Iluziile minţii unui tânăr nesigur

Capitolul I

Eram în sala de meditaţie şi citeam „Romeo şi Julieta” când a intrat un bărbat înalt,
slab şi îmbrăcat într-un costum negru foarte elegant, de parcă ar fi fost desprins dintr-un
muzical de modă veche. Ţinea între buzele sale o ţigară subţire din care ieşea un fum gros. Se
vedea cu uşurinţă că o savura cu plăcere şi că de fiecare dată când expira fumul ieşea din
nările sale precum din ale unui câine pe temperaturile acelea scăzute. Se grăbea spre sala unde
era directorul şi, în momentul în care ajunsese acolo, ciocăni de câteva ori, aşteptând răspuns;
după aceea îşi luă inima în dinţi şi intră.
Domnul acela era Răzvan Andreiescu şi avea 27 de ani. Era un tânăr fascinant, cu
ochii verzi şi migdalaţi, cu părul de un şaten deschis. Era înalt şi avea manierele necesare
societăţii care îl înconjura. Nu toţi erau aşa de galanţi şi cu siguranţă nu avea un suflet aşa de
curat precum a lui. Însă orice om are şi el defecte, acest lucru caracterizând umanitatea.
Locuia pe Bulevardul Speranţei, într-un apartament micuţ decorat cu diferite tapete înflorate
şi avea grijă de acel loc de unul singur. Nu mai stătea demult cu părinţii lui şi căuta sufletul
pereche cu care îşi dorea să întemeieze o familie.
Când a intrat a stăruit puţin la uşă, şi-a aranjat cravata şi a spus cu o voce detaşată:
-Bună ziua, domnule Petrescu! Azi avem într-adevăr parte de o zi minunată.
-Desigur, desigur. Lucia a mea spune că îi fac bine soarele şi vremea aceasta. Ştii
foarte bine cum este ea, aşa depresivă…Mă doare sufletul să o văd plângând.
-Îmi imaginez. Eu am venit la dumneata ca să îţi cer o favoare. Este foarte important
pentru mine.
-Atunci spune, domnule, ce ai pe suflet şi eu voi încerca să te ajut. Fac orice pentru
prietenul meu.
-Vreau să plec într-o călătorie la Paris şi îmi trebuie adresa vreunui hotel. Ştiţi, cum eu
vorbesc fluent, ar fi păcat să nu călătoresc şi eu prin Franţa ca să mai iau o pauză de la
serviciul acesta care mi-a mâncat sufletul.
-Se înţelege. Staţi liniştit, domnule Andreiescu. Eu voi vorbi şi vei pleca numaidecât,
chiar mâine. Orice pentru prietenii mei.
-Mulţumesc mult, domnule Petrescu. Vă rămân îndatorat.
Ieşi pe uşă cu un uşor fior la gândul că totul o să meargă rău în timpul călătoriei sale la
Paris. Vruse să simtă din nou acea aromă copleşitoare de ţigară, aşa că îşi scoase pachetul din
buzunar şi bricheta şi începu să tragă din ea cu aceeaşi mulţumire ca înainte să ajungă la
domnul Petrescu. Pur şi simplu acea savoare părea sălbatică şi interzisă uneori chiar şi pentru
el. Acesta era singurul său moment de plăcere, cel mai mare viciu cu care fusese înzestrat.
Când termină o aruncă pe trotuar şi o călcă cu atâta entuziasm de parcă ar fi înrobit un
nelegiuit, făcându-l să sufere pentru faptele sale. Apoi plecă, lăsând-o acolo moartă, deşi
aceasta încă mai scotea fum. Era prea târziu, ea fusese deja fumată.
Seara respectivă a fost aglomerată, plină de nerăbdare. Domnul Andreiescu îşi făcu
bagajul, luându-şi doar strictul necesar şi se culcă devreme. Visa locuri nevizitate încă de el şi
atunci dorinţele sale vechi sunară la uşa lui dintr-un trecut îndepărtat. Erau vise neatinse,
irosite datorită imposibilităţii care se ivea în realitate în lumea noastră tirană.
