivat din interior de triumful relativismului postmodern şi
de ideologia dezarmantă a multiculturalismului – ideologia pe
care musulmanii o pot oricând invoca, împotriva
occidentalilor, pentru a-şi justifica atât agresiunile, cât şi
pretenţia de a pune, în Occident, în locul culturii occidentale
cultura lor. Chiar dacă invocate sint valorile, lupta este pentru
putere…”, spune Horia – Roman Patapievici53.

Concluzie

53
Cotidinaul, februarie 2006
154
 Marile diferenţe între comunităţile de pe Glob se datorează
tradiţiilor şi religiei. Având gîndiri şi percepţii diferite,
civilizaţiile recurg la cea mai primitivă formă de rezolvare:
conflictul. Aş vrea să amintesc cîteva diferenţe, aparent
minore, dar care par atât de grave pentru cei care nu le
practică, încât marile organizaţii caută soluţii urgente de
rezolvare şi emit rezoluţii pentru stoparea lor, iar când acestea
nu sunt luate în serios unele state sunt somate din punct de
vedere al embargourilor, militar, politic sau economic. În toată
lumea, speranţa de viaţă a femeilor este cu aproximativ 5 ani
mai mare decât cea a bărbaţilor. Cu excepţia Indiei, unde
speranţa de viaţă este aproape aceeaşi, pentru că familia
preţuieşte mai mult un bărbat şi în cazul unei boli acesta
beneficiază de asistenţă medicală mai rapid. În China, un fiu
este mai preţuit decât o fiică. Când numărul de copii a fost
limitat de stat la unul pe familie, au început să se nască mai
mulţi băieţi decât fete, întrucât copiii de sex masculin erau
omorâţi la naştere. Când judecăm o religie trebuie să ne
gândim nu atât la legendele, miturile sau cosmogonia avansate
de ea, ci la efectele ei pe plan moral, armat, social, psihologic.
De asemenea, putem vorbi astăzi de ,,concurenţa religiilor”
şi nu de unitatea dintre ele. În ultimul secol creştinismul a fost
la un pas să piardă mult teren. Dacă aşa-zisa descoperire a
rămăşiţelor trupeşti ale lui Iisus, Mariei Magdalena şi fiului

155
lor, Judah, ar fi fost adevărată, istoria creştinismului s-ar fi
oprit acum 30 de ani. Se vorbeşte foarte mult că în spatele
acestor descoperiri s-ar afla masoneria. Lucru şi imposibil de
dovedit şi foarte departe de a părea real, atîta timp cât
majoritatea lojilor masonice sunt formate din creştini şi evrei,
care nu şi-ar face un asemenea deserviciu. Cu sau fără
implicarea masoneriei, evenimentul va provoca victime
colaterale chiar în interiorul creştinismului. În timp ce unii
speculează ineditul situaţiei în scopuri comerciale, diverse
secte extremiste sfârşesc prin a repeta istoria sinuciderii în
masă din Jonestown, pentru că văd cum tot ceea ce credeau s-a
năruit. Asta este insecuritatea religioasă, fenomenul care nu
poate fi stopat printr-o simplă rezoluţie a Consiliului de
Securitate, fenomenul care avansează înainte să poată fi găsite
soluţii viabile pentru încetarea lui.
Dealtfel, nici fundamentalismul islamic nu este mai prejos:
plecând de la neînţelegeri în privinţa existenţei unor anumiţi
profeţi şi până la discreditarea oricărei religii diferite de islam,
fundamentalismul este principala cauză pentru care am decis să
dezbat subiectul implicaţiilor religioase în securitatea actuală.
De ani de zile, evreii se află într-un conflict armat cu
musulmanii, pe fond teritorial, pe fond religios şi pe implicaţii
financiare. Care dintre acestea trei este mai gravă, nu o să
descoperim niciodată, cert este că această credinţă oarbă în

156
Jihadul islamic e la un pas de a provoca un al treilea război
mondial. Pentru că dacă va mai fi vreunul, acela o să fie un
război religios.
Deşi multă vreme factorul religios nu a fost considerat un
aspect major al securităţii naţionale şi internaţionale, la
momentul în care s-a constatat că avea potenţial de a inflama o
stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a
acestui factor a fost reconsiderat, iar acest lucru se întâmplă
încă de la sfârşitul anilor '80, din cauză că apariţia religiei ca
trăsătură majoră a unui conflict a fost total neaşteptată atât de
către mediul academic cat şi de factorii decizionali. Primul şoc
major a fost la momentul revoluţiei islamice iraniene, iar de
atunci a început să devină limpede că religia ca factor în
conflict, începe să joace un rol important dacă nu în
provocarea unor conflicte, atunci în exprimarea lor. Pentru că
uneori, religia apare în conflict precum o marcă a etnicităţii.
Aparţinând dimensiunii culturale a securităţii, factorul religios
capătă o importanţă majoră în analiza de securitate, spaţiul de
manifestare al securităţii culturale situându-se la nivelul
interrelaţionării securităţii individuale cu securitatea naţională.
Ne-am ocupat de grupurile religioase, care pot deveni o
problemă de securitate naţională, în cazul comportamentului
aberant al acestora degenerând spre acţiuni teroriste,
separatiste, revoluţionare etc. Am evidenţiat pe parcursul

