Poate că în timp tu, cel ce le
prolog citeşti mă vei înţelege cu
* o viaţă +
Eu nu pot să scriu. Nu am
putut să scriu niciodată.
Decât când am fost foarte
fericit sau foarte trist.
Nu mi-am permis de prea
multe ori luxul de a fi fericit şi
nici nu mi s-a întâmplat să fiu
de prea multe ori trist.
De cele mai multe ori am fost
împăcat cu viaţa aşa că nu am
avut de ce să scriu.
Când mi-am luat tolba de
suflet şi am pornit la război,
deseori am uitat să pun în
traistă şi câteva gânduri de
piatră, pentru drum.
Aşa că a trebuit să mă întorc
din drum şi să scriu aceste
rânduri.
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
adevărat. Poate că vei gândi
cele ce n-au mai fost vreodat’
gândite.
Poate că nu.
Eu un lucru ştiu. Nu mă închin
la zei de lut şi nu mă ascund
după degete şi cuvinte
meşteşugite.
Şi cu toate că las aceste
rânduri eternităţii, nu vreau
ca acestea să rămână în urma
mea. Nu sunt decât un călător
fără nume pribeag dintr-un
veac necuprins.
Trăieşti o viaţă cerşetor şi
câteva clipe rege, însă mori
fără ca nimeni să ştie
niciodată ce s-a aflat în al tău
suflet cu adevărat.
Să nu uităm cine suntem de
fapt...
Cei ce pot vor înţelege...
Semnat, Poetul
 sumar 22 decembrie
24 Nu suntem
25 Poate că
chemarea zeului 03 26 Demult
poetul 05 29 Înger pribeag
flori de cleștar 06 30 În zori II
profetul 07 31 Lacrimă de demon
speranţa 08 32 Epilog
a mai rămas 08
dincolo 10
ninge 11
privire 12
plouă 13
în zori 14
și încă 15
și poate 16
leviathan 18
voi 20

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi


Chemarea Zeului
Tăcut
Ascultă cuvintele zeului tăcut,
paznic al tuturor lucrurilor
sălbatice şi libere, cel care ţine
cheile Porţii Negre, la a cărui
chemare cu toţii trebuie să
răspundem…
Eu sunt focul din inima ta
Dorinţa sufletului tău
Eu sunt cel care vânează
cunoaşterea
Şi cel care caută calea sfântă
Eu - care stau în umbra luminii
Sunt cel pe care l-aţi numit
Moarte
Eu - consortul şi jumătatea
celei pe care o adorăm și
numim Viaţă
Vă chem
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Ascultaţi-mi chemarea, dragii
mei
Veniţi să învăţaţi secretele
morţii şi păcii
Eu sunt porumbul când este
cules
Şi fructele pomilor din livadă
Eu sunt cel care vă duce Acasă
Bici şi flacără,
Spadă şi sânge
Acestea sunt ale mele şi daruri
către voi
Cheamă-mă în sălbăticia
pădurilor
Şi pe dealurile dezgolite
Şi caută-mă
În Întunericul Iluminat
Eu, cel căruia I s-a spus
Pan, Herne, Zamolxe
Cyron, Osiris şi Hades
Vă grăiesc în căutarea voastră
 Veniţi şi dansaţi şi cântaţi
Veniţi să trăiţi şi să zâmbiţi
Căci acesta
Este regatul meu
Căci voi sunteţi copiii mei şi eu
sunt Tatăl Vostru
Pe aripile iuţi ale nopţii
Eu sunt cel care vă aduce la
picioarele Mamei Voastre
Ca să renaşteţi şi să vă
întoarceţi din nou
Tu, cel care vrei a mă căuta
Să ştii că sunt vântul nesupus
Furia furtunii
Şi a pasiunii din sufletul Tău.
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Caută-mă cu mândrie şi
umilinţă
Şi cel mai bine caută-mă cu
dragoste şi putere
Căci aceasta este calea Mea
Şi nu îi iubesc pe cei slabi şi cu
frică
Ascultă-mi chemarea în
nopţile lungi de iarnă
Şi vom sta împreună
Păzind Lumea Ei
În timp ce Ea doarme