Dimineaţa aceea sosi repede. Dar fusese mult aşteptată şi de aceea se luminase atât de
repede. Fusese ca şi cum Dumnezeu ţinuse şi cu el şi îi îndeplinise o dorinţă în schimbul
celorlalte irosite. Trăsura numită „Vulturul de aur” era trasă de 2 cai bine făcuţi şi iuţi.
Vizitiul mergea şi el la Paris pentru a-şi lua fata aflată în vacanţă.
 -O să fie ceva de mers. Parisul nu-i de-aici, de-acolo. Dar o să vedeţi multe lucruri
interesante dacă nu cumva adormiţi pe drum.
Şi parcă vizitiul avusese gura aurită, deoarece domnul Andreiescu a dormit tot drumul.
Nu s-a trezit decât atunci când a simţit nevoia de ţigară şi şi-a aprins una, punând buzele sale
delicate pe filtrul acesteia şi trăgând din ea cu satisfacţie. Apoi totul deveni banal, deoarece
acesta adormi din nou.
-Domnule Andreiescu! Am ajuns, se auzi o voce obosită care venea din faţa trăsurii.
Când a deschis ochii verzi de culoarea mării înspumate, a văzut atâtea doamne
plimbându-se în rochiile lor strâmte pe bust, cu decolteu şi cu umbrele de soare. Rămăsese
mască când a văzut eleganţa cu care se plimbau şi felul şiret de a privi pe sub genele lor negre
şi arcuite. Era fascinat de mişcările lor graţioase.
A coborât din „Vulturul de aur” şi s-a îndreptat spre clădirea aceea numită „Le grand
Paris”. Era hotelul unde urma domnul Andreiescu să stea pentru o lună.
Clădirea veche parcă fusese lăsată în paragină, culoarea fiind luată pe alocuri şi lăsat în
locul ei diferite nuanţe de crem. Însă în interior părea un hotel de lux. Totul era în alb şi negru
şi rareori mai apărea şi culoarea crem. Tapetele de pe pereţi erau noi şi curate, mobilierul era
din lemn de stejar şi covoarele de pe jos erau moi şi pufoase. Lămpile împrăştiau o lumină
albă pe coridorul lung. Parchetul lucea precum diamantul şi scaunele aveau culoarea agatului.
Domnul Andreiescu primi cheia de la camera sa. Avea numărul 28, numărul său
norocos. Se bucură să vadă ciferele acelea pe o bucăţică de fier. „Voi avea noroc şi-mi voi
găsi mult dorita fiinţă iubită.” zâmbi el, spunând acele vorbe în mintea sa.
Când a ajuns sus, s-a întins pe patul din lemn de cireş şi s-a gândit că nu era deloc
obosit. Fiinţa pe care o visa în fiecare seară era acolo afară şi îl aştepta. Oare destinul era bun
şi cu el? „De ce să nu ies să cunosc o fată de aici? Am mai avut şi eu prietene, dar niciuna nu
avea graţia acestor feline.”
Se schimbă repede într-o cămaşă albă, cu o cravată crem şi obişnuitul costum negru.
Se dădu cu puţină apă de colonie şi îşi schiţă pe faţă un zâmbet aproape angelic. Îşi mângâie
bărbia rasă la gândul că va întâlni o persoană de sex opus, se va plimba cu ea pe bulevardele
lungi şi o va admira seara în timp ce doarme.
Ieşi pe strada plină de oameni. Pur şi simplu te simţeai ca într-un furnicar. De departe
se vedea Turnul Eiffel. Părea o cale de a urca spre cer, de a încerca să pătrunzi în Rai fără
bilet. Desigur că el nu se gândea decât la domnişoarele cu fuste lungi şi volănaşe care se
plimbau de colo-colo prin mintea lui. Totul era împânzit de soarele strălucitor. Dar asta era o
simplă aparenţă. De fapt, cerul părea că urma să işte o furtună, deoarece oriunde priveai
vedeai gri închis. Doar pe alocuri era câte o crăpătură pe unde soarele se strecura.
„Sper să nu plouă chiar acum.” îşi zise el în mintea sa.
Se plimba prin centrul oraşului şi simţea aerul acela dinaintea furtunii care îl apăsa.
Dar nu-i păsa. El se gândea cum ar arăta femeia perfectă în viziunea lui şi cum ar putea să o
cucerească. Poate că încă mai era o speranţă, o cale de a ieşi din acea încurcătură.
