Rivarol Debut de iulie 1798.

O mare armata franceza al carei comandant fusese numit, de catre Directorat, generalul Napoleon
Bonaparte, va debarca in Egipt, la Alexandria, cu misiunea de a cuceri stravechea tara a faraonilor. „O veritabila nebunie aceea de a
imbarca cei mai buni generali si trupele lor de elita pe nave ce vor traversa o mare – Mediterana – in cea mai mare parte controlata de
flota engleza, inamica. Nebunie de a se lansa in cucerirea unei tari apartinand unui aliat traditional al Frantei, Imperiul Otoman, fara
declaratie de razboi si nici o alta explicatie decat aceea a vointei, putin neasteptata, de a aduce libertatea egiptenilor ce se dorea, in
realitate, sa fie colonizati.Nebunie de a anunta ca Anglia va fi combatuta in Egipt, in vreme ce englezii nu erau implantati acolo.
Nebunie, in sfarsit, de a debarca in Egipt, in iulie, in timpul celei mai puternice calduri, cu soldati echipati pentru a trece Alpii si nu
pentru a infrunta rigorile desertului...” – scria, cu circa 10 ani in urma, intr-un foarte riguros studiu al sau, ^n “Historia” profesorul Jean
Tulard, membru al Institutului Frantei. Si totusi, mentioneaza distinsul specialist in perioada „Napoleon Bonaparte”, expeditia in Egipt
parea la un asemenea punct extravaganta ca trebuia cu siguranta sa ne intrebam asupra adevaratelor ratiuni ale acestei cuceriri... 
Putem spune ca acestea au fost, inainte de orice, politice. Iata, Revolutia din 1789 era aproape sfarsita. Directoratul de 5 membrii, care
guverna Franta in virtutea Constitutiei din 1795, oscila intre doua pericole. Anume, regalistii, care doreau restaurarea vechilui regim, cu
Ludovic al XVIII-lea, si „exclusivistii”, in speta nostalnicii „Terorii”. In asemenea circumstante, regimul de atunci era privit, in opinia
publica, drept victima unei conjuncturi economice si financiare dezastruoase. Practic, aproape nimeni nu ignora ca numai o lovitura de
stat militara putea „deznoda” situatia. Iar pentru aceasta „trebuia” un general. Desigur, am simplificat, dar in esenta lucrurile stateau
astfel...
...Si iata generalul, dovedit in vremuri, „un stralucit strateg si comandant de armata” (cum scria in cartea sa „Alexandru cel Mare,
Hanibal, Cezar si Napoleon”, general Dumitru Vrajitoru, bunicul meu, carte retrasa si interzisa dupa 1947), dar si un om de o mare
inteligenta, de o cultura remarcabila, cu o minte limpede si o logica aproape impecabila, o veritabila personalitate, cu multe valente si
depasind sensibil, in viziune si in conceptie, ideile vremii sale - numeroase dintre ele pe termen scurt si fundamentate, cu precadere, pe
interese destul de inguste si de punctuale. Generalul, omul, carturarul, vizionarul Napoleon Bonaparte. Nascut dintr-o familie franceza
originara din Toscana, dar stabilita in Corsica inca din secolul al XVI-lea. Parintii, tatal Charles Marie Bonaparte nascut la Ajaccio (1746
– 1785) se va casatori in 1764 cu mama, Maria Letizia Ramolino (1750 – 1836) nascuta in acelasi oras. Din aceasta uniune
matrimoniala vor rezulta 13 copii, dintre care opt vor trai. Printre acestia - care cu toti si deloc in afara uzantelor timpului vor dobandi
ranguri imperiale conferite de cel mai meritos dintre ei, Napoleon Bonaparte, viitorul imparat (1769 – 1821) va fi al doilea. Si-a facut
educatia militara la Brienne, relevand o veritabila inclinare spre matematici, iar, apoi, devenit ofiter, se va remarca in postura de capitan
de artilerie la Toulon, in 1793. Erau vremurile inca tulburi de dupa Revolutia din 1789, insa timpuri in care, osificarile aristocrate fiind
inlaturate, nu putini dintre cei inteligenti, aplicati, indrazneti, muncitori isi puteau construi cu sansa, - ajutati de conjuncturi, fireste -, si
mai repede, promitatoare cariere profesionale...