Poetul
*autodedicată+
Născut într-o zi, născut într-un
an
Născut pe meleaguri oltene,
Poetul surâde tăcut
Privind peste oameni şi vreme
Visele lumii trec
Prin ani vântul răzbate
Flacăra se stinge încet
Şi iar e beznă în noapte
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Aşezat la masa vieţii
Poetul surâde cântând
Se macină lemnul şi anii
De când eu nu mai sunt.
Se macină suflet şi slove
Se prăvăl cuvinte în van
Se mistuie flacăra vieţii
Ce arde în veac, an de an
Dar duse de azi fi vor toate
Mereu de pe acest pământ
Uitate vor fi aste lacrimi
Şi al meu nume în vânt.
 Flori de Cleștar
Flori de cleştar se topesc
În umbra ferestrei mele
Și sufletul meu plin e de nori
Precum spuzit e cerul de stele
Şi mă gândesc napoi în vreme
Cum cândva am rostit bun
rămas
Unei lumi de luceferi
Greşind un singur pas
Cuvintele nu mai au rost
Viaţa fuge-n aspru pas
Și nu mai văd decât înainte
Doar florile au rămas
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Flori de cleştar şi de aur
Aşternute pe-al sufletului cer
Doar ca să afunde încă o dată
Soarele vieţii-n mister
Şi stau la fereastră privind în
gol
Oare trebuie să merg mai
departe?
Să aleg o viaţă fericită
Sau una fără de moarte?
Fulguie lin cu aripi de zare
Peste al vieţii tăcut descânt
Şi mă ridic şi plec mai departe
Fără să ştiu cine sunt

Profetul
Dumnezeu îngândurat
priveşte
La a lumii panoramă decăzută
La oamenii ce L-au uitat
Furnici într-o lume măruntă
Din dragostea sa ca mierea
Ei făcut-au venin
Şi i-au răsplătit bunătatea
Cu ură şi-o coroană de spini
Şi-au făcut palate de aramă
Şi deşarte visuri de arginţi
Profetului trimis către lume
Nebunii îi strigă “Tu minţi!”
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Mereu se preumblă profetul
Ducând lumină mulţimii
Dar ei îl hulesc - nu-l ascultă
Rămânănd cu povara vinei
Se-adună povară peste povară
Şi trece veac peste veac
Omenirea stă adormită
Într-un lan cu flori de mac
La lumea cea decăzută
Dumnezeu oftează privind
Şi-şi cheamă-napoi profetul
Să treacă în rânduri de sfinţi
 Speranţa
Mai este oare speranţă
Pentru noi, sărmani rătăciţi
Undeva, într-un colţ de iubire
Departe de voi, ce minţiţi ?
Departe de oameni şi lacrimi
Departe de dor şi nevoi
Unde oare se-ascunde
Speranţa pierdută din noi ?
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Se-ascunde în bani şi putere ?
Se-ascunde în glas de suspin ?
Nu vreau să merg peste
lacrimi
Există oare destin ?
Rămân în fum de visare
În spate şi lacrimi şi ploi
Nu au rămas decăt versuri
Din ce am crezut a fi noi.

