1.

CAUTAREA NEMURIRII:
Ghilgames era fiul zeitei Ninsum si al Marelui Preot al Uruk-ului. In consecinta el
este o treime om si doua treimi zeu. Natura omeneasca se dovedeste ca fiind obsedata de
sex si razboi: „nu lasa Ghilgames pe fiu la tata/ … si ca un taur salbatic cu strasnicie
domneste penste poporul sau/ … nu da voie Ghilgames fecioarei/ fiica sau sotia unui
viteaz.”
Ghilgames si Enkidu se lupta, Ghilgames iese invingator, insa cei doi se imprietenesc.
De acum Ghilgames nu va mai fi singur si nu ii va mai chinui pe locuitorii cetatii. In
schimb isi va arata vitejia prin ispravi eroice. Cei doi reusesc sa il doboare impreuna pe
monstrul Huwawa. Insa Ghilgames prinde poftele erotice ale zeitei Istar, care il cere de
sot. Acesta refuza cu insolenta: „lui Dumuzi iiubitul tineretii tale/…/ an cu an I-ai harazit
lacrimi/ Pe pestritul pastor l=ai indragostit/ l-ai batut si i-ai sfarmat aripile/ iar acum sta in
padure si striga „kappi”/… Te indragostisesi de cioban, de acel pazitor/ care necontenit iti
presara cenusa/ zilnic iti injunghia capritele-i/ Il facusi si pe acesta in lup,/ il prefacusi si
acum il alunga proprii lui tovarasi/ si cainii ii sfasie blana/… si acum te indragostesti de
mine si vrei sa-mi faci ce ai facut altora.”
Furioasa, Istar ii cere tatalui sau, Zeul Anu, sa trimita Taurul ceresc, sa il omoare pe
Ghilgames, sau va da drumul mortilor sa iasa din Infern. Taurul ceresc se napusteste
asupra Uruk-ului, dar Enkidu reuseste sa il prinda de ceafa si Ghilgames il ucide cu
spada. Istar il blesteama pe Ghilgamesc, iar Enkidu cand ii aude vorbele, rupe o coasta
din Taurul ceresc si o arunca spre zeita spunandu-i: „de-as putea pune mana pe tine/ ce ti-
as face./ Ti-as spanzura maruntaiele de gat.”
Enkidu si-a depasit conditia si a savarsit un sacrilegiu. El viseaza ca a fost condamnat
la moarte de catre zei, iar a doua zi cade bolnav la pat. El are o viziune anticipata a
Infernului, unde un zeu acoperit cu pene il indeamna sa coboare in lumea mortilor.
Dupa doisprezece zile se stinge, rapus de o boala necunoscuta, nedemna de un erou.
Innebunit de durere, Ghilgames il jeleste timp de 6 zile si 6 nopti. Refuza sa il
inmormanteze in speranta a jalea lui il va invia. Trupul lui Enkidu incepe sa putrezeasca,
intelege ca totul e pierdut si il inmormanteaza. „Enkidu, tanarul meu prieten…/ ce fel de
somn e acesta, care te cuprinse?/ intunecat esti la fata si nu mai auzi glasul meu/ ….
Pentru ce uscati iti sunt obrajii, privirea plecata/ inima tulburata, statura garbovita?/
pentru ce e jale in inima ta,/ ca a unui calator de departe este infatisarea ta/ pentru ce nu
fugi grabit spre campie?”
Spaima mortii il cuprinde si ii rascoleste sufletul tulburat. Se intreaba mereu: „am sa
mor si eu si atunci n0am sa mai fiu, precum Enkidu”. Aventurile eroice nu il mai pot
alina. Ii ramane un singur lucru de facut: CAUTAREA NEMURIRII.
Ghilgames pleaca in cautarea lui Ut-napistim, singurul care a dobandit nemurirea de
la zei, unicul supravietuitor al potopului.