Simţi o picătură de apă care îi căzuse în cap. Se uită în sus şi privirea îi fu împânzită
de mii de stropi. I se făcu brusc frig şi o perdea i se aşternea în faţă. Vedea cum toţi fugeau să
se adăpostească şi în faţa lui se ivi ca o fantasmă o fată îmbrăcată într-o rochie albă. Până şi
umbrela se asorta cu hainele. Părul ei negru îi cădea pe spate asemenea unei cascade de
ciocolată amăruie. Rochia udă stătea lipită de bustul şi de picioarele ei. Era ca o zână. Fugea
ca să se ferească de ploaia aceea care ruinase brusc încă un vis, acela al domnului Andreiescu.
In seara aceea, tot timpul cinei el nu a vorbit. Stătea şi contempla la acea franţuzoaică.
O adevărată muză pentru el. În viziunea sa, era tipul de fată care merita tot ce este mai
nepreţuit. Vroia să fie a lui, o dorea din tot sufletul mai mult decât toate răsăriturile sau
apusurile pe mare sau toate acele avuţii. Dacă avea să nu o mai vadă niciodată, sufletul lui i s-
ar fi rupt în mii de bucăţi şi nicio altă fiinţă de gen feminin numai avea să îi lipească partea
aceea lipsă din inima lui; nici cu cea mai puternică iluzie a minţii, nici cu cel mai frumos trup,
nici cu cei mai frumoşi ochi. Ea era totul pentru el încă din momentul în care o văzuse
alergând. Cum suflarea ei dulce se înăbuşea in aerul rece al ploii, cum picăturile de ploaie îi
sărutau obrazul fin şi cum buclele ei atât de vii căutau zări necunoscute. Cum privirea ei
profundă căuta fericirea de care era indispensabilă şi cum degetele ei subţiri şi lungi căutau
clapele albe şi prăfuite ale pianului. I se părea că o cunoştea de o viaţă şi că fusese prietena lui
încă de la vârsta adolescenţei. Parcă îşi amintea cum priveau ploile pe fereastra casei sale,
cum îi cânta ca o artistă în fiecare seară sau cum îl alina când simţea că ceva îl supăra. Dar
erau simple iluzii ale minţii lui disperate ce căutau argumente fondate ale existenţei iubirii
dintre ei doi. Ceea ce era imposibil de a fi realizat. Nici măcar pe aceiaşi lungime de undă nu
erau. Iluziile minţii te aduc în stări de contemplare şi poate chiar de nebunie.
Toată noaptea a visat acel înger feminin, dar lipsit de aripi pe această lume. Era cea
mai mare ispită pe care putea să o creeze cineva. Nu se putea să o uite aşa, în câteva ceasuri,
pentru că ar rămâne cu o adâncă rană pe care nu putea să o vindece. Mai dureroasă decât
tăişul unei săbii şi mai adâncă decât prăpastia din povestea spusă de mama sa când fusese el
mic. Un amestec de emoţii se învârtea în capul lui. Simţea că înnebuneşte, că nu va mai putea
gândi lucid în viaţa lui. În cap îi veniră 3 cuvinte: mare, furtună şi fluture. Şi atunci mintea sa
făcu legătura între acestea: când pe mare este furtună, orice fluture se rătăceşte sau moare. Ca
şi sufletul lui în momentele acelea.
Se uită la ceas: era 12 noaptea şi încă nu adormise. Auzea ploaia care bătea în geam,
acea neruşinată stare a vremii care îndrăznise să atingă obrazul fin al acelei fete. Dar adevărul
îl conştientiza şi el. Ştia că nu o să o mai vadă în viaţa lui. Îi veneau în cap mii se scuze pentru
care să rămână acolo, la Paris, ca să o caute. Viaţa este uneori mai grea decât traversarea unei
prăpăstii, mai dificilă decât un joc de noroc şi mai exigentă decât învăţătorul său, care îl lovise
frecvent cu rigla peste mână, deoarece el era stângaci. Rosti ceva în şoaptă şi apoi închise
ochii. Prima mină care i se aşternuse în faţa lui era muza aceea, fiinţa cea mai delicată.