A mai rămas
A mai rămas doar unul
Singur şi pribeag, nebunul
Biet om purtat printre vise
Pe-ale îngerilor albe aripe
Şi merge, şi vine, şi plouă
Soarta trece printre ani
Se află acum în grădină
În grădina mea cu platani
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Şi-a mai rămas doar unul
Dar se va duce şi el
Se va pierde încet printre
veacuri
Străpuns de destinul mişel
Rămâne în urmă o piatră
Un semn şi înc-un martir
O boltă cu stele de sânge
spuzită
Din al nostru păgân potir.
 Dincolo
Într-o zi de noiembrie pustie
Când frunzele cad din castani
Într-o zi când trenul vieţii
Fuge nebun peste ani
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Merg pe o cale uitată
În noapte la oră pustie
Merg printre sânge şi lauri
Pe-un drum cuvenit numai
mie
Am ales să păşesc printre
veacuri
Dincolo de văi şi de ploi
Să merg dincolo de mine
Să ajung dincolo de noi
 Ninge
Ninge cu albe suspine
Peste munţi, lacuri şi văi
Ninge cu ani şi cu veacuri
Peste tăcerea din noi
Se aşterne recea zăpadă
A vremurilor de demult
Din cer se cern nemiloase,
Amintiri ce cândva au durut
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Oameni, clipe şi pleoape
Toate pierit-au în vânt
Flăcări, iubire şi ape
Mistuite se sting rând pe rând
Rămâne doar un licăr în vreme
O torţă lucind an de an
Speranţa că te vei întoarce
Un foc ce arde în van...
 Privire
*mâzgăleli pe o foaie]
Ninge cu fulgii uitării
Pe cer străluce o stea
Ninge cu fluturi de aur
Peste privirea ta
Îmi trece prin suflet, mă arde
Mă mistuie-n palid pastel
Căci dincolo de ceasuri şi clipe
Durerea rămâne la fel
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Şi oamenii visează spre mâine
Iluzii ce moarte ascund
Pocal cu venin, o cupă
Ce făr’ a vrea o bem pân-la
fund
Ninge cu fluturi de sânge
Tăcute frunze de brad
Şi dincolo de vorbe, în oameni
Tremurând cărţile vieţii ard...
 Trecând peste foc, trecând
peste veacuri
Plouă O stranie umbră se ridică din
lacuri
Vultur pleşuv traversând
Afară plouă cu vise de soare paradisuri
Străvechi felinare licăre-n zare Ce-n straniul lor vals se
Un drum către ţărm răsfrâng peste visuri
Un drum peste mare
O rună de aur, o rună de foc
Un vis purtat pe-a vântului Un dans nebun ce-a prins la
boare mjloc
Făclie de suflet ce frânge Un înger, un om şi un vis la un
hotare loc
Zâmbind cade-a timpului Destine ce-s scrise în frunze
fragedă floare de soc.
Departe în nouri o stea sus
răsare

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi

 În zori

În zori cand soare încă nu era

tăciune aprins în miez de
În zori când încă mai speram
noapte era luna
când încă eu visam a ta iubire
când rătăcit prin lume încă nu
când c-un sărut doi ochi
eram
căprui eu mângăiam
şi când de flori de mac eu încă
când nu gândeam că tot va fi
nu purtam cununa
doar amintire

în zori când totul s-a sfârşit

în zori când încă nu ştiam
şi de-atunci când nu te ştiu
cum totul se fărâmă într-o
aproape
clipă
în lacrimi sufletul mi-a ars
un fulg topit pe un ceaslov de
mocnit
nea
şi mi s-a stins al zilei foc pe
un vis plăpând ce-n ceruri se
pleoape...
ridică

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi

 Şi încă
* dedicată bunicului meu,
odihnească-se în pace + Şi se sting unul câte unul
De alţii în loc nu răsar
Atunci din moarte ei se ridică
Și sunt peste veacuri torţă şi
Şi încă mai există speranţă far
Şi oameni ce încă mai luptă
Oameni ce nu au vrut să Să-i preţuim cât încă se află
renunţe Printre noi şi nu au plecat
A bea din amara cupă Să nu îi uităm niciodată
Când Domnul îi va fi chemat
A unei vieţi fără de capăt
A unei vieţi pline de griji
A unei vieţi pline de lipsuri
De trădători ţesând intrigi

