Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alchimia Emotional A - Goleman - Ed (1) - Curtea Veche
Alchimia Emotional A - Goleman - Ed (1) - Curtea Veche
RA BENNETT GOLEMAN
I\I \ IiI NNI~I"f-GOLEMAN este psihotera-I,,,ni Ea a dezvoltat alchimia emo-I1, ,11,1I,
1, intcgrare inovatoare a meditaţiei conwnll,l.1 live şi a psihologiei budiste cu o nouă
liiurnsiune a terapiei cognitive. pn ultimul di•reniu, a condus seminarii pe tema acestei
noi abordări împreună cu soţul ei, Daniel c;oleman, autor al celebrei lucrări Inteligenta
cmotională (apărută la ed. Curtea Veche, 2001). Tara Bennett-Goleman a studiat mai
mult de două decenii cu maestri budişti din Tibet, Nepal şi Birmania. După absolvirea
facultăţii, s-a specializat în terapia schemelor în cadrul Centrului pentru Terapie
Cognitivă din New York, concentrîndu-se asupra modalităţilor de schimbare a tiparelor
emoţionale negative. A activat în cadrul unor proiecte umanitare de sprijinire a
persoanelor fără locuinţă din Tibet sau a celor care luptă pentru cauza Tibetului; de
asemenea, a acordat consiliere umanitară pentru persoanele în vîrstă sau grav bolnave.
Studiază de multă vreme aranjamentele florale japoneze şi ceremonia ceaiului, ca şi
dansul indian Kathak. Trăieste în Massachusetts.
alchimia
emoţÎona a
CUM POATE MINTEA SĂ VINDECE INIMA
Traducere de
SABINA DORNEqNU
614-
BUCUREŞTI, 2002
Cuvînt înainte
Toţi căutăm fericirea şi nici unul dintre noi nu vrea să sufere. Deoarece scopul vieţii
noastre este tocmai acela de a fi fericiţi, este important să descoperim ce anume ne aduce
cea mai mare fericire. O experienţă, fie ea fericită sau nefericită, este de natură mentală
ori fizică. În general, mintea este cea care exercită cea mai mare influenţă asupra noastră.
De aceea, trebuie să căutăm să dobîndim pacea mentală.
Cu toate că progresul material este important pentru avansarea omenirii, în cazul în care
vom acorda prea multă atenţie aspectelor exterioare şi prea puţină evoluţiei interioare,
dezechilibrul rezultat va da naştere unor probleme. Pacea interioară este cheia: dacă
sîntem împăcaţi cu noi înşine, vom putea face faţă diferitelor situaţii cu calm şi
înţelepciune. Fără această pace interioară, oricît de prosperă ar fi viaţa noastră, vom fi în
continuare îngrijoraţi, tulburaţi sau nefericiţi.
Atunci cînd sîntem împăcati cu noi înşine, sîntem împăcaţi şi cu cei din jur. Atunci cînd
comunitatea în care trăim este paşnică, echilibrată, ea poate împărtăşi această pace şi
comunităţilor invecinate şi aşa mai departe. Atunci cînd simţim dragoste şi compasiune
pentru ceilalţi, nu doar că u vom face să se simtă iubiţi şi înţeleşi, dar acest sentiment ne
va ajuta şi pr noi să ne construim fericirea şi pacea interioară.
Ca adept al budismului, am învăţat că pacea noastră interioară este tulburată cel mai mult
de emoţiile perturbatoare. 'I'ciate gîndurile, emoţiile şi evenimentele mentale care reflec-
tă o stare de spirit negativă sau lipsită de compasiune ne subminează în mod inevitabil
pacea interioară. Toate gindurile şi emciliile negative, precum ura, mînia, îng"unfarea,
zgîrcenia,
8 Alchirnia emoţională
lăcomia, invidia şi altele asemenea ne tulbură echilibrul interior. Mai mult, ele au un
efect dăunător şi asupra sănătăţii noastre fizice. ►n sisternul medical tibetan, tulburările
mentale si emoţionale sînt considerate de multă vreme cauze ale mai multor afecţiuni
organice, printre care şi cancerul. Oamenii de ştiinţă şi medicii din Occident aderă într-o
măsură tot mai mare la acest punct de vedere.
Emoţiile perturbatoare sînt sursa esenţială a comportamentului imoral. Ele stau, de
asemenea, la originea angoaselor, a depresiilor, a confuziei şi a stresului, care astăzi sînt
o parte integrantă a vieţii noastre. Dar pentru că de cele mai multe ori nu reuşim să ne
dăm seama de potenţialul lor distructiv, nu vedem nici nevoia de a ne debarasa de ele.
~n lucrarea de faţă, Alchimia emoţională, Tara Bennett-Goleman oferă o metodă de
calmare a minţii şi de eliberare a spiritului de emoţiile perturbatoare: este o aplicaţie
practică a contemplaţiei pe tărîmul emoţional. Pornind de la experienţa sa personală,
autoarea a asociat cunoştinţe şi metode din ştiinţele cognitive, neurologie şi psihoterapie
cu cele din psihologia budistă şi tehnica meditaţiei. Ea u învaţă pe oameni să folosească
metoda contemplaţiei cu scopul de a relaxa constrîngerile obiceiurilor mentale şi
emoţionale, care îi împiedică să fie fericiţi.
Un mare maestru spiritual tibetan, care îi învăţa pe discipoli să-şi elibereze mintea, a
remarcat odată că una dintre cele mai minunate calităţi ale minţii este aceea că poate fi
transformată. Mă rog ca aceia care vor citi această carte şi vor pune în practică sfaturile
conţinute în ea să fie într-adevăr capabili să-şi transforme mintea, să depăşească emoţiile
perturbatoare şi să dobîndească un sentiment de pace interioară. Atunci vor fi nu doar mai
fericiţi cu ei înşişi, ci vor contribui, fără îndoială, la pacea şi fericirea tuturor.
Sfinria Sa DALAI LAMA 3 iunie 2000
O alchimie interioară
De la fereastra hotelului la care sînt cazată în Londra, mi se înfăţişează tumul Big Ben, o
prezenţă elegantă, proeminentă, suprapusă peste panorama rîului, a norilor neliniştiti şi a
liniei confuze a orizontului. Big Ben este o piesă arhitectonică grandioasă, dar privirea
mea se simte atrasă mai curînd de priveliştea neîngrădită, nesfîrşită a cerului şi a rîului.
Panorama în care se încadrează rotunjimea blîndă a turnului Big Ben e înconjurată de o
multitudine de alte turnuri şi poduri splendide, care se găsesc chiar în centrul imaginii
care mi se înfăţişează de la fereastra mea. Observ că mintea mea, la prima vedere, pare
să se lase păcălită de întinderea nesfîrşită a cerului acoperit de nori şi de priveliştea
relaxantă a rîului, care axată ca o magnifică pictură în ulei a vreunui artist peisagist de la
începutul secolului sau un instantaneu fotografic perfect. ~ Dar dacă privesc mai bine, cu
atentie încordată, îmi dau seama că aparenţa de instantaneu imobil a acestei scene se
dizolvă într-un vîrtej de mişcare continuă, într-o înşiruire constantă de mici modificări ce
se adaugă acestei vaste imagini in schimbare. Pe măsură ce norii plutesc pe cer, forma
lor se modifică mereu, imperceptibil, iar uneori cerul se crapă în petice, lăsînd razele
soarelui să se scurgă în peisaj, transformînd umbrele în oaze de lumină. Clădirile, străzile
şi autobuzcle de un roşu strălucitor capătă o luminozitate translucidă
tunci cînd, pentru o clipă, sînt scăldate în lumină. Scena din Fata ochilor mei sclipeşte cu
o energie cinetică. La fel se întîmplă şi cu peisajele noastre interioare. Schimbarea
percepţiei mele oglindeşte felul în care îmi funcţionează mintea: are tendinţa de a
presupune că a cuprins întreaga privelişte încă
/llczrimia emo#ională O alchimie interioară 13
1.1 1,11111.1 vederc, de a se grăbi fără să privească mai atent, iI,u, 111 nu~~l
tiurprinzător, atunci cînd continuă să scruteze iiini iţIent iniaginea, descoperă că mai sînt
şi alte lucruri, as-~ţintit, ~lin~ulc~ de presupunerile iniţiale. Mult prea adesea credein c t
primele impresii, concluziile pe care le tragem după rr ;iruncă►n în grabă o privire sînt
un adevăr incontestabil.
1 hir dacă vom continua să privim cu atenţie, vom deveni ~onştienţi şi de alte detalii şi
nuanţe, de schimbări şi gînduri mai profunde şi de multe altele. Vom vedea lucrurile mai
aproape de ceea ce s"mt ele şi nu doar aşa cum ne apar ele. Vom putea dobîndi o
înţelegere mai corectă a momentului.
Dacă ne vom menţine privirea aţintită asupra interiorului nostru, căutarea va scoate
uneori la iveală, în spatele măştilor pe care le purtăm, durere. Dar dacă vom continua să
privim, vom vedea cum tocmai tiparul mental al durerii ne determină să purtăm acea
mască, iar dacă investigăm mai departe, vom vedea cum acele tipare se schimbă şi se
reordonează. Vedem cum reacţiile faţă de propriile noastre emoţii ne ţin departe de noi
înşine. Iar dacă vom continua să ne concentrăm, permiţîndu-ne să fim încă şi mai oneşti
cu noi înşine, conştientizarea noastră va fi şi mai profundă, dezvăluind şi dizolvînd, înde-
părtmd straturi succesive pe măsură ce privim din ce în ce mai în profunzime. Vom intra
în contact cu segmente mult mai autentice ale fiinţei noastre — la început, pentru
momente scurte. Apoi, dacă ne vom păstra atenţia îndreptată către acele segmente din
noi, vom intra în contact cu o sursă care inundă lumină asupra tuturor straturilor fiinţei
noastre.
Această carte ne învaţă să ne vedem pe noi înşine aşa cum smtem, şi nu aşa cum părem la
prima vedere, cînd ne percepem prin filtrul prejudecăţilor şi tiparelor noastre emoţionale.
Vom vedea cum, cu ajutorul contemplaţiei — o metodă prin care mintea este antrenată
să-şi extindă sfera conştientizării, devenind în acelaşi timp mai precisă —, putem depăşi
limitele care ne guvemează modul în care ne percepem de regulă. Vom afla cum putem
să ne debarasăm de rutina emotională, care ne subminează viaţa şi relatiile. Cu ajutorul
unor exerciţii corecte de contemplaţie, vom descoperi cum putem investiga aceste
obiceiuri emoţionale, astfel încît să dobîndim claritatea necesară pentru a p,.itea distinge
între aparenţă şi realitate.
Forţa contemplaţiei
Am remarcat puterea acestei distincţii în vieţile pacienţilor mei. O pacientă de-a mea era
obsedată de acuzaţiile pe care şi le aducea singură, ori de cîte ori socotea că nu a făcut
destul de bine un anumit lucru. Deşi avea o carieră de succes, era cel mai dur critic al ei.
De exemplu, odată mi-a spus: „Am avut de făcut o prezentare foarte importantă
săptămîna trecută — urmau să fie de faţă o mulţime de oameni a căror părere contează
mult pentru mine. Aşa că m-am pregătit mai mult decît de obicei şi credeam că m-am
descurcat bine. După aceea, foarte mulţi dintre cei prezenţi m-au felicitat. Dar cineva mi-
a spus: «Te-ai descurcat de minune. Totuşi, prezentarea putea fi mai scurtă.» Mi-a fost
de-ajuns. În următoarele zile nu m-am mai putut gîndi decît la faptul că prezentarea mea
durase prea mult. Mă trezesc în miezul nopţii făcîndu-mi griji pentru acest lucru.”
Acesta nu era un eveniment izolat. Munca ei, căsnicia, felul în care îşi îngrijea copiii,
chiar felul în care gătea serveau ca puncte de declanşare a sentimentului că niciodată nu
făcea nimic suficient de bine. Acest sentiment pur şi simplu o hărţuia. Era o preocupare
constantă, care u afecta cele mai intime relaţii şi care făcea din cea mai mică provocare o
ocazie de a se îndoi de sine şi de a se critica.
O investigaţie sistematică a făcut-o să-şi dea seama de faptul că la rădăcina acestei
preocupări se ascundea un tipar emotional, şi anume convingerea profundă că, oricît de
bine ar fi făcut un anumit lucru, niciodată nu s-ar fi putut ridica la înălţimea standardelor
ei de neatins. Această convingere absurdă îi deforma percepţia, aşa că nu putea remarca
dovezile rare îi arătau că acţiunile ei erau foarte reuşite. Devenea astfel extrem de severă
cu sine, se păcălea singură şi nu mai reuşea să se bucure de lucrurile cu adevărat
importante din viaţă. Lontemplatia ne ajută să identificăm aceste tipare emoţionale
ascunse, punîndu-le în lumină şi ajutîndu-ne să ne eliber<im de sub dominaţia lor.
Certurile într-un anumit cuplu ajunseseră la un moment dat atît de puternice, încît
ameninţau relaţia. O conştientizare prin intermediul contemplaţiei le-a permis celor doi
parte-
1.1 Alchimia emoţională O alchimie interioară 15
lwn .,.i ,I(•plslc re tiparele ascunse care îi determinau să poarlc, m er,en~ă, acceaşi
discuţie la nesfîrşit. De cîte ori ea era newigiură ru privire la sentimentele lui, devenea
insistentă. El .ivt;i sentimentul că ea doreşte să-i impună anumite lucruri, şi se rcplia,
înfuriindu-se. Rezultatul: o ceartă serioasă. Priviiul lucrurile cu mai multă atenţie, după
ce partenerii s-au r,ilmat, aceştia au reuşit să înţeleagă faptul că replierea lui furioasă şi
insistenţa şi frustrarea ei erau reacţii emoţionale în laţa unei realităţi simbolice
fundamentale.
La o analiză mai atentă, s-a dovedit că certurile lor constante aveau prea puţin de-a face
cu subiectul în discuţie şi mai mult cu înţelesurile simbolice ale situaţiei care constau în
teama lui de a fi dominat şi sensibilitatea ei extremă faţă de semnalele de respingere,
datorată unui sentiment profund de privaţiune emoţională. Învăţmd să identifice aceste
reacţii emoţionale tipice şi să se dezbare de ele, cuplul a reuşit să evite certurile şi să
comunice mai bine.
O femeie care practica meditaţia cu multă devoţiune încerca să îndepărteze suferinţa
trezită de sentimentul de izolare pe care îl resimtise întreaga viaţă; însă mergînd multă
vreme la centre de recuperare, s-a trezit că era şi mai dominată de acest sentiment atunci
cînd medita. După cum spunea chiar ea: „Nebunia te urmăreşte şi urmînd o cale
spirituală.” Ea a învăţat să perceapă transparenţa şi limitarea în timp a acestor puternice
reacţii emoţionale. Acest lucru i-a permis să le folosească drept combustibil pentru
meditaţiile ei, dînd o nouă profunzime compasiunii ei pentru sine şi pentru ceilalti.
Transformarea începe cu reglarea lentilelor condiţionării noastre, astfel încît să putem
vedea lucrurile mai clar, aşa cum smt în realitate. V-aţi putea întreba: dar cine sînt eu,
dacă nu suma tiparelor mele obişnuite prin care văd lucrurile şi prin care mă definesc?
Acestei întrebări i se poate răspunde din două perspective, una psihologică şi una
spirituală — un proces de autocunoaştere pe care sper că această carte vă va impulsiona
să-1 parcurgeti.
Metafora alchimiei
„Fiecare lucru trebuie să se transforme în ceva mai bun şi să dobîndească un nou destin”,
scrie Paulo Coelho în roma-
nul său Alchimistul. Coelho descrie lumea ca fiind doar
partea vizibilă a lui Dumnezeu, în timp ce forţele spirituale invizibile puse în joc ne
rămîn în mare parte necunoscute. Procesul alchimic are loc atunci cînd planul spiritual
intră în contact cu planul material.
Cartea lui Coelho mi-a fost oferită de un pacient; el mi-a spus: „Asta îmi aminteşte de
ceea ce am făcut la şedinţele noastre.” Intr-adevăr, alchimia oferă o metaforă potrivită
pentru procesul pe care îl voi descrie.
Legenda spune că alchimiştii căutau o piatră filozofală magică pentru a transforma
plumbul în aur. Dar plumbul şi aurul, în doctrina filozofică a alchimiei, erau metafore
pentru anumite stări interioare: disciplina alchimistului era una a transformării
psihologice şi spirituale. Alchimiştii au înţeles că misterul pe care încercau să-1 rezolve
nu se găsea în afara, ci în interiorul sufletului.
Unele şcoli de alchimie asemănau starea de spirit normală cu un cărbune, iar
clarviziunea, luciditatea, cu diamantul. Se pare că în lumea materială nu există contrast
mai mare derît acela dintre cărbune şi diamant, însă cu toate acestea cele clouă nu sînt
decît aranjamente diferite ale unor molecule identice, de carbon. Aşa cum diamantul este
un cărbune t ransformat, tot aşa claritatea se poate naşte din confuzie.
in metafora alchimiei, nu aurul este cel ce-mi trezeste interesul — un obiectiv grandios
— ci mai curînd importanţa acordată procesului transformării. Un pacient, care studiase
medicina chineză şi practica acupunctura, mi-a spus că acest c uvînt, „alchimie”, descrie
mai bine decît oricare altul asocierea contemplaţiei cu procesul emoţional: „Alchimia
înseamn.'S a amesteca totul la un loc, fără a încerca să respingi sau să corectezi ceva —
înţelegînd că pînă şi ceea ce e negativ face parte din procesul de învăţare şi de vindecare.
”
Prin contemplaţie vedem lucrurile aşa cum sînt, fără a înrerra să le schimbăm. Ideea este
să dizolvăm reacţia pe care o avem atunci cînd trăim emotii care ne tulbură, avînd grijă să
nu respingem şi acea emoţie. Contemplaţia poate schimba mucl u I în care ne raportăm la
stările emoţionale şi maniera în cnre Ie percepem; asta nu înseamnă şi eliminarea acestor
stări.
C:ISldura soarelui care evaporă umiditatea norilor alchitt►1a naturii — e la fel ca
flacăra blîndă a contemplaţiei care
11, Alchimia emoţională O alchimie interioară 17
11111■ r.tie iuorii emoţionali ce umbresc natura noastră inter,t. 1{Ierlcic unor astfel de
perioade de claritate pătrunzătu;u~Iwt li efemere, pot dura doar pînă la formarea următo-
rilor nori cmoţionali. Dar aprinzînd iar şi iar flacăra clarităţii
indrcptînd-o către aceşti nori interiori, lăsînd-o să penetrer.e şi siS dizolve ceaţa din
minţile noastre — vom intra în mierul acestei practici, pe care o putem deprinde.
Avînd instrumentele adecvate pentru conştientizare, cu toţii dispunem de potenţialul de a
practica alchimia interioară. Avem abilitatea naturală de a transforma momentele de
confuzie în clarviziune. În timp, pe măsură ce facem acest exerciţiu cu sentimentele care
ne tulbură, putem începe să înţelegem. care sînt cauzele lor.
In cea mai mare parte, această înţelegere este de natură psihologică, mai ales la început.
Dar dacă vom continua acest exerciţiu, vom putea înţelege şi modul în care se desfăşoară
procesele minţii noastre, lucru care ne poate aduce eliberarea spirituală. E ca şi cum în
viaţa noastră ar exista două niveluri ale realităţii: unul dominat de tiparele emoţionale
adînc înrădăcinate, şi altul care este liber de astfel de tipare determinate. Contemplaţia ne
oferă spaţiu de manifestare în absenţa unei astfel de condiţionări.
Alchimia emoţională face posibilă transformarea tulburării şi a confuziei noastre în
claritate pătrunzătoare. „Aproape în orice situaţie nefericită”, spune Nyanaponika Thera,
un călugăr budist, „există posibilitatea transformării, prin care indezirabilul se poate
schimba într-un fenomen benefic.”
Există în alchimia emoţională o manevră de judo simplă, dar ingenioasă: îmbrăţişarea
tuturor experienţelor ca părţi ale unui proces de transformare, făcînd din ele obiectul
asupra căruia se concentrează contemplaţia. În loc să vedem în tulburare şi confuzie stări
care ne distrag, ne dăm seama că şi ele pot deveni ţinta atenţiei noastre. „Astfel”, spune
Nyanaponika, „duşmanii se transformă în prieteni, pentru că toate aceste tulburări şi forţe
antagonice ne-au devenit învăţători.”
Rafinarea constientizării
Fizica ne explică ce se întîmplă atunci cînd ceaţa acumulată este atît de groasă încît,
pentru început, lumina soarelui nu
o poate străbate pentru a o îndepărta. Iniţial, lumina se
reflectă în picăturile de apă, fiecare dintre ele funcţionînd ca o mică oglindă sferică, ce
împrăştie lumina în toate direcţiile. Pe măsură ce prezenţa constantă a soarelui încălzeşte
picăturile de apă ce formează ceaţa, ea începe să se risipească treptat. În cele din urmă, se
împrăştie complet.
Acest fenomen se aseamănă cu alchimia emoţională — are loc o transformare a unei stări
emoţionale confuze, ceţoase în claritate şi iluminare. Contemplaţia, o cultivare a
conştientizării, este focul acestei alchimii interioare. Repet, aceasta nu înseamnă că ceaţa
din mintea noastră se va ridica ori de cîte ori devenim conştienţi de ea. Dar se poate
schimba felul în care percepem diferitele stări mentale cu care ne confruntăm şi felul în
care ne raportăm la ele.
Contemplaţia este o conştientizare meditativă, care cultivă capacitatea de a vedea
lucrurile aşa cum sînt de la un moment la altul. De regulă, atenţia noastră rătăceşte la
întîmplare, lăsîndu-se purtată de gînduri de moment, amintiri trecătoare, fantezii
captivante, fragmente de imagini ale lucrurilor văzute, auzite sau percepute în vreun fel
sau altul. În schimb, contemplaţia este un tip de atenţie susţinută, care nu cedează în faţa
diversiunilor, îndreptată asupra proceselor ininţii. În loc să ne lăsărn duşi sau captivaţi de
un gînd sau sentiment, prin contemplaţie observăm în mod riguros cum vin şi se duc
acele gînduri şi sentimente.
În esenţă, contemplaţia presupune un nou tip de atenţie; ea este o cale de a lărgi sfera
conştientizării şi de a-i rafina precizia. Prin acest gen de antrenament al minţii învăţăm să
i};norăm acele gînduri şi sentimente care ne distrag de la momentul prezent şi să
conştientizăm în permanenţă experienţa imediată. Dacă diversiunile dau nastere confuziei
emotiona-(e, capacitatea de a continua să ne concentrăm atenţia aduce
multă claritate şi înţelegere.
Contemplaţia îşi are rădăcinile într-un vechi sistem de psihologie budistă, prea puţin
cunoscut în Occident, care oferă rhiar şi în zilele noastre o înţelegere elaborată a
emoţiilor traumatizante ca're ne subminează fericirea. Această psihologie ofvră o
abordare ştiinţifică proceselor interioare, este o teorie dcNpre minte pe care oricine,
budist sau nu, o poate pătrun-
18 Alchimia emoţională O alchimie interioară 19
de şi de care poate beneficia. În cadrul acestei abordări, accentul nu se pune atît pe
problemele de care ne lovim în viaţă, cît pe accesul la claritatea şi sănătatea minţii. Dacă
putem avea acces la acestea, problemele noastre devin mai lesne de administrat; ele vor fi
mai curînd oportunităţi pentru a învăţa, decît ameninţări ce trebuie evitate.
Psihologia budistă are o perspectivă pozitivă inedită asupra naturii umane: problemele
noastre emoţionale sînt considerate temporare şi superficiale. Accentul se pune pe ceea
ce este bun în noi, un antidot la fixaţia psihologiei occidentale asupra a ceea ce este rău.
Psihologia budistă recunoaşte emoţiile noastre cu potenţial traumatizant, dar consideră
că ele acoperă bunătatea noastră esenţială aşa cum norii acoperă soarele. Momentele
noastre întunecate şi cele mai neplăcute sentimente sînt o oportunitate pentru
descoperirea înţelepciunii noastre naturale, dacă alegem să le folosim Sn acest scop.
Atenţia contemplativă ne permite să explorăm în profunzime momentul, să îl percepem
cu o mai mare acuitate decît dacă 1-am cerceta acordîndu-i o atenţie obişnuită. În acest
sens, contemplaţia formează o atenţie „înţeleaptă”, un spaţiu de claritate care se creează
atunci cînd ne calmăm mintea. Ea ne face să fim mai receptivi la şoaptele înţelepciunii
noastre intuitive înnăscute.
Sinteza alchimiei emoţionale
Practicînd meditaţia, dar şi în calitate de psihoterapeut şi îndrumător de seminarii, am
descoperit că prin combinarea conştientizării contemplative şi investigaţiei psihologice se
obţine un instrument puternic pentru a penetra sentimentele confuze. Am aflat că această
reflecţie meditativă ne poate furniza o înţelegere extraordinar de subtilă a tiparelor
noastre emoţionale, ajutîndu-ne astfel să găsim căi prin care să anihilăm fixaţii profunde
şi obiceiuri distructive.
Această sinteză are mai multe surse: psihologia budistă şi tradiţia meditaţiei
contemplative, budismul tibetan, psihologia cognitivă, terapia cognitivă şi neurologia.
Descoperirea ştiinţi fică importantă din spatele alchimiei emoţionale este aceea că, prin
intermediul contemplaţiei, creierul trece de la emoţii perturbatoare la emoţii pozitive şi
rămîne maleabil de-a lungul
vieţii, schimbîndu-se pe măsură ce învăţăm să renunţăm la ve
chile obiceiuri. De asemenea, neurologia dezvăluie faptul că sîntem puşi în faţa unei
alegeri cruciale — pe durata unei secunde „magice' putem respinge un impuls emoţional
dăunător. Eu pun toate aceste descoperiri în practică.
Am descoperit două metode deosebit de eficiente în ce priveşte depistarea şi
transformarea tiparelor emoţionale: meditaţia contemplativă şi o adaptare recentă a
terapiei cognitive, numită terapia schemei, care urmăreşte corectarea tiparelor emoţionale
de inadaptare. Ambele metode — cea veche şi cea modernă — scot în lumină tiparele
emoţionale distructive, iar acesta este primul pas către eliminarea lor.
Conştientizarea acestor tipare emoţionale reprezintă primul pas deoarece în cazul în care
nu le depistăm şi nu ne confruntăm cu ele pe măsură ce sînt declanşate de anumite
evenimente din viaţa noastră, atunci ne vor dicta cum să percepem şi cum să acţionăm.
Şi cu cît ne domină mai mult, cu atît îşi reînnoiesc prezenţa, infiltrîndu-se în relaţiile
noastre, în munca noastră şi în cele mai elementare atitudini faţă de noi înşine.
La începutul activităţii mele de terapeut, m-am pregătit cu dr. Jeffrey Young, fondatorul
Centrului de Terapie Cognitivă din New York. Pe atunci, el punea la punct terapia
schemei, care urmăreşte tratarea tiparelor de inadaptare, sau schemele, cum ar fi
sentimentul privaţiunii emoţionale sau perfecţionismul nemilos. Atunci cînd am făcut
terapie cu propriii mei pacienţi, am combinat contemplaţia cu terapia schemei, fiindcă
păreau să se completeze în mod armonios şi natural.
Terapia schemei ne oferă o diagramă cuprinzătoare a obiceiurilor distructive. Ea
detaliază, de exemplu, aspectele emoţionale ale fricii de abandon, cum ar fi temerea
constantă că partenerul ne va părăsi; sau aspectele sentimentului de inferioritate, unul
dintre acestea fiind teama iraţională că o problemă minoră la locul de muncă ne va face
să ne pierdem slujba şi să rămînem pe drumuri.
