CATRINOIU PETRUȚA

Clasa a XI-a
Colegiul Național Carol I, Craiova, Dolj
Prof. Nicola Victoria Daniela
Creație literară – Proză scurtă (Sincope)

Un sfert de suflet

24 octombrie
Niciodată n-am fost de partea mea. Nu m-a preocupat, nici nu m-a învățat nimeni cum s-o
fac. Odată, demult, ți-ai dat seama că n-am instinct de conservare (ca să vezi!) si că n-am să pot
trăi fără el. N-am uitat! Nu ți-ai câștigat dreptul, să știi! Poate că dacă n-ai fi fost atât de
preocupat de liniștea altora, n-aș mai fi acum singură. N-am putut să te iert. Mă dezbrac de toate
capriciile tale. N-am să-mi șterg niciodată amintirile alea din minte, măcar de-aș mai avea niște
timp!
Mi-am acceptat mereu soarta, dar doar după ce am făcut tot ce mi-a stat în putință. Așa că
nu mi-e teamă s-o înfrunt...
Îți mai amintești ziua în care ne-am văzut pentru prima dată? 1944, o toamnă geroasă, în
vreme de război... sublocotenentul batalionului la care fusesem transferată s-a stins. Nu puteam să
nu iau parte la înmormântarea unui camarad ce s-a prăpădit pentru patrie. Am fost înconjurată de
atâta tristețe. O tăcere mormântală ne golea sufletele de amărăciune. Am știut că trebuie să o
abandonăm acolo și să ne vedem de drum, așa c-am plecat.
Soldații mărșăluiau de parcă aveau de picioare legat un bolovan. Am urlat: “Hai odată,
muierilor! (culmea, îți imaginezi câtă bărbăție le inspiram eu!) Vom mai reuși vreodată să ieșim
de sub tălpile nemernicilor ăstora?!”
Am pornit în cadență. Pământul se zguduia sub picioarele noastre, oamenii nu-și imaginau o altă
pierdere mai dureroasă, nu le mai rămăsese nimic. Plănuiam să-mi văd părinții. Inima îmi trepida
în piept.
Ajung în fața porții și nu-i găsesc. Respirația mi se taie și văd doar negru în fața ochilor. Știam că
trecuse o razie a inamicilor pe acolo, iar gândul că tocmai ei ar fi putut fi cei fără noroc îmi
omorâse deja orice nădejde. N-am băgat de seamă, orbită fiind de posibilitatea unei nenorociri, că
în acel moment, pe deasupra noastră trecea un avion. Nu era de-al nostru. Toți s-au minunat de
vitejia mea când m-au văzut stând în picioare, deși era o situație extremă. După ce s-au ridicat de
la pământ, le-am satisfăcut curiozitatea, sau cel puțin asta au crezut ei. Le-am zis că nu-mi
puteam șifona uniforma, urma să-mi întâlnesc familia. Nu le puteam dezvălui vulnerabilitatea
mea, nu-mi permiteam să le zdrobesc ultimul pilon de susținire ce le mai rămăsese.
I-am cerut unuia să-mi facă rost de un cal și mă îndreptam în pas alert spre singurul loc în
care mi-aș mai fi putut gasi părinții. Erau exact așa cum mi-i aminteam. Imaginea pe care o
păstrasem în minte mi se proiectase în fața ochilor și-am simțit cum mi se colorează lumea. Am
sărit în brațele maică-mii și nu m-am mai dezlipit de ea. Știam că îmbrățișarea ei îmi va readuce
încrederea, așa cum se întâmpla de fiecare data când eram copil, băteam drumul vechi dintre lumi
de două ori pe zi și nimeni nu trecea vreodată pe lângă mine. Acesta a fost secretul pe care și-l
doreau toți să-l afle. Îmbrațișările mamei erau aripile încrederii mele, iar eu eram singura care
putea să se bucure de căldura ce mi se revărsa pe trupul gol în cele mai adânci cugetări.
Seara aia în care ne-am întâlnit… Știam că va fi cea din urmă în aceeași formulă, așa că i-
am lăsat să se piardă într-o fantezie ce ar fi putut fi chiar ultima din viețile lor. Ai intrat în camera
mea, erai turtă, mi-ai zis că ești prezent la datorie. Nu puteam permite să las de înțeles că vă stau
mereu la dispoiție și că te puteai afișa în fața mea în orice fel. Ți-am dat o palmă și te-am văzut
îndepărtându-te într-o roabă pe care o împingea unul mai criță decăt tine. Și acum zâmbesc timid
când îmi amintesc. Asta-i tot ce mi-a mai rămas, doar cu amintirile mă mai consolez acum.