2. PROBELE INITIATICE:
Dupa zile si nopti de mers ajunge la poalele muntelui Masu, hotarul dintre Cer si
Infern. Acolo este si poarta pe care intra si iese Soarele in fiecare zi. „Cand ajunse la
muntele Masu/ care zilnic pazea a Soarelui intrare si iesire/ deasupra lor este zagazul
cerului/ pieptul lor ajunge pana sub Iad.”
Muntele Masu este muntele mitic asezat in centrul lumii. Drumul spre munte inseamna
apropierea de sacru, de real, de absolut, este o cinsacrare… itinerariul sufletelor mortilor,
ca si drumul eroilor in cautarea nemuririi (Ghilgames, Herakles, etc.)- strabate si urca
nenumarati munti. Ca centru al Universului, muntele Masu releva misterul totalizarii,
solidarizarea semnificatiilor ontologice contrare- Cerul si Infernul. Trecerea muntelui,
deschide accesul spre realitatea absoluta, unica si indestructibila, implicand in acelasi
timp casarea timpului si spatiului. Insa accesul spre munte este pazit de oamenii-scorpii,
care au statura de uriasi si infatisare salbatica. „Oamenii scorpii ii pazesc poarta/ a caror
ferocitate e ingrozitoare, a caror privire e moarte/ stralucirea ingrozitoarei lor ferocitati
rastoarna muntii,/ la intrarea si iesirea soarelui, ei pazesc Soarele.”
Nu intamplator, ei pazesc Soarele, el reprezentand arhetipul pprimordial al
initierii. Ghilgames este ingrozit de infatisarea oamenilor-scorpii, dar acestia sunt
imblanziti de faptul ca Ghilgames este o treime om si doua treimi zeu si il sfatuiesc cum
sa mearga mai departe. Etapa urmatoare reprezinta o incercare initiatica majora- trecerea
prin adancul muntelui intr-un intuneric absolut. „nu s-a intamplat, Ghilgames in munte,
nimeni n-a gasit drum/ de douasprezece ori doua ceasuri este interiorul muntelui/ unde nu
este lumina,/ des e intunericul/ la iesirea Soarelui, la intrarea Soarelui.
Ghilgames reuseste sa treaca cu succes aceasta proba. Revenirea la lumina,
coincide cu aparitia gradinii miraculoase a zeilor, a carei pomi sunt incarcati cu pietre
pretioase in loc de fructe. „de douasprezece ori doua ceasuri merse/ cand se facu lumina/
cand o vazu merse spre ea/ gradina zeilor/ piatra rosie poarta rodul sau/ cu ramuri verzi e
impodobita, frumoasa la privire/ piatra de la azur poarta/… rod poarta ea, placuta la
vedere.”
Gradina zeilor e un fel de IMAGO MUNDI prin care se releva inttreaga viata
cosmica, prin care se totalizeaza toate nivelurile ontologice intr-o imagine unica.
Gradina zeilor este strabatuta de Ghilgames intr-o deplina tacere. Zeii nu-l considera
demn de tovarasia lor; nici o taina nu se dezvaluie, nici un mister nu i se releva, cu toate
ca este singurul muritor care a ajuns pana aici.
Dupa ce iese din gradina zeilor, Ghilgames ajunge la malul marii unde o
intalneste pe nimfa Siduri. Asemenea lui Calypso a lui Homer, Siduri salasluieste pe o
insula departe de lume. Zeitati feminine ale apelor, nimfele concentreaza simbolic
lfluiditatea si metamorfozele Universului. Iar legatura dintre Ape, Luna si Femeie, este de
domeniul evidentei. Infatisarea lui Ghilgames este salbatica, obosit de drum, imbracat cu
piei uzate, garbovit, intristat- pare mai degraba a fi demon decat om. La vederea lui,
Siduri se sperie si inchide poarta. Dar Ghilgames o ameninta ca ii va sparge zavorul.