Există zece astfel de scheme principale (şi nenumărate variaţii); cei mai mulţi dintre noi
au una sau două probleme de ,irest gen, deşi există numeroşi oameni care suferă într-o
anuinc măsură de multe alte tulburări. Alte scheme uzuale in-
20 Alchimia emoţională O alchimie interioară 21
clud teama că nu sîntem iubiţi, că oamenii ne-ar respinge d, că ne-ar cunoaşte cu
adevărat; neîncrederea, suspiciunea constantă că oamenii apropiaţi ne vor trăda;
excluderea socială, sentimentul de neapartenenţă; teama de eşec, sentimentul că nu vom
putea reuşi în ceea ce facem; subjugarea, faptul de a ceda întotdeauna în faţa dorinţelor şi
cererilor altora; şi îndreptătirea, sentimentul că sîntem speciali, situîndu-ne astfel cumva
dincolo de regulile şi de limitele comune.
O primă aplicaţie a contemplaţiei este recunoaşterea unuia sau a mai multor tipare de
acest fel în noi înşine. Simplul fapt de a înţelege cum operează aceste tipare în viaţa
noastră ne este de un real ajutor. Iar faptul de a fi contemplativi relaxează constrîngerea
acestor tipare. În continuare, avem cale liberă să folosim instrumentele terapiei schemei
pentru a corecta în profunzime aceste fixaţii distructive.
Aplicaţii ale contemplaţiei
Vă voi da un exemplu ca să înţelegeti rolul de catalizator al contemplaţiei în alchimia
emoţională. La începutul practicii mele, o pacientă, pe care o voi numi Maya, a venit să-
mi ceară ajutorul, deoarece se lupta cu o colită ulceroasă cronică. Ca parte a terapiei, i-am
vorbit Mayei despre contemplaţie, de care ea era deja interesată şi pe care a început să o
practice regulat. Eu însămi practicam contemplaţia din 1974 şi o foloseam atunci cînd
mă ocupam de bolnavii aflaţi pe patul de moarte. Am participat la un program intensiv de
pregătire, desfăşurat într-un spital, sub egida Facultăţii de medicină a Universităţii din
Massachusetts, program supervizat de jon Kabat-Zinn, care a pus la punct o aplicaţie
extrem de interesantă a contemplaţiei pentru a-i ajuta să se vindece pe pacienţii care
sufereau de tulburări datorate stresului.
Terapia mea cu Maya s-a extins dincolo de problemele ei de sănătate, intrînd în sfera
chestiunilor emoţionale mai profunde. Observîndu-şi reacţiile în timpul contemplaţiei, a
remarcat că acele crize ale ei erau asociate cu un anume tipar emoţional: un perfecţionism
inflexibil, sentimentul că nimic din ceea ce făcea nu era vreodată destul de bun — trebuia
să fie perfect. Apoi ne-am extins sfera preocupărilor, pentru a
include cercetarea acestor
tipare. După mai multe luni, simptomele colitei s-au diminuat.
Între timp, Maya şi-a format obiceiul de a practica metoda contemplaţiei pe durata
momentelor neplăcute din timpul zilei. Una dintre modalităţile în care a aplicat
contemplaţia s-a concretizat în lupta ei cu tendinţa de a mînca excesiv: abuzul de
alimente grase nu putea avea un efect pozitiv asupra colitei. Aşa că Maya a decis să se
folosească de fiecare impuls de a mînca, făcînd din el obiectul contemplaţiei. De fiecare
dată cînd simţea nevoia irezistibilă de a înfuleca ceva, se abţinea şi incerca în schimb să
devină constientă în mod deliberat de toate senzaţiile, gîndurile şi sentimentele din
mintea şi corpul ei. A observat că dorinţa puternică de a-şi satisface pofta de mîncare
însoţea o stare de disconfort.
Un obicei precum alimentaţia excesivă poate ascunde probleme emoţionale. Într-o zi, în
timp ce Maya îşi investiga cu atenţie această dorinţă, a constatat pe neaşteptate că dorinţa
de a mînca, ajunsă la apogeu, masca de fapt nevoia de afecţiune. Pe măsură ce această
investigare atentă a devenit mai precisă, şi-a dat seama că acele sentimente nu aveau de
fapt nici o legătură cu mîncarea, ci izvorau dintr-o nevoie profundă de a umple un gol
afectiv. Sentimentul de privaţiune emoţională — cu alte cuvinte, sentimentul că nu se va
bucura niciodată de suficientă iubire sau atenţie era pentru ea o problemă majoră. Şi
aceasta o făcea să simtă nevoia să mănînce.
Forţa acestei descoperiri a fost impresionantă. Dar Maya şi-a continuat eforturile. Pe
măsură ce a explorat acele gînduri şi sentimente — observîndu-le fără să se identifice cu
ele şi fără să se judece — a remarcat cum ele se estompează şi în cele din urmă dispar.
Deoarece impulsurile vizate s-au atenuat, acelaşi lucru s-a întîmplat în cele din urmă şi
cu nevoia ci de a mînca. Odată ce a ajuns să practice în mod consecvent contemplaţia, de
cîte ori simţea nevoia imperioasă de a face un exces alimentar, descoperea în ea o forţă
nouă, căci discernămîntul era mai puternic decît pofta. Astfel a dobîndit libertate, fiind
capabilă să afle căi mai sănătoase de a se bucura de afecţiunea după care tînjea.
Convingerea profundă care stătea la baza problemei Mayei cra aceea că nu se va bucura
niciodată de suficientă afecţiune
22 Alchimia emoţională O alchimie interioară 23
sau atenţie, că va suferi întotdeauna privaţiuni în plan emoţional. Astfel de convingeri
nocive cu privire la noi înşine şi la lumea înconjurătoare sînt extrem de puternice; atunci
cînd sînt declanşate, simţurile o iau razna şi percepţia ne este deformată. Ele generează
reacţii emoţionale exagerate, precum mînia incontrolabilă, autocritica dură, retragerea
afectivă sau, în cazul Mayei, excesele. Astfel de tipare de gîndire, de sentimente şi de
obiceiuri, adînc înrădăcinate, se numesc scheme de inadaptare; le voi descrie mai detaliat
în capitolele 4 şi 5. Acest gen de obiceiuri emoţionale acţionează ca nişte lentile care
deformează realitatea, inducîndu-ne în eroare, determinîndu-ne să credem că lucrurile
sînt aşa cum par.
Calea către transformarea emotiilor
Atunci cînd i-am sugerat Mayei să folosească metoda contemplaţiei pentru a-şi analiza
simptomele colitei şi impulsul de a mînca, extindeam aria de aplicare a contemplaţiei
dincolo de utilizările ei tradiţionale, de meditatia asupra experienţelor noastre cotidiene,
către o explorare intenţionată a tărîmului problemelor emoţionale şi a tiparelor de
inadaptare. Acest caz şi altele similare au marcat un punct de cotitură în activitatea mea
terapeutică: mi-au dezvăluit puterea contemplaţiei de a-i ajuta pe pacienţi să întrevadă
tiparele emoţionale, în alte circumstanţe invizibile, aflate la originea suferinţei lor.
Pentru mine a fost foarte clar că asocierea contemplaţiei cu psihoterapia sporea în mod
semnificativ eficienţa acesteia din urmă. Am fost uluită să văd cît de mult era accelerat
procesul terapeutic atunci cînd cineva practica metoda contemplaţiei. Lucrînd cu
pacienţii mei, am descoperit că din asocierea atenţiei contemplative cu investigaţia
psihologică rezultă un instrument eficace pentru cultivarea înţelepciunii emoţionale la un
nivel practic, de zi cu zi.
Practicarea îndelungată a psihoterapiei atrage de regulă după sine conştientizarea
tiparelor emoţionale în detaliile lor, astfel încît să poată fi investigate, să se poată reflecta
asupra lor şi apoi să fie schimbate. Contemplaţia însă poate face ca orice sistem
psihoterapeutic să fie mai precis şi mai eficient, ajutîndu-ne să ne punem priceperea în
slujba dezvăluirii psihicului, ln loc să privim terapia sau chiar pe terapeutul însuşi
ca pe
un medicament, putem să ne reorientăm atenţia asupra proprietăţilor tămăduitoare ale
înţelepciunii noastre interioare. Această chemare la trezire nu ar trebui să fie un
eveniment izolat în viaţa noastră; nu ar trebui să fie un proces practicat doar în cele cîteva
ore răzleţe petrecute în cabinetul terapeutului. Prin practică, contemplaţia se poate
transforma într-un proces cotidian.
Contemplaţia poate fi asociată, practic, cu orice formă de psihoterapie, nu doar cu terapia
schemei. Dacă în această perioadă urmaţi o psihoterapie, contemplaţia vă poate oferi o
cale de a vă cultiva simţul observaţiei, care vă va fi de folos în orice situaţie dificilă cu
care vă confruntaţi pe parcursul zilei. Combinarea contemplaţiei cu psihoterapia vă poate
ajuta să exploataţi la maximum oportunitatea acestei cunoaşteri de sine pe care v-o oferă
terapia pe care o urmaţi.
Bineînţeles, nu e nevoie să urmati o psihoterapie pentru a aplica metoda contemplaţiei în
analiza tiparelor modului dvs. de reacţie emoţional. Această lucrare urmăreşte de ase-
menea să vă înveţe să asociaţi contemplaţia cu emoţiile, iar pe această temă eu susţin
seminarii de mai bine de zece ani. Am descoperit că aplicînd aceste metode, oamenii
devin mai receptivi, mai atenţi şi mai pricepuţi în administrarea reacţiilor emoţionale care
îi incomodează. Cartea aceasta reflectă nenumăratele dimensiuni şi aplicaţii ale
contemplaţiei. Unii cititori pot afla o sursă de inspiraţie prin schimbarea perspectivei
asupra lucrurilor, privindu-le într-o lumină diferită. Alţii pot fi interesaţi de integrarea
inovatoare a vechilor principii ale psihologiei budiste în ştiinţele cognitive şi în
neurologie. O parte dintre cititori se vor implica efectiv în investigarea psihologică a
tiparelor emoţionale cronice şi vor face efortul de a le schimba. Alţii ar putea fi atraşi de
explorarea multiplelor aplicaţii ale contemplaţiei sau de dimensiunea spirituală a
abordării emoţiilor.
Vom urma o cale care satisface toate aceste interese, o cale care oferă o eliberare treptată
de ceea ce budismul numeşte suferinţă. Atunci cînd vine vorba de sentimentele contradic-
torii care ne tulbură, important nu este să le putem explicita prin formule cît mai exacte,
ci să le investigăm fără încetare, trăind mici revelaţii, conştientizînd despre noi înşine
anumi-
24 Alchimia emofională O alchimie interioară 25
te lucruri care, pe măsură ce sînt acumulate, conduc către o mai mare claritate.
Intr-un anume sens, momentele noastre cele mai întunecate şi sentimentele cele mai
insuportabile reprezintă o ocazie pentru a evolua în plan spiritual şi a ne regăsi
înţelepciunea naturală, o ocazie de a ne trezi — dacă alegem să le folosim în această
direcţie. Dacă vom alege această cale, conştientizarea problemelor noastre ne poate
furniza cea mai profundă înţelegere.
O obsesie sau un tipar emoţional puternic amintesc cumva de o scenă din Vrăjitorul din
Oz: aceea în care Dorothy şi tovarăşii ei de drum ajung, în sfîrşit, la Oz. Vrăjitorul este o
prezenţă magnifică, impresionantă, care îi sperie — pînă în momentul în care căţeluşul
Toto se îndreaptă liniştit către acesta şi trage la o parte cortina, dincolo de care se află un
trînel aplecat peste nişte butoane, care manipulează masca uriaşă a unui vrăjitor. La fel
sînt şi fixaţiile emoţionale — dacă le-aţi putea vedea cu claritate, cu calm, aşa cum sînt
de fapt, ele şi-ar pierde puterea. Nu v-ar mai putea controla.
Confuziile se transformă în clarviziune.
DACĂ VREŢI SĂ ÎNCERCAŢI GUSTUL
CONTEMPLAŢIEI
Faceţi o pauză de cîteva minute şi concentraţi-vă atentia asupra respiraţiei dvs., urmărind
fiecare inspiraţie şi fiecare expiraţie.
Observaţi mişcările insesizabile pe care le face trupul la fiecare respiraţie. Urmăriţi cum
pieptul şi abdomenul se ridică şi coboară în timp ce inspiraţi şi expiraţi.
Rămîneţi atent la respiraţia dvs. pentru cîteva minute, dar păstrîndu-vă calmul şi
relaxarea, lăsînd ca ritmul respiraţiei să se desfăşoare normal, menţinîndu-vă conştiinţa
trează.
Notă pentru cititor
Vreţi să ştiţi dacă aceste tehnici le puteţi aplica singur sau sub îndrumarea unui terapeut?
Am scris această carte pentru ca aproape orice cititor să poată aplica singur aceste teh-
nici. Dar este posibil ca această explorare interioară să vă tre-
Iească sentimente care să fie prea copleşitoare pentru a putea fi administrate în lipsa unui
ajutor. Acest lucru nu i se întîmplă oricui, desigur, dar dacă ajungeţi să fiţi dominat de
ţii puternice, de care nu vă puteţi elibera şi care vă împiedică să vă desfăşuraţi activităţile
zilnice — cu alte cuvinte, dacă aceste exerciţii vă tulbură prea mult —, fie renunţaţi, fie
găsiţi un psihoterapeut cu care să lucraţi. Bineînţeles, dacă aveţi probleme de natură
psihologică serioase, ar trebui să le rezolvaţi sub îndrumarea unui psiholog sau a unui
psihiatru, inainte de a aplica principiile alchimiei emoţionale. Acest proces — ca şi cartea
— este autoeducativ, dar constituie şi un demers terapeutic. Cele mai bune rezultate sînt
înregistrate de cei care se descurcă în viaţa de zi cu zi, dar suferă din cauza unor tipare
emoţionale nocive. Deoarece aceste exerciţii de autocunoaştere pot avea o anumită
intensitate emoţională, acelora care doresc să parcurgă acest proces al alchirniei
emoţionale le recomand să găsească pe cineva care să le ofere sprijin, cu care să poată
vorbi, comunica şi în care să aibă încredere. Această persoană poate fi un prieten. Aşa
cum vom vedea în capitolul 13, puteţi explora schemele cu partenerul dvs., dacă acesta
acceptă acest lucru, sau cu un grup de oameni de care vă simţiţi apropiat, după cum
preferaţi. Sau puteţi lucra cu un specialist. Un psihoterapeut cu experienţă poate fi foarte
potrivit pentru a vă oferi îndrumare, dacă aveţi o relaţie bună cu el — dacă aveţi
sentimentul că vă poate înlelege şi ajuta. Dacă preferaţi să lucraţi cu un terapeut, nu uitaţi
că înţelegerea adevărată se află în dvs. înşivă. Yn loc să consideraţi că terapeutul sau
chiar terapia sînt sursa vindecări i, vă sfătuiesc să aveţi mai multă încredere în propriile
ţii, chiar dacă la început această claritate intuitivă va părea inceţoşată. Cu toţii avem
această capacitate de înţelegere, trebuie doar să o cultivăm. Practicînd contemplaţia,
această capacitate sporeşte.
O compasiune înţeleaptă 27
O compasiune înţeleaptă
Cu o săptămînă înainte de moartea bunicii mele, i-am dus la spital un buchet de crini.
Însă ea făcuse pneumonie şi din cauza dificultăţilor de respiraţie mirosul crinilor era mai
mult decît putea suporta. Aşa că i-am luat acasă şi i-am aşezat într-un loc special, alături
de fotografia ei. ~ Ştiu cît rezistă crinii, pentru că sînt florile mele preferate. Crinii aceia
însă mi-au oferit o surpriză, pentru că au ţinut foarte mult, mult mai mult decît de obicei.
Intr-un fel, era ca şi cum aş fi avut încă alături ceva din viaţa bunicii mele — îi îngrijeam
florile, care continuau să trăiască chiar după ce viaţa ei se stinsese.
Crinii stăteau la loc de cinste în camera însorită unde luam micul dejun în fiecare
dimineaţă. Una după alta, fiecare petală devenea, dintr-un roz pal, cărămizie, răsucindu-
şi marginile pe măsură ce viaţa ei se scurgea. Am privit cum s-a scuturat buchetul pînă
cînd au rămas doar tulpinile verzi, care şi ele au rezistat mai multe săptămîni decît durata
lor medie de viaţă. După cinci săptămîni, două tulpini cu frunze de un verde viu erau încă
în picioare. intr-o dimineaţă, coborînd scările, am privit către rămăşiţele curajoase ale
buchetului bunicii mele — dar vaza era goală! Un oaspete, care nu era la curent cu
ritualul meu tăcut, aruncase ultimele rămăşiţe pe cînd făcea curat — lucru întru totul de
înţeles de altfel. G Am continuat să-mi pregătesc micul dejun în timp ce încercam să fac
faţă şocului. „S-au dus acum. E timpul să uit”, îmi spunea cu gravitate o voce matură din
interiorul meu — în timp ce eu era cît pe ce să torn cafeaua peste ouă. „Vreau înapoi flo-
rile bunicii!”, protesta o voce mai puţin matură. Nu eram pregătită să văd vaza goală, aşa
cum nu fusesem pregătită nici pentru moartea bunicii, deşi avea 91 de ani.
„i1r fi trebuit să petrecem mai mult timp împreună”, se pI î ngea vocea. Nu mă
aşteptasem ca bunica mea să dispară ,ltît de brusc din viaţa mea. Ştiam că trebuie să
accept pierderea, dar ceva din mine pur şi simplu nu putea.
În interiorul meu se ducea o luptă decisivă între vocea ra-I i unii, care mă sfătuia să
accept lucrurile aşa cum sînt, şi vo-( ra sufletului, care lupta împotriva întîmplării —
vocea adul-
a raţiunii, care îmi spunea să nu mă mai gîndesc, şi vocea nepoatei vulnerabile, care avea
nevoie de o perioadă de aconnodare după pierderea majoră pe care o suferise, iar pentru .
iceasta se folosea de acel ritual mut al ofilirii florilor.
În vreme ce reflectam în tăcere la pierderile neaşteptate, am simţit brusc compasiune
pentru propriul meu refuz de a .iccepta realitatea. Cînd o persoană iubită dispare de 1"
mgă noi brusc, şocul e atît de puternic, încît e aproape insuportabil. Mult prea adesea ne
lăsăm intimidaţi de o voce interioară matură, nerăbdătoare şi sententioasă, care ne spune
cum ar ircbui să simţim. Copilul vulnerabil din interior înţelege că în cele din urmă va
trebui să se acomodeze, dar are nevoie de mai mult timp. .
Pe măsură ce urmăream cum fiecare petală de crin se ofi-Ieşte treptat, iar viaţa ei se
apropie de sfirşit, mă gîndeam la ciclul natural de viaţă al unei flori, al omului, al bunicii
mele. Urmărind acest proces, cîştigam timp pentru a mă adapta emoţional la pierderea
subită şi profundă pe care o suferisem. Ajungeam să înţeleg lucrurile în desfăşurarea lor
naturală — faptul că sînt trecătoare, simbolizat de absenţa florilor.
Suferinţa trăită după pierderea unei bunici este, bineînţe-Ies, un proces natural şi sănătos.
Dar trebuie să dăm dovadă de tot atîta compasiune faţă de noi înşine şi atunci cînd avem
dc-a face cu tipare ale unor sentimente mai puţin sănătoase. Atunci cînd pătrundem pe
teritoriul celor mai dificile tipare emoţionale, trebuie să demonstrăm înţelegere şi
toleranţă, pe tiiăsură ce ajungem să renunţăm la modele de comportament vechi şi
familiare. Înainte de a căpăta o perspectivă mai raţion;ilă, trebuie să manifestăm empatie
faţă de nevoile noastre emoţionale — înainte de a ne putea schimba, trebuie să ne acr(,
ptăm şi să ne iubim pe noi înşine.
28 Alchimia emoţională O compasiune înţeleaptă 29
Deprinderea compasiunii
Pe măsură ce scoatem la iveală înţelesurile întreţesute care împînzesc obiceiurile noastre
emoţionale, sentimentul compasiunii faţă de noi înşine se naşte în mod natural, odată cu
înţelegerea scoasă la iveală de acest proces. La unul dintre seminariile mele, de exemplu,
discutam despre scheme, despre evenimentele care le-au produs şi despre sentimentele
intense care însoţesc aceste tipare, precum mînia sau tristeţea. Am meditat apoi asupra
acestora, fără a ne gîndi atît la sentimentele ca atare, cît încercînd să dobîndim starea de
contemplaţie, astfel încît să putem asculta şi să fim receptivi la intuiţiile sau mesajele care
puteau să ajungă la nivelul conştient.
După aceea, o femeie a vorbit despre intuiţia pe care a avut-o cu privire la un tipar
emotional extrem de vechi. „De cîte ori mă simt deprimată sau pur şi simplu tristă, mă
cuprinde teama teribilă că voi muri', a spus ea. „Am aceste temeri de cînd mă ştiu şi
întotdeauna au rămas un mister pentru mine. Nu e vorba cîtuşi de puţin de faptul că aş
vrea ca viaţa mea să se încheie. În timpul meditaţiei mi-au venit în minte acele sentimente
— teama amestecată cu tristeţea. Pe măsură ce le retrăiam, mi-am amintit brusc un lucru
care m-a iluminat: pe cînd eram un prunc în pătuţul meu, plîngeam şi tot plîngeam şi nu
răspundea nimeni; de atita plms, am început să mă înec, şi tot nu venea nimeni. Eram
îngrozită că voi muri şi eram tare tristă că fusesem lăsată singură.”
Apoi, după o pauză de gîndire, ea a continuat: „Îmi amintesc că, acum cîtiva ani, mama
mi-a spus că m-a crescut urmînd îndrumările unui ghid pentru părinţi la modă în acele
zile. Acolo scria că trebuie să mă hrănească doar o dată la patru ore, după un orar strict şi
să nu mă consoleze indiferent cît de mult aş fi plîns. Se spunea că dacă ar face asta, m-ar
răsfăţa şi mi-ar distruge caracterul. Acum înţeleg de unde provine asocierea pe care o
făceam între tristeţe şi teama de moarte şi ştiu că nu voi muri de tristeţe.”
Pentru această femeie, găsirea înţelesului ascuns, aflat dincolo de sentimentele repetate
de tristeţe şi teamă, a determinat o puternică reacţie de empatie cu sine. Inţelegerea şi
compasiunea iluminează adevărul, în timp ce topesc bariere-
Ie interioare, permitindu-ne să realizăm o conexiune reală cu ceea ce se află în adîncul
mintii noastre.
Empatia poate fi de ajutor şi atunci cînd alţii se dovedesc vulnerabili. Chiar dacă, din
punct de vedere raţional, nu sîntem de acord cu reacţiile emoţionale ale cuiva, putem
gîndi cu compasiune: „Pare să reacţioneze exagerat, dar avînd în vedere ceea ce ştiu
despre trecutul lui, înţeleg de ce lucrurile i se par atît de ameninţătoare.”
Această atitudine nu scuză reacţiile altcuiva. Dar dacă îi privim pe ceilalţi prin lentilele
compasiunii, putem dobîndi rnai multe informaţii; reuşim să înţelegem comportamente şi
reacţii care altfel ar părea şocante şi sîntem capabili să oferim un răspuns mai
cuprinzător. Compasiunea face dificultăţile rnai abordabile.
Înţelepciunea şi compasiunea
Pe această cale, compasiunea şi înţelepciunea merg mînă în mînă; cunoaşterea lucrurilor
aşa cum sînt ele cu adevărat trebuie echilibrată de compasiune şi de acceptarea acestor
lucruri. Mentorul meu, Tulku Urgyen, le-a descris ca fiind aripile unei păsări: fără oricare
dintre ele, pasărea nu poate să zboare.
Pe măsură ce ne implicăm în procesul emotional, iar adevărurile sînt scoase la lumină,
vom începe să vedem multe lucruri, despre noi sau despre alţii, cu o onestitate remnoită.
Aici, compasiunea — dorinţa de a fi de ajutor atît nouă, cît şi cclorlalţi — devine
esenţială. În absenţa acestei atitudini, vom privi adevărurile cu duritate.
Îmi amintesc de o perioadă în care tocmai mă întorsesem d upă cîteva luni de practicare
intensivă a meditatiei, cu cîtiva ,►ni în urmă. Acea practică devenise un obicei atît de
bine înlipărit, încît orice altceva decît meditaţia părea un divertisrnent. Aveam
sentimentul că văd cu foarte mare claritate cum ytau lucrurile în ce mă privea şi în ce îi
privea pe ceilalţi, în tihecial modul în care ne perpetuăm suferinţa, lăsîndu-ne dorrrinaţi
de impulsurile şi tiparele cu care ne-am obişnuit, fără a Ie cunoaşte cauzele. Găseam că
este foarte supărător, mai ales eit totul se întîmpla fără ca nimeni să realizeze ce se
întîmplă.
Apoi, după o vreme, am înţeles că lipsea un element: comhasiimea. Odată ce mi-am dat
seama de aceasta, am simţit
30 Alchimia emoţională O compasiune înţeleaptă 31
dorinţa puternică de a înţelege mai bine — cu mai multă compasiune — ciclurile tipice
de condiţionare ce contribuie la suferinţa noastră. Investigaţia interioară, atît spirituală,
cît şi psihologică, pe care am întreprins-o în acest scop a avut în cele din urmă drept
rezultat această carte.
Pentru mine, învăţătura importantă pe care am dobîndit-o la acea vreme a fost înţelegerea
clară a rolului crucial al compasiunii într-un astfel de demers, fie că este vorba de înţele-
gerea tiparelor emoţionale care ne motivează, fie de dorinţa ca nimeni să nu mai sufere.
Întruchiparea compasiunii
Mă aflam într-un taxi pe o stradă aglomerată din New Delhi, aşteptmd ca semaforul să-şi
schimbe culoarea, care părea că ţine o veşnicie. Un cerşetor profita de ocazie ca să se în-
vîrtă în jurul maşinilor ce aşteptau la semafor. Îi lipseau o mînă şi un picior, dar reuşea
totuşi să se deplaseze cu îndemînare de la o maşină la alta.
Acest cerşetor avea ceva neobişnuit: dădea impresia că dăruieşte ceva de la el atunci cînd
se apropia de vreo maşină. Acel ceva nu putea fi măsurat după criterii materiale; n-avea
pe el decît zdrenţe. Era ceva mai important: un spirit modest şi senin. Condiţia lui fizică
nu părea să îl deranjeze deloc. Nici nu părea să le poarte pică oamenilor care nu îi dădeau
nimic — dădea din cap în semn de înţelegere şi se îndrepta senin către următoarea
maşină.
Atunci cînd a ajuns la taxiul meu, am scos din geantă o bancnotă de cîteva rupii şi i-am
înmînat-o cu un zîmbet. În India, cerşetorii primesc de obicei cîteva paisa, nişte monede
aproape lipsite de valoare, şi asta în cel mai bun caz.
S-a retras către marginea străzii, se pare pentru a cugeta asupra norocului său neaşteptat.
Înainte ca semaforul să-şi schimbe culoarea în verde, s-a uitat la mine cu o privire fier-
binte şi cu un zîmbet atît de cald, încît mi-a înmuiat inima.
Mi-am dat seama că acest cerşetor avea calitatea minunată de a fi plin de compasiune şi
de a avea un spirit generos, din care dăruia fără rezerve celor pe care îi întîlnea — fie că
aceştia îi dăruiau ceva în schimb, fie că nu.
Calitatea acestui om consta în darul pe care îl oferea. ntunci cînd sîntem lipsiţi de temeri
sau nu ne lăsăm copleşiţi de milă faţă de propria persoană, cînd ne eliberăm de grijile i
nterioare, compasiunea izvorăşte ca o expresie spontană a receptivităţii noastre. Am citit
că în fiecare dimineaţă, cînd se trezeşte, primul gînd al lui Dalai Lama este o rugăciune
de iubire şi compasiune. El îşi dedică toate activităţile zilei ce urmează pentru binele
tuturor fiinţelor vii.
Formularea în minte a acestei intenţii — aceea de a fi de I olos altor fiinţe vii — este un
obicei care poate fi cultivat prin (rxerciţii. Cu perseverenţă, acest obicei poate ajunge să
fie atît (ie bine întipărit, încît ne inundă fluxul gîndirii, devenind un Inodel automat de
raportare la ceilalţi.