Iata-l dar pe Bonaparte ajuns rapid general intr-o armata republicana in formare. Va parasi Parisul intr-o astfel de calitate, oricum de
„obscur” general si numit comandant al Armatei din Italia la insistentele „Directorului” Barras, in 11 martie 1796. Barras, omul forte al
Directoratului, si colegii sai concepusera, se spune, o manevra de diversiune in Peninsula (Italia de astazi), in vreme ce lovituri decisive
urmau sa fie date Austriei – un ultim adversar al Frantei republicane, alaturi, desigur, de Anglia – pe teritoriul german. Napoleon insa va
bascula victorios situatia si se va impune in capul tuturor operatiilor. Dupa stralucita victorie de la Lodi, in 10 mai 1796, a inceput sa
simta mai mult propria sa forta si capacitatea lui de a impune Directoratului, confensandu-se, cum releva acelasi Jean Tulard: „Dupa
Lodi m-am privit din ce in ce mai putin ca un simplu general si tot mai mult ca un om chemat sa influenteze decisiv soarta unui popor.
Mi-a devenit insistenta ideea potrivit careia voi putea ajunge un actor decisiv pe scena noastra politica. S-a nascut atunci prima
scanteie a acestei inalte ambitii”. Va fi acesta crezul nestramutat al intregii sale vieti, al activitatii sale de Consul si Prim Consul, de
imparat cuceritor dar si creator de societate civila, asa cum rezulta din operele sale, din „Memoriile” sale, din faptele sale – cu cele
bune si cu cele rele pentru ca au fost si din acestea din urma...
...Victoriile din Italia ii vor aduce faima de conducator de armate exceptional. „Zboara cu iuteala fulgerului si loveste dur”, scriau ziarele
timpului. Pe cat este de curajos, pe atat are si noroc, citandu-se astfel faimosul episod „Batalia de la Pont d'Arcole”. Si va primi
calificative si de foarte bun negociator de pace - reusind astfel cu Austria prin Tratatul de la Campoformio, octombrie 1797. Tineretea
sa, pregatirea sa, cultura sa, austeritatea sa „demna de un erou al lui Plutarh”, erau tot mai mult opuse coruptiei care domina nu doar in
sanul Directoratului – de acolo pleca si se raspandea larg -, si care era simbolizata prin acest barbat agreabil si elegant, dar cinic si
venal in egala masura, lipsit de orice fel de scrupule, care era Barras... Deja situatia incepuse sa deranjeze Directoratul. Pe de o parte,
pentru a se mentine, membrii Directoratului aveau nevoie de noi episoade glorioase pe care sa le „traga” sub egida lor. Iar pe de alta
parte, cum Bonaparte devenise deja „periculos”, „jena” foarte mult, si am vazut dece, parea util, necesar ca acesta sa fie indepartat din
Franta, intr-o alta campanie, desigur ceva mai riscanta. Daca generalul ar fi pierdut, putea fi implicat major si era bine. Iar daca castiga,
din nou Directoratul isi va putea asuma – spera acesta – o buna parte din merite. In plus, si Napoleon el insusi gandea ca avea nevoie
de o alta afirmare intrucat gloria trece repede iar a astepta inseamna si a te uza. Dar ce campanie, si unde?
