MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI -

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR
Comentariu literar - referat

Ghita – este unul dintre protagonistii nuvelei, personaj

viabil si complex, un tip uman, în care contradictiile se
manifesta puternic. Esenta este dramatica, fiind sfâsiat între
atractia banului si dorinta de a ramâne demn si cinstit.
Fondul lui sufletesc este bun, dar, confundat cu vicleniile
destinului, Ghita va ceda.
Personajul aspira sa-si depaseasca modesta conditie de
cizmar, pentru ca monotonia acesteia si saracia îl sperie si îl
îndârjesc, dupa cum îi spune soacrei sale: “Nu punem pe
prispa la soare, privind eu la Ana, Ana la mine si amândoi
la copilas, iar dumneata la tustrei”. Hotarârea lui e ferma:
familia se va muta la Moara cu noroc, iar Ghita se va aseza
deliberat în drumul porcarilor , adica în calea ispitei. G.
Calinescu afirma ca “personajul se pune între ordinea
juridica a statului si legislatia mutuala a hotilor”.
Drama lui e analizata magistral. E sfâsiat de dorinta de a
avea bani si devine complice cu Lica: “se gândea la câstigul
pe care-l putea face în tovarasie cu Lica, vedea banii
gramada înaintea sa si i se împaienjeneau ochii: de dragul
câstigului ar fi fost gata, sa-si puna capul în primejdie”.
În prezentarea personajului, viata sa interioara e cu mult
mai bogata, mai nuantata decât cea exterioara, definita între
cârciuma si familie. La început, cu toata pacea locului de la
Moara, Ghita presimte o amenintare, care, deocamdata, nu
prinde contur:”Numai câteodata, când noaptea, zgâltâia
vântul moara parasita, locul îi parea strain”. Presimtirea se
întareste când îl vede prima data pe Lica si are senzatia ca
“s-a racit tot trupul”. Venirea lui Lica îl modifica profund si
definitiv, acesta având o putere aproape magica. Slab,
incapabil de a i se opune cu adevarat, atras de vraja
câstigului, Ghita se va închide tot mai mult în mutenie,
izolându-se sufleteste chiar si de Ana.
Actiunile îi devin precipitate, tradând teama si însingurarea,
îsi cumpara doua pistoale, îsi i-a o sluga puternica, pe Mart,
îsi ia doi câini. Gesturile si pornirile lui spre duritate sunt
sugerate abil de narator: Ghita îsi dreseaza câinii sa ucida,
iar el însusi începe sa simta placere la vederea sângelui.
Dezumanizarea merge atât de departe încât Ghita regreta
existenta familiei, considerând-o o piedica în calea
îmbogatirii sale: “Pentru prima data, în viata lui ar fi vrut sa
nu aiba nevasta si copii”.
Stiind ca la moara nu putea ramâne nimeni fara voia lui
Lica, Ghita traieste drama neputintei, se complace în a se
declara slab, devine irascibil, devine “legat, si omul când se
simte legat, e suparacios”. Desprinderea nu-i este îngaduita
chiar de propria sa patima, iar complexitatea personajului
rezulta din faptul ca acesta e capabil sa constientizeze
sfâsierile si contradictiile launtrice. Drama sa e profunda si
fiecare zi îi aduce o noua prabusire. Cere ajutor, în mod
direct, de la Ana, pentru ca apoi sa-i reproseze acesteia:
“Esti usoara de minte, nu întelegi nimic si ma lasi sa
mistuiesc cu gândurile cele rele”. Ghita învata treptat
disimularea si pe masura ce nu mai comunica, devine tot
mai crispat.
Doar aparent, însa, Ghita este slab, pentru ca odata intrat în
cârdasie cu Lica, va fi la fel de hotarât ca acesta. Pentru el,
începutul a fost greu, dar patima câstigului îi da forta
nebanuita: “nu cred ca poti sa ma tii de frica”, îi spune lui
Lica, ferm. Devine siret si chiar mai subtil decât Lica,
stiind sa actioneze astfel ca lumea sa-l creada în continuare
cinstit. Ghita devine mereu duplicitar de aici înainte; chiar
si dezvaluirile facute jandarmului Pintea, se opresc la
jumatate, iar prietenia cu acesta se clatina. Se clatina si
iubirea pentru Ana, pe care o împinge în bratele lui Lica.
Chemat la interogatoriu si banuit de complicitate la o
crima, Ghita simte cum lumea îl paraseste si vechile lui
coordonate se schimba. Disculparea fata de autoritati
devine disculpare fata de sine. Zbuciumul sufletesc se
accentueaza: ”simti ca îi slabeasc deodata toate puterile,
privirile oameinilor ardeau parca si mergea drept înainte
fara a îndrazni sa-si ridice ochii de la pamânt”.
Monologul interior al personajului îl arata mereu hartuit de
propria constiinta. El încearca sa mentina fie si numai în
sufletul sau, echilibrul între bine si rau, între patima banului
si taria morala. Framântat, zguduit de faradelegile savârsite,
el încearca sa transforme slabiciunile în virtuti, zicându-si
ca alti oameni aflati în situatia sa s-ar fi dovedit mult mai
slabi sau poate le-a facut din dragoste pentru Ana.