Felul în care Dalai Lama interacţionează cu oamenii dovedeşte că acest lucru este
posibil: el pare să aibă un talent înll5scut de a se raporta la oameni tocmai în modul de
care au (‘i nevoie în acel moment. Şi discută cu oricine, fără a ţine cont de conventiile
sociale arbitrare — 1-am văzut de atîtea ori remarcînd oameni care de obicei nu sînt luaţi
în seamă: );ărzile de la uşa din spate a teatrelor, handicapaţi în scaune ru rotile, pierduţi în
mulţime.
El pare să aibă un radar al compasiunii pentru cei care suleră într-un fel sau altul,
observîndu-i în aglomeraţie în rarele momente cînd se amestecă în mulţime. Oferă un
exemplu viu de întruchipare a compasiunii — pe care oricine o poate ciobîndi.
Aşa cum spune adesea Dalai Lama, capacitatea de a întruchipa compasiunea poate fi
dobîndită prin intermediul unor practici special concepute în acest scop. În una dintre
tradiţiile meditaţiei contemplative, fiecare şedinţă se încheie cu un exerciţiu scurt de
metta, un cuvînt care în limbajul Pali înaramnă „bunăvoinţă iubitoare”. Această
rugăciune exprimă rompasiunea pentru sine, pentru cei apropiaţi, pentru cei cu ca re te
afli în conflict în cele din urmă, pentru toată lumea.
Ideea că această compasiune trebuie să iradieze în toate di recţiile, inclusiv către sine, s-a
pierdut în Occident, unde oamenii au tendinţa să creadă că sentimentul compasiunii se
ind reaptă doar către ceilalţi. Dalai Lama subliniază că în butlismul tibetan conceptul de
compasiune include în mod ex-
32 Alchimia emoţională O compasiune înţeleaptă 33
plicit atît propria persoană cît şi pe ceilalţi — idee redată de dorinţa exprimată de
bodhisattva*: „Să fiu eliberat pentru binele tuturor fiintelor.”
Acesta este un moment-cheie, la care ne vom întoarce pe parcursul explorării căii
alchimiei emoţionale.
Acceptarea
Deşi alchimia emoţională presupune să intrăm în empatie cu propriile noastre gînduri
deformate, aceasta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm pradă modalităţilor greşite de a
înţelege lucrurile şi situaţiile sau că trebuie să acordăm credit modurilor iraţionale de a
gîndi despre noi şi despre ceilalţi. Alchimia presupune să înţelegem felul în care
percepem şi de asemenea faptul că percepţiile noastre sînt colorate şi influenţate de
întelesuri ascunse.
Acceptarea este una dintre calităţile profunde la care se ajunge prin contemplaţie,
cultivînd capacitatea de detaşare. Prin acceptare, recunoaştem că lucrurile sînt aşa cum
sînt, chiar dacă am dori să fie altfel. Astfel putem accepta lucruri asupra cărora nu putem
interveni şi căpătăm curaj pentru a înfrunta adversităţile. Acceptarea poate fi folosită ca
exerciţiu în sine, pentru a calma stările emoţionale puternice, precum angoasa, neliniştea,
teama, frustrarea şi mînia.
Acceptarea nu implică, bineînţeles, indiferenţa sau nepăsarea în faţa tuturor lucrurilor;
nedreptatea, necinstea şi suferinţa — toate acestea ne cer să acţionăm pentru a le
schimba. Chiar şi în cazul în care acţionăm în acest sens, acceptarea interioară ne va face
mai eficienţi. Iar atunci cînd vine vorba de probleme asupra cărora nu deţinem controlul
— şi de reactiile noastre emoţionale în faţa lor — acceptarea constituie o re-
* in limba pali, în budism, bodhisattva î1 denumea pe personajul istoric Buda, Gautama,
înainte de Iluminarea sa; de asemenea, alţi indivizi destina~ să devină buda în viaţa
aceasta sau într-una viitoare.
În budismul Mahayana, este denumit bodhisattva cel care a luat decizia de a-şi amîna
intrarea finală în Nirvana pentru a alina suferinţa altora. Conceptul de bodhisattva înalţă
compasiunea (karuna) pe aceeaşi treaptă cu înţelepciunea (prajna). Bodhisattva îşi
exercită compasiunea transferîndu-şi propriile merite adepţilor săi. (N. red.)
~ursă
interioară minunată, o stare de absenţă a reacţiei, de răbdare şi toleranţă.
Curajul
Mama mea mi-a povestit odată de o experienţă pe care a avut-o cu mulţi ani în urmă pe
străzile New York-ului. Mert;ea singură pe stradă, noaptea, iar geanta şi banii şi-i lăsase
acasă, cînd deodată i-a apărut în faţă un tînăr amărît. Mama mea, fiind o fire miloasă, s-a
înduioşat imediat.
Aşa cum se aştepta, el i-a cerut bani. Dar a remarcat, cu coada ochiului, o umflătură în
buzunarul lui, indreptată spre ea — probabil o armă.
Era o situaţie periculoasă, dar ea şi-a păstrat compasiunea, răspunzînd din toată inima: „
Îmi pare atît de rău, aş vrea tiă te pot ajuta, dar nu mi-am luat nici un ban la mine.”
T"mărul a fost în mod evident uimit, simţindu-se dezarmat de răspunsul ei neaşteptat de
afectuos. A dat înapoi şi a spus: „E-n regulă, doamnă”, şi a mers mai departe.
Bineînţeles, incidentele de acest gen pot oricînd să ia o întorsătură nedorită; o alegere
înţeleaptă ar fi putut fi aceea de ~ încerca să scape dintr-o astfel de situaţie riscantă, şi mă
simt usurată că mamei mele nu i s-a întîmplat nimic rău. Dar după atîtia ani, încă mă
întreb ce anume a avut un efect atît de dezarmant asupra acelui tmăr.
Mă întreb dacă sentimentul autentic de compasiune al mamei mele nu a jucat cumva un
rol crucial. În psihologia budistă, compasiunea este considerată un antidot direct pentru
agresiune. Sau poate că a fost vorba de acceptarea ei senină atunci cînd a înfruntat cu
calm situaţia care putea deveni primejdioasă.
Nu voi şti niciodată cu siguranţă, dar o explicaţie posibilă a r putea să fie dată de
cercetările care arată că atunci cînd ncea parte a creierului care generează emoţii pozitive
este mai bine activată, centrii răspunzători de emoţiile perturbatoare sînt inactivi.
Sentimentele sînt contagioase: mă întreb dacă acea compasiune reală a mamei mele a
putut juca un rol în modificarea răspunsului dat de creierul acelui bărbat.
O întrebare similară s-a pus acum cîţiva ani, la o conferinti1 de pace cu Dalai Lama şi cu
diferiţi activişti în plan social,
34 Alchimia emoţională O compasiune înţeleaptă 35
inclusiv tineri din oraşul în care se desfăşura conferinţa. Adolescenţii au pus cîteva
întrebări foarte practice: Cum pot să ajung în siguranţă acasă după ce plec de la şcoală?
Cum pot fi mai sigur pe mine în situaţiile riscante, astfel încît să administrez mai bine
conflictele cu colegii mai agresivi?
Inspiraţi de discuţiile cu Dalai Lama despre folosirea meditaţiei şi a compasiunii în
abordarea acestor probleme, mulţi tineri au observat că temperîndu-şi reacţiile emoţionale
se simţeau mai puţin neajutoraţi. Iar acest lucru îi poate ajuta să se descurce în situaţii
dificile, să acţioneze cu mai mult tact şi seninătate.
Să ne împrietenim cu noi înşine
Acceptarea şi compasiunea reprezintă resurse interioare nepreţuite atunci cînd ajungem
să scoatem la lumină originea structurilor noastre profunde sau cînd ne luptăm cu
reacţiile noastre în situaţii dificile.
Dacă nu depăşim identificarea noastră cu durerea sau confuzia, putem pierde alte
oportunităţi. Trebuie să fim receptivi la o cun3aştere mai profundă, prin care ne putem
redefini opinia limitată despre noi înşine sau despre alţii. Dacă rămînem prinşi în lupta cu
sentimentele, putem pierde ocazia de a ne descoperi calităţile esenţiale. Putem pierde
mesaje semnificative, pe care ni le transmite chiar durerea căreia îi rezistăm. Sau
ajungem să ne identificăm cu aceste structuri, în loc să ne eliberăm de ele. Desprinderea
de aceste structuri permite eliberarea energiei pe care ele o ţin încătuşată; astfel avem
şansa să fim mai creativi, mai deschişi, mai disponibili — şi mai utili — pentru ceilalţi.
Distingerea acestor schimbări şi a deschiderilor ce apar pe drum ne permite să păstrăm în
minte ceea ce e posibil. Momentele de luciditate ne dau curajul sau inspiraţia de a conti-
nua să mergem pe această cale a explorării interioare.
E nevoie de multă tărie pentru a înfrunta teritoriul necunoscut al rutinelor noastre
emoţionale; uneori ne putem pierde curajul, căci vom voi să evităm confruntarea cu
adevărurile dureroase sau cu sentimentele tulburătoare. E firesc să încercăm să ne
protejăm apelînd la diversiuni. Compasiunea
i acceptarea pot constitui însă un refugiu în orice stadiu al .Iccstei explorări.
Atunci cînd oamenii merg în locuri speciale, unde pot practica intensiv meditaţia, primele
zile sau ore sînt adesea i nconfortabile. Din punct de vedere fizic, ne lipsesc tihna şi
labieturile cu care ne-am obişnuit şi în plus ne liniştim sufi-( ient pentru a trăi conflicte
emoţionale care multă vreme s-au (Icrulat neobservate, dar care brusc apar în meditaţie,
aştep-I înd să ne întîmpine. Apoi, în funcţie de exerciţiile pe care v rem să le practicăm,
încercăm să scăpăm de suferinţă sau să () înăbuşim, practicînd o meditaţie relaxantă.
Dar prin exerciţiul contemplaţiei totul devine obiect de mcditaţie — inclusiv durerea,
disconfortul şi chiar şi emoţii-Ie, pe care mai curînd le-am face uitate undeva, într-un
colţişor al minţii. Descoperim nu doar că acele emoţii se află chiar .irolo, aşteptmdu-ne,
ci şi existenţa altora care fermentează, };ata să ne asedieze. N-am lăsat acasă conflictele
interioare; Ie-am adus cu noi, în mintea noastră.
Nu e nevoie să mergem într-un loc special amenajat pen-1 n i meditaţie atunci cînd vrem
să o punem în practică, dar ~ zperienţa prin care trecem atunci cînd ne analizăm mintea
intr-un astfel de loc condensează tot ce se întîmplă în momen-I('Ic cînd urmărim cu
atenţie procesele din mintea noastră.
intr-un astfel de loc de contemplaţie intensivă există o pro-};resie familiară. Pe măsură ce
practicăm meditaţia, ajungem La un moment în care am analizat suficient ceea ce se
întîmplă in mintea noastră pentru a înţelege că există cicluri repetitive,
aceleaşi secvenţe se derulează iar şi iar, alternînd la infinit. Ajtingem să recunoaştem
tiparele pe măsură ce începem să înţule};em ce se întîmplă de fapt. Uneori vom înţelege
care sînt aiuzele psihologice profunde ale desfăşurării evenimentelor. f)(lr pe măsură ce
timpul trece, de regulă are loc o schimbare de perspectivă, interesul deplasîndu-se de la
povestea profriu-risă, de la conţinuturile minţii, la procesul minţii.
1)upă o vreme, începem să ne raportăm la aceste conflicte vmulionale ca la o parte din
iniţierea exerciţiului contemplaţIri; între timp, ajungem să ne împrietenim mai mult cu
noi Inşine, pe măsură ce începem să ne înţelegem mai bine expe-Pivn4ele. Adîncindu-ne
în contemplaţie şi deschizîndu-ne mai
36 Alchimia emoţională O compasiune înţeleapt,ă 37
mult la toate sentirnentele, neplăcerile şi reacţiile noastre, relaţia cu ele se schimbă. Ne
privim cu mai multă acceptare şi toleranţă conflictele interioare.
Exersînd observarea unui sentiment pînă cînd acesta ajunge la finalitatea sa naturală, prin
acceptarea presupusă de contemplaţie, ajungem să urmărim cu mai multă daritate
derularea fluxului nesfîrşit de gmduri şi sentimente care curg prin mintea şi prin corpul
nostru. Simtim din ce în ce mai puţin nevoia de a avea aceleaşi reactii sau de a reacţiona
la propriile noastre reacţii; le lăsăm pur şi simplu să vină şi să treacă. Slăbind procesele
de identificare obişnuită, nu mai sîntem atit de strict definiţi de reacţiile noastre şi ne
lărgim perspectiva asupra propriei persoane. Devenim din ce în ce mai conştienţi de ceea
ce sîntem, în loc să ne lăsăm captivaţi de ceea ce ni se întunplă.
Pe măsură ce intrăm în detaliile modului de actiune al tiparelor noastre emoţionale
nocive, este bine să avem în minte o schiţă generală a acestui itinerar al transformării,
pentru a deţine o idee de ansamblu asupra acestui proces.
DACĂ VREŢI SĂ VĂ CULTIVAŢI ACCEPTAREA
ŞI COMPASIUNEA
Începeţi prin a exersa bunăvoinţa plină de iubire, combinată cu o reflecţie asupra
acceptării.
Există două tipuri de abordare şi ambele implică scurte reflecţii. Potrivit primului tip,
practicarea bunăvoinţei plină de iubire începe cu o reflectare asupra acceptării. Cealaltă
integrează practicile acceptării şi bunăvoinţei pline de iubire într-una singură.
Practicarea acceptării poate deveni o resursă intimă către care să ne întoarcem ori de cîte
ori ne aflăm în clipe dificile. Această practică implică repetarea în minte a unui set de fra-
ze, în timp ce reflectaţi asupra înţelesului lor. Atunci cînd gîndurile vă zboară în altă
parte, readuceţi-le la acele fraze şi la sentimentul de acceptare pe care îl reflectă. Puteţi
face acest lucru pentru cîteva clipe sau pentru cîteva minute.
Frazele folosite în acest exerciţiu au o forţă reală; toate vă ajută să vă cultivaţi o atitudine
de acceptare imparţială a tuturor fiinţelor. Aveţi aici cîteva exemple (puteţi modifica şi
adapta aceste fraze, astfel încît ele să fie mai relevante pentru dvs.):
Pot să accept lucrurile aşa cum sînt.
Vreau să fii fericit şi să-ţi fie bine, dar nu pot alege în locul tău şf nici nu pot schimba
lucrurile.
Practicarea bunăvoinţei plină de iubire
În cursul acestei reflectări, repetaţi fraze care oglindesc această calitate a bunăvoinţei
pline de iubire. De cîte ori gîndurile vă zboară în altă parte, reveniţi la acele fraze cu un
sentiment de iubire sau căldură faţă de oameni.
Ca şi în cazul practicării acceptării, dvs. alegeţi cuvintele acestor fraze; le puteţi schimba
astfel încît ele să rezoneze sau să aibă înţeles pentru dvs.
Pe parcursul acestui exerciţiu, repetaţi aceeaşi frază — ea trebuie să fie îndreptată către
dvs. înşivă, către anumiţi oameni şi, în cele din urmă, către toată lumea. Oamenii către
care vă puteţi îndrepta bunăvoinţa plină de iubire pot fi binefăcătorii dvs., cei apropiaţi,
grupuri faţă de care vă simţiţi neutru, oameni cu care vă aflaţi în conflict şi toate fiinţele
din univers.
Există mai multe forme de meditaţie pe tema bunăvoinţei pline de iubire. Iată una dintre
ele:
A,sa cum eu îmi doresc să nu mai sufăr, fie ca toate fiinţele să nu mai sufere.
O altă formă clasică:
Fie ca eu să nu mai sufăr şi să nu mai am motive să sufăr. Este posibil să-mi fie bine.
Este posibil să fiu apărat şi în siguranţă.
Este posibil să fiu fericit.
Apoi, exprimaţi-vă aceeaşi dorinţă cu privire la ceilalţi — cci apropiaţi, cei cu care aveţi
conflicte sau oricine altcineva. 1ii cele din urmă, exprimaţi-vă această dorinţă autentică
de compasiune şi iubire pentru toate fiinţele:
Fie ca toate fiintele să nu mai sufere şi să nu mai aibă motive să sufere.
Fie ca toate fiinţele să fie apărate şi în sigurang.
1'ie ca toate fiintele să fie ferieite.
38 Alchimia emoţională
Iată şi o formă prescurtată pentru exerciţiul bunăvoinţei pline de iubire, cu privire la
toate fiinţele:
Fie ca toate fiinţele să fie în siguranţă, fericite, sănătoase şi să nu mai sufere. Fie ca toate
fiinţele să fie eliberate.
Dacă preferaţi această frază, puteţi să exprimaţi mai întîi aceste dorinţe pentru dvs., apoi
pentru alţii şi în cele din urmă pentru toate fiinţele.
Puteţi de asemenea să asociaţi practica acceptării cu aceea a bunăvoinţei pline de iubire.
O cale simplă este să repetaţi o frază din practica acceptării după ce aţi repetat frazele
pentru bunăvoinţa plină de iubire.
Acceptarea echilibrează compasiunea şi bunăvoinţa plină de iubire. Dalai Lama
recomandă practicarea acceptării înaintea bunăvoinţei pline de iubire, ca pe o cale de a
renunţa la dorinţa ca lucrurile să fie neapărat într-un fel anume. Acest echilibru aduce cu
sine o compasiune înţeleaptă.
Calitătile tămăduitoare .
ale contemplaţiei
Expresia „minte de ceai” se referă la calitatea de tip zen a gîndirii, inspirată de
ceremonia japoneză a ceaiului armonie şi simplitate, o minte alertă, dar relaxată, o atenţie
concentrată asupra momentului. În timpul ceremoniei ceaiului, atenţia este axată pe
momentul prezent, în timp ce se savurează detaliile subtile ale evenimentului: gustul
ceaiului, aroma ierburilor, sunetul linguriţei cu care gazda amestecă frunzele de ceai
verde într-un vas aburind. Ne relaxăm pentru a admira graţia mişcărilor, comunicarea
tacită, simplitatea încăperii, frumuseţea fiecărui obiect folosit la prepararea ceaiului. Min-
tea se goleşte şi fiecare mişcare se amplifică. Cuibărită intr-un lnoment atemporal, atenţia
urmăreşte cu fidelitate fiecare clipă care trece. În camera pentru ceai nimeni nu are ceas.
Uiţi de timp pe măsură ce trăieşti momentul prezent. Nu există nimic de discutat, cu
excepţia detaliilor care privesc în mod direct experienţa imediată a ceaiului. Nu ai unde
să fii, decît în prezent. ~ Trăieşti la prezent acele momente chiar dacă te afli în afara
camerei pentru ceai, în bucătăria unde pregăteşti rcaiul şi faci curat. Nimeni nu te vede,
dar tu menţii o stare de contemplaţie conştientă, ca şi cum ai servi bolul de ceai
musafirilor din camera pentru ceai. Atunci cînd această hrezenţă atemporală se întinde
dincolo de camera de ceai, în viaţă, ea aduce cu sine mai multă receptivitate. Trăim mai
din plin experienţele noastre de zi cu zi: trăim mai intens monuentul, fără a ne grăbi să
ajungem la următorul sau să ne furişăm la cel anterior, ci fiind pur şi simplu cu mintea
trează la ninmentul prezent. * Cu cîţiva ani în urmă, pe cînd studiam ceremonia ceaiului,
am trăit experienţa extinderii atitudinii
40 Alchimia emotională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 41
„minte de ceai” în viaţa de zi cu zi; mă aflam în Manhattan, pentru că acolo deprindeam
această tehnică. Plecînd de la şcoală, în vreme ce păşeam într-o atitudine contemplativă
pe străzi, am descoperit că amestecul de sunete, imagini, mirosuri şi senzaţii eliberate de
oraş nu îmi mai atrăgea atenţia în toate direcţiile, în acelaşi timp. Toate acestea s-au
transformat in ocazii de a-mi folosi simţurile, unul după altul, pentru a sesiza fiecare
lucru din momentul apariţiei sale pînă cînd dispărea, savurîndu-1... pînă cînd a venit
momentul orei de vîrf la metrou!
Nu avem nevoie să studiem ceremonia ceaiului sau arta japoneză pentru a deveni mai
receptivi, dar aceste tehnici meditative oferă într-adevăr un model după care să ne putem
desfăsura activitătile si urmări viaţa interioară cu o sensibilitate crescută. Dacă vom
cultiva practica meditaţiei contemplative, vom desfăşura fiecare activitate cu mai multă
atenţie. Este o mare diferenţă între a bea dimineata o cană de ceai acordîndu-i întreaga
noastră atentie şi a bea o cană de ceai în timp ce sîntem preocupaţi de planurile pentru
ziva respectivă.
Putem împrumuta această conştientizare şi felului în care ne raportăm la emoţii. Reacţiile
noastre emoţionale ne distrag adesea de la momentul prezent, invadîndu-ne mintea cu
gînduri neliniştite referitoare la un alt moment şi loc, iar corpul cu sentimente care ne
perturbă. Prezenţa atemporală a„min-
de ceai", ca formă de contemplaţie, oferă un antidot direct pentru agitaţia interioară.
O capitulare în faţa prezentului
Artele tradiţionale japoneze, precum ceremonia ceaiului şi aranjamentele florale, sînt un
amalgam de artă şi filozofie, împletind spiritualitatea, bogăţia artistică şi iluminarea
personală. Inspirate de tradiţia zen, ele au reprezentat întotdeauna mai mult decît o simplă
preocupare estetică, deşi uneori se întîmplă ca acest aspect să fie accentuat mai mult
decît aspectul spiritual al cultivării unei conştientizări rafinate. Maeştrii cu care am lucrat
au pus în lumină ambele dimensiuni.
Primul meu maestru în arta ceaiului a fost o femeie deosebită, trecută bine de vîrsta de
70 de ani, care avea o spontaneitate plină de viaţă şi de profunzime. Suferise mult în
viaţă, su-
I)ravieţuind soţului ei şi celor doi fii, care muriseră în mod tra-};ic. Se retrăsese în
meditatia zen şi în tehnica ceaiului ca într-un wfugiu şi un loc unde să poată jeli în tăcere
şi pentru a-şi cana-Iira durerea cu ajutorul unor practici creative şi meditative.
În această privinţă, ea mi-a fost un mentor, un exemplu viu pentru felul în care poate fi
transformată suferinţa. Deşi nu se plîngea niciodată, simţeam că uneori este tristă. Expri-
marea ei artistică părea să includă sentimentul pierderii, o tapiserie ţesută din căutări şi
înţelesuri, din adaptări şi înţele-};eri subtile, din întrebări care nu aşteaptă răspuns. Toate
acestea aduceau o profunzime liniştită tăcerii ei din timpul ceremoniei ceaiului.
Într-o după-amiază calmă, aflîndu-ne în încăperea ei penlru ceai, s-a oferit să mă
servească cu un bol de ceai. În timp re amesteca frunzele de ceai verde, am remarcat cum
mîinile ci oglindeau liniile gravate pe acel vechi bol de ceai, punînd intr-o lumină nouă
frumuseţea trecută a bătrîneţii. Venele alhastre şi petele maronii de pe pielea ei de
porţelan dezvăluiau ceea ce se cheamă zvabi, caracterul unei persoane înnobilate de
vîrstă.
După ce a terminat de pregătit ceaiul, a ridicat cu graţie polonicul lunguieţ de bambus,
umplînd din nou vasul cu apă rece proaspătă. Pe cînd ascultam în tăcere cum curge apa,
am .iuzit-o şoptind: „Dăm înapoi apelor vieţii ceea ce am luat de la ele.”
Această calitate de a rezona şi de a capitula în faţa momentului prezent este nepreţuită
atunci cînd avem de-a face cu emoţiile. În viaţă, unele lucruri nu pot fi schimbate, dar
putem să ne schimbăm relaţia intimă cu ele. Acceptarea conştientă a prezenţei lor ne
ajută să ne stăpînim chiar şi sentimentele care ne tulbură foarte mult, odată ce am
dobîndit profunzime de spirit şi înţelepciune.
O ceartă într-o grădină de ceai
În drum către una dintre liniştitele grădini zen din Kyoto, eu şi soţul meu aveam o
discuţie. E1 era de părere că una dinlre reacţiile mele fusese exagerată; eu credeam că el
este liptiit de sensibilitate. Fără a rezolva disputa, ajungem la poarta (1u intrare, încă
spumegînd.
40 Alchimia emoţională Calităţile tărnăduitoare ale contemplaţiei 41
„minte de ceai” în viaţa de zi cu zi; mă aflam în Manhattan, pentru că acolo deprindeam
această tehnică. Plecînd de la şcoală, în vreme ce păşeam într-o atitudine contemplativă
pe străzi, am descoperit că amestecul de sunete, imagini, mirosuri şi senzaţii eliberate de
oraş nu îmi mai atrăgea atenţia în toate direcţiile, în acelaşi timp. Toate acestea s-au
transformat în ocazii de a-mi folosi simţurile, unul după altul, pentru a sesiza fiecare
lucru din momentul apariţiei sale pînă cînd dispărea, savurîndu-1... pînă cînd a venit
momentul orei de vîrf la metrou!
Nu avem nevoie să studiem ceremonia ceaiului sau arta japoneză pentru a deveni mai
receptivi, dar aceste tehnici meditative oferă într-adevăr un model după care să ne putem
desfăşura activităţile şi urmări viaţa interioară cu o sensibilitate crescută. Dacă vom
cultiva practica meditaţiei contemplative, vom desfăşura fiecare activitate cu mai multă
atenţie. Este o mare diferenţă între a bea dimineaţa o cană de ceai acordîndu-i întreaga
noastră atenţie şi a bea o cană de ceai în timp ce sîntem preocupati de planurile pentru
ziva respectivă.
Putem împrumuta această conştientizare şi felului în care ne raportăm la emoţii. Reacţiile
noastre emoţionale ne distrag adesea de la momentul prezent, invadîndu-ne mintea cu
gînduri nelinistite referitoare la un alt moment şi loc, iar corpul cu sentimente care ne
perturbă. Prezenţa atemporală a„minţii de ceai", ca formă de contemplaţie, oferă un
antidot direct pentru agitaţia interioară.
O capitulare în faţa prezentului
Artele tradiţionale japoneze, precum ceremonia ceaiului şi aranjamentele florale, sînt un
amalgam de artă şi filozofie, împletind spiritualitatea, bogăţia artistică şi iluminarea
personală. Inspirate de tradiţia zen, ele au reprezentat întotdeauna mai mult decît o simplă
preocupare estetică, deşi uneori se întîmplă ca acest aspect să fie accentuat mai mult
decît aspectul spiritual al cultivării unei conştientizări rafinate. Maeştrii cu care am lucrat
au pus în lumină ambele dimensiuni. .
Primul meu maestru în arta ceaiului a fost o femeie deosebită, trecută bine de vîrsta de
70 de ani, care avea o spontaneitate plină de viaţă şi de profunzime. Suferise mult în
viaţă, su-
pravieţuind soţului ei şi celor doi fii, care muriseră în mod tra-;ic. Se retrăsese în
meditaţia zen şi în tehnica ceaiului ca într-un refugiu şi un loc unde să poată jeli în tăcere
şi pentru a-şi canalira durerea cu ajutorul unor practici creative şi meditative.
În această privinţă, ea mi-a fost un mentor, un exemplu viu pentru felul în care poate fi
transformată suferinţa. Deşi iu se plîngea niciodată, simţeam că uneori este tristă. Expri-
marea ei artistică părea să includă sentimentul pierderii, o tapiserie ţesută din căutări şi
înţelesuri, din adaptări şi înţelet;cri subtile, din întrebări care nu aşteaptă răspuns. Toate ,
irestea aduceau o profunzime liniştită tăcerii ei din timpul rcremoniei ceaiului.