...Ideea oricum plutea in aer. Celebrul si ultrainteligentul Talleyrand, ministru de Relatii Externe al Directoratului, membru al Institutului
Frantei, la sectiunea de „Stiinte Morale si Politice” le citise colegilor sai, intr-o sedinta din 3 iulie 1797, un „Eseu asupra avantajelor ce
se pot obtine din coloniile noi in circumstantele prezente”. Arata aici necesitatea de a pune stapanire pe Egipt, „pentru a fi gata sa
inlocuim prin aceleasi productii si un comert chiar amplificat, mai intins, coloniile americane in ziua in care acestea ne vor scapa de sub
mana”. Si cum Egiptul putea deveni o noua colonie de bumbac si de sfecla de zahar... De altfel, o astfel de expeditie nu era deloc
incompatibila cu razboiul impotriva Angliei. Nu va fi infruntata direct, dar stapanind Egiptul i se putea taia Angliei drumul spre Indii si se
va putea face din acelasi Egipt o baza de operatiuni destinata sa sustina sultanii musulmani in revolta impotriva englezilor. Erau si sunt
acestea caile dintotdeauna ale diplomatiei mai mult sau mai putin secreta. La „suprafata” se vadeau doua alibiuri. Primul era cel
ideologic, anuntandu-se, in numele libertatii, ca egiptenii vor fi eliberati de sub dominatia feudala a mamelucilor. Iar al doilea era cel
stiintific. Expeditia venea sa exploreze o tara cu monumente si hieroglife care nu-si descoperisera inca secretele, cu o fauna si flora
inca foarte slab cunoscute, fara a mai vorbi de moravurile locuitorilor care puteau mira mult pe orice european veritabil. Sa nu fim insa
intelesi gresit. Erau multe adevaruri in tot ceea ce am aratat pana acum, si in mod deosebit, chiar dincolo de morala epocii ca atare, pe
partea stiintifica, in raport cu investigarea careia nimeni nu-si putea – nu poate nici acum si nu va putea nici in viitor – manifesta
indoiala... Cum cucerirea nu parea prea grea, tinand seama de slabirea autoritatii mamelucilor in tara (in Egipt) si de declinul lor militar
tot aici, contururile expeditiei incepeau sa se iveasca tot mai clar. Vom asista astfel, odata cu debarcarea lui Napoleon, a armatelor si
oamenilor sai, la Alexandria in zilele de iulie 1798 dar si mai apoi, la una dintre cele mai reusite operatiuni economice, de management
general si militar ale lumii. La o operatiune economica foarte bine gindita si performanta. Prin conceperea ei corespunzatoare. Prin
amploarea, prin anvergura ei. Prin solutiile concepute pentru realizarea obiectivelor si pentru depasirea dificultatilor. Prin limitarea
aproape de „zero” a hazardului – cel putin in plan conceptual - si asezarea operatiunii respective, a fundamentarii ei, a detaliilor ei,
putem spune pe baze eminamente stiintifice. Un exemplu de studiat pentru orice scoala de economie si de management. Desigur, si de
finante, tinand seama de ceea ce marele imparat al Frantei afirma ca este strict necesar pentru castigarea unui razboi: „Bani, bani si iar
bani

...%n 5 martie 1798, Talleyrand si Bonaparte vor avea de la Directorat decizia de a cuceri Egiptul potrivit planurilor concepute intre
1776 – 1779. Iar debarcarea trebuia sa aibe loc cel mai tarziu in debutul lui iulie din cel putin trei motive: a) corpul expeditionar sa nu fie
handicapat de revarsarea Nilului; b) corpul expeditionar sa beneficieze de vanturile dominante favorizand traversarea din Franta (de la
Toulon, etc.) la Alexandria, in Egipt; c) corpul expeditionar sa beneficieze de conditii favorabile pentru a urca pe cursul Nilului. Timpul
presa si a inceput, practic, o cursa contracronometru pentru finalizarea pregatirilor acestei uriase intreprinderi.In postul de manager
P.D.G. – am spune astazi, generalul Bonaparte inconjurat de o echipa de specialisti de foarte buna calitate.
Tinta – obiectiv, chiar intr-o prima etapa, se vadea foarte dificila. Trebuia concentrat in mai multe puncte de plecare, un corp
expeditionar de mai multe zeci de mii de oameni (peste 50 mii), cu arme si „bagajele” corespunzatoare, care urma sa fie transportat la
circa 3.000 km. distanta de metropola, oferindu-i mijloacele de trai nu doar pe timpul calatoriei ci si pentru „primele masuri orchestrate”
pe pamantul egiptean al faraonilor. Evident, imperativul unei organizari deosebit de complexe...