Deschise ochii săi în care se citea o adâncă tulburare sufletească şi văzu că se făcuse 2
dimineaţa. „De ce nu pleci din mintea mea? Alergi întruna în ea ca şi cum ar fi un spaţiu
verde pe care se odihnesc oamenii mereu când afară este soare. Ei bine, îţi mai spun încă o
dată: în sufletul meu este mare pagubă!”. Apoi căută cu privirea cana din sticlă care se
odihnea pe masă şi care parcă mângâia mileul brodat, alb şi totuşi vechi. Până şi picăturile de
ploaie aveau companie, nu ca el. „Cine m-a pus să vin aici, la Paris? De ce nu m-ai împiedicat
Doamne de la cea mai mare dezamăgire a vieţii mele?”. Apoi îşi puse capul în cele două
palme şi lacrimi îi curgeau şiroaie pe obraz, pe palme, pe coate…peste tot. Îşi dorea să nu fi
venit în viaţa lui acolo, să fi rămas la treaba lui cu domnul Petrescu. Să fi citit în mansardă
cartea lui preferată şi să caute cu privirea lui liniştită apusul soarelui. Să îl compătimească că
apune din această lume timp de 8 ceasuri şi revine abia dimineaţa. Să vadă cum copacii din
curte înfloresc şi uşor-uşor fac şi fructe. Să îşi invite părinţii de care îi era atât de dor la el ca
să vorbească cu mama lui despre tot ce îl apăsa, toate necazurile sale din viaţa de zi cu zi.
Lacrimile deveniseră ca picăturile de ploaie în deşert în ultimele luni. Parcă fusese de gheaţă.
Nici nu puteai să spui că el ar fi în stare să plângă. Se pare că această călătorie l-a solicitat atât
fizic, cât şi emoţional. Plângea acum ca pentru tot acel timp în care fusese tare. Apoi căzu
deodată pe aşternuturile noi, cu palmele pline de lacrimi şi cu ochii închişi. Adormise…

Capitolul II

A doua zi se trezi pe la 7 şi coborî să îşi pregătească micul dejun. Îşi luă pâinea de pe
dulăpiorul din bucătărie şi cuţitul, dar şi cutiuţa cu margarină. Îşi întinse pe o felie cât crezuse
el că avusese nevoie şi o duse încet la gură. I se părea că nu are poftă de mâncare, dar parcă îi
era sete. Se ridică să se ducă să ia un pahar de apă, dar picioarele îl lăsară în momentul în care
se sculase de la masă şi căzu inconştient pe gresia tare şi rece ca gheaţa. Zgomotul produs
trezi jumătate din oamenii care dormeau la parter şi veniră toţi în grabă să îl ajute. Îl ridicară,
sunară după un doctor şi acesta veni imediat. Îl puseră pe domnul Andreiescu pe pat şi
medicul care era de faţă începu să îl consulte, să vadă cauza leşinului său brusc. Toate
semnele duseră spre o depresie de-a lui pe care o avusese încă din copilărie.
Când se trezi, toţi se uitau speriaţi la el, ca şi cum era pe punctul să moară. Se uita cu
ochii verzi la toate feţele din jur, analiza pe fiecare şi se mira de ce îl priveau toţi cu mirare,
cu nesiguranţă şi totuşi cu atâta răceală.
-Cine sunteţi voi? Ce căutaţi aici şi mai degrabă ce caut eu aici?
-Pe moment are scurte perioade de pierdere a memoriei. Nimic grav. O sa îşi revină în
maxim 10 ore, dar cineva trebuie să aibă grijă de el. Nu se poate să îl lăsăm aşa.
-O voi face eu, spuse cu o voce firavă o tânără din spatele grupului de oameni. Voi
avea eu grijă de domnul acesta până îşi revine. Numai să îmi spuneţi ce să fac.
-Bine atunci! Ne vedem pe hol şi îţi voi explica cum să procedezi cu el, spuse doctorul
în timp ce ieşea pe coridor ca să îşi fumeze ţigara.