Dar prabusirea este completa, patima pentru bani îl roade
pe dinauntru, distrugându-l: “Banii primiti de la Lica erau
pe masa; ar fi vroit sa-l ia si sa—l arunce, însa el nu putea,
se gândea cât ar fi trebuit sa munceasca pentru ei si nu-l
lasa inima sa-i dea din mâna”. Structura personajului este
sintetizata astfel de Pintea: “Multe ar fi de facut, numai
daca n-ai fi atât de prost, ca sa-l acoperi, când vrei sa-l
surpi pe Lica”.
Sfidând prevestirile, sfidând întelepciunea traditionala ca:
“linistea colibei tale te face fericit, nu bogatia”, asa cum îi
sugerase soacra sa, Ghita a sfidat primejdia. Universul
malefic îl cucereste definitiv. Raul îl cuprinde împotriva
vointei lui, poate tocmai pentru ca a trecut granita binelui si
a credintei, pentru ca a sfidat regula unanim acceptata în
lumea satului care oprea omul sa se apropie de locuri rele.
Ghita merge pe calea pacatului, desi stie ca e calea
pierzaniei. În tragedia greaca, divinitatea pedepseste raul si
pe cel care, aratându-i ce e rau si ce e bine, alege totusi
raul. În lumea mitica a satului ardelean, Ghita este pilda
pentru nesocotinta.
Ana – personajul feminin principal. Portretul ei fizic
reverbat de barbatul care o iubeste, sculpteaza în cuvinte un
model clasic al feminitatii: “Ana era tânara si frumoasa si
subtirica, Ana era sprintena si mladioasa”.
Evolutia ei se desfasoara pe doua planuri: în familie –
mama si sotie iubitoare, deschisa, devotata, iar în contact cu
lumea exterioara, mai ales cu Lica, la început tematoare,
apoi razbunatoare si apriga.
Când sotul hotaraste plecarea la Moara, mama Anei se
opune, mai ales pentru ca “Ana îmi parea prea tânara, prea
asezata, oarecum prea blânda la fire si-mi vine sa râd când
mi-o închipuiesc cârciumarita”.
În evolutia Anei, momentul aparitiei lui Lica este o
cumpana fascinata de prezenta lui, Ana ramâne “privind ca
un copil uimit”. Femeia intuieste primejdia si reactioneaza
cu o disperare instinctiva la transformarile sotului ei.
Îndurerata si zbucimata, Ana înregistreaza fiecare gest su
nuanta din vocea si din tacerile lui Ghita, dorind sa-i fie de
folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se. În jurul Anei
se tese o pânza deasa, o plasa nevazuta, plasa destinului
malefic.
Este semnificativa scena în care Ghita învata copilul sa
calareasca pe câinele cel mare. Ana îl priveste cu groaza, îsi
simte copilul în primejdie, dar nu vrea sa-si supere sotul si
când acesta renunta la jocul cel cumplit. Ana însasi va
reaseza copilul pe câine, înfrângându-si teama de mama din
iubire pentru sot. Ea este exemplu de obedienta, de daruire,
de devotament.
Desele vizite ale lui Lica la Moara o fac pe Ana sa fie
“muncita de gânduri grele care o îmbatrânesc oarecum într-
un singur ceas”. Înstrainarea ei de Ghita se accentueaza pe
masura ce prietenia dintre cei doi barbati se leaga mai
puternic. Evolutia personajului traverseaza pe rând
îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea si
sila fata de Lica pe care la început îl refuza când o cheama
la joc. Dar Ghita staruie si ea cedeaza pentru a-i face pe
plac sotului: “Ana îsi calca pe inima si se dete la joc. La
început se vedea ca a fost prinsa de sila, dar treptat începe
sa-i placa”. Lica are asupra ei puterea unei vraji. Sensibila,
fragila, vazându-si barbatul înstrainându-se de ea, Ana se
va întoarce spre pacat cu o forta egala cu cea a puritatii ei
anterioare, o forta devastatoare, care o face sa afirme: “Tu
esti om Lica, iar Ghita nu e decât muiere îmbracata în haine
barbatesti”.
Disperarea Anei se mistuie în suflet si rareori cuvintele îi
vin pe buze: “Tu ma omori Ghita, ma seci de viata, ma
chinuiesti, ma lasi sa ma omor eu din mine”.
Cutremurat din strafunduri, sufletul ei se ofileste, vazând si
întelegând ca sotul ei face afaceri necinstite cu Lica si
femeia încearca sa afle singura adevarul: “Trebuie sa aflu
adevarul, de dragul copiilor mei, daca nu de alta!”.
Ghita mijloceste o întâlnire a Anei cu Lica si-l duce la
Moara pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are
dramatismul sacrificarii unui ideal. Apropierea lui de Lica
se face atât datorita atractiei malefice ale acestuia, cât si
datorita dorintei de razbunare a sotiei înselate în încrederea
ei nestramutata în sot. Ana îl paraseste din disperarea iubirii
convertite în ura. E greu de stabilit cât e de vinovata sau de
nevinovata. Ea însasi nu întelege bine care este pacatul ei.
Uciderea Anei de catre Ghita devine o pedeapsa a
divinitatii pentru ca Ana a încalcat legea crestineasca a
cununiei poate din prea mare si prea profunda iubire pentru
sot care nu a mai fost capabil sa-i asculte freamatul
sufletului.