26 octombrie
Ziua în care am fost luată ostatică mi-a răpit totul. Am găsit caietul ăsta în spatele unor
stânci. Ne țin undeva în munți. În fiecare zi aud cum vă apropiați tot mai mult și nu știu dacă să
mă bucur sau nu, căci îmi cunosc sfârsitul. L-am rugat pe unul din cei cu care am fost capturată
să-ți dea scrierile mele dacă va reuși vreodată să scape din flăcările iadului pe care ni l-au creat.

1 noiembrie
Tortura a lăsat urme adânci în mintea mea, numic nu urma să mai fie la fel și mă
obișnuisem deja cu asta. Odată m-a prins ploaia pe drumul dintre lumi. Mă mișcam greu, de parcă
aș fi fost din gheață. Zgârieturile de pe sticla unui gând sunt asemenea arsurilor. Cu fiecare zi
care trece, sapă mai adânc în carne, pe tăcute..
De-atunci am deprins obiceiul de-a vorbi puțin. Atât de puțin, încât uneori mă temeam c-am să
uit din cuvinte, c-am să le pierd ca pe niște păsări călătoare care nu se vor mai întoarce niciodată
la cuibul dintâi. Dacă mă uitam cu atenție la mine, puteam să-mi văd firele gândurilor încâlcindu-
se, descâlcindu-se, aliniidu-se ca arterele, răsucindu-se apoi pe călcâiele întrebărilor la care nici
până astăzi n-aveam să aflu vreun răspuns. 
Și atunci te-am văzut așteptând lângă copacul ud din care ploaia curgea ca dintr-un cer spart în
două. Ai ieșit din visul meu vechi, te-ai apropiat, mi-ai prins mâna în ale tale și mi-ai șoptit: ”Eu
te iubesc dintotdeauna, dar timpul nu mi-a fost aliat”. Te-ai întors, mi-ai intrat din nou în vis și
mi-ai zis să-ți citesc pe buze:”Eu te iubesc dincolo de timp”.

2 noiembrie
“E scrisoarea mea pentru tine! E ceea ce sunt azi, iar ție îți datorez tot ceea ce am. Azi i-am auzit
spunând că deja nu mai e sigur să ne țină aici, că sunteți pericuos de aproape. Presimt un sfârșit
tragic. Eu mi-am pierdut deja speranța. Numai cine a călcat pe sticlă spartă și pe lavă încinsă știe
cum și până unde ajunge durerea de a fi. Am învățat să sculptez piatra cu lacrimi și, Doamne, câtă
cenușă am pe pleoape și-n suflet!
Ție-ți datorez lecția tăcerilor. A tăcerilor curcubeice, înnorate, răvășitoare, viscerale,
încrâncenate, devastatoare, înspăimântate... A celei mai greu de învățat dintre toate: tăcerea
adâncă. ”E singura în care te întâlnești cu tine!”, așa-mi spuneai.
Între timp, am învățat că tăcerile și privirile adânci, puse cap la cap, cu răbdare chirurgicală, în
zilele grele, îmi pot convinge sufletul să se lase măcar o dată, o singură dată în viață, pe mâna
zăpezilor care să-l ascundă nesfâșiat, până la primăvară, unde-or ști ele mai bine... ”Scoate-ți
pantofii din picioare. Lasă-i la ușa ființei. Pășește încet în lumea ta subțire ca o coajă de ou. Nu
aprinde lumina! Caută-te pe dinăuntru, răscolește-te ca pe un buzunar de haină veche! Așază-te
pe coatele gândurilor și stai așa în genunchi până se face iar dimineață.
Te voi iubi mereu, lumina mea!...” Ultimele tale cuvinte prin gânduri.
Și totul devine tăcere. Haosul din jurul meu mă calmează. Doctorii sunt panicați. Eu nu,
eu sunt mai calmă ca niciodată. Mi-e greu să accept că mă scald într-o mare de lumină ce o să mă
sufoce cu liniștea ei, dar nu vreau să fac nimic ca să ies. Nu știu cine a lăsat jurnalul ăsta-n sertar.
Oare era o lecție? Oare si-a găsit scrisoarea drumul spre destinatar? Nu mai aud nimic din ce se
întâmplă în jurul meu, cu excepția sunetului ce-i anunță pe medici că am intrat în moarte clinică.
Mi-am lăsat durerea în urmă.
Un sfert de suflet l-am pierdut la ruleta rusească. Demult. Într-un sfert de suflet, am înghesuit o
lume. Ca într-un șifonier devenit ne-ncăpător. I-au rămas ușile deschise. Și viața atârnă printre
ele, legănându-se în ștreang, așa cum cârpele colorate alunecă de pe rafturi, amestecându-se între
ele. În restul sufletului ești tu…