Şi încă mai există oameni

Ce încă nu au uitat
De ce am venit aicea
De ce încă n-am plecat

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi

 Şi poate
[ Iubire ]
E totul poveste din vremuri cu
stele
Şi poate că nu mai există Cu păsări de lună ce-n cer s-au
Dar poate n-a existat aprins
Şi poate se-ascunde departe Din focuri de aur şi zori de
în veacuri mărgele
Sau poate noi toţi de ea am Minune uitată din veac
uitat necuprins

E totul poveste la ceas de E totul poveste ascunsă în

seară, nouri
Spusă la mas, în ceas de Pierdută în mare, ascunsă în
popas, zare
În care timpul rămâne în E totul durere, e totul uitare
urmă, Înger străvechi, purtat de o
Din colţ privind, speriat şi boare
retras

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi

 De vânt
Visul acum s-a ascuns în
pământ
O lacrimă s-a topit într-o
floare
Şi doare, înger prăbuşit
lăcrimând
Dar soare nou în veac va
răsare
Ale vieţii ploi n-au asfinţit
Ninsoare de râset şi de
cântare
Paşii tăcerii-n apus s-au topit
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
E totul poveste în ceas de
suspine
Când timpul se scurge, ceas
după ceas
Când din cer se cern zâmbete
line,
Când timpul se-arată,
fluturând bun rămas
Uitat peregrin în ceas de
popas...
La ceas de apus, atât a rămas
Prin noapte răsună al timpului
glas
Călător fără nume, de ce
n-ai rămas ???
 Leviathan
Ivindu-se din marea cenuşie
Străvechiul vas străluce
printre valuri
Cu putredul său lemn şi roş de
sânge flamuri
Destinul azi a frânt o veşnicie
Crescând din volburi azi uitate
Încet şi lin, un munte se ridică
Străfulgerând destine şi
posibil
Pluteşte azi pe marea mult
prea mică
Şi urcă, creşte, se ridică
Ca un rechin, un monstru, o
galeră
Un soare ce răsare dintre ape
Cum dintre gânduri se-nalţă o
himeră
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Dar iată! Un alt vas se vede-n
depărtare
Şi vine făr-a şti ce va să fie
Căci lucrurile ce astăzi prins-
au viaţă
Nu vor mai fi pentru o mie ani
să vie
Un matelot scrutează
orizonturi
Ieşit pe punte, ca să tragă un
fum
Şi-nspăimântat îşi cheamă
căpitanul
Să-nturne vasul din acel fatidic
drum
Dar zarurile fost-au aruncate
De mult cei numiţi zei au
hotărât
A pribegelor fiinţe soartă
Un zar căzut pe munţi şi ani de
lut
 Iar căpitanul-nmărmurit
priveşte
Leviathanul ridicându-se din
mare
Purtând pe-a sa largă spinare
33 de creaturi din altă lume
Şi-astfel se-ntâlnesc pentru o
clipă
Şi se privesc, cei vii cu cei ce-s
morţi
Şi se gândesc: noroc avut-au
oare
Când tras-au aste vieţi la
sorţi?
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Leviathanul piere-n depărtare
Încet, el se scoboară în adânc
E timpul ca el să se-ntoarcă
Acolo, unde oamenii nu plâng
Iar vasul merge, merge mai
departe
Plecând el se întoarce-napoi
În lumea celor care încă speră
O lume sfâşiată de nevoi
Povestea-n veci va fi să fie
Mult după ce ai săi eroi topit
s-au în apus
Şi se va stinge doar, când,
după veacuri
Şi lacrimile ultimului vis se vor
fi dus.
 Voi
Voi n-aţi simţit trădarea
Mistuind speranţe toptan
Voi n-aţi simţit prăbuşirea
Şi întrebarea: a fost oare-n
van?
V-aţi complăcut în fericire
În prostie, împroşcând cu
noroi
Pe cei ce cândva v-au întins o
mână
Şi i-aţi uitat pe cei ca noi
Recunoştinţă nu mai
cunoaşteţi,
Nici milă măcar
Nicicând nu v-om fi cerut-o
Dar ieri v-am dat-o în dar
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Chiar dacă voi ne loviţi azi cu
gloanţe
Voia voastră fie făcută
Dar ţineţi minte că ne vom
întoarce
Cu-n ram de măslin şi-o lăută
Chiar dacă azi suntem frânţi
Şi ţara arde de morminte
Mâine vom învia
Stând în rând cu cele sfinte
Ştiţi doar ce e fericirea
Şi staţi doar cu alţii ca voi
Nu ştiţi ce e ninsoarea sorţii
Şi nici ploaia de noroi

