apelor

Mareste imaginea.

Sunt cetati anume in care privelistea scamatorilor cei de multe feluri iti satura ochii din zorii zilei si pana
seara. Si chiar auzind mereu cantece molesitoare si desuchiate care nasc in suflet aplecarea spre desfrau
tot nu esti indestulat.

Si multi fericesc acele noroade ca au lasat negustoria pietii sau grija mestesugurilor de trebuinta vietii
pentru a-si petrece vremea cea randuita a vietii lor in toata dezmierdarea si trandavia, fara a sti ei ca
teatrul in care ai cu usurinta privelistea desfraului este o scoala obsteasca vadita a destrabalarii celor
care se aseaza acolo si privesc. Si aici melodia armonioasa a flautului staruind impreuna cu cantarea
desfranatelor in sufletul ascultatorilor nu altceva starneste decat ca ii porneste pe toti a se grozavi
urmand pilda celor ce lovesc in chitare si alaute. Chiar si aceia care se dau in vant dupa cai, ba chiar in vis
se cearta pentru ei, schimbandu-i de la o caruta la alta si mutand vizitii, si intr-un cuvant ei nu se
izbavesc nici in nalucirile din vremea somnului de nebunia zilei.

Iar noi pe care ne-a chemat Domnul, Marele facator de minuni si mester ca sa ne arate lucrurile Sale,
vom osteni oare la privirea si ascultarea cuvintelor Duhului, sau ne vom lenevi? Oare, nu vom sta
imprejurul acestui mare si felurit bazar al lucrarii dumnezeiesti si intorcandu-ne cu gandul fiecare din noi
la vremile, cele din inceput oare nu vom vedea podoaba lumii cea bine randuita?

Cerul, dupa cuvantul proorocesc fiind asezat ca o bolta, iar pamantul cu marimea si greutatea
nemarginit, fiind intemeiat pe sine insusi; vazduhul cel revarsat, cu firea moale si umed dand
vietuitoarelor care rasufla hrana cea potrivita si nelipsita, supunandu-se si desfacandu-se pentru cei ce
se misca prin moliciunea lui fara a fi piedica vreodata navalei, trecand mereu inapoia celor ce-l strabat si
alunecand in jurul lor cu usurinta. Iar firea apei, fie ca e buna de baut sau slujeste altor trebuinte ale
noastre, si intocmirea ei de a se aduna in locuri osebite o vai vedea deplin din cele pe care le vom citi.

2. Si a zis Dumnezeu: "Sa se adune intr-un loc apa de sub cer si sa se arate uscatul. Si a fost asa si s-a
adunat apa de sub cer in adunarile sale si s-a ivit uscatul. Si a numit Dumnezeu uscatul pamant, si
adunarile apelor le-a numit mari."
Cat necaz aveam in cuvintele dinainte intrebandu-ma care e pricina ca pamantul era nevazut, de vreme
ce fiecare corp este in chip firesc impreunat cu culoarea iar culoarea, oricare, este simtita de vaz. Si
poate ti s-a parut ca nu e destul cele ce am zis, ca era nevazut de catre noi, iar nu din firea lui, pentru ca
atunci apa acoperea pamantul si-l ascundea in intregime. Asculta acum Scriptura care pe sine insasi se
descopera. Sa se adune apele si sa se arate uscatul. Valurile au fost inlaturate ca sa se iveasca pamantul
pana atunci nevazut.

Poate insa careva dintre voi ar voi pe langa ce s-a zis si acest lucru sa-l cerceteze: adica mai intai pentru
ce oare apa a carei fire este sa traga la cele de jos, o aduce tocmai pe ea cuvantul la porunca Ziditorului.
Pentru ca pana a sta apa pe loc drept si neted ea este nemiscata neavand incetare sa curga. Iar, aflandu-
si cumva un povarnis, se va porni de indata valul cel mai din margine, iar cel de dupa el trecand in locul
parasit, celalalt ii urmeaza acestuia; si asa intotdeauna cel mai dinainte fuge si il impinge acela care l-a
dat departe. Si cat curgerea este mai iute cu atat si greutatea apei este mai mare si trecatoare prin care
se revarsa mai adanca. Deci, daca in acest chip este firea apei, ar fi putut fi de prisos porunca ce o
randuieste, sa se adune apele intr-un loc. Cu adevarat era de folos pentru firea cea curgatoare a apei ca
ea sa se traga de la sine in locul care dintre toate era mai adanc si a nu se opri mai inainte marea de a-si
fi netezit spatele. Ca nici un loc nu este atat de drept cu suprafata apei.

