Domnul Trandafir a murit! Trăiască domnul Trandafir!

Potret de dascăl:
prof. drd.Vasile Flueraş, Director Coordonator al Şcolilor Genesis

„Bade, cum ajungem la şcoală”

Am fost al 13-lea la repartiţie şi am refuzat să iau împrejurul

Clujului. Am spus: ori în Cluj ori în vârful muntelui. Părinţii mei locuiseră
la Câmpeni, un sat în apropiere de satul lui Avram Iancu. Şi mi-a spus
inspectorul: nu vă dau postul sub nicio formă pentru că sunt alţii cu
medii foarte mici care trebuie să ajungă acolo. Am spus că „dacă nu-mi
daţi postul, refuz ”, ceea ce în comunism era o chestie aberantă. M-a
întrebat atunci după ce m-am ghidat că vreau să ajung acolo. I-am
răspuns că după faptul că pe hartă este mai maro, ceea ce înseamnă
că este munte. Apoi, în luna iunie, am anunţat pe tatăl meu că am
acceptat postul. A fost un pic de discuţie în familie, „cum să iei postul
acesta?!”
Am plecat în Apuseni să vedem postul. Nici nu ştiam unde este.
Am auzit ceva că ar fi pe undeva. Am luat două maşini şi am ajuns la
vreo şase km de locul respectiv. Am urcat pe munte prin pădure de
fagi şi mesteceni. La un moment dat, am întâlnit un ţăran într-o
poiană. Lucra la fân şi i-am spus: „Bade, cum ajungem la şcoală?” Mi-a
răspuns că e cale de vreo două ceasuri până acolo.

Am avut cea mai mare curte din lume: alpino-carpato-

himalaiană

Am ajuns la şcoală. În primul rând că nu era terminată, acesta

era elementul important. În mijlocul pădurii, ţăranii de acolo au tăiat
copacii, moţii, şi au început să construiască o şcoală. Sigur că pădurea
era până în faţa şcolii. Aveam cea mai mare curte din lume: alpino-
carpato-himalaiană. Erau 11 case. Până la vecinul puteai să-ţi pui de
mâncare. Nu era curent, nu era nici un drum, nu era absolut nimic. În
luna septembrie mi-am găsit un pat în sat, că nu aveam aşa ceva. Am
terminat apoi o cameră la şcoală să pot locui. Se întâmpla în 1975. Am
întrebat apoi dacă aveau paie acolo. Mi-au răspuns că nu aveau decât
fân. Bun şi fânul, mi-am zis, şi l-am pus pe pat.

Mirosul acela de toamnă, de început de an şcolar…

În prima zi de şcoală au venit copiii. Nu-i văzusem niciodată până

atunci. Era o zi de toamnă superbă, pentru că la peste 1000 de metri
toamna este superbă: un cer albastru incredibil. Au venit cu nişte flori
culese din grădină. Mi-a rămas până în acest moment mirosul acela de

1
toamnă, de început de an şcolar. Nu l-am găsit nici în Cluj, nici în altă
parte. Erau 28 de copii. Au venit cu părinţii lor şi le-am spus că trebuie
să terminăm şcoala de construit, pentru că nu era gata. Ceea ce s-a şi
întâmplat în acel an. Le-am spus apoi că e cazul să facem şi un Cămin
cultural. Aşa că am făcut şi un Cămin cultural la 11 case,
transformându-l şi în Sală de sport. Noi întâi construiam şi apoi ceream
aprobările. Era mai simplu aşa. De la moţi am învăţat asta: întâi faci şi
apoi te duci şi spui că vrei să legalizezi situaţia. După ce am terminat
asta le-am spus că nu avem cooperativă. Nu aveam de unde cumpăra
nimic în sat. Eram noi şi atât. Umblând pe la două primării, care erau în
vecinătate, la vreo 6 km, au acceptat să ne construiască fiecare câte o
cooperativă, deci câte un minimarket, cum se spune astăzi. Apoi le-am
spus că au foarte mult lapte şi ar trebui să aibă o lăptărie. Aşa că am
construit două lăptării. Apoi le-am spus că trebuie să introducem
curentul electric. Ni s-a condiţionat introducerea curentului electric de
contractări de porci. Două familii contractau un porc. Da… Au acceptat
şi am mers în pădure hoţeşte, de unde am furat opt brazi şi i-am
transformat în stâlpi de curent electric. I-am „plantat” noi într-o
duminică, duminica erau acasă toţi. Statul român îmi este dator cu 325
de lei pentru că am plătit deschiderea curentului electric în sat. Nu mi
i-au dat nici acuma. În continuare aveam nevoie de apă. Pentru că în
zonele montane apa este o problema. Culmea! Şi atunci i-am rugat să
prospectăm zona respectivă pentru că ei ştiau că ar fi un izvor pe
undeva. Am săpat cam un metru în stâncă, de unde a ieşit o apă
superbă. În timp, toţi care treceau pe acolo veneau să-şi ia apă din
fântâna asta.

