Hermann Buhl

Scris de Laurentiu Lambrinoc

Hermann Buhl a fost unul dintre cei

mai emblematici alpinişti ai tuturor
timpurilor, viaţa sa, deşi scurtă şi
încheiată tragic, fiind învăluită într-
o aură de legendă. Hermann Buhl
a fost un deschizător de drumuri in
ceea ce priveşte aplicarea stilului
alpin in ascensiunile himalayene,
realizând, pe Nanga Parbat, in
1953, prima ascensiune solitara si
fără oxigen a unui optmiar. Locul
sau, in istoria alpinismului, este
unul de frunte, alături de confraţii
săi austrieci: Kurt Diemberger
(prima ascensiune pe Broad Peak -
1957 si Dhaulagiri - 1960), Sepp
Jöchler(prima ascensiune pe Cho
Oyo, împreuna cu Herbert Tichy),
Josef Larch (prima ascensiune pe Gasherbrum II, împreuna cu
Fritz Moravec si Hans Willenpart).
Hermann Buhl s-a născut pe 21 septembrie 1924 la Innsbruck
(Tirol, Austria), ca cel mai tânăr dintre patru fraţi. Copilăria sa
este marcată de moartea timpurie a mamei, urmată de
trimiterea sa câţiva ani în orfelinat.

Din momentul când, in ziua celei de a zecea aniversări, urcă

primul său munte: Glugenzer (2600m), paşii şi visele sale se
îndreptă doar către munte. Devenind, in scurt timp, un bun
catarator, reuşeşte, de timpuriu, mai multe premiere şi trasee
dificile peste tot prin Alpi.

După terminarea scolii, începe ucenicia ca agent comerical. În

1943, trece printr-un program de instruire pentru sanitari şi,
având experienţă pe munte, luptă în trupele de vânători de
munte germane, inclusiv la Monte Cassino. După eliberarea din
prizonieratul american, Hermann Buhl se înapoiază la
Innsbruck, câştigându-şi greu pâinea, confruntat cu lipsa de
locurilor de munca. Spre sfârşitul anilor '40, îşi completează
formarea ca ghid montan, în anii următori, abordând, în ciuda
resurselor financiare minime, alături de diverşi parteneri (Luis
Vigl, Kuno Rainer, Martin Schliessler, Marcus Schmuck) ture
dificile în Alpii de Est si de Vest, reuşind mai multe premiere:
prima ascensiune a peretelui de vest a Maukspitze in 1943,
ascensiunea de iarnă a peretelui Marmolada în 1950, Aiguilles
de Chamonix, în 1950, faţa nord-estică a Badile Piz, în 1952. În
martie 1951 se căsătoreşte cu Eugenie ("Generl") Högerle din
Ramsau / Berchtesgaden, devenind, în următorii câţiva ani, tată
a trei fiice.

„Legenda” lui Hermann Buhl începe cu prima ascensiune aalt

vârfului Nanga Parbat, în 1953. Buhl este invitat în 1952 să facă
parte din expediţie, antrenându-se, pentru acest lucru, foarte
mult, testul lui final fiind primul solo si ascensiunea de iarna a
feţei estice pe Watzmann.

Pana la data la care Buhl a urcat pe Nanga Parbat, 31 de

persoane muriseră în încercarea de a-l cuceri şi nici expediţia
lor, condusa de Dr. Herrligkoffer, nu părea a avea sorţi de
izbânda. Confruntată cu vremea rea ş numărul mare de bolnavi,
echipa, din care făcea parte şi Buhl a fost rechemată in tabăra
de bază. Pe 1 iulie, ca urmare a îmbunătăţirii vremii, au primit,
însă, undă verde pentru a urca şi, astfel, au ajuns in tabăra V
(6900 m). În ziua următoare, la 1 am Buhl îl trezeşte pe Otto
Kempter, pentru a porni. Cum acesta nu se simţea bine, Buhl a
decide să încerce o ascensiune solitară. Mai târziu, Kempter
pleacă pe urmele Buhl, dar se întoarce la Silbersattel (coloana
de argint), la 7450 m. Târziu în acea seara Buhl ajunge în varf,
dupa 17 de ore de ascensiune. Face câteva fotografii si apoi
începe coborârea, lăsându-şi pe vârf pioletul (acesta a fost
coborât in 1999 de către Takehido Ikeda). Căderea nopţii îl
forţează să facă bivuac, fără cort, la altitudinea de 8000 m . În
cărţile sale despre Nanga Parbat el descrie apariţia unui
partener, deşi ştia ca nu exista nimeni, cu excepţia lui...