Apoi ce zice? Cum s-a poruncit apelor sa se adune la un loc cand vedem ca sunt mai multe mari si prea
mult deosebite si despartite ca asezare? Pentru cea dintai intrebare, asadar, zicem aceasta: Tu ai
cunoscut cu adevarat miscarile apei care dupa porunca dumnezeiasca este, nestatornica si curgatoare
de jur imprejur si ca se poarta din firea ei spre locurile povarnite si adanci: Dar mai inainte de toate, ce
putere avea ea inainte de a i se face calea din aceasta porunca, aceasta nici tu n-ai vazut, nici pe
altcineva sa fi vazut n-ai auzit. Cunoaste, asadar, ca Facator al firii este Cuvantul lui Dumnezeu si din
porunca aceea care s-a dat atunci zidirii a iesit urmarea pentru cele ce se vor zidi. Ziua si noaptea odata
s-a facut si de atunci si pina acum una pe alta se primesc, si nu inceteaza sa imparta timpul cu aceeasi
imparteala.

3. "Sa se adune apele." S-a poruncit firii apelor sa alerge si nu osteneste niciodata grabindu-se din
pricina acelei porunci necontenit. Iar eu cautand la firea curgatoare a apelor, zic aceasta: unele curg din
sine, ca izvoarele si raurile, iar altele sunt adunate la un loc si necurgatoare. Acum cuvantul meu este
pentru apele cele navalnice. Sa se adune apele intr-o adunare de ape. Niciodata, oare, nu ti-a venit tie
gandul, asezat fiind langa un izvor a carui apa tasneste cu putere: cine o impinge din sanul pamantului,
cine o sileste sa mearga inainte, din ce vistierie iese oare, care este locul spre care se sarguieste si cum
nici acesta nu se goleste, nici acela nu se umple? Acestea sunt legate de glasul cel dintai, de acolo si
inceputul alergarii apei. In toata istoria apelor sa iei aminte de glasul cel dintai: Sa se adune apele.
Trebuia ca ele sa alerge, ca sa-si apuce locul lor, apoi ajungand in locurile hotarnicite pentru ele trebuia
sa ramana in ele si mai departe sa nu mearga. Iar aceasta dupa, cuvantul Ecclesiastului: "Toate paraiele
curg in mare si marea nu se umple", de vreme ce prin porunca dumnezeiasca este curgerea apelor, iar
asezarea marii in hotarele ei s-a randuit de la inceput.

Sa se adune apele intr-o adunare de ape. Si apei curgatoare ca sa nu se reverse peste locurile care o
primesc, mutandu-se mereu si umpland un loc dupa altul, ca sa nu inece intreg uscatul cel tare i s-a
poruncit sa se adune intr-un loc. Pentru aceasta marea innebunita de atatea ori de vanturi si ridicindu-si
valurile la inaltime prea mare, de se atinge numai de tarmuri si-si potoleste furia in spuma si inapoi se
intoarce. "Sau de Mine nu va veti teme, zice Domnul, cel ce pui marii hotar nisipul?" De cel mai
neputincios dintre toate, adica de nisip, se tine in frau marea a carei putere este nesuferita.

Oare ce oprea Marea Rosie de a navali peste tot Egiptul care este mai adanc ca ea si sa se uneasca cu
noianul de ape din preajma Egiptului, de nu ar fi fost legata de porunca Ziditorului? Iar acel lucru ca mai
jos este Egiptul decat Marea Rosie ne-au incredintat aceia care au voit sa impreuneze Oceanul Indian si
Egiptean in care se afla Marea Rosie. De aceea au si oprit lucrarea dintru inceput Sesostris egipteanul cel
care o pornise si Darius mideanul cel care voia mai apoi sa o desavarseasca. Le-am zis pe acestea ca sa
intelegem puterea poruncii: Sa se adune apele intru adunare de ape. Alta sa nu se faca, ci intru adunarea
cea dintai sa ramana ceea ce se aduna.