Mă uit în voi şi mă văd
Pe mine, cândva, demult
Aş fi putut să fiu ca voi astăzi...
Dar nu sunt!
Şi nu prin vifor de soartă
Ci pentru că aşa am ales
Şi chiar dacă tot ce eu vă spun
astăzi
Voi din catastif veţi vrea a fi
şters
Eu ştiu că am dreptate
Voi ştiţi doar fericirea
Astăzi eu lupt şi sufăr
Mâine voi avea nemurirea
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Se ridică şi alţii ca mine
Din ceas, din secol, din veac
Mucenici ai credinţei uitate
Întristaţi şi castanii azi tac
Şi vom lupta, şi vom muri
Da, vom muri împreună
Iar îngerii ne vor privi
Și ne vor cânta iar din strună
Şi de vom căta înapoi
Azi, mâine, în veacuri
Ne vor urma şi alţii ca noi,
Fraţi de prin alte Feleacuri
Vom merge înainte spre viaţă
Spre-al ţării preasfânt
mormânt
Vom înainta pas cu pas
Un fulger pe aripi de vânt.
 Decembrie
(închinată eroilor căzuţi)
De ce aripi crescute din suflet
Se zdrobesc lăcrimând?
De ce oare destinul
S-a ndepărtat de-al meu cânt?
De ce oare omenirea
Astăzi a uitat
Că acum multe veacuri
Aici au luptat
Şi au murit fraţi
Taţi, surori şi veri
Nu ştiu cum s-a întâmplat
Dar s-a ntâmplat chiar ieri
Nu ştiu cum un om poate să
uite
Destinul său preasfânt
Nu ştiu cum cineva poate să
calce
Peste-al patriei mormânt
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Peste noi ce în veci suntem
sânge
Ca să vă spălăm de păcat
Peste noi cei ce suferim
Ca s-aveţi tot ce-aţi visat
Vă închinaţi la idoli de piatră
Şi la gânduri de lut
Trăiţi o viaţă oarbă
Ascultând un sfetnic mut
Noi am căzut în tranşee
Cu-ale noastre trupuri, sânge
şi foc
Am plătit eternitatea
Să vă facă vouă loc
De ce vă uitaţi înainte
Şi niciodată înapoi
Să vedeţi durere şi sânge
Să simţiţi durerea din noi
Dar voi nu veţi şti niciodată
Ce-nseamnă să mori în altar
Când însuşi Isus, preabunul
Ne aduce al Mântuirii har

Peste trupurile noastre frânte
Peste morminte, ani şi nevoi
Noi rămânem lumină
Celor ce vin după noi
Căci trupul ţărână se face
Dar sufletul se ridică la cer
De-acolo să lumineze
Jertfe de sânge şi fier
Vor morţii ţării dreptate
Săracii ţării cuvânt
Şi de dincolo de moarte
Strămoşii noştri ne plâng
Noi, ce suntem genune
Văpaie de lacrimi şi văi
Am ajuns îngropaţi să fim
astăzi
Şi pustii morminte în noi
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Şi iată, mai pleacă încă unul
Drum bun, frate şi bun rămas
De astăzi spre fericire
Mai ai doar un singur pas
Şi noi rămânem în urmă
Din ce în ce mai puţini
Aşa mi-a fost scris, maică
Nu vreau ca să mai suspini
Să mor pentru ţară şi cruce
Pentru al nostru popor
E scris în slove de suflet
Nicicând eroii nu mor
Nu ne înţelege nimeni
Nici nu o vom fi cerut
Azi noi mai avem doar
credinţă
În faţa oamenilor scut
Şi vărs astăzi o lacrimă
Pentru cei ce s-au dus
Şi mă pregătesc, mâine
Să păşesc şi eu spre apus.
 Nu suntem