Lica Samadaul – locul în care vine Ghita este un topos al

ispitei, legat de taina pacatului, iar reprezentantul acestei
lumi este Lica Samadaul. Personajul acesta îmbina
contradictii, dârzenie, hotarâre, sadism si rare momente de
duiosie, ca acelea fata de copii lui Ghita.
Portrerul fizic al lui Lica Samadaul e pretext de vesnica
pendulare între exterior si interior: “Lica e un om la 36 de
ani, înalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii
mici si verzi si cu sprâncenele împreunate la mijloc; Lica
era porcar, însa cei ce poarta camata subtire si alba cu
floricele, pieptar cu bumbi de argint si bici cu codurisca de
os împodobit cu flori”. Impresia generala este de noblete
ciudata, diabolica. El apare la Moara într-o postura statuara
“ca un stâlp de piatra”, raspândind o stranie atractie prin
“privirea pierduta în vânt”.
Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind
“navalnic si îndraznet”. Lipsit de orice scrupul moral, Lica
e raul însusi, personaj malefic, arhetipal al satului
românesc.
Autocaracterizarea scoate la iveala întunecimi ale
sufletului: “Eu sunt Lica Samadaul… Multe se zic despre
mine… Tu vezi un lucru ca umblu ziua-n amiaza mare si
nimeni nu ma opreste-n cale sa ma duc în oras si stau de
vorba cu domnii; voi fi facut ce voi fi facut, dar am facut
asa ca oricine poate sa creada ce-i place, însa nimeni nu stie
nimic”.
Caracterizarea se întregeste prin vorba scurta a
personajului, compusa din întrebari aspre, la care cere
neaparat raspuns sau din porunci.
Slavici are “simtul elementarului” în figuri ca Lica
Samadaul “capetenie de haiduci mai mult decât porcari,
amestec de pasiune si disimulare, natura în fond
complicata, ce se întâlneste atâtea în mediile primitive”.
(Tudor Vianu)
Lica supune suflete, autoritatile îi apara, hotii îi cunosc, iar
el este stapân absolut. Constient de puterea sa, personajul
n-are nimic din framântarile si zbuciumul lui Ghita. El este
supus raului si evolueaza liniar, fara împotriviri. Însa în toti
cei din jur, Lica seamana încordare. Ana îl ghiceste: “E un
patimas si nu e bine sa te duci departe cu el”. Asupra Anei,
Lica are puterea unei vraji malefice. Pintea stie ca Lica “nu
se bizuie pe nimeni, nu se da lesne de gol, nu se lasa în
daravere cu orice oameni”.
Lica a devenit rolul raului din trufie amestecata cu frica:
“ma aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintâi om, îmi
pierisera niste porci din turma si-mi era rusine sa-i spun ca
au pierit. Apoi am ucis pe al doilea ca sa nu ma mângâi de
mustrarile ce-mi faceam pentru cel dintâi“. Treptat a ucide
a devenit pentru el o patima cel mistuia: “sângele cald e un
fel de boala”.
Daca Ghita e urmarit de autor în tulburatoare dileme
sufletesti, în monologuri interioare pline de zbucium,
acestea lipsesc din prezentarea lui Lica. El ramâne învaluit
într-un mister al raului tradus doar prin replici aspre, scurte,
prin fapte sângeroase care poarta în ele o infailibila atractie
pentru cei mai puternici decât el.

MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI

CARACTERIZAREA PERSONAJELOR