După 41 de ore de la plecare, Herman Buhl se reîntoarce la

tabăra V.

altUrmare a acestei aventuri, Buhl a avut degetele de la

picioare îngheţate si a trebuit sa fie coborât până în tabăra de
bază, nemaifiind capabil să meargă pe propriile picioare. El este
prima persoana, care a făcut ascensiunea solitară si făra oxigen
a unui vârf de 8000 m. Ascensiunea sa, pe Nanga Parbat,
rămâne una dintre cele mai măreţe fapte, făcute vreodată în
munţii Himalaya. Succesul îi aduce conferinţe în întreaga
Europă, fiind ales sportivul anului în Austria. Cartea sa despre
această reuşită: "8000 - si sub ei", publicată în 1954 a intrat, la
scurt timp, în literatura alpină clasică.

În 1957, Marcus Schmuck iniţiază o expediţie austriacă în

Karakoram, având ca scop ascensiunea vârfului Broad Peak.
Buhl, cooptat în expediţie, este responsabil cu dotarea echipei,
având experienţa cea mai mare din grup, Marcus Schmuck fiind
lider şi organizator al expediţiei. După aclimatizare Buhl, Fritz
Wintersteller, Kurt Diemberger şi Schmuck fac o încercare de
atingere a vârfului. Buhl urcă cu Diemberger. În jur de 7900 m,
Buhl nu mai poate continua, din cauza degerăturilor din Nanga
Parbat, iar Diemberger urcă solo. După ce ajunge pe vârf,
începe coborârea, însă îl găseşte pe Buhl urcând. Fascinat de
determinarea acestuia, îl însoţeşte şi urcă, iar, împreuna, Broad
Peak, în apus.

"Hermann continua să urce, încet, pas cu pas, cu faţa trasă, cu

ochii drept înainte. Era aproape şase jumate... Desigur, a fost
nebunie să urcăm pevârf acum ". "În faţa noastră licărea o
lumină, învăluind orice dorinţa pe viaţă ar putea-o invoca,
învăluind viaţa însăşi. A fost momentul adevarului inefabil ...
îndeplinirea rostului ... Acolo am stat, muţi, şi am dat mâna în
tăcere. Am privit în jos la picioare zăpada, şi, spre surprinderea
noastră părea a fi în flăcări. Apoi lumina a dispărut. "

altDupă revenirea la tabăra de baza, Schmuck si Wintersteller

decid să încerce şi Skil Brum, un vârf de 7360 m. Ascensiunea
reuşeşte, iar Buhl si Diemberger hotărăsc sa încerce, de
asemenea, să urce pe vârful Chogolisa (7668 m). Ca şi pe Broad
Peak, decid să urce în stil alpin şi fără oxigen suplimentar (la
acel moment sintagma nu exista, fiind inventata mult mai
târziu).

În trei zile urcă până la 6700m. La data de 28 iun 1957

părăsesc tabăra la 5 am şi încep ascensiunea. Câteva ore
înainte de a muri, Buhl îi mărturiseşte lui Diemberger că este
cea mai fericită zi din expediţie, din moment ce visase mereu să
urce un astfel de munte dintr-o singură încercare. În câteva ore
o furtuna cuprinde muntele, întorcându-i din drum la 7300 m.
La întoarcere, în condiţii dificile, cu vizibilitate zero, Diemberger
conduce coborârea pe creasta Chogolisa. Nefiind legaţi in
coarda, Buhl îl depăşeşte la un moment dat, când Diemberger
se retrăsese din cauza cornişelor periculoase, trecând, practic,
pe lângă el. Când Diemberger realizează, era deja prea târziu.
Urmele lui Herman Buhl erau înghiţite de cornişa înşelătoare.
Corpul sau nu a fost niciodată găsit...

"Alpinismul este un efort continuu. Urcăm mai sus şi mai sus,

fără să ajungem la destinaţie. Probabil asta îi oferă farmecul
său aparte: căutarea constantă a ceva ce nu vom găsi
niciodată" - Hermann Buhl