Obligata sa ii dea ascultare, Siduri deschide poarta. Gestul lui Siduri este de simbolic,
poarta semnifica calea de acces spre alta zona ontologica, nepermisa muritorilor. Reactia
lui Ghilgames o coonvinge insa, ca in fata sa se afla un ales. Ghilgames ii povesteste
despre cumplita spaima a mortii de care este cuprins: „Prietenul meu, care il iubesc, s-a
facut pamant,/ Enkidu, prietenul meu pe care il iubesc, s-a facut pamant/ Nu va trebui ca
si eu sa ma culc ca el/ fara sa ma mai scol in vecii vecilor?”
Inteleapta Sinduri incearca sa il convinga asupra inutilitatii eforturilor sale.-
moartea este adevarul existentei uname, iar nemurirea apartine numai zeilor. Singura
intelepciune a existentei este sa traiesti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. „Zi si noapte
sa petreci, / Zilnic fa cate un ospat,/ Zi si noapte joaca si te veseleste,/ Curate sa iti fie
hainele,/ Capul spalat, in apa imbaiat,/ priveste-ti cu bucurie copilul ce te tine de mana/
sotia sa se rasfete in bratele tale.”
 Ghilgames nu ia in seama invataturile inteleptei Sinduri, si o intreaba cum sa
treaca marea care-l desparte de maestrul sau Ut-napistim. Apele mortii pazesc intrarea in
paradisul lui Ut-napistim, situat la „gurile fluviului”. Trecerea de la moarte la viata se
face tot prin elementul acvatic.
Calatoria extatica a lui Ghilgames prin Apele mortii semnifica refacerea simbolica
a cosmogoniei. Eroul nu putea ajunge in spatiul absolut al Centrului decat daca se
identifica cu „punctul zero” al creatiei- adica cu mmentul in care cosmogonia s-a
declansat. Numai o astfel de identificare permitea realizarea unei purificari rituale
desavarsite.
Apele nu trebuie atinse, caci cine se atinge de ele, moare. Aceasta neatingere nu e
deloc intamplatoare, intrucat orice contact cu haosul acvatic promordial presupune
absorbtia fiintei, revenirea la starea degenerativa a nefiintei. Pentru a nu le atinge
Ghigames isi construieste o barca si 120 de prajini care sa impinga barca inainte. Dupa o
luna si 18 zile de navigatie, ajunge in Apele mortii pe care le trece datorita prajinilor. La
mal se afla insusi Ut-napistim, care se arata foarte mirat ca Ghilgames a patruns pana
aici. „Cel ce vine nu e om,/ partea lui dreapta nu e om.”
Ca si Siduri, Ut-napistim incearca sa il impace cu ireversibilul mortii. „Ne cladim
noi case pentru vesnicie?/ Fratii isi impart averea pentru vesnicie?/ ura ii desparte pe
oameni pentru vesnicie?/ fluviul isi ridica unda pentru vesnicie?/ … de mult nu mai e o
trainicie/ noul nascut si cel care doarme/ nu deseneaza al mortii chip?”
Pentru a-i demonstra ca nemurirea nu poate fi atinsa, il supune la o ultima proba
initiatica: sa nu doarma sase zile si sase nopti. In ciuda eforturilor sale disperate,
Ghilgames nu reuseste sa stea treaz. Oboseala pricinuita de incercarile prin care a trecut il
doboara. Sotiei lui Ut-napistim i se face mila de drumetul obosit si incearca sa il
trezeasca, vazand ca nu reuseste ii coace sapte paini pe care i le pune sub cap. Cand se
trezeste, disperarea lui Ghigames este fara margini. „Ce sa fac Ut-napistim?, incotro sa
ma duc?/ eu a carui spirit mi l-a rapit un talhar./ In camera mea de dormit salasluieste
moartea,/ si oriunde ma aflu, este ea, moartea.”