Într-o după-amiază calmă, aflîndu-ne în încăperea ei pent ru ceai, s-a oferit să mă
servească cu un bol de ceai. În timp ce amesteca frunzele de ceai verde, am remarcat cum
mîinile ei oglindeau liniile gravate pe acel vechi bol de ceai, punînd ntr-o lumină nouă
frumuseţea trecută a bătrîneţii. Venele al-Ii;istre şi petele maronii de pe pielea ei de
porţelan dezvălui.iu ceea ce se cheamă zvabi, caracterul unei persoane înnobi-I.ite de
vîrstă.
După ce a terminat de pregătit ceaiul, a ridicat cu graţie pnlonicul lunguieţ de bambus,
umplînd din nou vasul cu apă rere proaspătă. Pe cînd ascultam în tăcere cum curge apa,
am nt izit-o şoptind: „Dăm înapoi apelor vieţii ceea ce am luat de lu cle.”
Această calitate de a rezona şi de a capitula în faţa monientului prezent este nepreţuită
atunci cînd avem de-a face cu emoţiile. În viaţă, unele lucruri nu pot fi schimbate, dar
ptitem să ne schimbăm relaţia intimă cu ele. Acceptarea conyticntă a prezenţei lor ne
ajută să ne stăpînim chiar şi sentimentele care ne tulbură foarte mult, odată ce am
dobîndit pn+funzime de spirit şi înţelepciune.
O ceartă într-o grădină de ceai
1 n drum către una dintre liniştitele grădini zen din Kyoto,
i soţul meu aveam o discuţie. El era de părere că una din-!re reacţiile mele fusese
exagerată; eu credeam că el este lip-•II tte sensibilitate. Fără a rezolva disputa, ajungem
la poarta dtt intrare, încă spumegmd.
42 Alchimia emotională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 43
Cum poate fi atît de lipsit de înţelegere? Gîndurile mele erau încă acaparate de disputa
noastră atunci cînd am intrat pe poartă — sau roji. Apoi m-am gîndit la înţelesul acestui
cuvînt: roji înseamnă a lăsa în urmă mizeria şi necazurile lumii.
În timp ce treceam din lumea obişnuită în cea extraordinară, aranjamentul armonios al
treptelor de piatră de pe cărare avea un efect calmant asupra minţii mele: ei bine, poate că
nu si-a dat seama ce face...
Privind la o salcie de pe cărare, ochii mi s-au oprit asupra unei ramuri delicat arcuite.
Simplitatea sa graţioasă mă invita să mă bucur de momentul prezent, îndulcind
asperităţile stării mele de spirit. Am observat acelaşi sentiment de uimire în ochii sotului
meu.
Praful de pe gînduri se scutură, luat de vîntul blînd. Cade o singură frunză.
Acel moment din grădina zen îmi aminteşte că delectarea în faţa clipei prezente poate
îmblînzi pînă şi cea mai inflexibilă atitudine emoţională, aşa cum spune şi acest vers din-
tr-un poem zen: „Pînă şi generalul şi-a scos armura pentru a se uita la bujori.”
Felul în care artele meditative cultivă întrepătrunderea aspectelor estetice, filozofice şi
emoţionale ne arată cum putem avea o prezenţă contemplativă în procesele cotidiene ale
vieţii emoţionale.
Spaţiul din interiorul dezordinii
În arta aranjamentelor florale japoneze, o altă formă de artă contemplativă, spaţiul din
jurul florilor şi al ramurilor este la fel de important ca şi florile. Atunci cînd există un spa-
ţiu gol care să le definească, putem observa mai clar delicateţea florilor, putem aprecia
deplin graţia naturală a unei ramuri curbate. Frumuseţea fragilă a florilor e pusă în
valoare de spaţiul gol, care le scoate în evidenţă. Spaţiul liber din jur iluminează si
defineste cu delicateţe contururile florilor.
La fel se întîmplă şi cu mintea noastră. Atunci cînd mintea ne este asaltată de gînduri şi
tensionată de reacţii, atenţia ne este abătută de la momentul prezent, sîntem incapabili să
vedem deschiderea din starea naturală a minţii noastre. Starea naturală a minţii este o
conştiinţă deschisă, clară şi luminoa-
să, ce reflectă experienţele noastre asemenei unei
oglinzi.
f ot ca o oglindă, mintea are capacitatea de a nu fi tulburată de imaginile care apar la
suprafaţa ei.
Această conştiinţă naturală este precum spaţiul — gîndurile şi sentimentele, percepţiile
şi amintirile, toate apar în deschiderea acestui spaţiu. Scopul pe care îl urmărim atunci
cînd ne antrenăm mintea în meditaţie este acela de a ne trezi la conştiinţa spaţială.
Dar ramurile si florile încurcate ale obiceiurilor noastre emoţionale şi mentale umplu tot
spaţiul. Uneori, cînd încercăm să înţelegem cu mai multă claritate o problemă, sfîrşim
prin a ne aglomera mintea cu o învălmăşeală confuză de gînduri referitoare la acea
problemă — interpretări, reacţii la interpretări, opinii ulterioare ş.a.m.d. Ne umplem
mintea cu concepte referitoare la experienţa noastră, dar sfîrşim prin a li si mai confuzi.
Cînd mintea se opreşte din cursă şi se linişteşte puţin — tie prin meditaţie, retragere sau
doar printr-o simplă plimbare în natură — de multe ori vedem lucrurile mult mai clar,
dobîndim o perspectivă nouă. Atunci cînd mintea noastră este liberă, e mai uşor să
înţelegem ce se întîmplă. Golirea şi simplitatea pot conferi claritate conştiinţei noastre.
Repet, această claritate nu este o stare străină minţii noastre, care trebuie dobîndită prin
efort; ea reflectă starea naturală a minţii. Temporară este supărarea, acumularea
turbulentă i emoţiilor. Spaţiul de claritate ce se formează atunci cînd ne iniştim mintea ne
face să fim mai receptivi la şoaptele înţe-Iepciunii intuitive înnăscute.
În acest sens, contemplaţia oferă o gamă de instrumente, iecare punînd în joc una sau alta
dintre nenumăratele sale calităţi. La fel cum calmarea gîndurilor agitate reprezintă unul I
i ntre instrumentele destinate decongestionării aglomeraţiei i n mintea noastră, calităţile
noastre contemplative oferă şi ,ilte mijloace importante pentru explorarea vieţii
emoţionale. I'rintre ele se numără claritatea spaţială, calmul şi acceptarea, R.nunţarea la
autoînvinovăţire, siguranţa şi curajul, intuiţia şi inrrederea, prospeţimea şi flexibilitatea.
În alchimia emoţio-
l,5, probabil că cea mai importantă este atenţia care investi-};hcază, capacitatea de a
urmări cu calm o manifestare emoţio-
44 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 45
nală pînă cînd înţelesul ei se dezvăluie (voi mai vorbi despre această calitate esenţială).
Toate calităţile revelate prin contemplaţie ne aduc mai aproape de adevărul momentului,
ne ajută să vedem lucrurile mai aproape de ceea ce sînt de fapt.
Un spaţiu de claritate
Conştiinţa contemplativă se află într-un contrast puternic cu atenţia şovăitoare care ne
domină mintea de cele mai multe ori. O privire mai atentă asupra stării fluxului
conştiinţei noastre dezvăluie mai curînd o dezordine multicoloră. Aşa cum a spus
gînditorul budist Nyanaponika, atunci cînd aruncăm o privire în mintea noastră, cu
excepţia cazurilor în care privim cu un anume scop, priveliştea este deconcertantă: „În-
tîlnim peste tot o aglomerare confuză de percepţii, gînduri, sentimente, mişcări
întîmplătoare etc., ce demonstrează o dezordine şi o năuceală pe care nu le-am tolera, de
exemplu, în camera de zi... Sute de curenţi străbat mintea, şi peste tot găseşti resturi şi
bucăţi de gînduri neterminate, de emoţii reprimate şi stări trecătoare.”
Această masă de confuzie şi dezordine, ce distrage atenţia, constituie mare parte din
activitatea noastră mentală conştientă. Starea de neatenţie zilnică creează un teren
propice pentru ceea ce Nyanaponika numeşte „cei mai periculoşi duşmani ai noştri —
forţe emoţionale puternice, precum frustrările şi resentimentele reprimate, patimile
crescînde ale lăcomiei, urii, mîniei şi deziluziei.”
Antidotul acestei neatenţii este contemplaţia. În vreme ce atenţia obisnuită fluctuează mai
curînd aleatoriu de la un subiect la altul, atrasă dintr-o parte în alta de diverşi stimuli —
gînduri întimplătoare, amintiri efemere, fantezii captivante, detalii ale unor lucruri
văzute, auzite sau simţite —, contemplaţia rezistă diversiunilor. Fiind o formă de atenţie
susţinută, contemplaţia menţine concentrarea asupra obiectului de la un moment la altul
si tot asa. Dacă diversiunile creează confuzie emoţională, capacitatea de a ne păstra
privirea atintită în acelaşi loc, de a continua să privim este o calitate esenţială în
manevrarea emoţiilor.
În contemplaţie sînt cruciale două calităţi: atenţia uniformă şi tenacitatea. cpre deosebire
de atenţia obişnuită, aceste
.1lităţi ne permit să percepem lucruri mai subtile. În acest '.ens, contemplaţia mobilizează
o atenţie susţinută, care poate trece dincolo de impresiile iniţiale şi de presupunerile pă-
rrinice pentru a vedea un adevăr mai deplin, mai nuanţat.
De exemplu, pentru a evita durerea, ocolim adesea sentimentele şi gîndurile tulburătoare,
abătîndu-ne atenţia de la (Iurere şi retezînd astfel prematur acele sentimente. Dar .itunci
cînd nu reuşim să suportăm suficient timp un sentiment pentru a-i permite să-şi urmeze
cursul firesc, ne anulăm posibilitatea de a învăţa ceva în urma acelei experienţe.
Dacă urmărim acel sentiment prin contemplaţie, vom remarca felul în care se schimbă şi
îl vom putea descompune în (,Iementele sale — durere, constrîngere, teamă, intensitate,
în-I;Snţuiri de gînduri şi reacţii —, atît în cele imediat evidente, ~ î t si în cele mai subtile
si nuanţate. Concentrîndu-ne atenţia ,isupra sentimentului respectiv în vreme ce parcurge
acele ,crhimbări, putem investiga emoţia, acumulînd un mănunchi l)ogat de cunoştinţe
privitoare la cauzele şi contururile sale.
A privi din nou
În grădina casei sale de ceai, Sen Rikyu, cel care a inventa t ceremonia ceaiului la
sfîrşitul secolului al XVI-lea, cultiva minunate flori de rochiţa-rîndunicii — la acea
vreme, o floarc rară în Japonia. Toyotomi Hideyoshi, conducătorul nemi-Ios al Japoniei
din acele timpuri, a acceptat invitaţia lui Rikyu Ientru a vedea acele flori rare. Ajuns în
grădină, Hideyoshi n-a văzut nici o floare; toate fuseseră tăiate. Furios, Hideyoshi s-a
năpustit în casa de ceai, cel mai nepoliticos gest pe care îl putea face un musafir la o
astfel de ceremonie.
Odată ajuns înăuntru însă, mînia lui Hideyoshi lăsă locul unei delectări calme. Pentru că
acolo, în alcovul casei de ceai, ,e afla o singură floare perfectă de rochiţa-rîndunicii,
aşteptîndu-1 să o privească.
Rochiţa-rîndunicii simbolizează estetica ceaiului, care are rolul de a repune într-o lumină
nouă ceea ce este banal. Japoneiii folosesc termenul mitate, care se traduce prin „re-
privire” r+au „a privi din nou”. Această calitate de a vedea lucrurile nitfel, ca şi cum ar fi
pentru prima dată, stă în centrul practirii contemplaţiei.
46 Alchimia emofională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 47
Contemplaţia nu este constrînsă de aşteptări, obiceiuri sau de povara trecutului nostru şi
astfel ne permite să vedem ceea ce facem ca şi cum ar fi pentru prima dată. În tradiţia
zen, aceasta se numeşte mintea începătorului, care vede ceea ce este vechi şi familiar ca
şi cum ar fi nou, chiar surprinzător. Mintea începătorului menţ'vne trează atenţia.
Atenţia trează are o bază neurologică. De regulă, atunci cînd vedem sau auzim ceva care
ne este foarte familiar — precum ticăitul ceasului în dormitor sau indicatoarele mereu
aceleaşi din drumul spre birou —, creierul înregistrează stimulii pentru un moment sau
două, apoi îi dă la o parte, fără să le mai răspundă. Pentru creier, consumul de energie
destinat observării aceloraşi lucruri familiare este pur şi simplu inutil.
Dar creierul este stimulat ori de cîte ori apare ceva nou sau neobişnuit; el devine mai
activ şi se încarcă cu energie pe măsură ce se trezeşte pentru a-şi concentra atenţia —
asemeni unui copil de 1 an care se plictiseşte şi brusc vede ceva interesant, un alt copil
sau un cîine. Această accelerare a activităţii creierului are loc ori de cîte ori înregistrăm
ceva pentru prima dată. Se numeste reacţie de orientare — echivalentul neural al minţii
începătorului. Acest interes crescut persistă pînă cînd creierul se familiarizează cu noul
obiect. Apoi, după ce a fost categorisit mulţumitor, creierul se detaşează din nou.
Plictiseala este un simptom al unui nivel scăzut de atenţie. Atunci cînd ne plictisim, cînd
interesul nostru scade, activitatea creierului descreşte în mod proporţional. În schimb,
una dintre plăcerile schimbării şi ale noutăţii vine din acutizarea atenţiei şi implicit din
stimularea activităţii creierului. În această stimulare neurală stă plăcerea pe care o
resimţim faţă de ceva nou, fie că este vorba de un nou articol de îmbrăcăminte, de
călătoria către o destinaţie exotică sau de schimbarea mobilei din camera de zi.
Însă nu avem nevoie să ne schimbăm ambientul pentru a trezi creierul: putem face acest
lucru într-un mod mai simplu, prin stimularea atenţiei faţă de orice element aflat la
îndemînă. Atenţia deplină este antidotul plictiselii. Contemplaţia stîrneşte creierul,
provocînd o reacţie de orientare. Acest lucru a fost descoperit în cadrul unui experiment
de către meditatori zen experimentaţi. Meditatorii, care practicau o for-
de contemplaţie, ascultau bătăile unui instrument de iIl)ul unui metronom, care repeta
acelaşi sunet.
Creierul celor care nu erau familizarizaţi cu meditaţia s-a ul)işnuit cu sunetul cam la a
zecea bătaie; acea regiune a cor-Iexului responsabilă cu înregistrarea sunetelor efectiv nu
a mai reacţionat. În cazul meditatorilor zen, în special a celor ( u experienţă, creierul a
înregistrat cea de-a patruzecea bătair Ia fel de intens ca şi pe prima! Cu alte cuvinte, ei
aveau permanent mintea începătorului; aveau capacitatea de a trăi fierare moment ca şi
cum ar fi fost o noutate.
Exerciţiul contemplaţiei, ca de altfel majoritatea exerciţii-Ior de meditaţie, rafinează
percepţia. Trăgînd concluziile asu-I■ra rezultatelor unei cercetări pe tema efectelor
meditaţiei asupra percepţiei, psihiatrul Roger Walsh spunea: „Cei care mcditează au
remarcat faptul că percepţia devine mai acută, ( iilorile par mai intense, iar lumea
interioară devine mai ac-( esibilă... procesarea percepţiilor devine mai precisă şi mai
rapidă, empatia — mai bine definită, iar intuiţia şi introspecţia se rafinează.”
Atunci cînd întîlnim pentru prima dată ceva care ne interesează, atenţia noastră este în
mod natural deplină şi necondiţionată, perfect focalizată. Cu ajutorul contemplaţiei, pu-
tem opta să ne privim propriile vieţi cu aceeaşi atenţie alertă, susţinută. Contemplaţia ne
dă puterea să trăim fiecare moinent ca şi cum ar fi cu totul nou.
Calmul din mijlocul furtunii
Ar putea fi coşmarul oricărei mame: Suzanna s-a trezit la ()ra 2 noaptea în zgomot de
sirene şi miros de fum. Apartamcntul de la capătul holului era în flăcări. Şi-a adunat
copiii lîngă ea în vîrstă de 3, 5 şi 7 ani — şi a încercat să fie calni'i, deşi simţea cum o
cuprinde panica. Afară, un pompier glriga ceva ce ea nu putea să înţeleagă, iar fumul
începuse să tie strecoare pe sub uşă. Îngrozită de gîndul că toţi patru ar ptl tea să rămînă
blocaţi în apartament, a vrut să iasă în hol pentru a fugi către scări, dar a descoperit că şi
acesta fusese invadat de flăcări şi fum.
I)eşi auzise că nu e recomandat să faci aşa ceva, Suzanna y-,i îndreptat către lift —
singura cale de ieşire la care se mai
48 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 49
putea gîndi — şi, din fericire, a reuşit să se salveze, pe ea şi pe copii. Dar un vecin a
murit în acel incendiu.
A doua zi dimineaţă, Suzanna a reuşit să ajungă la seminarul pe care îl ţineam -- în mod
evident, încă în stare de şoc şi aproape în lacrimi. Bineînţeles, singurul lucru la care se pu
tea gîndi era trauma din noaptea precedentă. Ca majoritatea oamenilor care au trecut
printr-un eveniment traumatizant, era obsedată de detaliile incidentului şi s-a trezit
învinovăţindu-se pentru că îşi pusese copiii în pericol, cu liftul. După ce a relatat grupului
cele întîmplate, era atît de zguduită, încît a fost nevoită să se ducă la toaletă, ca să pl"mgă
în voie.
La pauză, s-a întors in grup, iar cîţiva colegi s-au îndreptat către ea, compătimind-o şi
încercînd să-i acorde sprijin, să o liniştească. Dar ea era încă tulburată, gîndurile îi stăteau
la noaptea care trecuse. Apoi am făcut primul exerciţiu de meditaţie din ziva aceea.
Intrînd în joc, s-a gîndit să încerce şi ea exerciţiul.
Era încă agitată în timp ce eu treceam în revistă instrucţiunile: cei din grup urmau să se
elibereze de orice gînduri şi sentimente, să acorde atenţie ritmului natural al respiraţiei, să
urmărească senzaţiile încercate atunci cînd inspiră şi cînd expiră — un exerciţiu clasic de
relaxare, care este fundamentul contemplaţiei.
Suzanna a continuat să se agite cîteva minute bune. Dar treptat corpul ei s-a calmat, iar la
sfîrşitul celor 20 de minute ale şedinţei stătea perfect nemişcată.
După aceea, a devenit alt om. Avea o expresie împăcată pe chip şi a spus: „Cred că acum
mă simt bine. Acum sînt aici, nu mai sînt furată de ceea ce s-a întîmplat noaptea trecută.”
Această schimbare dramatică în starea de spirit a Suzannei este o mărturie a puterii de
calmare a contemplaţiei. În parte, această stare de calm vine odată cu concentrarea men-
tală dobîndită prin exerciţiul contemplaţiei. Pentru a rămîne într-o stare contemplativă,
trebuie să îndepărtăm orice gînduri care vin sau pleacă: Inclusiv pe cele mai
tulburătoare: în loc să ne lăsăm prinşi în mrejele lor, alimentînd astfel sentimentul de
amărăciune pe care îl aduc, ne detaşăm de acele gînduri — şi de sentimentele pe care le
implică.
O modificare la nivelul creierului
Forţa conştientizării susţinute stă în efectul pe care îl are ,e;llpra gîndurilor, asupra
stărilor de spirit şi asupra sentimcntelor noastre. Atunci cînd întîmpinăm haosul
emoţiilor prin contemplaţie, conştientizarea noastră susţinută potoleşi, dezordinea şi
confuzia din interior; în timp ce se instaurea-1,1, contemplaţia calmează agitaţia.
Trecerea evidentă de la tulburare si confuzie la calm este I■,i ralelă cu ceea ce se întîmplă
în creier atunci cînd contempIaţia potoleşte emoţiile tulburătoare. Richard Davidson, psi-
Ilolog la University of Wisconsin, cercetează modul în care emoţiile afectează creierul.
Intr-o lucrare recentă, el a explort modul în care contemplaţia comută creierul pe un mod
de Iiincţionare diferit.
El spune că în starea de conştiinţă normală avem reacţii emoţionale mai puternice decît
atunci cînd devenim contemplativi. Atunci cînd practicăm contemplaţia, creierul funcţio-
nează altfel. După cum spune el: „Incepem să controlăm o emoţie care ne perturbă din
momentul în care devenim conyticnţi de ea.”
Davidson a consemnat schimbările care au loc în creierul unor persoane instruite în
metoda contemplaţiei de către iiiaestrul Jon Kabat-Zinn. Schimbările cele mai
remarcabile ,Iveau loc în zona prefrontală stîngă, acea parte a creierului ,iÎ lată chiar în
spatele frunţii, care generează sentimente pozi-1 i ve şi contracarează sentimentele
negative. După numai tlouă luni de practicare a contemplaţiei, această zonă a devenit
mai activă, nu doar atunci cînd acele persoane meditau, ci chiar şi atunci cînd se odihneau
pur şi simplu.
Centrul executiv al creierului se găseşte în zona prefronta-I 1; deciziile pe care le
cîntărim şi acţiunile pe care decidem să Ie întreprindem sînt stabilite, în cea mai mare
parte, aici. Atunci cînd trăim un sentiment extrem de tulburător, există iin flux de mesaje
care pornesc de la centrul amigdalian, aflat in creierul emoţional; acesta trimite comenzi
către zonele pre-I rontale. Cel puţin, aşa se întunplă atunci cînd sîntem „nechibzuiţi”,
cînd reacţionăm impulsiv, fără să gîndim prea mult. Dacă ne lăsăm copleşiţi de un
sentiment, neuronii care
50 Alchimia emo}-ionalăCalităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 51
ar trebui să reprime impulsul îi dau frîu liber acestuia, iar forţa reacţiei emotionale este
maximă.
Dar dacă în momentul în care sîntem.copleşiţi de furie sau de teamă, de exemplu, avem
prezenţa de spirit de a adopta o atitudine contemplativă, în creier începe să se întîmple
ceva. Zona prefrontală stmgă conţine o concentrare mare de neuroni care contracarează
fluxul perturbator provenit de la centrul amigdalian, cam în acelaşi fel în care un baraj nu
lasă să treacă decît o cantitate mică din apa unui rîu extrem de învolburat. Contemplaţia
fortifică acest baraj, făcînd ca neuronii care au rolul de a reprima să fie mai activi, aşa
încît ei să acţioneze asemeni unor stavile puternice în calea unei emoţii traumatizante.
Aceste celule cu rol de reprimare îşi accelerează activitatea direct proporţional cu
aducerea la lumina conştientizării a impulsurilor şi reacţiilor noastre emoţionale şi prin
aducerea sentimentelor în lumina raţiunii. Cu cît facem mai des acest lucru, cu atît aceste
circuite par să devină mai puternice, aşa cum exersarea cu ajutorul unor greutăţi întăreşte
un muşchi. Bineînţeles, ideal ar fi să fortificăm aceste conexiuni neurale încă din
copilărie, dar prin exerciţii le putem fortifica la orice vîrstă. Această descoperire pare să
explice faptul că exersarea contemplaţiei îmbunătăţeşte capacitatea celui care meditează
de a-şi controla emoţiile negative.
Stăpînirea de sine şi curajul
Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care practicarea contemplaţiei cultivă stăp"
mirea de sine, un echilibru al minţii care extinde starea de calm în tot restul vieţii noastre,
dincolo de intervalele de timp în care medităm. Cultivarea atenţiei contemplative ne
permite să ne trăim zilele avînd puterea de a remarca orice gînduri sau sentimente, oricît
de tulburătoare ar părea la început, fără să ne lăsăm perturbaţi. Astfel dobîndim forţa de a
ne înfrunta în mod constant sentimentele intense, precum temerile, în aşa fel încît să nu
ne lăsăm copleşiii.
Devenind contemplativi, renunţăm la nevoia compulsivă de a încerca să ne alungăm
gîndurile negre, de a ne tulbura singuri făcîndu-ne tot felul de griji sau de a încerca să
îmbunătătim lucrurile sau să le schimbăm. Putem lua viaţa aşa
u111 e, observînd tot ce se întîmplă, fără a încerca imediat să .,( himbăm ceva. Acesta nu
reprezintă un mod detaşat de a I r i v i lucrurile, ci o legătură intimă cu ceea ce simţim
înlăun-Ini l nostru. Să existăm pur şi simplu, fără a reacţiona, este în ine o stare calmantă,
şi putem adopta această atitudine interioară în legătură cu orice ni s-ar întunpla în viaţă.
Bineînţeles că ideal este să ne folosim discernămîntul pen-Iru a decide care dintre
poverile vieţii pot fi schimbate pentru ,■ o duce mai bine şi care trebuie acceptate pur şi
simplu ca ,itare. Dar starea interioară de contemplaţie ne permite să întruntăm crizele
inevitabile ale vieţii cu mai multă stăpînire de ine. O astfel de pace sufletescă am văzut-o
la o veche prieten5, Mary McClelland, care se afla pe patul de moarte, fiind I)olnavă de
cancer la stomac. Cu cîteva săptămîni înainte să nnoară, am vizitat-o pe Mary, o membră
devotată a bisericii Quaker. Ea învăţase să suporte în tăcere tot ceea ce-i aducea v iaţa.
Cînd am intrat în camera ei, îşi schimba liniştită pansa-Iuentul de la o rană deschisă de pe
abdomen. E nevoie de mult curaj pentru a fi martor la detaliile evidente ale trecerii ln
moarte a corpului tău.
Pe cînd încheia această operaţie, a început să-mi vorbeasrii despre moarte. Ochii ei
albaştri reflectau o pace incredibi-IiS; ea mi-a spus: „Draga mea, nu e nimic înfricoşător
în acest proces.”
Empatia, acceptarea, răbdarea şi încrederea
Uneori, oamenii confundă ideea de detaşare faţă de un };înd sau un sentiment — care
înseamnă a-1 observa atunci cînd intră în c"unpul conştiinţei tale, dar a nu te lăsa purtat
de eI — cu aceea de a îndepărta un sentiment dureros, încercînd să-1 reprimi. Dar
reprimarea nu este contemplaţie. ln contemplaţie, nu te ascunzi de nimic. Contemplaţia
ne permite să trecem dincolo de confuzia pe care o implică refuzul de a rerunoaşte ceva
şi să fim sinceri cu noi înşine. Atenţia contemplativă ne permite să vedem faptele în
adevărata lor lumină, 15ră să cădem în capcana improvizării unor scenarii.
Atunci cînd privim în faţă o emoţie intensă sau dureroasă, c<'Spătăm un anume curaj şi
acceptăm desfăşurarea firească a Iucrurilor. ln astfel de momente, nu ne lăsăm cuprinşi de
spe-
52 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 53
ranţă sau de teamă, nu avem tendinţa de a reprima durerea, de a-ie distrage atenţia de la
ea, astfel încît să o evităm, şi nici nu sperăm că se va întîmpla ceva, iar noi nu vom mai fi
nevoiţi să suportăm lucrurile de care ne temem. În schimb, atunci cînd ne înfruntăm
direct teama, descoperim că numai gîndul la faptul că vom fi devastaţi ne va speria mai
mult decît experienţa reală pe care o vom trăi. Increderea şi răbdarea se nasc din această
conştientizare îndrăzneaţă, provocatoare.
Dacă vom putea să ne ascultăm în contemplaţie propriile judecăţi şi vocea interioară
critică, ne vom putea detaşa de acestea cu mai multă uşurinţă. Contemplaţia nu ne judecă,
nu ne învinuieşte şi nu ne condamnă pentru emoţiile ivite în mintea noastră: sentimentele
apar în mod spontan, nechemate. Inclusiv autocriticile. Contemplaţia ne ajută să vedem
mai clar felul în care deformăm realitatea şi să înţelegem că această deformare nu este
vocea adevărului, ci doar un alt sentiment care ne tulbură.
Constientizarea susţinută
Îmi amintesc de S. N. Goenka, unul dintre primii mei profesori de meditaţie din Bodh
Gaya, India, care ne învăţa în cea de-a cincea zi a unui curs de zece zile să medităm timp
de o oră fără să miscăm nici măcar un muschi. Trebuia doar să observăm îndeaproape, cu
o atenţie susţinută, orice senzaţii fizice care ar fi apărut pe parcurs.