„Da‘ vinişi pe Calea învăţătorului?”

Partea interesantă este că eu urcam iarna pe schi şi coboram pe

schi, pentru că erau 4 km numai prin pădure. Regiunea era foarte,
foarte abruptă şi ei nu aveau curajul să meargă pe acolo. Vara
coboram ori pe picioare, ori cu calul. Ştia omul când să vină dimineaţa
cu calul, dacă aveam bagaje multe, mergeam călare până în vârful
muntelui.
În prima şedinţă cu părinţii, în septembrie, m-au întrebat:
„Domnişorule, dragă, toate-s bune şi faine, da’ cât stai aici, că mai
mult de o lună nu stă nimeni” şi eu le-am spus că stau 10 ani. Am stat
9, când au închis şcoala după mine. Drumul pe care mergeam eu era
drumul pe care doar eu mergeam. Au început şi ei din când în când să
mai meargă.
La plecarea mea de acolo, după vreo trei ani, m-am întors şi m-
au întrebat localnicii care este pentru mine singurul lucru semnificativ,
m-au întrebat deci: „Da‘ vinişi pe „Calea învăţătorului”? Aşadar în
localitate drumul acela se numeşte „Calea învăţătorului”. Satul se
numeşte Tufe.

2
Preferam să mă-ntâlnesc cu lupii decât cu câinii

Într-o primăvară ne-o fătat căprioara în curtea şcolii. Au stat

două ore copiii în clasă ca să poată pleca puiul. Altă dată, într-o seară,
deschid uşa, să arunc apa afară, pentru că spălasem ceva, şi afară era
un lup. Am aruncat din greşeală apa pe el. Da… Nu am apucat să-mi
cer scuze. Lupii erau… Preferam să mă întâlnesc cu lupii decât cu câinii
pentru că lupii fugeau iar câinii veneau la tine. Mă întâlneam des cu
lupi, cu căprioare. În curtea şcolii aveam un muşchi foarte gros. În luna
iunie făceam plajă, pentru că în luna iunie se poate face la munte plajă
şi treceau femeile cu fetele lor la fân şi le spuneau: „tu, trage năframa,
că s-o dezbrăcat domnişoru iară”.

Dădeam consultaţii elevilor pe un litru de lapte

Ce-am reuşit acolo este că am scos un număr foarte mare de

absolvenţi de învăţământ superior. Am luat pe spezele mele copiii de
clasele I-VIII, iar eu aveam numai I-IV, dar toţi elevii din clasa a VIII-a
veneau la mine pentru consultaţii gratuite sau pe un litru de lapte. Am
mâncat la lapte cât am fost acolo… Acum nu mai doresc lapte. Ce mai
era interesant iarăşi: aflam dimineaţa pe pragul camerei mele o sticlă
cu lapte. Niciodată nu am ştiut cine l-a pus, dar aveam aproape în
fiecare dimineaţă lapte.
La plecare a fost aşa, aproape ca o ruptură… Eu n-am vrut să
plec. Mi-am depus dosar la inspectoratul Cluj timp de trei ani la rând.
Puneam dosar, dar incomplet. Şi, când s-a închis şcoala, eu mai
puteam să ţin şcoala un an pentru că înscrisesem un copil ilegal de 5
ani, dar ăştia nu ştiau. Oricum, recensământul se făcea aşa: Ana a
născut, Maria mai are de născut… Ştiam exact situaţia de pe teren,
exact ce s-a întâmplat. La şcoală aveam copii suficienţi, adică şapte:
unul, parcă, în clasa I, doi erau în clasa a II-a, încă unul a III-a, şi restul
până în clasa a IV-a. Însă inspectorul dorea să înfiinţeze la Liceul
Pedagogic o clasă experimentală, cu patru simultane pentru
practicanţi. Îmi dă telefon inspectorul de la Cluj şi spune că trebuie să
plec acolo, pentru că am fost transferat. I-am răspuns că nu mă poate
transfera fiindcă dosarul este incomplet. Zice: „Nu, v-am transferat cu
dosar incomplet.”