4. Apoi, Cel ce a zis sa se adune apele intru adunare de ape, ti-a aratat tie ca apele cele multe erau
impartite in multe locuri, ca si vaile muntilor cu pesterile adanci si prapastioase aveau adunare de ape;
inca si campiile, multe si intinse cu nimic mai prejos in maretie ca marile noianuri de ape si
nenumaratele despicaturi si vai si sapaturi ale pamantului intr-un fel sau altul sapate fiind umplute
atunci toate de ape, s-au desertat prin porunca dumnezeiasca ca sa se aduca de pretutideni intru
adunare de ape. Si nimeni sa nu zica ca toate vaile care au primit marea in ele erau pline, de vreme ce
apa era deasupra pamantului. In ce loc aveau sa fie stranse, asadar, apele odata ce mai inainte s-au
umplut scobiturile pamantului cu apa? La care, acestea vom raspunde: In acea vreme au fost gatite
vasele, ca trebuia ca apa sa se adune la un loc intru o singura adunare. Cu adevarat marea de dincolo de
Gades nu era nici acel mare ocean temut de corabieri care imprejmuieste Insula Britanica si Iberia de
Apus; iar atunci uriasei incaperi, zidita din porunca lui Dumnezeu i s-a dat sa primeasca plinatatea
apelor.

Iar fata de intampinarea pe care o are stiinta practica cu cuvantul nostru pentru zidirea lumii (ca este
vadit ca nu toata apa este laolalta intr-o adunare) multe se pot grai si raspunsul vine de la sine. Ba chiar
a te razboi cu unele ca acestea este poate de ras. Ca neindoielnic va trebui si smarcurile si scurgerile de
ploaie sa le aminteasca, si din acestea se va socoti mustrat cuvantul nostru? Marea si deplina stransura a
apelor s-a numit adunare. Ca si puturile sunt adunari de ape facute de mana unde se scurge in scobitura
pamantului umezeala ploilor. Dar numirea de adunare la un loc nu arata o intamplatoare ingramadire a
apelor, ci pe cea care covarseste si este prea mare in care toata stihia impreuna adunata se arata. Ca, in
ce chip focul este taiat in parti marunte pentru folosul nostru si cu totul laolalta se varsa in eter. Asa cum
vazduhul este impartit in parti si totusi locul din jurul pamantului cu multimea lui il invaluie, tot asa se
intampla si cu apa. Si de sunt mici gramezi imprastiate, una este adunarea care pe intreaga stihie o
desparte de celelalte.

Lacurile care sunt in partile de miazanoapte si in tara elineasca, in Macedonia si in tinutul Bitiniei si in
cuprinsul Palestinei in chip vadit sunt adunari de ape. Iar cuvantul de acum este pentru cel mai mare
peste toate care asemenea cu pamantul este in marime. Nimeni nu este impotriva ca acelea sunt pline
de apa; a le numi pe ele mari insa n-ar fi in firea lucrului chiar daca unele din ele au multa sare
amestecata cu tina, cum are Marea cea Mare, ca de pilda lacul Asfaltitis din Iudeea si lacul Sevrenitis
care se intinde intre Egipt si Palestina in pustia Arabiei. Pentru ca acestea sint balti, iar marea una este,
dupa cum istorisesc cei ce au inconjurat pamantul; totusi, unora li se pare ca Hircania si Caspia sunt
circumscrise de sine si pentru ca nu trebuie sa luam aminte la geografii care scriu istoria, este vadit ca
acestea se patrund una de alta si intra prin guri stramte, toate in Marea cea Mare dupa cum se graieste
si de Marea Rosie ca ea se uneste dincolo de Gadira.

Pentru ce, asadar, a numit Dumnezeu mari adunarile apelor? Pentru ca s-au strans apele intru adunare,
iar stransurile la un loc ale apelor, adica sanurile care sunt cuprinse si imprejmuite de pamant in chip
deosebit, pe acestea Domnul le-a numit mari: marea dinspre miazanoapte, marea dinspre miazazi,
marea dinspre rasarit si dinspre apus. Si numirea pentru noianul de sine este Pontul Euxin si Propontis,
Helespontul, Egeea si Ioniul, noianul Sardonicului, Siculum, si Tirenum si nenumarate alte nume ale
noianurilor, pe care a le numara cineva pe rand si a le grai cu de-amanuntul prea lung ar fi lucru plin de
neiscusinta. Pentru aceasta a numit Dumnezeu adunarea apelor mari.

La aceasta ne-a adus pe noi urmarea cuvantului, insa la cele dintai sa ne intoarcem.

5. "Si a spus Dumnezeu: Sa se adune apele la un loc si sa se arate uscatul."