Iar acestea nu întîrziau să apară. După 20 sau 30 de minute, aproape toţi cei din cameră
fuseseră cuprinşi de cîte o durere acută: de spate, de ceafă ori de genunchi — nu
contează locul. Nevoia imperioasă de a scăpa de senzaţia de disconfort sau de a da curs
dorinţelor diverse îşi făcea loc vag la fiecare cîteva minute, de regulă, în momentele în
care atenţia fluctua. Atunci cînd stăm pe loc, corpul nostru îşi modifică în mod constant
poziţia, în mare parte aproape automat pentru a evita disconfortul şi apariţia durerii. Dar
dacă ne împotrivim acestei tendinţe de a ne adapta poziţia corpului, tensiunea care se
acumulează în muşchi ajunge în mod inevitabil să depăşească pragul suportabilităţii.
Durerea pe care o resimţeam eu era localizată în genunchiul drept, imediat sub rotulă. La
început a fost vagă, dar pe
iii‘'Isură ce minutele treceau, intensitatea durerii devenea din ~
în ce mai greu suportabilă. Tot ce voiam era să-mi întind piciorul şi să pun capăt durerii.
Însă mi-am adunat întreaga voinţă şi am continuat să observ ce anume se întîmplă pe mă-
sură ce durerea se intensifica. Am rezistat tentatiei unor i;înduri puternice, care reuşeau
să-mi clatine din cînd în cînd Iiotărîrea, gînduri care se rugau sau ameninţau cu faptul că t
;enunchiul meu va fi distrus pentru totdeauna dacă nu mă voi mişca.
Apoi, cînd agonia ajunsese la cota insuportabikilui, ceva s-a schimbat: durerea pe care
pînă atunci o resimţisem ca pe o masă solidă de chin groaznic s-a dizolvat în elemente
mai fluide: căldură, presiune, vibraţie.
Iar apoi s-a întîmplat ceva incredibil: durerea a dispărut clintr-odată. Nu mai simţeam
decît căldura, presiunea şi vil)raţia. Nici o durere. Nici un torent de gînduri care să-mi
coinande să pun capăt durerii.
Durerea şi obsesia că trebuie să-i pun capăt se topiseră pur 5i simplu, iar locul lor fusese
luat de curiozitatea trezită de contemplaţie. În loc să încere să scap de durere, începusem
să fiu fascinată de elementele ei constitutive.
Contemplaţia mi-a permis să suport durerea suficient de inult timp pentru a observa
aceste schimbări. Dacă suportăm suficient timp durerea sau plăcerea — sau, de ce nu,
indiferenţa —, pînă cînd aceste stări mentale se schimbă, înţelegem cît de efemere sînt
experienţele noastre, oricare ar fi ele.
Totul se schimbă — cînd înţelegem aceasta, ne eliberăm de atracţia plăcerilor şi de
ameninţarea suferinţei. Şi ori de cîte ori sesizăm momentul în care se formează intenţia
care precede o acţiune — ca, de exemplu, atunci cînd urmărim pur şi simplu cum
dorinţele vin şi dispar — avem ocazia să întreveciem lanţul cauzelor şi efectelor aflat la
originea tuturor tiparelor mentale.
Dacă ne concentrăm atenţia asupra unei emoţii cum este mînia, înţelegem un alt lucru
esenţial: dacă vom suporta mai mult timp mînia, vom vedea cum se transformă în altceva
— suferinţă, tristeţe, alte sentimente — sau chiar se va dizolva. ('eea ce părea atît de solid
se sparge, se transformă. Secretul
54 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 55
este să urmăreşti toate modificările pe care le parcurge o experienţă.
Mai mult, această investigare susţinută ne ajută să înţelegem că presupunerile noastre cu
privire la felul în care stau lucrurile sînt doar presupuneri. „Opusul investigării este
presupunerea — presupunerea că deja ştim cum stau lucrurile”, spune Narayan Grady-
Liebson, profesoară de vipassana. „A investiga înseamnă a dori să ştii clar şi direct. Dacă
este vorba de o experienţă dureroasă, este bine să o suportăm timp îndelungat pentru a
vedea cum se schimbă. Să suportăm şi plăcerea timp îndelungat, pînă cînd observăm
cum se schimbă.”
Făcînd aceasta, spune ea, „vedem că acel ceva de care am crezut că este în mod sigur
într-un anume fel nu este aşa”. Secretul este o contemplaţie prelungită — să ne
manifestăm interesul faţă de felul în care stau lucrurile, — care ne ajută să vedem cu mai
multă claritate ceea ce se întîmplă.
Conectarea la prezent
Atunci cînd cineva începe să practice meditaţia, de obicei remarcă uimit cît de dificil este
să-şi concentreze atenţia asupra momentului prezent. Trupul este, să spunem, într-o
poziţie perfectă pentru meditaţie, nemişcat. Cu toate acestea mintea îi zboară aiurea:
goneşte printr-un hătiş de vise diurne, reverii, confuzii, agitatie, gînduri şi planuri
întunplătoare, judecăţi asupra acelor planuri şi gînduri, reacţii la acele judecăţi... Iar dacă
se întunplă să sesizăm faptul că mintea noastră zboară aiurea, putem să ne întoarcem din
nou la momentul prezent.
Contemplaţia face foarte clară diferenţa dintre a fi prezent şi a fi pierdut în gînduri.
Această observaţie ne poate fi de folos în viaţa de zi cu zi: conştientizăm situaţiile în
care nu sîntem foarte atenţi la desfăşurarea unei activităţi, mişcîndu-ne ca nişte automate,
în timp ce mintea noastră este în altă parte. Ne dăm seama cît de detaşaţi sîntem de
activităţile din viaţa noastră chiar şi în momentele pe care le preţuim cel mai mult şi
vedem cum mintea se grăbeşte într-o altă direcţie.
Una dintre ţintele contemplaţiei este aceea de a ne conecta la prezent. Contemplaţia nu
înseamnă a gîndi despre ceea ce simţim, ci a acorda o atenţie directă, simplă experienţei
în-
şăşi. Faptul că ne lăsăm distraşi este un indiciu că evităm adevărul momentului.
O investigare contemplativă — ce anume mă împiedică să trăiesc momentul prezent? —
poate sluji acestei conectări subtile. Uneori, răspunsul dezvăluie influenţa ascunsă a celor
mai adînc înrădăcinate tipare emoţionale, aşa cum vom vedea în partea a doua a acestei
cărţi.
Adeseori, ceea ce ne face să ne împotrivim trăirii emoţiilor este reacţia noastră obisnuită
la ele. De teamă sau din dorinţa de a le evita, sîntem incapabili să trăim experienţa aşa
cum este, conştientizînd-o în mod neutru şi obiectiv. Această atitudine este echivalentul
mental al schimbării poziţiei trupului cu scopul de a evita cel mai mic disconfort.
Capacitatea de a ne concentra şi de a păstra conştientizarea trează poate contracara
tendinţa minţii noastre de a refuza să trăiască realitatea momentului. O investigare
neîntreruptă poate să ne trezească sentimentul de acceptare faţă de orice se întîmplă.
Dacă ceea ce se întunplă este plăcut, putem să conştientizăm momentul fără să încercăm
să ne agăţăm de el. Dacă este neplăcut, putem să conştientizăm situaţia fără să ne
împotrivim. Dacă reacţia dvs. este aceea de indiferenţă, conştientizarea ei acută o poate
împiedica să se transforme în plictiseală.
Acceptarea face ca atenţia cercetătoare să poată urmări tot ceea ce ar interveni, fără să se
transforme în acea stare obişnuită în care încercăm să ne sustragem pentru a evita ceea
ce c neplăcut sau pentru a urmări o plăcere-miraj.
Flexibilitatea, fericirea şi contestarea prejudecăţilor
Îmi amintesc că odată am fost invitată la un ceai de către un bătrîn maestru zen, la o
mănăstire de la marginea oraşu-Iui Kyoto. Urmam nişte cursuri la una dintre principalele
ycoli din Japonia care predau ceremonia ceaiului, încercînd să deprind detaliile servirii
ceaiului. Fiecare etapă a servirii ccaiului are o coregrafie precisă; există o formă corectă
pen-1 ru fiecare detaliu, de la împăturirea şervetului de mătase pînă la amestecarea
ceaiului.
Fiind un elev constiincios, mă aşteptam la toate formalită-►ile şi întreaga ordine rituală
a servirii ceaiului. Dar acest ve-
56 Alchimia emotională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 57
nerabil maestru era un artist al spiritului liber zen, cel care a stat la originea ceremoniei
ceaiului. El respecta forma generală a servirii ceaiului, dar improviza după bunul său
plac. La cursuri, învăţasem exact care este maniera elegantă în care trebuie împăturit
şervetul de mătase înainte de a fi folosit pentru a şterge linguriţa. Acest maestru însă nu
avea acele şervete de mătase cerute, aşa că a luat dintr-o cutie un şerveţel de hîrtie şi a
şters linguriţa cu nonşalanţă.
În prima clipă am fost uimită; m-am gîndit: „Dar a uitat să...” Apoi, privindu-1 mai bine,
am observat că acorda o atenţie deplină tuturor gesturilor pe care le făcea şi că încălca
regulile cu cea mai mare naturaleţe. Era un contrast izbitor faţă de eticheta rafinată a
şcolii de ceai — o lecţie despre contestarea prejudecăţilor.
Cînd mintea noastră funcţionează în mod automat, gîndurile noastre urmează acelaşi
traseu familiar, viaţa are un caracter static, fix. Flexibilitatea ne poate fi de ajutor în viaţă.
În loc să reacţionăm ca de obicei, putem încerca să schimbăm ceva, indiferent că e vorba
despre a duce copiii la culcare sau despre a face o pauză de cîteva momente atunci cînd
ajungem acasă, în loc să ne grăbim să deschidem corespondenţa.
Atunci cînd ne supunem aceloraşi vechi rutine de a gîndi şi de a simţi, există prea puţine
şanse de schimbare. Dar din moment ce prin contemplaţie lucrurile se re"mnoiesc,
aceasta poate deschide noi posibilităţi, dă la iveală potenţialul schimbării.
Concentrare şi pătrundere psihologică
Contemplaţia, ca toate formele de meditaţie, poate fi privită ca o încercare sistematică de
a reţine atenţia. Concentrarea şi înţelegerea reprezintă două abordări principale ale an-
trenamentului atenţiei în meditaţie.
Concentrarea urmăreşte să îmbunătăţească capacitatea minţii de a-şi orienta atenţia
neabătută asupra unui aspect anume, cum ar fi respiraţia. De cîte ori gîndurile îi zboară în
altă parte — la o amintire, la lucrurile pe care le are de făcut sau, să spunem,la o
preocupare anume — cel care meditează trebuie să îndepărteze diversiunea şi să acorde
întreaga atenţie respiraţiei. Efectul va fi o gîndire focalizată şi mai odihni-
a. Concentrarea
cultivă acea forţă a minţii care îi permite ,;;5-şi menţină atenţia focalizată asupra unui
obiect, fără a fi )rrturbată de alte diversiuni.
După cum o descrie unul dintre mentorii mei, Sayadaw 11 Pandita, „Fără ochelarii
concentrării, lumea pare ceţoasă, ronfuză şi neclară. Dar atunci cînd purtăm aceşti
ochelari, tot u l este luminos şi clar. Nu obiectele sînt cele care s-au schim-I)at, ci
ascuţimea vederii noastre. Atunci cînd priveşti cu ochiul liber o picătură de apă, nu vezi
mare lucru. Dacă însă
aşezi sub microscop, vezi o mulţime de lucruri care dansear.ă şi se mişcă, o privelişte
fascinantă. Dacă, în meditaţie, porţi ochelarii concentrării, vei fi surprins de varietatea
schimbări-Ior care au loc.”
Atunci cînd această rază a atenţiei „penetrează obiectul observat clipă de clipă, mintea
capătă puterea de a rămîne titabilă şi imperturbabilă, fixă”, adaugă el. Totuşi, U Pandita r;
pune că există ceva care face concentrarea incompletă: „Ea nu poate aduce înţelegerea
adevărului.”
Pentru aceasta este nevoie de pătrundere psihologică, o .iItă ipostază a atenţiei. În loc să
luăm în considerare orice altceva care nu face obiectul atenţiei noastre o diversiune, prin
pătrunderea psihologică meditatorul cultivă un tip de conştientizare care urmăreşte toate
elementele experienţei cu un i n teres uniform, neutru. Este ca un martor imparţial la tot
reea ce se întunplă — ca un portar a cărui slujbă este să îi vadă pe toti cei care intră şi ies.
Atenţia martorului observă cu fineţe, în vreme ce are experienţa a tot ce se întunplă clipă
de clipă în minte. Încerci să nu te laşi purtat de un gînd sau de o amintire sau orice altce-
va care pătrunde în minte, ci pur şi simplu le observi pe toate cum vin şi se duc.
Contemplaţia ne permite să conştientir..1m mult mai acut procesele care se desfăşoară în
mintea noastră şi pe care adesea le ignorăm.
Concentrarea şi contemplaţia merg mînă în mînă în ce priveşte antrenarea minţii.
Termenul tibetan pentru concentrare N(' poate traduce prin liniştire, pe care Tulku
Thondup o expl ică astfel: „nemişcarea mintii, limpezirea apelor tulburi.” ('imtemplaţia,
sau clarviziunea, spune Tulku Thondup, „este cunştientizarea şi identificarea cu însuşi
adevărul”. El adau-
58 Alchimia emotională Calităfile tămăduitoare ale contemplaţiei 59
gă faptul că „practicarea liniştirii face ca, în afara meditaţiei, să ne fie mai uşor să avem o
atitudine de contemplaţie relaxată în orice întreprindem.”
Meditaţia pe tema bunăvoinţei pline de iubire de la sfîrşitul capitolului precedent are un
efect calmant, din moment ce compasiunea linişteşte emoţiile care ne tulbură. În acest
sens, compasiunea este un calmant puternic.
Ajahn Nyanadhammo, un călugăr din tradiţia Thai Forest, descrie concentrarea ca pe un
fel de pace interioară: „capacitatea de a lăsa la o parte ceea ce este tulburător şi de a
merge într-un loc al minţii unde lucrurile sînt mai puţin tulburătoare.” Cu cît renunţăm
mai mult la gîndurile care ne perturbă, cu atît mintea devine mai calmă şi mai liniştită.
Meditaţia energizează, în mod paradoxal, mintea, oferindu-i un loc unde să se
odihnească. „Atunci cînd mintea iese din acea stare”, adaugă el, „o putem pune la lucru.”
Cele două practici, liniştirea şi contemplaţia, se completează reciproc. „Orice om”, spune
el, „va avea un echilibru propriu între timpul care-i este necesar minţii pentru liniştire şi
cel necesar pentru lucru, pentru investigare şi pentru apreciere, astfel încît să-şi dezvolte
pătrunderea psihologică şi înţelegerea.” Cele două lucrează împreună în acest acord per-
fect. Pe scurt, calmarea minţii, combinată cu pătrunderea psihologică, oferă o cale regală
de acces către înţelepciune.
Ascuţirea percepţiei prin investigare
Una dintre pacientele mele era bîntuită de obsesia că unele dintre problemele ei minore
de sănătate — în general, dureri uşoare de stomac — reprezentau simptomele unei boli
grave, poate chiar cancer. Se simţea terorizată de spectrul unei boli îngrozitoare şi de
nenumărate ori era victima unor viziuni înfricoşătoare, în care se vedea spitalizată, cu
familia aflîndu-se l"mgă patul ei de moarte.
Apoi a mers pentru trei luni într-un loc special, unde se practica intensiv contemplaţia.
Acolo a exersat o variantă a tehnicii vipassana, numită satipatthana, o formă de meditaţie
în care atenţia este îndreptată în mod precis şi fidel către simţuri — auz, văz, simţ tactil
ş.a.m.d. Practicînd aceste exerciţii,
ea a învăţat să îşi focalizeze cu grijă atenţia, remarcînd
orice detalii, explorînd obiectul atenţiei ei cu grijă.
După ce s-a întors acasă, a mers la medicul ei pentru o consultaţie. Înainte, îşi descria vag
simptomele, dar vorbea pe larg despre temerile ei, însă de data aceasta a fost altfel.
Pacienta mea şi-a descris simptomele şi a început să facă o prezentare detaliată a
specificului fiecăruia — ce anume simţea, cum se schimbase în timp acel simptom,
nuanţele senzaţiei resimţite. Dar a făcut toate acestea cu calm, fără să amintească despre
vechile ei temeri.
Medicul a fost uimit, remarcînd: „Aţi observat atît de precis toate simptomele!”
Apoi, cînd mi-a vorbit într-o şedinţă de terapie, a fost în stare să facă o descriere la fel de
detaliată a temerilor ei şi a rnodului în care acestea evoluaseră în timp. Iar acum vedea cu
claritate felul în care acestea căpătaseră proporţii uriaşe.
Această ascuţire a percepţiei este una dintre aptitudinile dobîndite prin contemplaţie; ea
este extrem de utilă atunci cînd avem de-a face cu tiparele noastre emoţionale. Ca şi
atenţia susţinută, ea ne ajută să distingem între gîndurile care atrag după ele o reacţie
exagerată, sentimentele care ne invadează atunci cînd o emoţie atinge un punct maxim,
şi reactiile care le însoţesc — precum iritarea, nerăbdarea, teama sau resentimentul.
Această precizie, după cum vom vedea, oferă o metodă extrem de puternică de depistare
a tiparelor psihologice care provoacă cel mai adesea tulburări emoţionale.
Lipsa de griji şi buna dispoziţie
Atunci cînd sîntem contemplativi — eliberaţi de prejuder;Sţi şi de critici — avem în mod
automat inima uşoară. Ne putem detaşa suficient de mult de sine pentru a face loc sim-
ţului umorului şi bunei dispoziţii. Unul dintre profesorii mei, I'soknyi Rinpoche, vorbeşte
despre atitudinea lipsită de griji
unui practicant adevărat. Iar cercetările efectuate de Ri-~ hard Davidson asupra celor care
practicau contemplaţia au r5tat faptul că creierul lor este comutat pe un mod de func-
ţionare care încurajează stările de spirit pozitive, optimiste, în dctrimentul celor negative.
60 Alchimia emoţională Calităfile tămăduitoare ale contemplafiei 61
Îmi amintesc de o poveste spusă de unul dintre profesorii mei, care preda ceremonia
ceaiului. El spunea întotdeauna că activarea minţii de ceai aduce cu sine pacea
sufletească, netulburată de nici un necaz mărunt, şi flexibilitatea, puterea de a capta
efemeritatea momenk:ului.
El ne-a povestit că, odată, a oprit un taxi în centrul Manhattanului. Atunci cînd taxiul s-a
oprit şi el tocmai se pregătea să se aplece să deschidă uşa, o femeie i-a sărit în faţă şi i-a
luat taxiul de sub nas. Poate credea că oprise pentru ea sau poate că pur şi simplu fusese
nepoliticoasă.
Dar în loc să se înfurie şi să-i adreseze cîteva vorbe grele, el i-a deschis uşa — imaginaţi-
vă un japonez galant, în kimono — şi a făcut o plecăciune ceremonioasă, teatrală, în
timp ce ea se îndepărta.
Constientizarea cercetătoare
Deoarece contemplaţia este doar un simplu martor la ceea ce se întunplă în minte, fără să
reacţioneze, acest tip de conştientizare ne permite să experimentăm lucrurile fără să le
judecăm sau să le interpretăm, fără să ne agăţăm de ele sau să ne împotrivim. Această
calitate a conştientizării cercetătoare depăşeşte nivelul la care doar ne gîndim la ceea ce
se întunplă, înaintmd către o ascultare intimă mai profundă, care observă gîndurile şi
sentimentele în timp ce ele vin şi se duc.
Dacă privim doar prin lentilele presupunerilor noastre, a opiniilor şi a convingerilor
noastre, nu ne dăm seama de felul în care acele lentile deformează realitatea
momentului. Mai mult, faptul că ne mulţumim cu presupunerile noastre ne împiedică să
cercetăm contemplativ ceea ce se întunplă.
Aducînd gîndurile şi sentimentele noastre în lumina unei atenţii care observă, putem
vedea lucrurile aşa cum sînt de fapt şi nu aşa cum credem noi că sînt. In decursul acestei
cercetări contemplative nu facem decît să ne observăm reacţiile, fără să ne identificăm cu
ele.
Acestea sînt două niveluri diferite ale realităţii: experienţa brută, aşa cum e ea, şi stratul
suprapus al reacţiei mentale faţă de ea. Dacă separăm experienţa brută de stratul mental
suprapus acesteia putem elibera un spaţiu mental. În acest spaţiu e loc pentru a examina
dacă nu cumva adăpostim pre-
,;upuneri care deformează realitatea, opinii neîntemeiate
sau peecepţii înşelătoare. Putem vedea în ce fel sîntem definiţi de };indurile şi
sentimentele noastre, pe măsură ce vin şi se duc - putem să ne vedem chiar şi lentilele.
Aşadar, contemplaţia ne permite să trăim experienţa în
mod direct, nu prin lentilele aburite ale presupunerilor şi aş-
leptărilor noastre, ci cu o conştiinţă exploratoare. Natura cer-
ţ etătoare a contemplaţiei este una dintre calităţile ei esenţiale.
Un învăţător i-a întrebat pe copiii din clasa întîi ce culoa-
1.e au merele. Majoritatea copiilor au răspuns „roşu”, iar cîţi-
va au spus „verde'. Dar un alt copil a ridicat mîna şi a spus:
„alb”.
Învăţătorul a explicat cu răbdare că merele sînt roşii sau verzi, iar uneori galbene, dar
niciodată albe.
Dar copilul a insistat. În cele din urmă, el a spus: Priviţi în i literior.
„În absenţa contemplaţiei, percepţia ne menţine la suprafa-(.i Iucrurilor', a spus Joseph
Goldstein, cel care a relatat aceas-1 ti poveste, „şi adesea pierdem alte niveluri ale
realitătii.”
În vechea limbă Pali pe care o vorbea Buddha, termenul pcntru cercetarea contemplativă
este vipassana, care în traducrre literală înseamnă „a vedea lucrurile aşa cum sînt de Inpt”
. Primul pas către această viziune clară îl facem atunci eînd ne oprim şi devenim
contemplativi, întrerupînd fluxul y;indurilor, al sentimentelor şi al reacţiilor noastre
obişnuite.
DACĂ SÎNTEŢI INTERESAT SĂ DEPRINDEŢI
CONTEMPLAŢIA
Puteţi începe acum, pe cont propriu.
Dar dacă o faceţi, vă recomand totuşi călduros la un monent dat să mergeţi la un centru
specializat pentru a-i putea pune unui profesor calificat întrebările pe care probabil că le
nveţi referitor la meditaţie.
Pentru a putea începe pe cont propriu, vă ofer mai multe Inslrucţiuni de bază pentru cele
două abordări principale, pr,lcticarea calmării şi contemplaţia.
Pentru început, puteţi medita doar cîteva minute. Dar, ca rxerciţiu zilnic, vă recomand
cel puţin o şedinţă de 10–20 de
62 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 63
minute. Dacă puteţi, exersaţi timp de jumătate de oră sau mai mult.
Puteţi sta pe un scaun sau, dacă sînteti obişnuit, pe o pernă aşezată pe jos. Încercati să
ţineţi spatele într-o poziţie nu foarte ţeapănă, dar nici foarte relaxată, încît să vă ia
somnul. Puteţi medita cu ochii închişi sau deschişi; dacă îi ţineţi deschişi, nu priviţi de
jur împrejur, ci lăsaţi privirea să se oprească undeva la un metru sau ceva mai mult în
faţa dvs.
Pentru oricare dintre metode, citiţi mai întîi instrucţiunile; apoi încercaţi să faceţi
exerciţiul.
Contemplarea respiraţiei
Atita timp cît trăim, respirăm. A medita asupra respiraţiei înseamnă pur şi simplu a ne
concentra atenţia asupra procesului natural al respiraţiei, fără a încerca să o modificăm în
vreun fel.
Indreptaţi-vă atenţia asupra acelui loc din corp unde simţiţi cel mai bine respiraţia. Poate
fi abdomenul sau pieptul, în orice caz, acel loc care vedeţi că se ridică şi coboară la
fiecare respiraţie; sau pot fi nările, în cazul în care simţiţi cum intră aerul atunci cînd
inspiraţi şi expiraţi.
Ori de cîte ori atenţia dvs. se îndepărtează de la procesul respiraţiei, reamintiţi-vă să vă
reconectaţi la ritmul şi existenţa respiraţiei. Începeti din nou la fiecare respiraţie, ur-
mărind ce se întunplă într-o stare de conştienţă deplină.
Rămîneţi atent la întreaga secvenţă a inspiraţiei, expiraţiei şi pauzei dintre respiraţii.
După observarea iniţială, continuaţi să rămîneţi atent... Păstrarea atenţiei aprofundează
contemplaţia.
Urmăriţi mişcările naturale ale respiraţiei, felul unic în care evoluează fiecare respiraţie,
resimţind cu acurateţe şi precizie senzaţiile fiecărei respiraţii. O respiraţie poate fi mai
lungă sau mai scurtă, mai rapidă sau mai profundă. Urmăriţi atent aceste schimbări
naturale, remarcînd nuanţele senzaţiilor schimbătoare, în vreme ce se formează şi dispar.
Relaxaţi-vă cu fiecare respiraţie, urmărind-o pur şi simplu aşa cum este, fără a încerca să
o modificaţi în vreun fel, reînnoindu-vă atenţia la fiecare respiraţie.
Concentraţi-vă atenţia asupra începutului respiraţiei şi continuaţi să fiţi atent de-a lungul
întregii respiraţii, cîte o respiraţie pe rînd, conectîndu-vă şi menţinîndu-vă atenţia cu
fiecare nouă respiraţie, percepînd-o aşa cum este de la un moment la altul. Rămîneţi atent
pînă la următoarea respiraţie.
Folosiţi-vă de respiraţie ca de o ancoră de care să vă prindeţi atenţia, un loc unde să vă
întoarceţi ori de cîte ori gîndurile vă zboară în altă parte. Cînd vă daţi seama că atenţia
vă slăbeşte, aduceţi-o înapoi la respiraţie...
Practicarea pătrunderii psihologice sau vipassana
Începeti această metodă prin a vă concentra atenţia asupra respiraţiei, ca în exerciţiul
precedent.
Apoi extindeţi treptat sfera conştientizării pentru a include celelalte simturi şi, în cele din
urmă, observaţi orice se prezintă percepţiei dvs.
Pentru a deprinde această practică, pentru început e bine să dezvoltaţi o conştientizare
contemplativă, îndreptînd-o pe rînd către toate simţurile. Mai tîrziu, puteţi să vă exersaţi
conştientizarea liberă, contemplind orice se prezintă în mod natural percepţiei dvs.
Începeţi cu sunetele. Extindeţi zona pe care o studiaţi pentru a include toate sunetele care
apar în mod spontan, atrăgîndu-vă atenţia de la obiectivul urmărit: respiraţia. Permiteţi
atenţiei să urmărească sunetele pe care le auziţi — doar să le auziţi, fără să vă gîndiţi la
sursa lor. Percepeţi sunetele în timp ce apar şi dispar din cunpul percepţiei. Remarcaţi
sunetele subtile din fundal, acordînd multă atenţie subtilităţilor. Sau pur şi simplu
urmăriţi sunetele mai puternice atunci cînd le auziţi. De îndată ce percepeţi sunetele,
acordaţi-le atenţie în mod spontan.
În timp ce deveniţi conştient de aceste sunete, conştientizati şi reacţiile pe care le aveţi
faţă de ele. Fie că le înregistrati ca fiind plăcute sau neplăcute, conştientizaţi pur şi simplu
reacţiile pe care le aveţi, fără să le judecaţi, să vă agăţaţi de ele sau să vă împotriviti lor...
fără a vă exprima nici o preferinţă.
64 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 65
În timp ce sunetele apar şi dispar, conştientizaţi facultatea cunoaşterii, care se manifestă
odată cu naşterea acestor sunete, în mod natural.
