ION În romanul său, Liviu Rebreanu pune în mişcare o galerie impresionantă de

personaje, dominantă fiind figura lui Ion. Prezent în scena horei de la începutul
romanului, Ion este urmărit încontinuu cu interes şi fină intuiţie psihologică. Ion este
sfâşiat între “glasul pământului” şi “glasul iubirii”, oscilând între Ana, urâtă, dar având
“locuri şi case şi vite” şi Florica, “mai frumoasă ca oricând”, dar săracă. Personajul este
conceput unitar, fiind centrat pe o dominantă de caracter, căreia i se subordonează toate
celelalte trăsături. Aceasta este setea de pământ, împinsă până la paroxism, ceea ce-i
aşează destinul sub semnul tragicului.
Personajul se construieşte din mişcare, gesturi, fapte, acţiuni, comportament, relaţii cu
lumea, monolog şi dialog. Încă de la începutul romanului, Ion se distinge dintre flăcăii
satului prin înfăţişare fizică şi prin orgoliu, nesuportând jignirea de la horă. De asmenea,
autorul subliniază puterea pe care Ion o are asupra oamenilor. Deşi sărac, Ion este cel ce
hotărăşte ce trebuie să cânte lăutarii.
O întoarcere în timp a naraţiunii subliniază că patima lui Ion pentru pământ este
înnăscută. Deşi fusese un elev inteligent şi silitor, părăseşte şcoala “pentru că mai drag i-a
fost să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul”. “De mic
copil pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.
Ion ştie că toate calităţile lui: hărnicie, perseverenţă, demnitate, se cântăreau în poziţia
sa socială dată de cantitatea de pământ pe care o are: “Veşnic i-a pizmuit pe cei bogaţi şi
veşnic s-a înarmat cu o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie!”. Oricât
ar fi de înzestrat, Ion ştie că fără pământ “va fi veşnic slugă pe la alţii, va munci ca să
îmbogăţească pe alţii” şi de aceea îşi admonestează tatăl, pe Alexandru Glanetaşu, că n-a
fost capabil să-şi păstreze pământul obţinut din zestrea soţiei.
Toată existenţa lui Ion e covârşită de setea de avea pământ cu orice preţ: “Glasul
pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Toată
fiinţa lui arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”. Cu intuiţie psihologică,
Liviu Rebreanu accentuează forţa pe care pământul o exercită asupra personajului. În
contact cu pământul, Ion nu mai simte nici oboseala, o energie stranie copleşindu-l:
“Oboseala îl îmbărbătă ca o patimă. Munca pământului îi era dragă, oricât ar fi fost de
aspră, ca o râvnă ispititoare”. Într-un gest de ardoare, ca în faţa unui zeu, îşi sărută
pământul: “Faţa îi era scăldată într-o sudoare caldă, de patimă. Îşi lipeşte buzele cu
voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Scena are evidente accente naturaliste, amintind de pornirile tulburi ale personajelor lui
Zola.
Acţionând asupra lui dincolo de limitele firescului, patima pentru pământ
dezumanizează personajul. Eugen Lovinescu afirmă că în lupta pentru pământ, eroul lui
Rebreanu dovedeşte o “inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi,
cu deosebire, o voinţă imensă, încât nimic nu-i rezistă”. După părerea lui George
Călinescu, Ion este însă “o brută, o fiinţă redusă, de o viclenie instinctuală”.
Calculat şi rece Ion o seduce pe Ana, cu tenacitate, după un plan bine stabilit. O dată
stăpân al pământului ei, pentru Ion Ana nici nu mai există. Nepăsător, o lasă pradă
calvarului ce o va aduce spre sinucidere: “Da’ omoară-te, dracului, că poate aşa o să scap
de tine!”. Ion trece peste tot ce este omenesc, orbit de patima pământului. Se opresc
relaţiile sale cu propria mamă, pe care o bate că nu a avut grijă suficientă de copil. Dar
nici măcar pe acesta Ion nu îl poate iubi. E îngrijorat de soarta lui numai pentru că se
gândeşte că va pierde pământul dacă Petrişor moare. Când e convins că nimeni nu-i mai
poate lua pământul, “deşi Petrişor plânge mai dureros, lui Ion nu i se mai pare aşa de
sfâşietor plânsul”. Chiar îşi face planuri unde să-l îngroape, cu toate că băiatul încă trăia.
Abia acum poate să dea frâu liber iubirii pentru Florica, înşelându-l pe George, de a cărui
mână va cădea răpus.
Personaj extraordinar de viu construit, Ion are în “zvârcolirea” sa ceva din măreţia
eroilor de tragedie greacă. Setea de pământ acţionează asupra lui cu forţa destinului, iar
“hybrisul” – pedeapsa – intervine echitabil în final, pentru că personajul a depăşit
graniţele omenescului.
Ca să dobândească pământul râvnit, Ion a procedat ca un lucid erou stendhalian, dar
aplicând o tehnică ţărănească autohtonă. Necesitatea schimbării condiţiei sale i-a apărut
încă din copilărie, transformându-se în patimă. El se vrea într-o veşnică nuntire cu
pământul, de care se simte legat prin rădăcini magnetice. Lunga experienţă a generaţiilor
de dezmoşteniţi a făcut ca dragostea de pământ să echivaleze aproape cu un dat biologic,
să atingă valoarea de simbol. Căci Ion sintetizează o suferinţă seculară care ajunge la
exaltare, printr-un proces parţial explicabil.
În sufletul “primitiv” al protagonistului, torturat de ideea posesiunii pământului,
convieţuiesc: o mare capacitate de a se bucura, cu spaimă aproape, de imensitatea gliei,
frumuseţea hărniciei şi a muncii, ambiţia fără scrupule, pasiunea, planurile viclene,
exaltarea devenită metafizică uneori, dar şi de bestialitate şi cinism. Prin toate acestea,
personajul Ion trebuie văzut şi ca individualitate bine conturată, dar şi ca metaforă a
dramei ancestrale a pământului.