Nu suntem decât o pală de foc

În vântul speranţei
Nu suntem încă nimic
Nu suntem decât o floare de Şi oare vom fi vreodată
cleştar
Pe pajiştea vieţii Ceea ce n-am fost nicicând
Nici măcar atunci când am
crezut a fi

Dar atunci... ce suntem oare

Atunci când suntem cu
adevărat?

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi

 Poate că

Poate că uneori Poate că uneori

Trebuie să bem din cupe cu Trebuie să învăţăm a uita
venin Ca să putem merge mai
Ca să ajungem la miere departe

Poate că uneori Dar niciodată nu trebuie

Trebuie să ne ridicăm ochii din Să uităm a visa
noroi Ca să putem trece dincolo de
Ca să ajungem la stele moarte.

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi


Iconoclast
*poezie albă+
He fought his fight one day
It seemed like a lifetime away
A chill in his soul, fading away
The song of justice and
courage, he sayeth
'twas not a fight for him
But for those that aren't heard
For those that lie bleeding in
the shadows
And pass away without
anyone knowing
And without anything from
this life having learnt...
'twas a fight for those who he
trusted
A fight for those he cared for
A fight for those he would
have died for
Never asking what he'd gain...
or if they'd die for him
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
So he fought his fight that day
Lost many of his friends
And a part of himself faded
away
Why all this pain, noone
would say
But he sayeth that it had to be
the price
For what is right
The price you have to pay
To make your stand and fight
To draw the line here
And no further
In the here and now
And not in an empty dream
Returning to the ones he hath
fought so hard to protect
He found himself a stranger
amongst its own
In his fight, he brought about
him anger and hate
But for him never did he care
And now, In their eyes, He had
become something
Something else, and no longer
their champions Forsaken by his people, he
Vanquished from his bastion sighed
of hope But kept moving on, as he
Exiled from amongst the ones always hath
he was part of He learnt and evolved and felt
so alone
He strode in the wasteland of As he drank from the cup that
life was counting his days
They did more than kill him
They abandoned him when he He did not forget to dream, to
had played all to save them love, to hope
And threw him to the wolves For he knew that one day
out of fear and envy He was to find another
crusade
They took more than his And hope reborn...
friends away
They took something more
than anything he'd ever
imagine losing
They took his dream away and
left him
To wander about in a sea of
memory and pain

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi

 Demult
Demult, cândva printre
veacuri
Era o ţară pierdută
Undeva în amurguri de vreme
Ascunsă-ntr-o lacrimă mută
O ţară cu munţi ce-n sânul lor
poartă
Codri, haiduci, uriași, sânziene
Cu cruci de brad răsărind din
nouri
Și morminte adormite în
sânge și vreme
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
De viaţă, de moarte, de
oameni
De soare, zei și omăt
Străbune datini ce-s
rânduite
Din vremi ce-s apuse și duse
de hăt
O ţară scăldată de îngeri
Cu văi susurând în mister
Cu uitate hotare la care stau
strajă
Strămoșii ce-n moarte nu pier