Atunci cînd nici un sunet nu vă mai distrage atenţia, întoarceţi-vă la obiectivul initial,
respiraţia.
Contemplarea senzaţiilor
Lărgiţi cunpul conştientizării pentru a include senzaţiile fizice care apar în mod natural.
C"md senzaţiile devin predominante şi vă solicită întreaga atenţie, îndepărtînd-o de la
respiraţie, concentraţi-vă deplin atenţia asupra senzaţiei, observînd orice schimbare ce
apare în timp ce o urmăriţi. Lărgiţi cîmpul conştientizării astfel încît să includeţi orice
senzaţie ar apărea în întregul corp. Concentraţi-vă întreaga atenţie asupra calităţii
senzatiei — înţepare, tensiune, vibraţie — şi asupra modificărilor care apar în vreme ce o
observaţi.
Încercaţi să observaţi cu cîtă acurateţe puteţi percepe fiecare senzaţie intrată în cîmpul
conştientizării libere. Remarcaţi orice reacţie pe care o aveţi faţă de acea senzaţie, orice
agăţare de ea sau împotrivire, orice reacţie plăcută sau neplăcută.
Urmăriţi senzatia pe care o resimţiţi în acea clipă, remarcînd cu acuitate calitatea
senzaţiilor care apar, se schimbă şi dispar.
Ce se întîmplă în timp ce aveţi acea senzaţie? Se intensifică? Se diminuează? Dispare?
Urmăriţi-o pur şi simplu, fără a încerca să o schimbaţi, fără a face judecăti sau
discriminări, îndreptîndu-vă atenţia asupra ei în vreme ce se modifică în mod natural.
Mentineti-vă puterea de înţelegere asupra acelei părti a corpului unde apar senzatiile.
Dacă percepeţi o senzaţie dureroasă, ascuţiţi-vă percepţia pentru a simţi în mod direct
calitatea durerii, dacă ea este arzătoare, apăsătoare sau înţepătoare. Oricum ar fi, fiţi
extrem de atent la reacţiile de aversiune sau de rezistenţă, în cazul în care le constataţi.
Cînd senzaţiile scad în intensitate sau nu vă mai reţin atenţia, reveniţi la senzaţiile oferite
de respiraţie.
Gînduri şi imagini mentale
Atunci cînd gînduri puternice vă abat atenţia de la respiraţie, încercaţi să le conştientizaţi
în timp ce se formează în minte.
Fără a le depăna şi a vă lăsa atras de povestea lor, dar şi fără a vă împotrivi, rămîneţi pur
şi simplu atent la modul în care vi se înfăţişează.
Uneori gîndurile urmează tipare repetitive şi familiare. Este important să fim doar
conştienţi de aparitia gîndurilor, fără să le dăm curs şi fără să ne implicăm în conţinutul
lor propriu-zis.
Dacă nu le conştientizăm, ele devin lentile suprapuse peste percepţia noastră. Ne
interpretăm experienţa prin intermediul gîndurilor — prin intermediul conceptelor pe care
acestea le vehiculează, al evalurărilor şi al judecăţilor formulate de ele — în loc să o
trăim aşa cum este, necolorată de gînduri.
Dacă urmărim îndeaproape gîndurile, ne dăm seama cînd ne lăsăm duşi de ele. Atunci
cînd putem urmări gîndurile aşa cum un cioban stă cu ochii pe turma sa de oi — atent,
dar detaşat — ele nu durează mult şi, cu timpul, apar tot mai puţine.
Prin intermediul contemplaţiei, putem întrevedea mai clar natura impersonală a
gîndurilor, fără a le identifica cu cel care le gîndeşte, lăsîndu-le să se dizolve asemeni
valurilor în conştiinţă.
Lăsaţi mintea aşa cum este, într-o stare de conştientizare liberă...
Gîndurile sînt precum norii care se plimbă pe cerul liber, apărînd şi dispărînd din minte.
Lăsaţi-le să vină şi să plece... Atunci cînd le priviţi prin prisma unei atenţii contempla-
tive, gîndurile apar şi apoi se dizolvă precum bulele de ,ier în apă. Gîndurile nu au
soliditate, ci doar aparenţa solidităţii, datorită puterii pe care le-o conferim noi înşine.
I)acă rămîneţi în starea de contemplaţie în vreme ce gîndurile apar în conştiinţă, ele îşi
dezvăluie lipsa de conţinut şi, în cele din urmă, se dizolvă. Lăsati-le să se evapore, (.'iră
să interveniţi în nici un fel. Dacă simţiţi că vă lăsaţi
66 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 67
prea mult cuprins de gînduri, puteţi reveni oricînd la respiraţie.
Procedaţi cu imaginile mentale cum aţi proceda şi cu gîndurile; lăsaţile să devină
accesibile percepţiei dvs. şi apoi să se evapore...
Emoţiile
Pe măsură ce anumite emoţii încep să se facă simţite, fiţi atenţi la trăsăturile lor,
identificîndu-le cu claritate şi acceptîndu-le aşa cum sînt, fără să vă împotriviţi, să le
judecaţi şi fără a vă manifesta preferinţele...
Atunci cînd contemplaţi stările emoţionale, este important să rămîneţi receptiv. Priviţi cu
sinceritare, cu interes. Încercaţi să vedeţi dacă puteţi spune cu precizie ce emoţii resimţiţi,
ce emoţii se ascund dincolo de acestea, fără a vă lăsa dus de gîndurile care însoţesc acele
emoţii.
Fiţi deschis, pentru a resimţi orice emotie care apare şi acceptaţi-le prezenţa.
În timp ce trăiţi acea emoţie, acceptaţi-o, astfel încît să nu devină un fi?i-ru pentru felul în
care să percepeti, ci mai curînd să o puteţi conştientiza pe deplin. Faceţi aceasta fără a vă
lăsa purtat de ea.
Emoţiile adaugă plăcere sau neplăcere percepţiilor minţii. Ele pot determina mintea să se
agaţe de experienţele plăcute, să se împotrivească celor neplăcute şi să se plictisească de
cele neutre. Indiferent cum ar fi emoţia pe care o simţiţi, conştientizaţi-o, dar nu vă
implicaţi.
În cazul emoţiilor persistente, puteţi apela la o cercetare contemplativă, reflectmd cu
înţelepciune asupra naturii acelui sentiment, fără a vă gîndi în mod activ la el şi fără a vă
implica în povestea lui, îndreptînd asupra sa o liberă conştientizare, cercetătoare.
Există vreun loc în corp unde resimţiţi acea emoţie mai puternic sau cu mai multă
claritate? Conştientizaţi efectele pe care acea emoţie le are asupra minţii dvs.
Atunci cînd putem recunoaşte în mod clar şi deschis o emoţie, relaţia noastră cu ea se
schimbă. Nu mai avem nevoie să ne împotrivim ei sau să ne agăţăm de ea. În
schimb, putem învăţa să o acceptăm cu o conştiinţă clară, lipsită de reacţii.
Dacă emoţia este neplăcută, în cazul în care observaţi vreo reacţie sau o aversiune faţă de
ea, conştientizaţi acele sfări mentale, relaxîndu-vă în timp ce păstraţi atentia trează.
Conştientizarea lipsită de alegeri
Atunci cînd sunetele, senzaţiile, gîndurile, imaginile sau emoţiile apar în raza atentiei
dvs., lăsaţi-le să rămînă acolo, concentrîndu-vă în special asupra respiraţiei. Atunci cînd
ajung în prim-plan, lăsaţi aspectul care predomină să devină punctul asupra căruia vă
concentrati atenţia — un gînd, un sentiment, orice se impune atenţiei cu mai multă putere
—, lărgind cîmpul atenţiei pentru a include întreaga gamă de experienţe: respiraţie,
sunete, senzaţii, gînduri, imagini, emoţii...
Dacă, la un moment dat, nu mai sînteţi sigur de obiectivul pe care îl urmăriti, întoarceţi-
vă la respiraţie.
Atunci cînd un gînd sau o experienţă senzorială devin deosebit de intense, lăsaţi-le să
ajungă în conştiinţă. Contemplaţi-le, lăsîndu-le apoi să se estompeze şi să se dizolve şi
reveniţi la respiraţie sau la ceea ce predomină în acel moment aria constientizării.
Orice ar apărea, acordaţi-i întreaga atenţie, lăsînd mintea să se odihnească...
Adnotarea mentală
În unele forme de contemplaţie, meditatorii folosesc „adnotarea mentală', realizînd o
scurtă notiţă sau un semn ment+1l distinctiv cu privire la ceea ce a apărut mai pregnant în
r~ ~uştiinţa lor. Această metodă de adnotare este utilă pentru cot Icctarea atenţiei la
experienţa de moment.
f)e exemplu, dacă meditaţi asupra respiraţiei şi dever ;t cunştient de o tristeţe profundă,
faceţi o adnotare scurtă în mintea dvs.: „tristeţe”. Această însemnare poate clari : ceea cr
şi în acelaşi timp poate să vă împiedice să fiţi atras 111 nrllitatea creată de acea tristeţe.
Unii oameni consideră că adnotarea este un ajutor foarte vHrient în practică, folosind-o
ca pe o metodă permanentă.
68 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 69
Alţii o folosesc doar ocazional, după caz. Adnotarea mentală poate fi extrem de utilă
atunci cînd conştientizaţi emolii şi gînduri puternice şi în special pentru gîndurile şi
sentimentele obişnuite, care vă pot atrage în realitatea lor.
Adnotarea mentală vă poate ajuta de asemenea să rămîneţi conectat la nivelul
experienţiei, să vă eliberati de atractia pe care o exercită gîndurile în timp ce trăiti emotii
sau stări mentale, adică reacţii puternice. Ea vă ajută să conştientizaţi aceste stări, să le
simţiţi în timp ce rămîneti prezent şi atent, fără să vă identificaţi cu ele şi să vă afundaţi
astfel în scenariul lor.
Adnotarea mentală poate fi de asemenea utilă atunci cînd trebuie să vă concentrati, iar
gîndurile vă zboară, sînt confuze sau împrăştiate. De exemplu, dacă nu reuşiţi să vă
concentrati atentia asupra respiratiei, fiind distras de alte gînduri, puteţi folosi adnotarea
mentală „ridicare, relaxare' cu scopul de a fixa senzaţia respiratiei în vreme ce abdomenul
se ridică şi apoi se relaxează la fiecare respiratie. Sau puteti folosi adnotarea mentală „
înăuntru, în afară” dacă resimţiţi inspiratia şi respiraţia pe nări.
Dacă folosiţi adnotarea, este important să vă raportaţi la ea ca la o aducere-aminte a ceea
ce se întîmplă în experienţa dvs. şi ca la o ancoră pentru atenţie; nu ca un mod de a vă de-
taşa mintea de acea experienţă, ci ca la o metodă de a urmări pur şi simplu experienţa,
fără a adăuga alte concepte şi fără a vă identifica cu ea.
Adnotarea trebuie să fie ca o şoaptă în minte, nu ca o mantră sau ca un cuvînt asupra
căruia să vă concentrali. Ea trebuie să fie blîndă şi uşoară.
Ca ajutor pentru practică, ea poate contribui la recunoaşterea clară şi precisă a ceea ce se
întîmplă de fapt.
Contemplarea actului de a mînca
Atît de mult din ceea ce facem în viaţă este determinat de modurile inconştiente în care
ne raportăm şi reacţionăm! Atît timp cît nu sîntem conştienţi de felul în care aceste
obiceiuri ne conduc viaţa, ele continuă să ne controleze. Primul pas pe care îl putem face
pentru a schimba aceste obiceiuri constă în a deveni conştienţi de ceea ce se întimplă.
Trebuie să ne întoarcem către calităţi precum efortul şi claritatea pentru a ne trezi din
aceste obiceiuri puternice care ne condiţionează, să le privim cu mai multă atentie,
renunţmd la modalităţile obişnuite de a percepe. Deşi această strategie se aplică
schemelor, pentru acest exercitiu ne vom îndrepta conştientizarea contemplativă către o
activitate neutră: aceea de a mînca.
Aveti nevoie de cîteva înghitituri de mîncare pentru această meditaţie. Cîteva stafide ar
fi o alegere bună.
Ţineţi stafidele în palmă. Înainte de a începe să mîncati, încercati să aflali dacă aveti
păreri preconcepute despre ce înseamnă să mîncati o stafidă. Apoi renunţaţi la aceste
presupuneri.
Atintiţi-vă atentia asupra stafidelor din palmă, astfel încît toate simţurile dvs. să devină
alerte şi treze, observînd prin contemplalie forma, mărimea şi consistenţa fiecărei stafide,
jocul de lumini şi umbre de pe suprafaţa fiecărei stafide.
Acum, cu o atentie deplină, ridicaţi cu grijă una dintre stafide cu cealaltă mînă, în vreme
ce mîna care ţine restul stafidelor se relaxează.
Con',stientizaţi complet toate simţurile dvs. timp ce atingeţi, strîngeţi şi mîngîiaţi o
stafidă cu degetele, contemplaţi senzaţia atingerii. Apoi ridicaţi încet stafida spre buze,
observînd senzaţiile pe care le resimţiti în timp ce schimbaţi pozitia mîinii, apropiind-o
de gură.
Atingeţi stafida de buze. Observaţi salivarea anticipată care se produce atunci cînd
intentionaţi să mîncati stafida. Acum, cu buzele, cu dinţii şi cu limba — urmărind cu
atenţie toate procesele implicate — introduceţi stafida în gură şi începeţi să o mestecati.
Conştientizaţi explozia de arome, aciditatea şi dulceaţa, parfumul ei, consistenţa, în timp
ce se desface în gură mestecînd-o; mişcările gurii, ale limbii, în timp ce stafida se
îndreaptă către gît şi mai departe. Apoi remarcaţi absenţa ei din gura dumneavoastră.
70 Alchimia emoţională Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei 71
Observaţi dacă simţiţi dorinţa de a lua repede o altă stafidă, pentru a resimţi din nou
explozia de arome... şi aşa mai departe, pînă la ultima stafidă.
După ce aţi terminat, reflectaţi asupra acestui mod de a mînca stafidele, comparativ cu
modul în care le mîncaţi de obicei — şi aflaţi dacă experienţa a fost diferită faţă de cum
v-aţi aşteptat să fie.
De regulă, mîncăm în mod automat, pierduţi în gînduri sau discutînd cu alţii, fără a
acorda o atenţie prea mare experienţei actului de a mînca. Dacă vă hotărîţi să luaţi una
dintre mese adîncindu-vă în contemplaţie, veţi observa poate că veţi simţi mai bine gustul
mîncării şi că veţi fi mai conştient de semnalele de saţietate pe care vi le transmite trupul.
Ceea ce, de cele mai multe ori, înseamnă că veţi mînca mai puţin, dar vă veţi bucura mai
mult de ceea ce aţi mîncat.
Contemplarea actului de a mînca este un exemplu pentru felul în care putem cultiva
atenţia deplină şi în cazul altor obiceiuri care au devenit automatisme; aceasta poate servi
drept model.
Contemplarea mersului
Deşi poate părea mai simplu să practicăm contemplaţia atunci cînd stăm nemişcati,
meditînd, sau desfăşurînd o activitate ce urmăreşte un anume obiectiv, cum ar fi aceea de
a mînca, acest tip de conştientizare poate fi integrat în fluxul activităţilor noastre zilnice.
Ca şi contemplarea actului de a mînca, contemplarea mersului ne ajută să exersăm pentru
a scoate la lumină obiceiurile inconştiente care stau la baza activităţilor rioastre. Contem-
plarea mersului este de asemenea o lecţie practică prin care înţelegem că putem exploata
această calitate a conştientizării în orice activitate — nu trebuie să stăm nemişcaţi pentru
a fi contemplativi. Putem practica metoda contemplaţiei indiferent de ceea ce facem.
Un alt beneficiu al acestui exerciţiu este acela că ne ridică nivelul energetic. Din acest
motiv, unii oameni preferă să exerseze puţin contemplarea mersului înainte de a exersa
zil-
nic contemplaţia în poziţia aşezat. Contemplarea mersului poate fi de asemenea utilă
pentru a calma o stare de agitaţie.
Scopul mersului în stare de contemplaţie nu este acela de a ajunge undeva, ci de a deveni
conştient de procesul mersului. Din acest motiv, aveţi nevoie doar de un drum scurt — în
jur de zece paşi sînt suficienţi — într-o cameră sau afară, unde puteţi merge înainte şi
înapoi. Dacă faceţi o plimbare mai lungă, rămîneţi atent la experienţa mersului.
La început, mersul în stare de contemplaţie se face în pas lejer, pentru a conştientiza
componentele executării unui pas. Dar pe măsură ce vă familiarizaţi cu exerciţiul, îl
puteţi executa cu viteze diferite.
Stmd cu picioarele depărtate la o distanţă aproximativ egală cu aceea dintre umeri,
conştientizati toate senzaţiile pe care le aveţi în timp ce vă scanaţi mental trupul, încer-
cînd să rafinaţi cît mai mult percepţia.
Urmăriţi senzaţiile pe care le aveţi în picioare şi în laba piciorului: presiunea greutăţii
dvs. distribuită pe tălpi, senzaţiile pe care le simţiţi în fiecare picior în timp ce faceţi
mişcări uşoare pentru a vă ajusta poziţia...
Dacă gîndurile rătăcesc sau sînteţi distras de altceva, concentraţi-vă din nou atenţia
asupra senzaţiilor pe care le resimţiţi în picioare.
Treceţi în mod gradat greutatea pe un singur picior. Remarcaţi senzaţiile pe care le aveţi
în timp ce vă mişcaţi, uşurimea sau greutatea fiecărui picior.
Încercaţi să vedeţi cu cîtă acurateţe puteţi observa senza-
ţiile reale, în timp ce mutaţi greutatea pe celălalt picior. Remarcaţi orice senzaţie, fie că e
vorba de greutate, presiune, tensiune sau înţepături.
Acum ridicaţi lent piciorul şi aşezati-1 pe podea în faţa dvs., mutîndu-vă greutatea pe el,
trăind senzaţiile care se modifică, contactul cu podeaua, întinderea muşchilor atunci cînd
piciorul se mişcă...
Atunci cînd ajungeţi la capătul drumului de parcurs sau trebuie să schimbaţi direcţia de
mers, mai întîi conştientizaţi poziţia, apoi întoarcerea şi schimbarea direcţiei.
72 Alchimia emoţională
Concentraţi-vă, fiţi absorbit de experienţa mersului şi de senzaţiile pe care le simţiţi în
picioare, rămînînd prins în contextul acestei trăiri. Atunci cind gîndurile vă zboară în altă
parte, concentraţi-vă din nou atenţia asupra senzaţiilor mişcării.
Păşiţi într-un ritm care vă permite să rămîneţi în starea de contemplaţie. Dacă mintea este
agitată sau rătăceşte, încercaţi să mergeţi mai repede o vreme. Pe măsură ce vă recîştigaţi
capacitatea de concentrare, încetiniti pasul. Puteţi încerca să mergeţi cu viteze diferite
pentru a descoperi în ce ritm de mers vă puteţi concentra atenţia cel mai bine, cu mai
mare uşurinţă, păşind cu naturaleţe.
Un model al mintii
Mergeam cu o vechitură de taxi pe o autostradă îngrozitor de aglornerată şi de sinuoasă
din India. Traficul, care şi aşa nu cra prea degajat, a fost incetinit şi mai mult: se
răsturnase un ,utobuz. Pe cînd ne apropiam de rămăşiţele contorsionate ~le autobuzului,
am văzut un bărbat mort zăcînd în pace la marginea drumului, în timp ce întreaga familie,
cred — soţie, rcipii, părinţi — erau str"mşi în jurul lui, pl"mgînd şi strigînd cu jale. Ceea
ce m-a izbit la această scenă tragică a fost faptul că toată lumea putea să o privească, pe
cînd în Occident moar-Iea şi suferinţa sînt atît de ascunse, iar cadavrele sînt îndepărtate
imediat. În India, părea foarte firesc să vezi o familie care iiu îşi ascunde durerea, să vezi
moartea expusă la vedere, pe marginea drumului. Am relatat acest incident uneia dintre
pacientele mele, Sara, care mă sunase în timp ce era plecată într-o excursie, împreună cu
cei trei copii şi cu părinţii ei mai vîrstnici şi destul de bolnavi. Îi era teamă că îşi va
pierde părinţii, că aceştia nu o vor mai duce mult. Totuşi, nu voia să resimtă această
teamă — la urma urmei, era o femeie cu serviriu, care avea trei copii de crescut. Trebuia,
înainte de toate, să fie mamă. Dar era gata să izbucnească în plîns şi nu voia să îşi supere
copiii. S-a hotărît să îşi acorde ceva timp pentru a-şi înţelege sentimentele. Poate că va
face o baie şi astfel va fi singură, ca să poată să plîngă în voie. Aşa că le-a spus rupiilor să
se joace singuri. Dar copiii au simţit că ceva nu era în regulă. Cel mai mic a întrebat: „
Mami, de ce vrei să faci baie în miezul zilei?” Sara s-a hotărît să fie sinceră cu ei. Ea Ie-a
spus: „Bunicul şi bunica sînt foarte bătrîni şi mi-e tearnă ră ar putea muri curînd. Asta mă
face să pl"mg.” ~ De îndată
74 Alchimia emoţională Un model al minţii 75
ce copiii au înţeles cum se simţea ea, s-au strîns în jurul ei, îmbrăţişîndu-se cu toţii.
Simţeau toţi tristeţea apăsătoare a vieţii. Nu aveau nevoie să fie protejaţi de ea erau gata
să o împărtăşească. Sara s-a abandonat în braţele lor, simţindu-se consolată de încrederea
şi de iubirea lor, sentimente născute din sinceritatea unei relaţii apropiate.
Acest episod ilustrează pentru mine puterea de a înfrunta adevărul, oricît de greu ar
părea. Mult prea adesea ne ascundem de cel care a murit în drum, oricare ar fi forma pe
care o ia acest adevăr dur în viaţa noastră. Credem că e inacceptabil să avem acele
sentimente. Pretindem că ne aflăm deasupra lor sau că încercăm să-i protejăm pe cei care
fac parte din viaţa noastră — pînă cînd descoperim care este puterea sincerităţii
autentice, a modului natural şi direct de a fi, aşa cum erau acei oameni de pe marginea
drumului indian.
Îmi amintesc că vorbeam odată cu un sofer de taxi din Virgin Islands despre dificultăţile
pe care le întîmpină oamenii în relaţiile lor cu ceilalţi. El avea o atitudine simplă, de ac-
ceptare: „Fiecare are ceva”. Dar noi ne ascundem repede acel ceva, în general pentru că
mintea noastră urmăreşte să ascundă adevărurile dureroase, şi nu doar în faţa celorlalţi ci
şi faţă de noi înşine. Dar o cale de a ne vindeca este tocmai aceea de a dezvălui şi de a
explora acele adevăruri neplăcute, aducînd la lumina zilei ceea ce zace în adîncuri.
O iluzie optică a minţii
Uşurinţa cu care mintea ne abate atenţia de la adevărurile ascunse se datorează tocmai
felului în care este ca proiectată. Mintea este ca un fel de cabinet misterios, în care se
găseşte un compartiment foarte mare, unde secretele periculoase sînt ţinute ascunse de
ochii indiscreţi; acest compartiment scapă nedepistat deoarece spaţiul expus vederii
păcăleşte ochiul; acest gen de protecţie induce în eroare, dînd impresia că întregul spaţiul
nu ar conţine decît compartimentul de suprafaţă. Odată ce aflăm de existenţa acestui
compartiment mental secret, avem la îndemînă cheia pentru a-1 deschide.
Cheia este contemplatia. Motivul pentru care contemplaţia este atît de utilă în acest caz
este acela că ne temem foarte tare să deschidem acel compartiment. Contemplaţia ne
ajută
să nu ne mai simţim copleşiţi de adevăruri tulburătoare, astlel încît să creăm un
refugiu interior sigur şi în acelaşi timp ne permite să scoatem la lumină acele gînduri.
Dar mai întîi să vă dau cîteva detalii cu privire la acest
i ngenios proiect al minţii. Deşi o parte dintre amănuntele oferite în acest capitol s-ar
putea să fie destul de dense, înţele-};erea mecanismului mental va ajuta la clarificarea
anumitor I ucruri atunci cînd vom explora tiparele emoţionale care ne };uvernează viaţa.
Să începem.
Mintea primeşte numeroase fluxuri de informaţie, iar aceslea circulă pe canale paralele.
Atunci cînd ascultăm o prietenă rare vorbeşte, de exemplu, zone separate ale minţii vor
înregistra tonul vocii, expresia feţei, gesturile, ritmul şi înţelesul vorbelor ei — iar din
toate acestea mintea va distila sentimen-, Icle aflate dincolo de cuvintele rostite. Ea poate
să spună: „Mă i mt bine” — şi totuşi vocea ei tremurîndă şi ochii în lacrimi tie fac să
înţelegem cît de supărată este în realitate — aceasta este interpretarea pe care mintea o
distilează din suma totală ~ datelor furnizate de acele canale separate.
În general, aceste canale înregistrează ceea ce se petrece în
j i i rul nostru într-o regiune a minţii aflată în afara zonei cu r,Ire conştientizăm. Putem
înţelege vag cum se simte prietena noastră sau — dacă sentimentele ei sînt evidente —
putem deveni conştienţi de faptul că este foarte tristă. Dar cel mai ~desea, cea mai mare
parte din ceea ce înregistrează aceste canale rămîne în afara conştientizării depline —
întrevedem undeva în mintea noastră tristeţea ei, fără a deveni conştienţi fii mod explicit
de aceasta.
De fapt, mai puţin de un procent din toate informaţiile primite de minte ajunge în zona
conştientizării. La fel, majoril,ltea reacţiilor noastre la acele informaţii rămîn
inconştiente; ~irivirea noastră înţelegătoare trădează grija pentru acea prie-Ienă, chiar
dacă pe moment nu sîntem conştienţi de acea exrn,sie. Cea mai mare parte dintre
informaţiile înregistrate şi tl i i i tre reacţiile la acele informaţii este administrată de acele
7,ome invizibile ale rninţii care se ocupă de vasta panoplie a rvrnimentelor
nesemnificative ale vieţii, ca să nu ne deranjegr' pe noi cu toate nimicurile.
76 Alchimia emofională Un model al mintii 77
Şi totuşi, în virtutea acestei iluzii optice create de minte, noi trăim cu impresia că s?ntem
conştienţi de toate informaţiile pe care le primim si de tot ceea ce facem. Această iluzie
persistă în ciuda faptului — recunoscut de ştiinţele cognitive — că sîntern conştienţi doar
de un mic segment al percepţiilor şi actiunilor noastre. Pentru noi, acel mic
compartiment pare să umple întregul cabinet mental.
Un aranjament riscant
Această iluzie este utilă — în cea mai mare parte. Atunci cînd vă ascultaţi prietena, nu
vreţi să vă obosiţi să înregistraţi toate regulile de sintaxă pe care le urmează, în virtutea
cărora puteţi da un sens cuvintelor ei. Nici nu vreţi să analizaţi modificările subtile din
tonul vocii şi din mişcările muşchilor feţei, care semnalează care sînt adevăratele ei
sentimente. Din fericire, toate acestea se petrec în mintea dvs. în mod automat şi
instantaneu, astfel încît să nu fiţi nevoit să depuneţi eforturi conştiente.
Dacă în timp ce vorbiţi cu prietena dvs. vă aflaţi la volan, de exemplu, vă concentraţi
atenţia în principal asupra conversaţiei; atenţia vă este întreruptă doar ocazional atunci
cînd o maşină trece foarte aproape sau cînd cineva se pregăteşte să treacă strada.
Activitatea de a urmări traficul, de a decide cînd trebuie să frînaţi, să acceleraţi, să
semnalizaţi, toate pot fi lăsate în siguranţă pe seama acelui compartiment invizibil de
undeva din mintea noastră.
Aceste compartimente mentale sînt necesare deoarece atenţia noastră, care hotărăşte ce
anume trebuie observat, este limitată. Mintea selectează continuu detalii din jur pentru a
le aduce în centrul atenţiei noastre limitate, în vreme ce înregistrează o gamă mult mai
largă de date. Ceea ce este înregistrat fără a fi adus în atenţia noastră ajunge în alte com-
partimente separate ale minţii.