Printr-o gură comunistă intra vocea capitalistă

Trebuie să recunosc că acolo am citit enorm. Aveam un rucsac în

care duceam mâncare şi într-o plasă îmi luam cărţi pe două săptămâni:

3
raţie de cărţi şi de mâncare. În stânga mai ţineam totdeauna un băţ
sau ceva. Da… Era bine să ai. Am citit enorm. Am ascultat „Europa
liberă” enorm. Drept antenă foloseam la un radio cu baterii goarna de
la pionieri, care era foarte bună pentru că era din aluminiu. Prindea
„Europa libera” excepţional.
Nu m-am ţuicălit cu ei niciodată

Patru ani de zile am fost necăsătorit. Mai venea câte un ţăran la

mine şi-mi spunea: „Am o fată, clasa a VIII-a”. Era interesant să-i vezi
cum încercau. Mi-a spus un lucru la un moment dat un ţăran de bun
simţ: „Domnişorule, zice, aşa de mult ţinem la dumneata, dar te
simţim că nu eşti de-al nostru”. L-am întrebat de ce. Vă spun eu:
pentru că nu m-am ţuicălit cu ei niciodată. N-am aşteptat să beau
niciodată cu ei, ceea ce alţi colegi ai mei o făceau, aşa… N-am
acceptat să beau nici cu primarul nici cu şeful de post.

Moţii au un cult pentru şcoală

Copiii erau sănătoşi. Rareori se întâmpla să fie bolnav câte unul.

Dacă era zăpada până-n brâu, tatăl îl punea în spate şi venea cu el la
şcoală, ceea ce la Cluj şi la Bucureşti nu se-ntâmplă. Dacă un pic
tuşeşte, dacă e polei, gata… Atâta patimă pentru şcoală ca la aceşti
părinţi, nu am văzut nicăieri. Moţii au un cult pentru şcoală şi pentru
dascăli. Lăsam uşa deschisă şi plecam, de sâmbăta până lunea. Nu
intra nimeni niciodată. Eventual dacă intra îţi lăsa ceva: un borcan cu
smântână, o sticlă de lapte.
În fiecare an, în luna martie sau aprilie, chemam toţi colegii din
comuna respectivă, care era imensă ca suprafaţă-mai mare ca
Bucureştiul cu 7 km2. Îi chemam la mine, cumpăram un miel, tăiam
mielul şi făceam şi o lecţie deschisă, metodică. Îi spuneam soţiei: „Te
rog să nu te superi, dar este singurul loc în care am fost fericit
absolut”.

Măi, eu aici numai n-am născut

Partea interesantă era că veneau la mine seara, pe la ora 17-18,

ţărani să discutăm ceva, la lampă, bineînţeles, sau stingeam lampa
pentru că nu era nici petrol. Era o perioadă în care nu aveam nici petrol
pentru a ne lumina. Şi atunci deschideam de la sobă uşa şi
mesteacănul făcea foc şi flacără, lumina plăcut. Veneau la mine pentru
„n” probleme.
Într-o zi m-am trezit la mine cu unul cu un televizor, cică „dom’le,
nu merge!” I-am spus că nu pot să-l repar pentru că habar nu am. În
naivitatea mea, ăstuia cu televizorul, i-l desfac, îl pun înapoi şi
funcţionează. După aceea a venit la mine cu un ouţ şi mi-a spus să-l
iau pentru că i-am reparat televizorul. La un moment dat chiar îi

4
spuneam unui prieten care era medic, şi stătea la vreo 3 km de mine:
„Măi, eu aici numai n-am născut.”
Ce a mai fost interesant: eu eram singur la părinţi. Nu făcusem
mâncare niciodată. Aşa că am luat o carte de bucate cu mine şi acolo,
în reţeta respectivă pentru cartofi pai scria: „se curăţă cartofii şi se
măsoară 1/2cm”. Am luat o riglă şi i-am măsurat. Aşa cartofii-pai au
devenit cartofi-pleavă.
Copiii erau foarte bine dezvoltaţi, sănătoşi, cu voci superbe

Tot acolo am ajuns să fac şi fotografii pentru că aveam peisaje,

bineînţeles. La un moment dat am ajuns că mă chema miliţia să fac
poze
pentru buletin. Îmi spuneau că fac cele mai bune poze. De ce? Pentru
că foloseam apă distilată din zăpada topită.
Am avut şi un cor pe trei voci acolo, cu copiii. La început am avut
29. Când am plecat am avut 7. În medie am avut 10 copii. Aveam voci
bine puse la punct. Copiii erau foarte bine dezvoltaţi, sănătoşi şi cu
voci superbe. Am fost la „Cântarea României” cu un cor pe trei voci.
Am cântat Orlando di Lasso, Palestina… Deci nu orice tip de cântec.

A consemnat prof. Laurenţiu Bădicioiu,

Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” Mizil, Prahova, România
badicioiu_laurentiu@yahoo.fr
www.romeojulietalamizil.ro