Pana la urma el obtine de la Ut-napistim, iarba vietii, planta tineretii vesnice, dar
pentru a o obtine trebuie sa se arunce in mare (deoarece iarba e pe fundul marii), si sa isi
lege pietre de picioare, ca sa se poata scufunda adanc. Deci calatoria sa nu a fost
zadarnica… caci o obtinut leacul intineririi. Drumul initiatic spre Centru, ii provoaca o
transformare completa a fiintei. Despotul egoist de odinioara descopera darul iubirii de
semeni. Nu-si va pastra miraculoasa buruiana numai pentru el, ci o va da si locuitorilor
Uruk-ului: „zise Ghilgames catre el, Ur-sanabi, luntrasul/ <<Ur-sanabi, aceasta buruiana
este o buruiana a fagaduintei,/ prin care omul isi poate implini dorinta./ o voi duce in
cetatea Uruk-ului, voi da s-o manance.”
Dar in drumul lor au dat de un izvor limpede si rece dintr-o pestera, iar Ghilgames
coboara sa se scalde in apa. Insa, in timp ce se spala, un sarpe, simtind mirosul buruienii,
i-o manca. Ghilgames realiza ca eforturile sale au fost zadarnice: „Pentru cine Ur-sanabi,
s-au trudit mainile mele?/ pentru ce se varsa sangele inimii mele?/ n-am facut bine pentru
mine insumi,/ pentru leul pamantului am facut bine.”

3. UMANIZAREA PRIN IUBIRE

Locuitorii Uruk-ului o invoca pe zeita Aruru, rugand-o sa creeze un viteaz pe masura
lui Ghilgames- sa aiba un tovaras de lupta si de intrecere. Zeita Aruru face din lut un chip
uman peste care scuipa suflare de viata. Suflarea poarta ceva din divinitatea care sufla.
Asemenea lui Adam, Enkidu se naste ca fiinta asexuata: „Acoperit cu par era trupul lui/
parul capului il poarta el lung ca o femeie.” Era asemenea fiarelor salbatice, manca
ierburi cu gazelele, isi potolea setea cu necuvantatoarele. Ghilgames afla de existenta lui
printr-un vis talmacit de mama lui. Va cunoaste un sentiment nou, dragostea de prieten.
Aceasta dragoste il va umaniza. Oamenii Uruk-ului vor avea liniste si tihna.
Enkidu este o impletire intre natura umana si cea animala. Prin inocenta sa el se poate
instituii drept stramosul umanitatii dinainte de Logos. Umanizarea sa este posibila numai
prin sexualitate, ca si biblicul Adam, Enkidu este sedus prin frumusete: „Dute luptatorule,
ia cu tine o hierodula/ Cand animalele vor merge la adapatoare,/ ea sa isi dezbrace haina,
ca el sa ii vada frumusetea./ Cand el o va vedea, se va apropia de ea.”
Enkidu s-a apropiat de curtezana si a invatat sa faca dragoste pentru ca era nespus de
frumoasa. Sapte zile si sase nopti s-a desfatat Enkidu cu fiica placerii. Dupa care a
cunoscut doua consecinte negative ale sexualitatii: saturatia si instrainarea. Caci dupa
sapte zile si sase nopti a inceput sa inteleaga ca placerea erotica e perisabila.
Neintelegand ce se intampla, el vrea sa se intoarca la vechea conditie, insa animalele nu il
mai recunosc si fug speriate din calea lui: „Mirat fu Enkidu, trupul sau parea vrajit/
genunchii i se inmuiara, cand vazu animalele fugind de el./ Se imblanzi Enkidu.” Aceasta
instrainare semnifica pierderea virginitatii ritualice. Curtezana il invata toate actele
umane fundamentale: hrana, bautura, imbracatul, etc.
Ea ii vorbeste de Ghilgames si de vitejia acestuia. Enkidu hotaraste sa il provoace la
lupta. Parasirea campiei simbolizeaza renuntarea sa la conditia paradisiaca.