Cu toate că aceste compartimente sînt utile, din cauza lor pierdem multe lucruri
importante. De exemplu, un psiholog a înregistrat timp de un minut pe o casetă video trei
elevi care îşi treceau de la unul la altul o minge de baschet. La un moment dat, pe case'
apare o femeie îmbrăcată într-o rochie
victoriană de culoare albă, care poartă şi o
umbreluţă albă, ~f lată în trecere. Apariţia ei durează cam patru secunde.
Psihologul a cerut unui număr de oameni să urmărească ,icea casetă si să numere de cîte
ori este aruncată mingea. La :;fîrşit, aceştia număraseră cam 23, 24 de aruncări. Apoi i-a
înlrebat dacă au văzut ceva neobişnuit. Răspunsul tipic a fost: „Ce vreţi să spuneţi?”
Atunci cînd a derulat din nou caseta video, majoritatea celor supuşi experimentului au
fost uimiţi, pentru că o vedeau pentru prima dată pe femeia care trecea pe acolo.
Aşa că, deşi selectivitatea atenţiei este de regulă utilă, există şi dezavantaje. Faptul că
atenţia este limitată înseamnă ră nu observăm — şi nu ne dăm seama că nu observăm. Si-
};ur, de regulă nu e nici o problemă, pentru că oricum nu v rem să ne complicăm cu tot
ceea ce trece prin filtrul minţri. 1>ar atunci cînd e vorba de emoţii, atenţia selectivă poate
fi i»ai puţin utilă: putem evita să observăm ceva nu pentru că rste lipsit de importanţă, ci
pentru că este traumatizant.
Acest lucru a fost demonstrat de un alt psiholog, care a fo-Iosit un aparat ce urmăreşte
mişcările ochilor atunci cînd +rreştia se fixează pe o imagine. El a supus testului un
număr d~ voluntari care au dat mai întu un test psihologic ce măsura gradul lor de
anxietate în ce priveşte viaţa sexuală. Apoi Ie-a arătat desene care reprezentau scene
destul de vagi. Unul rlintre desene reprezenta un tors gol de femeie în prim-plan si un
bărbat care citea un ziar în plan îndepărtat.
Cei încercaţi de o anxietate mai mare în ce priveşte sexul nu avut o reacţie puternică la
vederea acestui desen: ochii lor ari evitat cu totul imaginea femeii şi s-au pironit în
schimb osupra bărbatului din fundal! Probabil că au observat cu vederea periferică
imaginea femeii dezgolite, aşa că şi-au îndrrptat ochii de la acel trup către partea neutră a
scenei. Cînd nu fost întrebaţi mai tîrziu, aceştia nu îşi aminteau de acel
şi probabil că nici nu-1 observaseră în mod conştient.
I'erneia goală dispăruse în compartimentul secret din t»ir~lile lor, ca şi cum rnintea lor ar
fi evaporat-o. Acest lucru ou};crează în ce fel se umple o parte din acel compartiment,
curn ascunde mintea noastră ceea ce ne deranjează.
78 Alchimia emoţională Un model al minţii 79
O parte incredibil de mare dintre lucrurile pe care le facem si le vedem zilnic se strecoară
în compartimentul secret al minţii. Această dispariţie implică reacţia noastră automată,
precum şi multe gînduri şi sentimente. Atunci cînd aceste trucuri ale minţii ajung să fie
bine învăţate, ele acţionează ca un magician priceput, care ne păcăleşte cu iluziile lui
desăvîrşite.
Cum remarcăm lucrurile pe care nu sîntem programaţi să le remarcăm
Dacă repetăm de multe ori un anume act din neatenţie, el devine unul automat, ca orice
alt obicei învăţat. Deşi acest lucru nu are prea mare importanţă pentru rutina vieţii ome-
neşti, consecinţele sînt mult mai importante atunci cînd acele lucruri care dispar au o
încărcătură emoţională.
Gîndiţi-vă la cineva care a învăţat de timpuriu în viaţă, prin prisma unor episoade repetate
la care a fost martor în familia sa, că neînţelegerile duc în mod inevitabil la scandaluri
sau la depresii. Mai tîrziiz, cînd va avea neînţelegeri cu partenerul de viaţă, această
secvenţă îşi va face apariţia.
Cu toate că un obicei bine înrădăcinat îi dictează cum să se comporte, elementele-cheie
ale acelor episoade, şi chiar episoadele însele, sînt bine înmagazinate în compartimentul
secret al minţii. Din moment ce acele date sînt bine ascunse, persoana nu îşi va aminti că
a deprins acel obicei în copilărie şi nici nu îşi va da seama că, după atîtia ani, încă mai
este sclavul acelui obicei. Individul nu va şti în ce măsură această reacţie tipică îi
determină comportamentul, deşi poate conştientiza rezultatele: anume că este acel gen de
om care, atunci cînd apare o neînţelegere, strigă sau se descurajează. Dar se va înşela cu
privire la motivele pentru care procedează astfel.
Să luăm un exemplu real. Jake, unul dintre pacienţii mei, se plingea că actuala sa prietenă
nu înţelege dorinţa lui de a petrece mai mult timp cu cele trei fiice ale sale, pe care le
vede doar la sfîrşitul săptămînii, conform înţelegerii de divorţ. „Cînd fetele mele sînt la
mine, prietena mea e îmbufnată;' îmi spune el.
Dar atunci cînd a discutat problema cu prietena lui, a descoperit că ea avea o altă
perspectivă. Ea i-a spus: „Sigur că înţeleg faptul că tu şi fiicele tale vreţi să petreceţi mai
mult timp împreună şi sînt de acord cu asta. Problema este că atunci
ind eşti cu ele nu ţii deloc seama de mine. Mi-ar face plăcere să fiu şi eu inclusă. Iar
atunci cînd faci planuri cu ele, aş v rea să iei în considerare şi dorinţele mele, în loc să
faci doar ~ r vor ele. Dar cînd eşti cu ele, intri într-un fel de transă, de pa rcă eu n-aş mai
exista.°
I-am sugerat lui Jake că, dacă doreşte să-şi schimbe modul ife a se purta atunci cînd este
împreună cu fetele şi cu prieten, lui, trebuie să conştientizeze modul în care se comportă.
I'rebuie să devină conştient de motivul care îl determină să .iibă acea reacţie tipică şi să
exploreze înlănţuirea de gînduri, ticntimente şi reacţii care de regulă trec neobservate.
Jake şi-a dat seama de temerile care î1 determinau să intre
acea transă de care se plîngea prietena lui. Odată ce a înceiut să acorde mai multă atentie
acelor momente, a înţeles că intotdeauna credea următorul lucru în sinea lui: „Dacă nu
fac Iotul pentru a o mulţumi pe Linda imediat, voi pierde drat;c>stea ei.” Atenţia acordată
fiicelor sale şi ignorarea prietenei Iui erau determinate de această temere iraţională. După
ce a ( onştientizat acest automatism, a putut trece la pasul urmă-~or: iesirea din această
transă motivată de teamă.
Deblocarea compartimentului secret
Aici intervine contemplaţia. Tot aşa cum obiceiurile noas-1 rc în ce priveşte atenţia ne
fac să trecem cu vederea o multime de detalii, contemplaţia ne permite să procedăm
exact invcrs. Atenţia contemplativă este vie şi alertă şi nu operează ca un automat. Ea
poate remarca mare parte dintre detaliile pe care mintea le ignoră de regulă.
Contemplatia oferă un antidot pentru efectul de adormire 1.1 care este supusă zona
conştientă şi care se datorează modului automat în care ne trăim viaţa. Ea pune în
valoare capacilatea de autocunoaştere a minţii, îndreptînd o rază de lumină e:'itre acel
tărîm mental care de regulă rămîne inconştient.
Prin contemplaţie, nu vom mai ignora complet conţinutul +i~clui compartiment secret al
minţii. De exemplu, putem exainina ceea ce este înmagazinat acolo pentru a căpăta
indicii cure să explice dificultăţile pe care le întîmpinăm în viaţa emoţională.
Conştientizarea contemplativă creează un fel de p~iaţiu de lucru, un loc în mintea noastră
unde ne putem ur-
80 Alchimia emoţională Un model al minţii 81
mări şi contracara automatismele. E ca un fel de cameră secretă, intimă, unde putem citi
şi reflecta pe marginea celor mai personale pasaje din jurnalul propriu. Aşa cum a spus
unul dintre pacienţii mei: „Contemplaţia îmi permite să ţin legătura cu sinceritatea mea.”
Felul în care repetiţia dă naştere obiceiului
Cum ajunge acel compartiment secret să se umple cu toate acele obiceiuri? „Un impuls
de moment, o indulgenţă ocazională, un moft trecător poate să devină prin repetiţie un
obicei greu de înlăturat, o dorinţă greu de controlat şi, în cele din urmă, o funcţie
automată, care nu mai este pusă sub semnul întrebării. Prin satisfacerea repetată a unei
dorinţe se formează un obicei, iar condiţionarea poate deveni compulsie.” Această
formulare a modului în care repetiţia dă naştere obiceiului
îi aparţine lui Nyanaponika Thera, un călugăr budist.
Această definiţie corespunde perspectivei ştiintifice modeme asupra obiceiurilor,
perspectivă formulată de Gerald Edelman, cîştigător al premiului Nobel. Edelman spune
că obiceiurile noastre — modurile familiare în care gîndim, simţim şi reacţionăm — se
formează la nivel neural prin impactul pe care îl au simplele repetiţii asupra conexiunilor
dintre celulele creierului. Cu cît un circuit din creier este folosit mai des, cu atît
conexiunea devine mai puternică.
Aşa cum subliniază Nyanaponika, ceea ce a fost la un moment dat un simplu moft sau
un impuls devine, prin repetări continue, un traseu fix. Cu cît persistăm mai mult în acel
obicei, cu atît conexiunea neurală corespunzătoare se întăreşte, în timp ce conexiunile
alternative slăbesc. Celulele creierului de pe circuitul ales dezvoltă legături din ce în ce
mai puternice, în timp ce legăturile pentru răspunsurile alternative la acel obicei se
estompează. E ca o răscruce pe un drum de ţară: dacă toată lumea face la dreapta, după
mai mulţi ani roţile masinilor vor fi brăzdat acel drum cu urme atît de adînci, încît ele
vor îndrepta în mod automat către dreapta roţile maşinilor care vin.
La fel se întîmplă şi cu reacţiile noastre emoţionale. Atunci cînd putem alege între două
moduri de a reacţiona, va cîştiga cel care este reprezentat de cea mai puternică reţea de
co-
nexiuni, aşa cum se întîmplă cu drumul brăzdat care porneşte de la răscruce. Există
momente în care putem merge în oricare dintre direcţiile posibile, de exemplu, putem să
răspundem la o jignire printr-o replică mînioasă sau printr-o tăcere acuzatoare; însă
direcţia pe care o vom alege în mod repetat va deveni probabil un automatism.
Alternativa se va pierde, pentru că nu va fi folosită, iar circuitele sale neurale vor slăbi.
Scurtăturile mintii
Termenul tehnic pentru unele dintre aceste obiceiuri bine intipărite este acela de schemă.
O schemă, în înţelesul ei cel mai general, este un ansamblu de moduri în care mintea or-
ganizează, înmagazinează şi reacţionează la o sarcină dată. Schemele ne ajută să facem
ordine în haosul care ne înconjoară. Ele intră în funcţiune atunci cînd mintea primeşte o
nuiltitudine de semnale fizice, care pătrund prin intermediul ()rganelor de simţ, şi este
nevoită să le dea un sens. Semnifirativ este faptul că, de asemenea, ele selectează ceea ce
este i rnportant pentru a supune acele aspecte conştientizării noas-I re şi dau la o parte
ceea ce consideră irelevant — cu alte cuvinte, schemele hotărăsc ce anume merge către
acel compart i ment invizibil al minţii şi ce anume va fi adus la lumină, în xona
constientă.
Ele ne oferă de asemenea un cadru pentru a explica ceea r~ percepem şi un plan de
acţiune ca răspuns. Avem o scheirră pentru mersul pe bicicletă, de exemplu, sau pentru a
face () rezervare pentru un bilet de avion. Schemele sînt modele rnentale ale experienţei
noastre. Atunci cînd ne gîndim ce trehuie să facem ca să cumpărăm un bilet de avion, ne
folosim cl~ un model care include ceea ce ştim despre companiile aeriene şi despre
programul lor, despre cărţile de credit, telefon, neciuceri ş.a.m.d. Această hartă mentală
ne arată ce avem de Iacut pentru ca acele elemente să fie perfect coordonate, ast-IeI încît
să ajungem la destinaţia dorită.
Astfel de modele sînt instrumente esentiale ale minţii pentru a naviga într-o lume
complexă. Le folosim adesea — de fnpt, le tot repetăm —, astfel încît, după ce le învăţăm
şi le p~licăm de cîteva ori, nu mai e nevoie să gîndim prea mult snu chiar deloc pentru a
le pune în practică.
82 Alchimia emoţională Un model al minţii 83
În timp ce deprindem un nou obicei mental — cum să folosim un program de computer,
de exemplu — zonele din creier utilizate în acest scop sînt foarte active, cheltuind o
mulţime de energie pentru ca circuitele responsabile de acel obicei să fie îmbinate şi
construite. Dar odată ce ajungem să stăpmim obiceiul, aceleaşi arii din creier consumă
foarte puţină energie pentru a-1 practica — doar dacă nu cumva semănaţi cu mine, şi
aveţi impresia că circuitele necesare pentru a înţelege cum funcţionează un computer vă
lipsesc! Cînd un obicei mental devine automat, mintea noastră nu face decît să acceseze
schema responsabilă pentru acel automatism, fără să mai consume o energie
suplimentară. Pînă şi noua schemă ajunge să fie înmagazinată în acel compartiment
invizibil al minţii.
Majoritatea schemelor sînt scurtături eficiente. Eficienţa lor, în genere, stă în aceea că nu
trebuie să acordăm atenţie schemei pe care o executăm. Ele funcţionează pur şi simplu,
acţionînd asemeni unor hoarde de spiriduşi invizibili, isteţi şi cu resurse nelimitate, care
anticipează orice toană de-a noastră şi fac tot ce este necesar, fără ca noi să ne deranjăm
pentru amănunte.
Dar atunci cînd vine vorba de o categorie anume — schemele care guvernează
obiceiurile noastre emoţionale —, apar probleme. Pe tărîmul emoţiilor, schemele pot fi
utile, însă unele dintre ele pot fi contraproductive sau chiar nocive. În astfel de cazuri,
ajungem să repetăm acelaşi model comportamental, despre care mai tîrziu ne dăm seama
că nu duce nicăieri, dar pe care, pentru moment, părem incapabili să-1 schimbăm. Intr-un
fel, pur şi simplu refuzăm să luăm în considerare altemativa. Astfel de scheme nocive se
potrivesc definiţiei date de călugărul Achan Amaro: „Impulsul obişnuinţei în virtutea
căreia sîntem predispuşi să facem acelaşi lucru din nou, chiar dacă rezultatul e dureros.”
Dintre toate obiceiurile mentale, poate că încărcătura
emoţională cea mai mare o au acele modele conform cărora
gmdim despre noi înşine şi despre ceilalţi, acele modele con-
form cărora ne percepem pe noi şi pe ceilalţi. Aceste scheme
personale colorează şi definesc cel mai intim teritoriu al vie-
ţii
noastre. Cînd aceste lentile din minţile noastre sînt clare şi
f idele, percepia noastră este
aidoma. Dar atunci cînd aceste inodele sînt deformate, apar problemele.
Deprinderea obiceiurilor inimii
Vă amintiţi probabil că atunci cînd aţi învăţat să mergeţi pe bicicletă, la început v-aţi
folosit de roţi ajutătoare. Apoi aţi fost susţinut de cineva pînă cînd în cele din urmă aţi
reuşit să mergeţi singur. Dar detaliile acestor etape sînt probabil vagi in amintirea dvs., şi
doar cîteva amănunte sînt vii, în timp ce restul este neclar, fără să se lege de o anumită zi
sau de un anumit moment, pe care să le ţineţi minte.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre obiceiurile emoţionale. Nu ne naştem cu astfel de
obiceiuri; toate sînt învăţate. nm deprins atît de bine aceste obiceiuri, încît episoadele re-
petate în virtutea cărora le-am dobîndit sînt acum acoperite de ceaţă.
Cineva care a crescut într-o familie în care neînţelegerile ‘iuceau automat la certuri şi
injurii a deprins de timpuriu în viaţă modelul — sau o reacţie la acest model — cum ar fi
teama de astfel de dezacorduri tocmai pentru a evita certurile. c'cmcomitent cu
deprinderea acestui model este asimilat un intreg set de gînduri şi aşteptări automate cu
privire la alte persoane — de exemplu, „Singura cale prin care pot să mă fac nuzit este să
strig”; „Dacă apare o dispută, trebuie să atac înaiiite de a fi atacat.” Şi pentru că probabil
nu ne amintim exact cum ne-am ales cu obiceiurile noastre emoţionale, la fel cum nu ne
mai amintim nici cum am învăţat să mergem pe biciclettS, ele au devenit atit de
familiare, încît ni se par naturale.
Aceste obiceiuri emoţionale sînt atit de bine învăţate, încît (uncţionează fără ca noi să ne
dăm seama şi mare parte din ptiterea lor vine tocmai din faptul că sînt inconştiente. Aşa
cii►n nu avem cunoştinţă de faptul că ele s-au format pe măbură ce căpătau treptat
contururi şi nici nu ne amintim cum N~ face că ele au devenit obiceiurile noastre
preferate, nu ne dtlm seama nici de faptul că au ajuns să ne controleze viaţa.
f:vident că există o mulţime de factori necunoscuti care ne (nlluenţează viaţa emoţională,
inclusiv factorii genetici, cum 11r f i temperamentul. Dar pe noi ne interesează aici
obiceiuri-Ir învăţate — şi faptul că ne putem schimba.
84 Alchimia emoţională Un model al minţii 85
Depistarea tiparelor ascunse
„Tocmai mă întorsesem dintr-o vacanţă şi mă simţeam foarte odihnită, aşa că am sunat-o
pe mama,” îmi spunea o pacientă. „M-a întrebat cum a fost şi am început să-i povestesc.
Dar m-a întrerupt şi a început imediat să vorbească despre ea. Asta m-a enervat. M-am
gîndit că puţin u păsa de mine. Întii m-am întristat, apoi am început să mă înfurii. După
doar cîteva minute ne certam din nou şi fiecare arunca acuzaţii la adresa celeilalte. M-am
înfuriat atît de tare, încît i-am închis telefonul. Nu ştiu de ce se întunplă mereu aşa.”
Atîta timp cît sîntem prinşi în vîrtejul furiei sau al panicii, totul pare confuz, scăpat de
sub control, copleşitor şi imprevizibil. Dar dacă am putea să facem un pas înapoi, să
urmărim derularea unui astfel de episod şi să vedem că el decurge aproape identic cu alte
nenumărate incidente asemănătoare, aşa-numite vîrtejuri emoţionale, am recunoaşte un
tipar ascuns — elementele schemei care stă la baza acelui obicei. Am depista în tot ceea
ce facem şi spunem cu acea ocazie similarităţi legate de elementele care declanşează
această reacţie, în ce priveşte traiectoria ei şi în ce priveşte gîndurile şi sentimentele
implicate.
După mai multe luni de analiză a acestor tipare din viaţa ei, pacienta mea a depistat
similarităti în felul în care gîndeşte, simte şi reacţionează faţă de mama ei în momentele
în care se simte ignorată şi a remarcat că manifestă aceleaşi reacţii şi atunci cînd are
neînţelegeri cu soţul ei. Este vorba de acelaşi tipar, acelaşi obicei emoţional care se
manifestă în ambele relatii, ori de cîte ori are sentimentul că celălalt nu este interesat
decît de propria persoană şi că nu acordă atentie nevoilor sau sentimentelor ei. Acum a
înţeles că totul urmează un traseu bine stabilit, de la gîndurile de început la reacţia
emoţională şi culminînd cu răspunsul ei agresiv, exploziv.
În viaţa emoţională, mare parte din acest haos este cauzat de scheme emoţionale
profunde, de tipare perceptuale şi de reacţii adînc înrădăcinate, care ne determină să
răspundem ° iar şi iar la aceiaşi stimuli printr-o înlănţuire tipică de gînduri, sentimente şi
reacţii neadaptate.
Dacă ne folosim atenţia contemplativă pentru a urmări obiceiurile emoţionale aşa cum se
manifestă ele, dobîndim o
,lltă perspectivă asupra elementelor care se ascund dincolo de
confuzia noastră emoţională. Aşa cum vom vedea cînd vom studia principalele scheme
emoţionale, putem folosi constientizarea şi empatia în cazul acestor tipare.
Schemele creează o realitate proprie — lucrurile par a fi îutr-un anume fel, iar noi ne
găsim sub vraja lor. Dar recunoaşterea acestor tipare ascunse ne ajută să vedem lucrurile
mai aproape de ceea ce sînt de fapt — nu mai sîntem con-,;trînşi de condiţionarea
tiparelor, ci ne bazăm pe o percepţie mai fidelă. Această perspectivă aruncă o lumină
nouă asupra tiuferinţei noastre: recunoscînd modul în care funcţionează ,icel principiu al
schemei, nu ne mai simţim atît de neajutorati, nu mai sîntem victimele aceloraşi vechi
reacţii. Avem un p unct de sprijin, un punct de pornire de unde să începem ,i menajarea
peisajului nostru interior.
PARTEA A DOUA
Lucrurile asa cum
,
ni se înfătisează ele
Obiceiul emotional
Un aforism zen plin de înţelepciune spune aşa: Pentru iubitul ~v, o femeie frumoasă este
o încîntare, / Pentru un călugăr, ea este o Irntatie, / Iar pentru un ţînţar, o masă bună.
Acest aforism ,;pune ceva anume: că felul în care ni se înfăţişează lucrurile (Icpinde de
lentilele sau filtrul prin care le privim. Unele filt re sînt temporare; altele pot dura o
viaţă, dînd naştere unui mod permanent de a vedea realitatea. Cu mult înaintea primului
psiholog modern — de fapt, în secolul al V lea —, învţaţii din Antichitate care au
dezvoltat psihologia budistă
analizat schimbările adesea subtile care au loc de la un moment la altul în mintea noastră,
mintea fiind cea care mo-(Iclează felul în care vedem realitatea. Oamenii sînt uneori
hurprinşi să afle că budismul conţine un întreg sistem de psiluologie — o ştiinţă a minţii
—, care poate fi extrem de util orii ui, nu numai budiştilor. Aceşti primi iniţiaţi au
observat ctS stări mentale diferite se află în competiţie pentru a ocupa roziţia de frunte
într-o ierarhie mereu în schimbare. În vreme ce o stare sau alta urcă în această ierarhie, ea
dă tonul pentru Wtarea noastră generală de spirit, fie că e vorba de mînie, tolernnţă sau
bucurie. O stare mentală poate dura doar un momcnt, pînă cînd o altă stare urcă în topul
ierarhiei mentale, N,Iu poate deveni o dispoziţie permanentă. Dacă o stare se prclungeste
doar cîteva momente şi apoi trece, nu apar probleme. Dar atunci cînd o stare de spirit
devine o dispoziţie (ixată, ea poate ajunge să influenţeze perspectiva noastră geht'rală
asupra lumii. Psihologii budişti din antichitate au obovrvat că oamenii au tendinţa să
capete deprinderi mentale alunci cînd o stare de spirit favorizată ajunge să domine ie-
90 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 91
rarhia noastră mentală. Atunci cînd o anumită stare devine un obicei persistent, ea
influenţează întreaga personalitate a cuiva. Dacă acea stare predominantă este negativă —
agitaţie sau ostilitate, de exemplu ceea ce nu era decît o toană de moment devine un haos
permanent.
Într-un text budist din secolul al V-lea se spune că oamenii care în cea mai mare parte a
timpului sînt mînioşi acţionează într-o manieră tipică, ce oferă indicii despre starea lor
interioară. Poate că fac curat imediat ce simt nevoia, cu nerăbdare sau se plîng mereu de
mîncarea care le este servită sau de cît de inconfortabil este patul lor. Din contră, oamenii
care în general sînt dezamăgiţi vor face curat fără prea multă grijă şi vor accepta orbeşte
aproape orice — mîncarea proastă, un pat inconfortabil — pentru că au prea puţin
discernămînt ca să mai judece.
În măsura în care furia sau dezamăgirea devine o stare de spirit permanentă, ea
modelează realitatea psihologică a persoanei. Dalai Lama vorbeşte despre un astfel de
obicei negativ al minţii ca despre o afecţiune mentală, pe care o defineşte ,,o distorsiune
mentală care tulbură echilibrul minţii'. Afectiunea noastră mentală, observă el, „nu
creează doar tulburări, anxietate sau nefericire, ci, pe termen lung, produce probleme
mai grave.”
Stările mentale de inadaptare
Psihologii budişti din Antichitate identificau stări mentale prielnice şi neprielnice, sau, în
termeni moderni, de adaptare sau de inadaptare. O stare mentală simplă, dar profundă era
identificată în functie de o regulă: se urmărea dacă star
gie, regula modernă de clasificare a unui obicei mental, sau a unei scheme, care poate fi
de adaptare sau de inadaptare, este destul de asemănătoare.
U schemă este o combinaţie puternică de idei Şi sentimente negative. În încercarea de a
evita să cădem în stări mentale conflictuale, deprindem strategii pentru a le eradica.
Aceste strategii ne ajută să facem faţă ameninţării unui atac total al schemei, o criză pe
care încercăm cu disperare să o evităm.
Strategiile schemei prind rădăcini pentru că ele ne-au ajutat într-un fel să ne adaptăm.
Elaborăm aceste scheme deoarece ele au reprezentat la un moment dat o solutie cel puţin
partială pentru o anumită problemă cu care ne-am confruntat timpuriu în viaţă — am
depus eforturi foarte mari pentru a mulţumi un părinte extrem de critic, de exemplu, sau
am devenit excesiv de vorbăreti pentru a uita că nu sîntem luaţi în seamă de ceilalti copii.
Deşi ele au fost utile atunci cînd ni le-am însuşit, acum nu mai funcţionează la fel de
bine.
Orice schemă poate fi considerată o încercare deraiată de
satisface o necesitate vitală: siguranţa, relatia cu ceilalţi, autonomia, competenţa ş.a.m.d.
Atunci cînd aceste nevoi sînt satisfăcute, copilul este mulţumit. Insă atunci cînd aceste
nevoi vitale rămîn nesatisfăcute, se formează scheme.
Fiecare schemă are propria sa amprentă emoţională, o .inume intensitate afectivă,
caracteristică, pe care o resimţim atunci cînd aplicăm acea schemă. De regulă sînt
reproduse sentimentele pe care le-am trăit pe parcursul evenimentelor traumatizante
iniţiale, care au prelungit elaborarea schemei. ln timpul acestor episoade în care repunem
în joc schemele, plonjăm din nou în acea teamă cumplită, ne înfuriem sau că-(Icm pradă
depresiei.
Totuşi, aceste strategii sau obiceiuri emotionale pot avea rîteva calităţi importante. De
exemplu, oamenii care au dezvoltat schema aşa-zis a standardelor severe sînt adesea ex-
trem de disciplinati şi de motivati, dacă nu chiar stăpîniţi de eeea ce fac. Acest lucru le
poate aduce succese foarte mari; r+hortivii de performanţă au, de regulă, întipărită
această srhemă. Tiparul devine totuşi o problemă de inadaptare ntunci cînd se solicită pe
ei atît de mult încît restul vietii lor nre de suferit din acest motiv sau ajung să se
extenueze. Ei au nevoie de un anumit echilibru — să înţeleagă că nu au obli-K;lSia de a
reuşi în proporţie de 120%. Uneori 70 sau 80% e su-Hcient — şi, în plus, au dreptul şi la
o viaţă personală.