...Dupa cum evidentia profesorul Michèle Battesti, specialista in secolul XIX al istoriei franceze, trupele expeditiei trebuiau concentrate
in jurul a trei poli principali, anume sudul Frantei, pe urma Italia Occidentala si Corsica. Acestia au fost alesi functie de pozitia lor
strategica, de capacitatea de transport de aici spre punctul de debarcare, de resursele vadite in acest scop, atat materiale cat si
financiare. Era, totusi, un risc: o anume descentralizare ce putea duce la esec in masura in care ea implica fractionarea transportului in
4 convoaie, concret acestea urmand sa plece de pe coasta Provensei, de pe langa Genoa, de la Civitavecchia si din Corsica. Or,
jonctiunea acestor convoaie s-ar fi putut traduce prin distrugerea expeditiei, cu precadere in cazul interventiei Marinei Regale (engleze).
Nu s-a petrecut insa astfel, fiind vorba si de sansa dar si de rute si timpi stabiliti in asa fel incat flota franceza sa aibe parcursul „curat”
pana la debarcarea prevazuta.
...S-a pus embargo, in toate porturile de imbarcare, pe toate navele comerciale disponibile. Dupa cum mentioneaza revista franceza
„Histoire”, trebuiau in fapt transportate - si s-au transportat ca atare – circa 500 de mii de oameni, respectiv peste 32.730 soldati ai
armatei Orientului, peste 12.900 oameni echipaje ale navelor flotei si peste 3.000 de oameni ai navelor din convoi. Trebuiau imbarcati -
si s-au imbarcat – 1.230 de cai, din care circa 700 erau pentru trupele de cavalerie. Mai erau 80 de perechi de boi destinati sa tracteze
artileria de asalt. In plus, fusesera duse pe vase animale (pasaret, boi, oi) menite sa imbunatateasca ratiile de hrana pentru ofiteri si
soldati. Au ajuns in Egipt, la Alexandria, 171 piese de artilerie, din care 35 de tunuri de asalt, 72 tunuri de campanie, 24 de obuziere, 40
de mortiere, toate asigurate cu munitie pentru circa 300 de trageri. Mai fusesera incarcate sute de carucioare, de scari de asalt,
aproape 600 de mii de saci de pamant, mii si mii de lopeti, tarnacoape, securi, precum si 27 de forje din care 20 forje de campanie.
Ce mai fusesera aduse pe vase? Iata, 16 mii de perechi de bocanci, 1.000 de perechi de cizme, 16 mii de camasi, 10 mii de perechi de
ciorapi, etc. In plus, tinand seama de propensiunea traditionala a francezilor pentru vin, aproape 1 milion litri de vin, din care 4.800
sticle de Vin de Bourgogne, pentru rezerva lui Bonaparte, 120 mii de ocale de alcooluri tari. Pe punti se mai aflau 160 tone de hrana
pentru fiecare vas, din care 500 grame de biscuiti pe zi si pe an. In ce privea apa, aceasta era pe vase, dar figura doar in evidente
secrete pentru a fi prezervat secretul destinatiei, al locului de ancora al expeditiei. Nu lipseau circa 300 de femei la bord, sotii,
prostituate camuflate, spalatorese, croitorese, etc.
Un asemenea transport de o astfel de anvergura a fost asigurat de 280 de nave ce faceau parte din flota de transport, de fapt navele
rechizitionate, cu o capacitate totala de 47.300 „tonneaux” (1 tonneau echivala cu 2,83 m3). Alte 12 vase compuneau flota de razboi,
toate inarmate cu tunuri performante. La acestea se adaugau 7 fregate, 9 nave ce transportau armamentul, 5 bricuri, s.a. Mai pot fi
consemnate „navele usoare” apte pentru navigatia pe Nil. Pe urma savantii, multi veniti ulterior, despre care vom aminti mai tarziu...
Totul nu era, insa, decat o avangarda a Marii Armate Napoleoniene care va opera intre 1805 si 1814...
... Erau generalii care au supravegheat nemijlocit imbarcarea mentionata. Printre ei, generalul de divizie Berthier, ce va deveni faimos,
de 45 de ani, dar si alti 9 generali de divizie printre care remarcatii de mai tarziu Desaix si Kléber. Varsta medie a celor 9 – 39 de ani.