În sfârşit era singur. Acum putea să îşi limpezească gândurile. Ce era cu el? De ce
numai era acelaşi om ca ieri, până să vadă acea zeiţă cu chip feminin şi trup plăpând ca de
ghiocel. Îşi aminti brusc de dimineaţa aceea în care se pregătea să plece şi să se mute la casa
lui, fără ai săi. Îşi amintea lacrimile din ochii mamei sale şi privirea nesigură din uitătura
tatălui său. Cum îi cărase bagajele până în bulevard şi îl bătuse pe umăr bărbăteşte, zicându-i:
„De acum eşti mare, Răzvan! Fii tare şi nu uita niciodată că aici vei găsi mereu o farmacie
pentru durerile de inimă. Mama ta îţi va sta mereu la dispoziţie când vei simţi nevoia să
vorbeşti cu cineva. Vom fi mereu la dispoziţia ta, aici, gata să te ajutăm.”. Cum putea el să
uite privirea surioarei sale care atunci avea doar 5 ani, cum îl luase de mână şi îi spusese să nu
o uite niciodată. Era cea mai scumpă medalie pe care cineva putea să o primească. Cel mai
dulce copil dintre toţi. Părul ei blond răsfrângea razele soarelui, iar ochii ei albaştrii reflectau
cerul şi chiar marea de lângă blocul lor. Deoarece domnul Andreiescu se născuse şi îşi
petrecuse copilăria acolo, pe malul mării. Auzea în fiecare dimineaţă pescăruşii şi se uita
mereu în sus, cercetând infinitul de deasupra lui. Se gândea că, aşa cum valurile care se sparg
la mal aparţineau oceanului şi cum stelele de pe boltă aparţineau cerului, aşa şi el aparţinea
acelui loc. Precum inima care se ghidează după iubire. Aşa se ghida şi el după persoanele
dragi. A fost cea mai mare tragedie să audă la 2 ani de când plecase că sora lui murise. Fusese
ca o palmă dată de viaţă, ca un şut tras unui sărman. O iubise atât de mult, mai mult decât îi
spusese vreodată. Dar ea ştia asta oricum. Numai trebuiau cuvinte aruncate în vânt. Ea numai
era şi numai avea cui să îi zică cât de specială fusese ea pentru el. Pur şi simplu îl învăţase
cum este să iubeşti, prin pupicurile de pe obraz din fiecare seară. Sau din îmbrăţişările ei atât
de călduroase. Acum îi era frig când se gândea cât de mult trecuse de când ea numai era. Se
închisese în el, numai accepta comunicarea cu prea multe persoane şi chiar ura tot ce ţinea de
apă, deoarece sora lui murise înecată. Nu din propria voinţă, ci din întâmplare. Ajunge un
moment de neatenţie care este de ajuns ca să te coste întreaga viaţă. O simplă prostie, o
greşeală fatală. Îşi dorea să fi putut să facă ceva ca să o salveze, dar soarta l-a lovit exact
atunci când nu se aştepta. Ea a fost şi va rămâne în mintea şi în sufletul lui pentru totdeauna.
Aripile de care avea nevoie ea i le dădea mereu. Toate pentru că au fost fraţi adevăraţi, au
ţinut unul la celălalt ca şi cum unul dintre ei ar fi murit din clipă în clipă. Toamna ei mergeau
pe malul mării şi simţeau cum vremea se răcea şi iarna se apropia cu paşi repezi. Apoi se
ridicau şi începeau să alerge până acasă. Poate că şi Dumnezeu a ţinut mult la ea de o luase
atât de devreme. Poate sufletul ei pur era exact ce iubea Domnul.
 Încerca să îşi găsească lacrimile, dar ele parcă se evaporaseră în aerul acela plin de
levănţică. Era mirosul camerei lui din Bucureşti, de pe Bulevardul Speranţei. Îşi amintea
fiecare obiect din acea încăpere şi se gândea cum ar putea să le mute ca să mai schimbe
atmosfera aceea stingheră. El aranjase totul încă de când se mutase şi îi venea greu să schimbe
ceva. Îşi imagina că acela era stilul lui, camera perfectă pentru el. Dar toate acele aranjamente
coincideau cu încăperea micuţei lui surioare. Toate lucrurile fuseseră ale ei, chiar dacă el nega
mereu aceasta. Îşi amintea atât de bine numele ei, care suna precum clopotele unei biserici
dintre munţi, un sunet stingher şi sărman: Sara.