Si nu a zis sa se arate pamantul ca sa nu-l arate pe el din nou netocmit, cu tina si amestecat cu apa,
fiindca nu-si dobandise chipul lui si puterea. De asemenea, pentru ca noi sa nu socotim ca soarele este
pricina uscaciunii pamantului, a zidit Facatorul uscaciunea pamantului mai inainte de a se naste soarele,
ia aminte dar, ca sa intelegi cele scrise, ca nu numai apa care din prisos se afla deasupra pamantului a
curs peste el, ci si cea amestecata in adancurile lui si aceea s-a tras supunandu-se poruncii strasnice a
Stapanului.

Si s-a facut asa. Aceasta urmare a cuvantului este de ajuns ca sa arate ca glasul Ziditorului a patruns in
lucrare. Dar, in multe scrieri se adauga asa: Si s-a adunat apa cea de sub cer in adunarile lor si s-a aratat
uscatul, lucru care n-a fost dat in scris de nici unii din ceilalti talmacitori si nu parea fi nici in datina
evreilor. Pentru ca, dupa acea marturie ar fi si de prisos cuvintul: S-a facut asa, ca si cum s-ar rosti din
nou aceleasi, cuvinte. Deci izvoarele cercetate cu deadinsul au la marginea randului sageata, iar sageata
ests semnul neprimirii. Si a numit Dumnezeu uscatul pamant si adunarile apelor le-a numit mari.

Pentru ce mai inainte s-ar fi zis: Sa se adune apele la un loc si sa se arate uscatul, si nu s-a scris, sa se
arate pamantul? Si aici iarasi s-a aratat uscatul si a numit Dumnezeu uscatul pamant? Pentru ca uscatul
este insusirea cu care se insemneaza firea pamantului, iar pamantul este numirea dezvaluita a lucrului.

Dupa cum graiul este o insusire a omului, iar glasul acesta, adica om, inseamna faptura care are
insusirea, asa si uscaciunea este insusirea pamantului si o alegere a firii lui din alte firi. Deci, acel lucru
care are in fire uscaciunea s-a numit pamant, dupa cum acela care are in fire nechezatul s-a numit cal.

Dar nu numai la pamant este asa, ci fiecare din celelalte stihii are insusire deosebita prin care ca si cum
ar fi sortita se alege de celelalte si fiecare isi recunoaste chipul. Astfel, apa are insusirea deosebita a
racelii, iar vazduhul a umezelii, iar focul a caldurii. Si acestea se arata ca niste stihii incepatoare ale
lucrurilor ce s-au alcatuit dupa chipul in care s-a zis; iar cele care s-au asezat in corpuri si cad sub simtire
au felurite insusiri laolalta; ca nici una din cele vazute si simtite nici nu este singuratica, nici simpla, nici
curata; pamantul este uscat si rece, apa umeda si rece, vazduhul cald si umed, iar focul cald si uscat.
Astfel, prin injugarea insusirilor se pricinuieste puterea fiecareia de a se amesteca; pentru ca, prin
insusirea de obste, fiecare stihie sa se amestece cu cea vecina si sa se impreuneze cea de aproape prin
impartasire cu cea potrivnica. Asa de pilda pamantul uscat fiind si rece, se uneste cu apa prin inrudirea
racelii, dar se uneste prin mijlocirea apei vazduhului. Dar, de vreme ce apa este asezata intre cele doua,
cu ajutorul insusirilor lor se atinge, ca si cum ar fi apucata de doua maini, de stihiile din apropierea ei:
prin raceala de pamant, iar prin umezeala de vazduh. Iar vazduhul prin a sa mijlocire impaca firea
vesnica a apei si a focului: cu apa prin umezeala lui, iar cu focul prin unirea cu caldura. Focul fiind cald si
uscat dupa fire se leaga cu vazduhul prin caldura si iarasi se intoarce prin uscaciune la impartasirea cu
pamantul. Si asa se face cer si hora plina de armonie toate laolalta unindu-se si unele cu altele calatorind
in buna randuiala. De aceea li s-a dat in chip potrivit acestora numirea de stihii.
Acestea le-am rostit aratand pricina pentru care Dumnezeu a numit uscatul pamant si nu a numit
pamantul uscat. Pentru ca, uscaciunea nu este din cele ce s-au adaugit mai pe urma pamantului, ci este
din cele care dintru inceput i-au alcatuit fiinta. Deci, cele care sunt pricina unui lucru, sunt mai intai cu
firea si mai cinstite decat cele ce se fac in urma. S-a randuit, asadar, pamantului dupa cuviinta semnele
cele mai dinainte si mai vechi, spre a fi recunoscut.

6. "Si a vazut Dumnezeu ca este bine."

