De la disperare la speranţă

Eram în mijlocul deşertului. Mă îndreptam spre nicăieri şi speram să găsesc răspunsul

la întrebările mele. Aveam moralul la pământ. Nu era nimeni nicăieri. Urmam un drum
imaginar ghidat de speranţa de a merge mai departe. „Oare voi mai ajunge într-un loc unde
oamenii muncesc, merg, comunică, există?”. A fost cea mai mare prostie să fac înconjurul
lumii de una singură. Iată-mă păşind pe pământul acela pustiu. Nu mai era nimeni în jurul
meu care să îmi strige numele sau să îmi alunge frica. Deoarece eram într-adevăr speriată,
confuză, dezorientată. Mă îndreptam spre nicăieri.
Deodată am zărit în depărtare un nor de praf. Se îndrepta extraordinar de repede spre
mine. „Fugi!” mi-a zis o voce şi eu am început să alerg şi m-am ascuns după o piatră. Era o
maşină mare şi un om în interior cu o armă. Simţeam cum îmi creşte adrenalina şi pulsul. Nu
mai ştiam ce să fac. „Ai scăpat! Ce oameni răi!” a şoptit lângă mine cineva. M-am întors
ghidată de sentimentul acela că o să mor oricum. Acolo, pe nisipul auriu şi unduit, stătea o
făptură mică, un omuleţ cu părul blond şi ochii de culoarea cerului. Se uita sfios la mine,
spunându-mi:
- Vei fi cu mine mereu! Vom fi cei mai buni prieteni. Nu mai ai voie să pleci de
aici.
- Eu o să plec oricum. Nu îmi pasă dacă tu vei încerca să mă opreşti. Îmi este dor de
ei, înţelegi? Îmi este dor de ai mei şi de oameni. Am plecat!
- Nu ai cum. Ai ales să rămâi cu mine. Acum vei fi aici cu mine mereu.
- Nu! şi m-am ridicat, luându-o la fugă spre o direcţie oarecare. Nici eu nu ştiu unde
mergeam, dar piticul era pe urmele mele. Începusem să plâng şi fugeam disperată în
continuare. Mă simţeam precum personajul principal într-un joc ireal, ghidat de o forţă
necunoscută.
Este greu să explic faţa piticului : puţină disperare, puţină singurătate şi multă
speranţă. Greşeam! Era şi el o fiinţă mică precum o ascuţitoare, interiorizată şi destul de
disperată.
Am tras aer adânc în piept, am respirat şi am dat comandă picioarelor mele să se
oprească. Am căzut prăbuşindu-mă din cauza oboselii. Am privit înapoi şi el stătea la o
depărtare destul de mare de mine, cu picioarele ghemuite şi îmbrăţişate. Plângea ca un copil,
repetând : „De ce nu mă vrea nimeni?”. Simţeam cum sufletul meu se rupe şi am alergat
înspre el. L-am luat în braţe şi am stat aşa până ce el a încetat să mai suspine. Pe faţă i se ivise
un zâmbet larg, minunat, după care s-a ridicat în picioare. S-a aplecat să scoată ceva din
cizme, mi-a întins foaia mică, rulată şi mi-a spus : „Mulţumesc! M-ai salvat!”.
- Cum aşa? am întrebat eu mirată.
- Misiunea mea era să descopăr afecţiunea printre oameni. Şi tu ai dat dovadă de ea.
Acum este rândul meu să plec şi să te las singură. Îmi pare rău. Adio! şi s-a
evaporat.
M-am uitat împrejur, dar el nu mai era. Ce era foaia aceea mică? M-am uitat pe ea şi
era o hartă. I-am mulţumit lui Dumnezeu, mi-am făcut cruce şi am pornit la drum. O altă
aventură mă aştepta. O viaţă nouă îţi întindea drumul în viitor. Mi-am legat şiretul la adidaşi
şi am pornit calmă pe drumul indicat de hartă, sub supravegherea atentă a fiinţei mici, care
căpătase formă de stea.
„Succes!” şi am mers mai departe.