Un ciocănit la uşă şi fata care se oferise să aibă grijă de el intră. Avea părul acela lung,
negru precum onixul şi ondulat. Era atât de familiar… Era fantasma din ploaie, fiinţa mult
aşteptată. Cum de Dumnezeu poate să lege două suflete pe viaţă şi cum destinul ţine cu unii şi
cu alţii nu?
-Tu eşti! În sfârşit te-am găsit!
-Eu mă numesc Aimee Danielle, dar persoanele apropiate mie îmi spun simplu Aimee.
Tu eşti…
-Răzvan. Te-am văzut alergând prin ploaie, cu rochia albă, cu trupul atât de plăpând.
Te-am găsit!
-Şi eu te-am remarcat. Dar nu credeam că o să simţi vreodată aceste lucruri pentru o
simplă fată ca mine. Aş fi putut să mă prefac că avioanele de pe cer noaptea sunt precum stele
căzătoare; aş fi putut să folosesc o dorinţă chiar atunci… Dar s-a împlinit!
Urmară câteva zile în care el a stat la pat, refăcându-se atât fizic, cât şi psihic. Când se
făcu bine, se ridică din pat, se duse la masă şi începu să scrie hotărât cu pana mamei sale:
Dragii mei părinţi,

Eu sunt bine. Nu este nevoie să vă faceţi griji. Doar că am avut o depresie în ultimele
luni şi regret nespus că nu am venit să vorbesc cu voi. Poate aşa îmi trecea. În orice caz,
acum sunt bine şi mă voi duce să vizitez în sfârşit Turnul Eiffel. Sunt aşa nerăbdător, dar
promit că vă voi lua şi vouă câte o felicitare. Este aşa frumos aici, exact ca în poveştile pe
care dumneata, mamă, mi le spuneai seara. Acea construcţie este mai mare decât vrejul de
fasole a lui Jack. Sper să primiţi cu bine scrisoarea mea şi vă rog să îl anunţaţi şi pe domnul
Petrescu că mă simt perfect. Nu vreau să îşi facă griji degeaba. Şi să nu uit, am cunoscut aici
pe cineva în sfârşit. Vom veni împreună înapoi în ţară. Vă pup şi ne auzim când ajung acasă.

Al dumneavoastră fiu,
Răzvan
Luă scrisoarea într-o mână şi în cealaltă avea mâna gingaşă a lui Aimee. Afară soarele
îi zâmbea aşa de frumos, încât el trase adânc aer în piept şi îşi spuse că de această dată, nimic
nu îi va strica ziua. Se uită la faţa prietenei lui, care radia de fericire şi de iubire. În sfârşit
puzzle-ul fusese completat şi finalizat.
Se plimba pe trotuarul aglomerat şi văzu un nor răzleţ care cutezase să tulbure calmul
acelei mări imense. Chiar şi păsărelele erau fericite, cântând şi zburând de colo-acolo. Îşi
schimbă un pic direcţia ochilor şi văzu turnul, imens şi care parcă îl aşteptase atât de mult
timp. Parcă voise să îi zică ceva, un secret pe care îl ţinuse numai pentru el. Atingea cerul cu
vârful său trufaş. Abia aştepta turul acelui minunat punct turistic.
În sfârşit ajunse la poştă, lăsă scrisoarea destinată părinţilor săi şi plecă în grabă. Pe
drum întâlni atâtea persoane singure încât îşi dădu seama că nu fusese numai tristeţea lui pe
pământ. Mulţi alţii duceau o viaţă mai rea decât acele animale neajutorate de pe străzi.
În timp ce mergea cu Aimee de mână, un sărac îl opri, zicându-i:
-Te rog, domnule! Nu am mai mâncat de 2 zile şi îmi este foarte sete. Dacă ai binevoi
să îmi dai şi mie puţin din ce ai, Dumnezeu îţi va da însutit.
 Avea lacrimi în ochi sărmanul, era neîngrijit şi cu siguranţă neajutorat. Domnului
Andreiescu i se înmuiase inima şi îl luă de braţ pe acel om, spunându-i:
-Haide cu mine. Îţi vei face un duş la mine la hotel şi apoi vom lua prânzul amândoi.