Cuvantul Scripturii nu arata chiar aceasta atunci cand i s-a descoperit lui Dumnezeu privelistea cea
placuta a marii, pentru ca Ziditorul nu vede cu ochii frumusetea zidirii, ci priveste cu intelepciunea cea
negraita cele facute. Cu adevarat dulce priveliste este marea cand se albeste in adanca ei liniste, dulce
este si atunci cand abia unduita de blanda suflare isi aspreste spinarea ca sa arate celor ce o privesc
culoarea ei mohorata si vanata. Ea nici nu bate cu putere uscatul vecin ci il saruta ca un sol al pacii in
imbratisarea sa.

Dar noi nu in chipul acesta trebuie sa credem ca s-a ivit inaintea lui Dumnezeu dupa cum zice Scriptura,
marea frumoasa si placuta, ci frumusetea de acolo s-o cugetam in intelesul lucrarii ziditoare. Ca mai
inainte de orice, apa marii este izvorul a toata umezeala pamantului; ea impartita fiind in porii nevazuti,
dupa cum arata pamanturile goale si pesterile stancoase sub care valul marii brazdeaza prin inguste guri
si stramte carari si impinsa de miscarea suflului iese in afara patrunzand prin invelis si facandu-se buna la
gust, tamaduieste prin strecurare amaraciunea. Chiar si din caldura metalelor o anume parte o aduce in
calatoria ei pricinuita de insasi miscarea si incepe adeseori sa fiarba si sa arda. Acest lucru este adeseori
greu de vazut, fie pe insule fie pe tarmuri. Uneori insa si in mijlocul pamantului in locuri aproape de
apele raurilor, ca sa asemuim lucrurile mici cu cele mari, se petrece la fel.

Dar la ce oare va duce aceasta vorbire a mea? La aceea ca pamantul este serpuit de canale si prin porii
care nu se vad apa isi croieste carare din izvoarele marii.

7. Marea este frumoasa la Dumnezeu si pentru puterea pe care o are in adancime; este frumoasa si
pentru ca gazduieste fluviile si primeste la sine curgerile de pretutindeni ramanand aceeasi inlauntrul
hotarelor sale; frumoasa si pentru ca ea este oarecum inceput al apelor din vazduh si izvor. Fiind
incalzita de raza soarelui, umezeala cea subtire a apei ei se schimba in aburi; ea e trasa in locurile de sus,
apoi e racita, trecand mai departe de locul unde se oglindesc razele si acolo in umbra norilor mai multa
raceala adaugand, se face ploaie si ingrasa pamantul. Si de aceste lucruri nimeni nu va fi cu adevarat
indoit de va lua aminte la caldarile cu foc care fiind pline de umezeala adeseori au fost gasite goale
departindu-se in aburi toata fiertura. Dar chiar si apa marii se poate vedea ca fierbe de corabierii care
puindu-si buretii la aburi isi potolesc uneori in chip masurat lipsa. Frumoasa este inca si in alt chip la
Dumnezeu, pentru ca imbratiseaza in strinsoare de jur imprejur ostroavele, dandu-le lor de la sine odata
cu podoaba si intemeierea; apoi si pentru aceea ca uneste unele cu altele uscaturile prea indepartate
prin sine, ajutind navigatorilor la amestecarea sloboda cu alte neamuri. Prin acestia se da istoria
lucrurilor nestiute si se pricinuieste imbogatirea negustorilor, inlesnindu-se trebuintele vietii; celor
haraziti le daruieste putinta de a scoate cele ce le prisosesc, iar saracilor implinirea celor ce lipsesc. Dar
cum imi este mie cu putinta ca sa vad amanuntit toata frumusetea marii cata s-a aratat ochiului
Facatorului?

Iar daca marea este frumoasa si vrednica de lauda la Dumnezeu, cum nu va fi mai frumoasa aceasta
adunare a Bisericii in care glasul amestecat ca al unui val al marii ce se poarta catre tarmuri al barbatilor,
al femeilor si al pruncilor se indreapta impreuna in rugaciunea noastra catre Dumnezeu? Si linistea
adanca, neclatita o pazeste pe ea, fiindca duhurile rautatii nu au izbutit sa o tulbure prin invataturi
eretice. Deci, sa va faceti vrednici de primirea Domnului, pazind buna randuiala intru pururea buna
cuviinta, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia se cuvine slava si puterea in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Vasile cel Mare

WWW.CRESTINORTODOX.RO