Atat Adam cat si Enkidu au fost pierduti prin femeie. Cand Dumnezeu a realizat ca au
mancat fructul oprit, Adam isi justifica vina prin existenta Evei- Eva pe care tot
Dumnezeu I-a creat-o: „omul a raspuns: femeia care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea
mi-a dat din pom si am mancat.”
Enkidu relizeaza ca tot raul i s-a tras de la acea blestemata de curtezana. Acum i se
dezvaluie cumplita legatura dintre sexualitate si moarte: „Ulita sa fie locuinta ta/ umbra
zidurilor sa fie adapostul tau./ Derbedeii si jerpelitii sa te loveasca pe obraz/ pentru ca tu
pe mine m-ai facut sa parasesc campia mea.”

4. LEGATURA DINTRE POTOPUL BIBLIC SI POTOPUL DESCRIS IN

EPOPEE
Suparati pe omenire zeii au hotarat sa o nimiceasca printr-un potop. Zeul apelor,
Ea, avand mila de Ut-napistim, se hotarî sa il salveze, de aceea ii descoperi printr-un
vis hotararea zeilor. Dupa cared ii porunci sa construiasca o corabie in care sa isi puna
familia, plante, animale, avutiile si meseriasii pentru a scapa de potop. Respecta
porunca tacerii data de zeu si povesteste oamenilor ca este urat de Enil si ca va
purcede in jos „spre oceanul de apa dulce”, pentru a se muta langa stapanul sau Ea.
Dupa serbarea de Anul Nou, inainte de rasaritul soarelui, se urca in corabie.” Tot ce
am avut am incarcat in ea/ … toate felurile de samanta de viata ce am avut, le-am
incarcat in ea./ luai in corabie toata familia si neamul meu/ animalele campului,
fiarele campului, pe toti meseriasii-i luai in corabie”.
Dumnezeu s-a uitat spre pamant si iata ca pamantul era stricat inaintea lui
Dumnezeu/ pamantul era plin de silnicie.”
 Stricaciunea era atat de mare incat Dumnezeu a ajuns sa regrete ca l-a facut pe om
pe pamant, de aceea s-a hotarat sa isi anihileze propria creatie. Singurul care stie de
panurile divine este Noe, asa cum singurul care afla de hotararea zeilor este Ut-
napistim. Cu deosebirea ca Noe comunica direct cu Dumnezeu, pe cand Ut-napistim
afla de potop printr-un vis profetic trimis de Ea. Corabia biblica seamana mult cu cea
a lui Ut-napistim.
Imaginea potopului este cumplita: lumina dispare si se tranforma in intunericul
cosmic, pamantul se sfarama, vantul de miaza-zi sufla cu atata putere incat facu apele
sa se inalte cat muntii. Vazand dezastrul cumplit zeii se sperie si se refugiaza in cerul
lui Anu. Cuprinsa de remuscari zeita Istar tipa ca o femeie ce naste.

5. LEGATURA DINTRE INTELEPCIUNEA ECLESIASTULUI SI SINDURI

Inteleapta Sinduri incearca sa il convinga asupra inutilitatii eforturilor sale.- moartea
este adevarul existentei uname, iar nemurirea apartine numai zeilor. Singura intelepciune
a existentei este sa traiesti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima. „Zi si noapte sa petreci, /
Zilnic fa cate un ospat,/ Zi si noapte joaca si te veseleste,/ Curate sa iti fie hainele,/ Capul
spalat, in apa imbaiat,/ priveste-ti cu bucurie copilul ce te tine de mana/ sotia sa se rasfete
in bratele tale.”
Asemanarea cu indemnurile Eclesiastului este izbitoare: „nu este alta fericire pentru
om decat sa manance si sa bea, si sa-si veseleasca sufletul cu ce este mai bun din
agoniseala sa/ Hainele sa-ti fie albe, in orice vreme, si untdelemnul sa nu-ti lipseasca de
pe cap./… gusta viata alaturi de nevasta pe care o iubesti, in tot timpul vietii tale desarte.”