Pentru că şi eu am fost singur până să o descopăr pe minunata mea prietenă, Aimee, pe care o
iubesc nespus. Şi aş vrea să mai împart câte ceva pentru Sara a mea.
-Ce era Sara pentru dumneata?
-Sara a fost şi este sora mea. Am iubit-o aşa de mult. Am crezut că Dumnezeu mă
iubeşte şi pe mine şi îi va da viaţă ca şi mie. Dar nu a fost să fie.
-Tinere, fie că ne ducem mai devreme, fie că mai târziu, tot acolo ajungem. Trebuie să
îl asculţi şi să îl respecţi pe Domnul, pentru că numai aşa vei ajunge în Rai. Eu nu am bani,
dar crede-mă că ultimul mărunţiş îl dau la biserică. Ştiu că viaţa a fost nedreaptă, dar
Dumnezeu mă va ajuta. Este acolo sus şi veghează şi asupra mea. Eu mă voi duce în scurt
timp, deoarece nu voi mai găsi oameni ca dumneata. Dar o să îi spun şi de acest om bun care
îmi ţine braţul în momentul acesta şi de frumoasa lui prietenă şi îl voi ruga să te ajute negreşit.
-Îţi mulţumesc mult! Se vede că ai un suflet de admirat. Poate datorită oamenilor ca
tine lumea este un loc mai bun. Dumnezeu să te ajute în continuare.
Sărmanul intră în baie şi începu să îşi facă un duş, domnul Andreiescu îi scoase haine
de la el şi i le pregăti. Şi-o imagina pe Sara atât de aproape încât îi venea să o strige, să o
cheme. La geam bătea cineva. Dar era imposibil, deoarece domnul era la etajul 1. Se apropie
de fereastră şi văzu acolo chipul gingaş al surioarei sale care îl ademenea la joacă. Avea tenul
la fel de închis la faţă ca mai înainte să moară. Părul ei crescuse şi mai mult şi îi ajunsese până
la şolduri. Ochii ei albaştri reflectau marea cea mai calmă şi surâsul ei gingaş părea susurul
apelor. Era îmbrăcată cu o rochie albă, exact ca aceea a unei zâne. Buzele ei roşii tânjeau să
sărute obrazul fin al fratelui său, iar picioarele şi mâinile acelea firave o făceau mai nepreţuită
decât aurul. Îi făcu semn cu mâna să vină la ea. El deschise repede geamul, dar Sara
dispăruse. În locul ei rămăsese o creangă. Fusese încă o iluzie a minţii lui.
A doua zi totul era mohorât. Chiar şi adâncul sufletului lui era trist. Totul era învelit
într-o eşarfă de stări care îi făceau mai mult rău decât bine. Dorul de o persoană te apasă şi
mai mult când te simţi singur. Era cea mai nesigură persoană pe care o văzusem vreodată.
Nici măcar numai ştia ce îşi doreşte de la viaţă. Parcă vroia să alerge, să ţipe, să râdă, dar în
acelaşi timp să plângă. Mintea lui numai era capabilă să creeze lumea de care avea nevoie în
viitorul apropiat. Îl înţepa mai tare în inimă decât lecţiile de acupunctură date de tatăl său.
Simţea că este înconjurat, sufocându-se la gândul că numai are scăpare. Se uita în jurul
camerei ca să vadă o ocupaţie care i-ar putea distrage atenţia. Nimic în afară de cana cu apă
sau dulapul gol. Îşi aminti de cutia lui din geamantan cu lucrurile dragi. O luă în mână, o
strânse la piept şi după un sfert de oră o desfăcu. Acolo erau scrisori vechi, fotografii şi
pandantive de tot felul. Găsi ceva ce l-a zguduit şi mai tare. Ultima scrisoare a Sarei pentru el:
Dragul meu frăţior,

Eu îţi scriu pentru că îmi este foarte dor de tine. Şi nu ştiu dacă te voi mai vedea
vreodată. Cel puţin aşa spune mama. Eu nu mă simt deloc bine, dar să nu îi spui ceva tatălui
meu, pentru că mă va duce la medic şi crede-mă că îmi este foarte frică. Dacă mă va obliga,
te rog să vii în oraş, pentru că eu cu tine vreau să merg, deoarece tu eşti persoana cu care
mă simt cel mai bine. Nu o să mă uiţi, nu-i aşa? Mi-ai promis asta, ţine minte. Eu ţin la tine
mai mult decât îl iubesc pe Tedi, ursuleţul meu. Zice că te salută şi el. Ai grijă de tine şi dacă
vreodată îţi faci vreo prietenă, nu ezita să treci şi pe aici.