Înger pribeag
Sunt umbra morţii
Ce cade-asupra sorţii
Sunt cântec, vaiet și suspin
Sunt viaţă, sânge și uitae
Ascunse toate-ntr-un pocal de
vin
Sunt glasul celor ce-s în umbră
Ce tac, ce plâng și care mor
Sunt vuiet sacru de morminte
Un vultur copleșit de dor
Azi m-am născut, azi am să
mor
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Și tot am fost, nimic nu-s încă
Sunt doar un vis ce prin abis s-
a stins
Dorit de moarte, răstignit de
viaţă
Tărâm de gheaţă, ce luna a
cuprins
Sunt ieri divin și mâine nins
Nu știu ce sunt și rătăcesc în
umbre
De tot din urmă praful s-a ales
'Napoi nu mă mai pot întoarce
Merg înainte, nu am de ales
Înger pribeag, de oameni
neînţeles
 În zori II
În zori când încă mai speram
Pe-atunci eu mă gândeam la
tine
În zori, când lacrimi nu aveam
Aveam chiar tot, azi nu mai
am pe nimeni
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
În zori, când veacuri se
nășteau
Din sângeriul răsărit de soare
În zori când îngeri mă priveau
În jurul meu mă uit cum totul
moare
În zori când sânge nu era
Săgeata ce a frânt destine
În zori nimic nu îmi spunea
Că azi ei toţi, ei vor muri cu
mine
Acum am tot, dar nu te am pe
tine
 Un demon se închină
La un preasfânt altar
Lacrimă de demon Și roșie-i zăpada
Din iarna de cleștar

O lacrimă de demon O lacrimă de demon

Pe-obrazul tinereţii O amintire moartă
O lacrimă de demon O lacrimă de demon
Ce-a curs în calea vieţii Ce crudă-i astă soartă!

Un suflet ce suspină O lacrimă de demon

O inimă rănită Asta-i corvoada vieţii
O clipă fericită O lacrimă de demon
O șansă irosită În anii tinereţii

În calea fericirii O lacrimă de demon

Se-așterne iarna sorţii Nimeni nu vrea s-o poarte
Speranţe-acum deșarte O lacrimă de demon
Prinse-n strânsoarea morţii Căci ea aduce moarte

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi


Epilog
*crivăţ de vise+
Un pârău rostogolește apa
vieţii în bulgări de neant. Iarna
năprasnică și viforoasă
murmură suspinele unui
călător pierdut în neantul de
gheaţă. Se spune că viaţă e
zăpadă cernută fin prin sita
destinului. Însă când privesc
pe fereastră aici e doar soare
strălucitor care topește
omătul de vise, atât de greu
scrijelite pe zidurile căutării
celor din noi.
Molcom ca o ploaie
mocănească și iute ca un șuvoi
primăvăratic în care sufletele
se rostogolesc râzănd,
destinul se joacă printre
nămeţi.
Tudor Alexandru – Dincolo de Noi
Se spune că fericirea nu
înseamnă să ai ce vrei ci să
vrei ceea ce ai. Eu personal
stau și mă gândesc uneori că a
trăi e echivalent cu a-ţi da
seama că ești un actor de
mâna a doua care joacă într-o
comedie proastă ce nu a scris-
o nimeni și n-are nici
spectatori. Nici măcar unul
singur. Și atunci mi-e dor de
ninsoarea de decembre, să
aud cum troznește focul și să
ascult vijelia lumii în umbra
hornului bătrân. E și o parte
bună totuși. Partea bună e că
poţi oricând să demisionezi și
să te duci să joci la celălalt
teatru din oraș, care are o
groază de spectatori.
Partea proastă e că celălalt
teatru din oraș e cimitirul.
Și parcă mi-e teamă dar iar îmi
vine să mă cufund în zăpadă.
În zăpada unei existenţe al Cu toţii ieșim până la urmă în
cărui rost nu ajungem să-l ninsoare.
înţelegem decât după ce l-am
pierdut. Și îl căutăm. Tot prin Unii să ne aducem aminte.
zăpadă. Într-o zi nu ne mai
găsim cărarea înapoi de Alţii să uităm...
nămeţi. Și atunci nu mai
contează unde mergem, că tot ...
ajungem la timp ca să
prindem matineul în cel de-al
doilea teatru, oriunde credem ...
noi că ne îndreptăm.

....

Tu?

Tudor Alexandru – Dincolo de Noi