157
 lucrării că fenomenul acesta religios este unul din motivele
pentru care de zeci de ani se duc conflicte între evrei şi
musulmani, între americani şi musulmani, între ortodocşi şi
musulmani (Kosovo) etc. Obervăm că aproape de fiecare dată
în ecuaţia conflictelor intră musulmanii. În cazul disensiunilor
în sânul aceleiaşi religii, dar cu diferite confesiuni, se pot
evidenţia şiţii cu suniţii, ortodocşii cu martorii lui Iehova,
catolicii cu restul culturilor creştine mai ales după moartea
Papei Ioan Paul al II-lea, care a încercat o unificare aflată acum
în declin după numirea cardinalului Ratzinger drept Papă.

Bibliografie
Securitate:
 Adams, James, ,,Următorul - ultimul război mondial”,
Editura Antet, 1998
 Andreescu, Alexandru, ,,11 septembrie 2001-provocarea
secolului XXI în materie de terorism”, Bucureşti, 2002
 Delcea, Cristian, ,,Psihologia terorismului”, Editura
Albastră, Cluj Napoca, 2004
 Gardels, Nathan, ,,Schimbarea ordinii globale”, Editura
Antet, 1998
 Kissinger, Henry, ,,Diplomaţia”, Editura ALL, 1998

158
 Maliţă, Mircea, ,,Zece mii de culturi, o singură civilizaţie”,
Editura Nemira, 1998
 Niţă, Dan, ,,Terorismul - analiză psihosociologică”, Editura
Timpolis 1999
 Scaleţchi, Florentin, ,,Securitatea Comunitară”, Editura
Antet, 1999
 Stan, Stângaciu, ,,Strategia combaterii terorismului şi
diversiunii” Editura M.A.I.
 Wallerstein, Immanuel, ,,Sistemul mondial modern” (vol. 1-
4), Editura Meridiane, 1992-1994.
 * * * Constituţia României
 * * * Convenţia asupra prevenirii şi pedepsirii actelor de
terorism, Washinton 02. 02. 1971
 * ** Convenţia europeană privind reprimarea terorismului,
Strasbourg 1977
 * * * Tratatul de la Maastricht – 1992
 * * * Strategia de Securitate a României, aprilie 2006
 * * * comunicat SIE, ,,Climatul de securitate în regiunea
Mării Negre Extinse după 11 septembrie 2001” Materialul a
fost prezentat în cadrul conferinţei internaţionale anuale cu
tema ,,Peace, Order and Public Safety Post 9/11: Are We
Getting it Right”, organizată de Canadian Association of
Intelligence and Security Studies (CASIS) la Ottawa, în
perioada 14-16 octombrie 2004.
159
  * * * Întâlnirea anuală OSCE, Varşovia

Religie:
 Ananda K., Coomaraswamy, ,,Hinduism şi budism”, Iaşi,
Editura Timpul, 1997
 Biblia
 Coran, Reeditare după ediţia din 1912, Traducere din arabă
de Octavian Silvestru Isopescul, Editura ETA, Cluj, 1997
 Cuciuc, Constantin, ,,Religii noi în România”, Bucureşti,
Ed. Gnosis, 1996
 Cuciuc, Constantin, ,,Religii care au fost interzise în
România”, Bucureşti, Ed. Gnosis, 2001
 David, Petre ,,Călauza creştină. Sectologie”, Editura
Episcopieiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994
 David, Petre ,,Invazia Sectelor” vol II, Editura Europolis,
Constanţa, 1999
 David, Petre ,,Invazia Sectelor” vol III, Editura Europolis,
Constanţa, 1999
 Gavriluţă, Nicu, ,,Mişcări religioase orientale – o
perspectivă socio-antopologică asupra globalizării practivilor
yoga”, Ed. Provopress, Cluj-Napoca, 2006
 Huntington, Samuel, ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea
ordinii mondiale”, Editura Antet, 1998
160
 Plămădeală, Antonie, ,,Trei ceasuri în Iad”, Editura Junoir
Club, Bucureşti, 1993
 Pr. Prof. Dr. Achimescu, Nicolae, ,,Noile mişcări
religioase”, Editura Limes, 2002
 Vasile, Danion, ,,Dărâmarea idolilor, religia New Age”,
Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005
 Zygmunt, Joseph, ,,Jehovah’s Witnesses in the USA, Social
Compass”, vol. XXIV 1977
 * * * Violenţa „în numele lui Dumnezeu” Un răspuns
creştin., Simpozion internaţional, Alba Iulia 11-12 martie 2002
 * * * Leeshai, Lemish, Corespondent Epoch Times, pe
Relaţii Chineze, 9 septembrie, 2006, articol publicat luni, 2
Octombrie, 2006
 * * * Turnul de Veghe, ,,Se va pune vreodată capăt
cruzimii?”, nr. 8, 15 aprilie 2007, Congregaţia Martorilor lui
Iehova
 *** Treziţi-vă, ,,Declin la nivel mondial”, aprilie 2007,
Congregaţia Martorilor lui Iehova

161