Cu multă dragoste,
Sora ta care te iubeşte,
Sara
 Acolo mai găsi de asemenea şi o poză cu ei doi. Erau pe malul Mării Negre şi se
strâmbau. Erau atât de fericiţi. Atunci când a plecat a luat cu ea toată bucuria lui. Şi numai era
cale de întoarcere pentru a o salva. Ea se dusese de mult. Tot ce putea să facă era să o ia de la
capăt alături de Aimee, scumpa lui Aimee. O iubea la fel de mult ca pe Sara a lui, îi povestise
totul şi aceasta fusese uluită de complexitatea vieţii lui.
Aşa că îşi schimbă gândirea, deveni mai sigur pe el. Încerca să recupereze timpul
pierdut, plimbându-se prin parcul imens şi admirând frumuseţea naturii. Devenise exact ca
sora lui: un iubitor de natură, o fire sensibilă, dar totuşi atât de puternică încât nu îşi mai
schimba părerile despre oameni. El însuşi devenise eroul vieţii lui, deoarece reuşise să se
ridice din depresiile ce îl apăsau şi îşi revizuise comportamentul. Simţea că fiecare faptă bună
înseamnă un zâmbet pe chipul Sarei. Şi când se juca cu copilaşii în parc parcă o vedea pe ea
în loc să îi vadă pe ei alergând. Când îi lua în braţe simţea parfumul ei şi îi strângea şi mai tare
la piept. Pupicurile pe obraz date de câte un micuţ erau la fel de însemnate pentru el ca şi cele
date de sora lui. Vedea viaţa mai roz acum ca niciodată şi înţelegea în sfârşit cum era să fi fost
în locul micuţei. Ştia că ea se bucură de fiecare obiect sau mâncare dată de el şi de prietena lui
şi era sigur că Sara ar fi iubit-o pe Aimee la fel de mult ca pe el.
Pentru că ştia că Sara ţinea cel mai mult la ursuleţii de pluş, cumpără într-o zi cel mai
frumos dintre cei de pe raft şi îl dădu unui copilaş sărman care se uita cu ochii mari la jucăria
aceea aşa de frumoasă. Ochii lui negri exprimau categoric greutăţile vieţii prin care trecuse. Şi
într-un final venise la domnul Andreiescu şi îi spusese, cu privirea fixată pe urs:
-Ce frumos este, domnule! Să aibă grijă de el persoana căreia îi dăruiţi ursuleţul.
-Ţie ţi-l voi da. Să ai grijă de el aşa cum ai spus şi să nu îl dai nimănui niciodată. Bine?
-Da, domnule. Desigur. Aşa voi face, spuse băieţelul cu ochii mari şi plini de lacrimi
aţintiţi asupra jucăriei. Niciodată numai primise aşa ceva. Lui i se spusese să aducă bani
acasă, deci nu avea de unde să ştie cum este să ţii foarte mult la o jucărie.
-Vino aici!îi spuse Aimee în timp ce îl lua în braţe şi îi sărută fruntea murdară.
Când plecă, domnul Andreiescu văzu în băieţel o parte din Sara. Exact cum ea îşi ţinea
jucărioarele de mână, aşa şi el ţinea ursuleţul de o lăbuţă, având mare grijă să nu îl scape sau
să îl piardă. O ultimă privire îi aruncă, dar una plină de înţeles, un „mulţumesc” categoric. Şi
apoi începu să fugă spre o femeie care cerşea în colţul străzii. Atunci când copilaşul îi
povestea cu lacrimi în ochi, femeia aruncă o privire domnului şi dădu din cap în semn de
mulţumire. Acum era fericit pe deplin, deoarece făcuse un copilaş să râdă.