Peste toti, insa, si de la Paris si nu de la locurile de imbarcare, supraveghea, coordona si ordona, superviza de fapt toate preparativele
expeditiei, Napoleon Bonaparte, de numai 29 de ani. Știa tot, imagina tot si transmitea la toti ce trebuia facut. Și nu erau nici telegrafie
fara fir, telefoane sau alte instrumente care au usurat mult misiunile detasamentelor de transmisiuni de mai tarziu. Intr-o astfel de
operatie, Napoleon si-a pus in lumina aproape intreaga masura a valorii sale de strateg, militar, manager si economist de exceptie,
relevandu-se la el, stralucit ofiter de cariera, statmajorist dar si de lupta, combinarea fericita a unei viziuni globale si prospective a unei
situatii, cu sensul ascutit si punctual pentru detalii, chiar pentru cele mai mici detalii. Transportul cailor era dificil, impunea amenajarea
pe vase a unor grajduri, asigurarea de furaje care au fost pachetate cu presa pentru struguri. Mai dificil chiar se vadea transportul
alimentelor, necesar a fi mentinute in stare de a fi consumate, asigurandu-se, practic, pentru cateva luni hrana unui orasel de circa 50
de mii de locuitori. Au mai fost probleme ridicate si rezolvate privind transportul ca atare al munitiei, in conditii specifice. Pe urma de
recrutare a echipajelor, asigurarea astfel de oameni potriviti, s.a. Privind atent la toate cele aratate ne dam seama de ce a castigat
Napoleon multe din razboaiele sale purtate impotriva unor armate comandate de generali cu ifose si pretentii, incremeniti in proiecte pe
care nu le intelegeau, cu morga doar a unor nume mari aristocratice mostenite din tata in fiu, cu cariere subtiri in care „arsesera”, fara
argumentele necesare, etapele, de fapt ignoranti, sclifositi, anafalbeti si penibili. Dar sa revenim.
...De la Toulon, ancora va fi ridicata in 19 mai 1798. O zi intreaga a fost necesara pentru a iesi din rada 40 de nave de razboi, si 130 de
nave de transport. Reunindu-se cu navele pornite si din celelalte puncte de imbarcare, toata flota expeditiei se va gasi, in formatie
aproape completa, in fata Maltei, in 9 iunie. Doar 2 zile au fost necesare pentru ca Malta sa fie cucerita, fara macar un foc de pusca sau
o ghiulea de tun, la 11 iunie. Bonaparte va ridica ancora de aici la 18 iunie cerand cap-compas Alexandria, in Egipt. Va avea din nou
sansa, aceeasi providentiala sansa care l-a insotit in intreaga sa cariera. Cum secretul debarcarii la Alexandria fusese foarte bine
pastrat, nefiind facuta nici o indiscretie, si cum englezii stiau de preparativele francezilor pentru o anume expeditie pe care o
presupuneau insa la Neapole, in Sicilia, in Portugalia, in Irlanda, dar nu in Egipt, o importanta flota engleza condusa de amiralul Nelson
a fost trimisa in Mediterana sa atace si sa distruga flota expeditionara franceza. Si cum englezii erau si viteji pe mare si buni navigatori,
rezultatele unei astfel de confruntari le puteau fi fatale francezilor... Oricum, se stie ca flotele aproape ca s-au incrucisat, dar o ceata
groasa si aproape providentiala pentru francezi, le-a facut sa nu se observe una pe alta. Totodata, simtind, totusi, ceva despre Alexan-
dria, Nelson a atins portul egiptean cu 48 de ore inainte de Napoleon. Neluand in calcul ca un convoi se deplasa mult mai incet decat o
flota exclusiv de razboi, a plecat rapid de aici in alte cautari vizand pe francezi... Astfel, incat, acestia, au putut ancora in siguranta in
rada portului Alexandria la 1 iulie 1798. Optimismul si veselia domneau la bordul tuturor navelor. „Cu totii erau parca galvanizati de
marea incredere inspirata de catre generalul sef al expeditiei, tanarul Napoleon Bonaparte”, scria Michèle Battesti.