Alţi oameni pot suferi de tiparul privatiunii afective. Areştia au în permanenţă
sentimentul că nu se bucură de iuhirr, de atentie sau de îngrijire. În consecinţă, pot
dezvolta
utcrnice abilităti de a empatiza sau de a oferi afectiune, care, ~ sine, sînt caliEăţi
admirabile. Aceste trăsături devin însă
92 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 93
trăsături de inadaptare atunci cînd acea persoană ajunge să fie, în toate relaţiile pe care le
are, excesiv de atentă, căutînd de fapt empatie şi afecţiune.
Astfel de strategii ale schemei sînt soluţii incomplete la dilemele perene ale vieţii, sînF
rnoduri în care ne-am învăţat să rezolvăm problemele care apar mereu, cum ar fi nevoia
de relaţii apropiate sau de iubire. Fiind soluţii parţiale la probleme presante, aceste
strategii de supravieţuire îmblînzesc puţin suferinţa, dar nu rezolvă niciodată problema cu
adevărat.
Paradoxul este că schemele se învîrt în jurul unor nevoi stringente, dar ne împing să
acţionăm şi să gmdim în moduri care împiedică satisfacerea acelor nevoi. Ele se
perpetuează într-un cerc vicios. De exemplu, cineva care resimte privaţiune afectivă şi,
în consecinţă, nevoia de relaţii apropiate şi de tandrele se poate implica la nesfîrşit în
relaţii cu parteneri distanţi şi rezervaţi. Ce anume determină acest comportament
contradictoriu? Speranţa nejustificată că de data aceasta va fi altfel. De data aceasta va
găsi un partener care pare distant (ceea ce e un lucru familiar, obişnuit, de-al casei), dar
care în cele din urmă îi va oferi iubirea şi îngrijirea de care are atîta nevoie.
Schemele de inadaptare duc la soluţii nevrotice. Pe de o parte, aceste soluţii sînt strategii
pentru satisfacerea unor nevoi şi dorinţe omeneşti fundamentale, cum ar fi nevoia de
iubire, de înţelegere, de acceptare. Pe de altă parte, ele sînt contrare propriilor interese,
pentru că sabotează orice încercare. Obiectivele lor sînt constrîngătoare, dar metodele
sînt nepotrivite.
Răspunsurile de inadaptare
În timp ce vizitam o plajă dintr-o rezervaţie naturală, am văzut un şir de şapte răţuşte,
fără raţa-mamă, care ieşeau dintr-un iaz din apropiere şi alergau clătinîndu-se pe plajă
într-un ritm nebun, dezordonat. Ieşiseră din ou doar de cîteva zile şi o urmau cu încredere
pe cea mai mare dintre ele, care părea la fel de pierdută şi de dezorientată ca şi celelalte.
Probabil că la un moment dat au sesizat îngrijorarea noastră, a celor de pe mal, care le
văzuserăm în ce stare erau. Au lipăit împleticindu-se către noi, căutînd pe vreunul pe care
să-1 poată lua drept mamă. Pentru o vreme, s-au oprit asupra
(lnei femeie al cărei păr
blond, cu rădăcinile mai închise la cu-Ioare, avea nuanţa pufului lor şi care le amintea
probabil de propria lor mamă.
Pe cînd îi strîngeam cu grijă într-un prosop de plajă, ca să le dăm drumul din nou în iazul
de lîngă pădure, de unde veniseră, am simţit dintr-o dată cu acuitate panica ce trebuie
fi cuprins în timp ce-şi căutau peste tot mama.
M-am trezit gîndindu-mă la aceia dintre pacienţii mei care ,lveau o teamă putemică de
abandon. Dincolo de nevoia disperată de a fi salvaţi, pe care o resimt mulţi oameni care
suferă de această problemă emoţională, se găseşte o panică atît de acută, încît pare a fi
vorba despre o luptă pentru supravieţuire, de teama de a fi anihilat.
Dar pentru acele biete răţuşte, teama părea acceptabilă, un riSspuns adecvat în faţa
pericolului în care se găseau, pentru r,5 mama lor nu era ca cu ele să le protejeze. Însă în
cazul ce-Ior care suferă de teama de abandon, sentimentele care odiiiioară erau
acceptabile pot reveni, cu toate că în situatia mai nu)uă ele nu mai sînt justificate. Aceasta
rămîne o distincţie justificată: răspunsurile tip schemă s"mt reacţii exagerate, nu reacţii
corecte în situaţii dificile.
Dacă explorăm tiparele emoţionale, trebuie să reţinem că multe dintre reacţiile noastre
emoţionale, dacă nu chiar majori tatea, sînt adecvate situaţiei. Ele devin reacţii de
inadaptare doar atunci cînd ele nu mai sînt potrivite în situaţia dată.
De exemplu, am lucrat la un moment dat cu o pacientă care avea o relaţie cu un bărbat
care o agresa fizic; după ce ea n pus capăt relaţiei, el a ameninţat-o cu o armă. Teama ei
faţă cic el era realistă. Reacţia ei — de a obţine un ordin de restricţie împotriva lui — a
fost perfect justicată. Dar în acelaşi timp,
relaţia ei cu el acţionaseră diverse scheme, în special teama
abandon, care o făcuse să rămînă lîngă el în ciuda agresiunilor suferite. Aceste obiceiuri
sînt diferite de restul repertoriiilui nostru emotional, tocmai în virtutea caracterului lor de
ticadaptare.
Caracterizarea obiceiurilor distructive
Să punem în contrast o schemă emoţională de adaptare cu una de inadaptare. Un copil
care este iubit foarte mult şi bine
94 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 95
îngrijit, de exemplu, va creşte cu o schemă de adaptare foarte bună, pe care psihanalistul
Erik Erikson a numit-o încredere în sine fundamentală. Pe parcursul vieţii, acest om va
avea tendinţa să presupună că oamenii şi universul nu reprezintă nici o ameninţare pentru
el. Va considera că oamenii sînt demni de încredere, cu excepţia cazului în care se
dovedesc nedemni. Oamenii care în genere sînt încrezători îşi fac prieteni mult mai uşor,
pentru că abordează oamenii cu bunăvoinţă, gîndind cele mai bune lucruri despre ei. Din
aceleaşi motive, au tendinţa să aibă relaţii stabile.
În schimb, un copil care este agresat în primii săi ani de viaţă are toate şansele să
dezvolte o puternică schemă de inadaptare: neîncrederea. El va presupune că oamenii nu
sînt de încredere, că nu au intenţia de a-i satisface dorinţele şi se va grăbi să interpreteze
acţiunile lor neutre sau chiar pozitive
ca pe nişte ameninţări sau ca pe o dovadă a faptului că presupunerea sa iniţială era
corectă. În copilărie, acest comportament ar fi o reacţie adecvată de autoprotejare. Însă
adulţii care manifestă această neîncredere generală şi abordează semenii cu suspiciune au
dificultăţi în a lega prietenii şi în a menţine relaţii apropiate. Deoarece ei se grăbesc să
vadă ostilitate sau negativism în faptele oamenilor, cele mai apropiate relaţii ale lor
devin cunpuri de luptă.
Această neîncredere este atitudinea pe care de fapt o au bătăuşii în şcoală: ei interpretează
în mod greşit atitudinea neutră a cuiva, considerînd-o o ameninţare şi atacă, pornind de la
presupunerea falsă că sînt ameninţaţi. O dinamică similară urmează gîndirea acelor soţi
care îşi bat soţiile: ei suferă de o intensă teamă de abandon — se tem că soţia îi va părăsi.
Astfel, soţul îşi creează un radar al suspiciunii care percepe un abandon simbolic în orice
act inofensiv al soţiei, cum ar fi părăsirea camerei de către aceasta atunci cînd are loc o
cear-7 tă. Acel simplu act — şi interpretarea lui greşită un abandorv — trezeşte în soţ
sentimente ca durerea, mînia şi o reacţie vio-, lentă nejustificată. Astfel, schema
neîncrederii generale afectează relaţi.ile cotidiene şi îi împinge pe oameni către un terert
ostil şi primejdios:
Această caracterizare a obiceiurilor emoţionale distructiv este o continuare contemporană
a obiectivului pe care şi 1-a
,isumat savanţii din lumea antică a budismului timpuriu, care
vorbeau de anusayas, sau tendinţele latente ale minţii, care ies la iveală în timpul unor
episoade de tulburare menlală şi emoţională. Psihologii budişti au înţeles că, deşi aceste
lcnd'uiţe nu ne controlează viaţa, potenţialul lor de a deveni .ţrtive le face comparabile cu
un cîmp mental minat. La cea niai mică greşeală, cădem în acest haos emoţional şi în
confur,ic mentală.
În mod similar, psihologii modemi vorbesc despre schennc ca fiind sisteme de
înmagazinare, care conservă elemente rmoţionale specifice învăţate — resentimentul pe
care îl ,ivem atunci cînd considerăm că am fost trataţi nedrept, de excmplu, împreună cu
gama de comportamente corespunză-I ţ re la care am învăţat să fim sensibili, ca şi modul
în care ,mi învăţat să reacţionăm atunci cînd considerăm că sîntem Ir.itaţi astfel. Aceste
sisteme de înmagazinare nu fac doar să cunserve ceea ce am învăţat, ci continuă să
asimileze ceea ce erl>erimentăm în viaţă. Aceste tipare sînt adormite şi aşteap-IA un
moment în care să se întîmple ceva care să readucă în ni inte acea schemă. Apoi,
sentimentele vechi şi răspunsurile Verhi reapar în mod automat.
Fie că se datorează temperamentului, fie unei sincronizări (nvurabile, unii copii se
dovedesc mai rezistenţi decît alţii, depăsind faza timpurie a vieţii aproape fără să fi
dezvoltat nici ® schemă, în vreme ce un altul poate să crească împovărat de o mulţime de
astfel de tipare. Unul dintre motive poate fi ace-
`~ ră, din punct de vedere psihologic, fiecare copil creşte în-*-o familie diferită: de
exemplu, e posibil ca fratele mai mare '$M fi plecat deja de-acasă atunci cînd divorţul
părinţilor face ~11 fratele mai mic că crească fără unul dintre părinţi.
Conflictele interne
tntr-o anumită măsură, schemele noastre reprezintă posi-
Ililif~i la care am renunţat. Abraham Maslow exprimă foarte Kestiv acest lucru: „Dacă
singura cale de a conserva sinele tv de a-i pierde pe ceilalţi, atunci copilul tipic va
renunţa la r.” Unele scheme — si modurile în care am învăţat să reac-
Am la ele — reprezintă modul în care ne-am sacrificat po-(iulul, făcînd un tîrg pentru a
menţine legăturile cu ceilalţi.
96 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 97
Sarcina de a clasifica modelele şi înclinaţiile mentale care ne modelează realitatea zilnică
este o provocare continuă pentru psihologie; David Shapiro, elevul lui Erik Erikson, a
oferit o altă configurare interesantă a acestui teritoriu intim. Concentrîndu-se asupra
obiceiurilor perceptive ale oamenilor, Shapiro a identificat ceea ce el a numit stiluri
nevrotice — modalităţi distincte şi deformate de a percepe şi de a acţiona.
Stilurile teoretizate de Shapiro, o tipologie a schemelor perceptive, reprezintă un fel de
înnoire modernă a listei întocmite de budişti în secolul al V-lea, ce conţinea tipurile
mentale şi tendinţele lor. De exemplu, oamenii despre care Shapiro spune că au un stil
compulsiv se fixează în mod rigid asupra unor detalii şi îşi îndeplinesc cu responsabilitate
obligaţiile, în loc să manifeste spontaneitate sau independenţă; e ca şi cum ar cerceta
permanent cartea cu reguli de viaţă pentru a căpăta instrucţiuni. În schimb, cei care au un
stil isteric reactionează impulsiv la primele impresii, ignorînd detaliile sau chiar faptele;
ei urmăresc o situaţie ca şi cum ar parcurge titlurile din ziare, fără a da atenţie articolelor
care conţin explicaţiile acelor titluri. Iar oamenii cu un stil paranoid privesc lumea cu
suspiciune; ei au o perspectivă asupra vieţii asemănătoare cu o conspiraţie de tip ziar de
scandal, urmărind cu vigilenţă orice indiciu care să le confirme aşteptările.
Astfel de lentile mentale fac lucrurile să ni se înfăţişeze într-o manieră foarte diferită faţă
de ceea ce sînt de fapt, deturnîndu-ne ate,nţia, memoria şi percepţia, astfel încît ele să fie
adecvate predispoziţiei mentale. Atunci cînd lentilele sînt încastrate în perspectiva
noastră intimă asupra sinelui şi asupra celorlalţi, ele nu alterează doar ceea ce vedem, ci
şi întrea-, ga noastră viaţă.
Să luăm un exemplu de schemă de inadaptare în acţiune.
Un bărbat se teme în secret că toate femeile îl vor respinge. Se simte ca un băieţel slab,
lipsit de calităţi, care nu poate obţine dragostea femeii pe care o doreşte şi o idealizează.
Îşi ascunde această temere în spatele unei faţade: aceea a unui bărbat puternic, viril. Sub
această deghizare, el se simte suficient de încrezător pentru a începe o legătură romantică
şi a o cuceri pe femeia pe care o idealizează.
Pe măsură ce relaţia evoluează, ea formulează pretenţii pe , ■ re el le consideră exagerate
— privind loialitatea, timpul şi ilenţia lui. Dar în profunzime, el se simte slab şi lipsit de
ca-I incapabil să corespundă cerinţelor ei. Aşadar, el o reeealuează poate că, la urma
urmei, nu e chiar atît de perfec-~.i Incepe să-i vadă limitele, să fie grosolan cu ea, vrea să
o 1,, i răsească. Ea reacţionează la respingerea lui cu lacrimi, su-I(•rinţă, furie. El se simte
şi mai nepotrivit pentru ea şi, în cele ( 1 i n urmă, pleacă.
După ce o părăseşte, se simte singur. Îşi doreşte o altă re-I.11ie cu o femeie. Dar în secret
se teme că nici o femeie nu îl ~.~ accepta. Se simte din nou ca un băieţel slab, lipsit de
calit;i I i, care nu merită iubirea femeii pe care o doreşte...
Si tot aşa schema acestui bărbat se derulează la nesfîrşit. 1.:I este un specimen analizat
prin eforturile unei echipe de ~ (.rcetători, conduse de dr. Mardi Horowitz, psihiatru la
Univ(.rsity of California. Acest specimen este doar unul dintre r,utrle scoase la lumină în
decursul a mai mulţi ani de cerce-
ri laborioase privind tiparele interpersonale de inadaptare) eiim le numeste dr. F-Iorowitz.
El consideră că aceste tipare de v i.iţ ă sînt rezuţtatul opiniilor deformate pe care oamenii
le au despre sine şi; despre cei care fac parte din viaţa lor — inclurovi cele ale
nefericitului bărbat care se crede un băieţel slab şi 1iptiit de calităţi.
In cazul fiecăruia dintre noi, o schemă favorită — mult pn,a adesea de inadaptare —
reapare iar şi iar în gîndurile şi cuvintele noastre si chiar în visele noastre. Unele dintre
aceste fixaţii sînt o parte atît de importantă a concepţiei genersilr şi a istoriei perSonale a
cuiva, încît acţionează ca nişte pcenarii pe care acea persoană pare predestinată să le
repete tn I()ate relaţiile pe care 1e are. Aceste conflicte interne au cîtt'v.i teme care sînt
traduse în act în cele mai importante rela-{ii ,ile unei persoane.
Anatomia unui conflict intern
I,iecare conflict intern are trei părţi, spune dr. Lester l.uborsky, care, împreună cu echipa
sa de la University of pennsylvania, a identificat aproximativ 30 de fixaţii care apar ~rl
inai frecvent. Fieare conflict presupune o dorinţă sau o
98 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 99
nevoie; un răspuns tipic, pe care persoana respectivă îl anticipează; şi reacţia tipică pe
care o are acea persoană la răspunsul respectiv. Cele mai des întîlnite dorinţe aflate la
baza acestor conflicte interne sînt următoarele trei: vreau să fiu înţeles, să existe empatie
faţă de mine şi să fiu văzut aşa cum sînt; vreau să fiu respectat, apreciat şi tratat în mod
corect; vreau să am o părere bună despre mine, să am încredere în mine.
Astfel de dorinţe sînt, desigur, universale; toată lumea le are. Conflictul apare în urma
contactelor cu ceilalţi, pentru că individul ajunge să se aştepte ca şi viitoarele relatii, în
general, să fie similare. Intr-o schemă de inadaptare, cealaltă persoană pare să se
împotrivească dorinţei sau nevoii persoanei în cauză. De aici rezultă o listă disperată de
răspunsuri anticipate, incluzînd, de exemplu, certitudinea că celălalt va fi insensibil şi
nepăsător faţă de sentimentele mele, că celălalt va profita de mine sau că celălalt mă va
umili.
E de la sine înţeles că un astfel de răspuns va provoca o reacţie de respingere şi
dezamăgire, furie şi resentiment sau un sentiment de zădărnicie şi neputinţă.
Aceste reţete care duc la distrugerea relaţiilor apropiate se formează de timpuriu şi
persistă cu variaţii minore de-a lungul întregii vieţi. Luborsky împrumută o analogie din
literatură: „intriga fanteziei rămîne aceeaşi, deşi caracterele şi situaţiile variază”. Aceste
intrigi sînt atît de puternice, încît aceleaşi episoade se joacă cu prietenii, cu iubiţii, cu
partenerii, cu colegii de serviciu. Ele ajung chiar să dicteze interacţiunile subtile dintre
pacient şi terapeut, pe care psihanaliştii le numesc transfer şi contratransfer, căci
terapeutul joacă rolul simbolic al celuilalt, într-o repunere în scenă a aceleiaşi melodrame
vechi şi familiare.
Forţa cu care o schemă de inadaptare acţionează într-o relaţie apare cu claritate într-un
episod istorisit de o femeie la un seminar, Schema ei profundă o determina să tînjească
după contact afectiv, chiar dacă mereu se temea că nu va avea , parte de el; în consecinţă,
erâ extrem de sensibilă la orice indiciu că ar fi ignorată. „Am venit acasă de la muncă
nerăbdătoare să stabilesc cumva o relaţie cu soţul meu”, spunea ea,
„voiam doar să petrec ceva timp cu el, să ne simţim apropiaţi. Dar cînd am ajuns acasă, el
era în camera de zi, lipit de ecra-
iil televizorului şi urmărind un meci de fotbal, iar hîrtiile pe ( :ire le adusese de la birou
erau împrăştiate peste tot în jurul Iui. Abia dacă m-a observat. Întotdeauna anticipez
faptul că ntă va ignora, că nu îi pasă de mine sau de relaţia noastră, iar .itita s-a confirmat
din nou.”
Reacţia ei repetată era de a se înfuria şi de a se retrage: „nşa că am ieşit val-vîrtej şi m-am
dus la cumpărături. Am lîpsit patru ore, ştiind că asta îl va enerva. evident, atunci cînd am
ajuns acasă am avut o ceartă de proportii. Aşa se întîmplă mereu.”
Obiceiurile tipice de inadaptare
Cînd mă gîndesc la obiceiurile de inadaptare, îmi aminlesc de puzzle-urile pentru copii,
în care contururile unei figuri sînt camuflate într-un desen mai mare. Provocarea consl ă
în a descoperi figura camuflată. La fel, tiparele noastre emoţionale de inadaptare sînt
ascunse de peisajul complex şi c()nfuz al întregii noastre vieţi.
Pentru a lucra cu ele, trebuie mai întîi să le depistăm. Din .icest motiv, este extrem de util
să avem o hartă care să ne dea indicii cu privire la trăsăturile lor cheie. Nu vreau să
simpli-1 ic aceste tipare, dar avem nevoie de un cadru conceptual pentru a deosebi
tiparele în toată această confuzie. Clarificarea este esenţială în procesul de eliberare de
sub stăpînirea nrestor tipare.
După facultate, am studiat cu un psiholog care dezvoltase tin sistem de psihologie
descriptivă pentru clasificarea acestor tipare. Acest sistem şi alte sisteme pe care le-am
studiat nti-au dovedit importanţa unei hărţi sau a unei metode în rcc,rtarea obiceiurilor
noastre de inadaptare.
Apoi, la mijlocul anilor '80, mă aflam într-un cerc de co-Iel;i care făceau studii de caz;
studiile noastre au contribuit la I(teile doctorului Jeffrey Young, care a dezvoltat un
modef .)1 ►+c hemelor de inadaptare. La acea vreme, dr. Young — asociat nl doctorului
Aaron Beck, cel care a elaborat terapiâ , gnitiv ă— urmărea o nouă direcţie de
dezvoltare. Se aventura dinrolo de graniţele tradiţionale ale terapiei cognitive, către acel
Ieritoriu din psihologie acoperit de regulă de terapiile psiho-dinamice de lungă durată:
dorea să îi ajute pe oameni să
100 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 101
îşi modifice obiceiurile emoţionale distructive adînc înrădăcinate, care se perpetuaseră în
viaţa lor de adulţi provenind din experienţele formative din copilărie.
O privire sinceră asupra propriei persoane
Dr. Young continuă să-şi rafineze şi să-şi dezvolte modelul acestor tipare de viaţă
negative (dacă vreţi să aflaţi mai multe despre modelul schemei, pus la punct de el, citiţi
venting Your Life [Reinventaţi-vă viaţa]). De-a lungul activităţii mele de psihoterapeut,
am descoperit că anumite descrieri, bazate pe modelul lui, includ cele mai frecvente
scheme întîlnite la pacienţii mei — ceva asemănător unei liste generice de obiceiuri
mentale de inadaptare.
Pe măsură ce veţi citi aceste descrieri, veţi recunoaşte probabil tipare existente în viaţa
dvs. Această recunoaştere este foarte utilă, dar trebuie echilibrată de o perspectivă mai
largă asupra sănătătii noastre generale. Într-un anumit grad, mulţi dintre noi am deprins
nişte tipare emoţionale de inadaptare de-a lungul vieţii. Dar aşa cum ne aminteşte Jon
Kabat-Zinn, „în noi există mult mai multe lucruri bune decît rele”. Contemplaţia ne oferă
o cale de a intra din nou în contact cu acele lucruri bune fundamentale, chiar atunci cînd
„ceea ce e rău” s-a extins.
O schemă de inadaptare poate fi considerată un fel de ceaţă mentală sau un fel de nor
emoţional. Ele ne pot umbri mintea pentru o vreme, dar cu toate acestea, întunecă numai
temporar claritatea şi deschiderea naturii noastre autentice. Contemplaţia ne ajută să
avem o perspectivă mai largă în timp ce explorăm norii emoţionali. Ea ne asigură un
unghi de vedere mai amplu, astfel încît să vedem întinderea cerului din jurul norilor.
Putem afla mai multe despre aceste tipare fără a le da mai multă forţă, fără a ne lăsa
copleşiţi de ele sau fără a mai fi definiţi în întregime de convingerile limitate pe care
aceste tipare mentale le inoculează.
Dacă vă recunoaşteţi în oricare dintre aceste scheme de inadaptare, nu sînteţi singurul:
mulţi, dacă nu majoritatea dintre noi au fost tnodelaţi astfel, într-o oarecare măsură.
Aceste tipare emoţionale pot fi considerate încercări de a depăşi aspecte dureroase ale
vieţii noastre, de a evita emotiile trauma-
i i /.inte, dezvoltînd strategii de supravieţuire.
Dintr-o nevoie
,igerată de compensaţie, de exemplu, ne implicăm în manrvre care împing schema pînă
la exces, aceasta fiind o mo-(I.Ilitate de a ne asigura că schema nu ne va lăsa baltă. Dacă
o ev i tăm, e ca şi cum ne-am furişa pe lîngă ea pentru a nu o a~tiva. Atunci cînd
aplicarea unor astfel de strategii este înrununată de succes, suferinţa noastră este pentru
moment ,itenuată.
Diversele strategii sugerează faptul că aceeaşi schemă se Iioate manifesta în maniere
diferite în comportamentele a doi 0,irneni diferiţi. De fapt, chiar fraţii care au crescut în
acelaşi nuediu emoţional pot adopta stiluri diferite de a face faţă si-Iuaţiei în care, să
zicem, au pierdut un părinte în urma unui ~livorţ, a abandonului sau a morţii.
Un copil poate adopta o strategie de compensare împinsă
extrem, devenind foarte dependent şi căutînd siguranţa în relatiile de mai tîrziu; altul
poate avea o atitudine de evitare, încercînd să nu se ataşeze de alţii, ca nu cumva şi
aceştia să-1 p;5răsească şi să-1 facă să sufere, aşa cum i s-a întîmplat în copilărie. În
ambele cazuri, strategiile sînt elaborate ca modalita li de a evita retrăirea sentimentului
insuportabil de a fi nhandonat.
Motivul pentru care cineva alege un stil de :->upravieţuire,
vreme ce altcineva optează pentru un alt stil nu este clar. În nele cazuri, poate fi vorba de
diferenţa de temperament; în ultele, de alegerea inconştientă a modelului, care poate fi un
piS rinte sau un frate.
Vă sfătuiesc să daţi dovadă de compasiune atunci cînd în-1reprindeţi această călătorie
interioară. Este nevoie de curaj lentru a privi cu sinceritate în acel compartiment secret al
minţii noastre. Fiţi îngăduitori cu voi înşivă.
Amintiti-vă, de asemenea, că fiecare strategie de supravieriire este, într-un fel, o soluţie
utilă la o problemă întîlnită în viaţă. Toate au, sau au avut la un moment dat, aspecte atră-
};iStoare. Dar de regulă, solutiile care au funcţionat destul de hine pentru început odată
cu timpul s-au împietrit, au îngheţat, au fost aplicate iar şi iar, ajungînd să nu mai
funcţioneze ,ltît de bine.
102 Alchimia emofională Obiceiul emoţional 103
Datorită variaţiilor strategiilor de supravieţuire, o schemă dată se poate manifesta diferit,
în funcţie de abordarea pe care cineva o consideră eficientă. În descrierile tiparelor sche-
melor din acest capitol şi din capitolul următor, voi menţiona unele dintre modurile tipice
în care se manifestă aceste strategii, astfel încît să vă fie uşor să le recunoaşteţi în
propriul dvs. comportament. Dar reţineţi că fiecare dintre noi e unic, astfel încît e posibil
ca descrierile date să nu se potrivească perfect tiparelor dvs.
Scoaterea la lumină a acestor tipare ascunse aduce un aer de schimbare, ca redecorarea
unui pod vechi al minţii. Dar aşa cum se întunplă şi cu vechiturile prăfuite din trecutul
nostru, pe care le găsim în pod, de unele ne vine greu să ne despărţim, chiar dacă nu ne
mai sînt de nici un folos. Uneori, preferăm să închidem uşa de la pod şi să amînăm
confruntarea cu acele tipare pentru o altă zi — sau să nu ne confruntăm deloc cu ele. Dar
dacă alegeţi momentul prezent pentru confruntare, atunci această călătorie interioară vă
oferă şansa de a vă trăi viaţa în mod autentic, şi nu aşa cum o vedeţi prin lentilele
deformante ale obiceiurilor emoţionale.
Abandonul ,,Aveam 3 sau 4 ani atunci cînd tatăl meu, care mă adora, a suferit un atac de
cord, îşi aminteşte o pacientă de-a mea. Fratele meu, care avea 7 ani, plîngea, iar atunci
cînd 1-am întrebat ce s-a întîmplat, mi-a spus că tatăl nostru a murit. Din acel moment,
m-am simţit singură. Mama mea era întotdeauna prea ocupată cu casa şi cu serviciul; m-
am simţit abandonată şi de ea. De atunci, întotdeauna am simţit nevoia de a avea
siguranţa că cei din viaţa mea nu mă vor părăsi. Chiar şi acum, de cîte ori ei fac ceva care
poate semăna cu un abandon — nu mă sună imediat sau întîrzie la o întîlnire — mă simt
rănită şi apoi mă întristez. Uneori, vreau pur şi simplu să renunţ la relaţie, chiar dacă în
realitate nu e nimic în neregulă:'
La originea fricii de abandon stă teama permanentă că oamenii ne vor lăsa singuri. Acest
tipar poate avea rădăcinile într-o experienţă reală din copilărie, cînd am fost părăsiţi de
către un părinte care a murit, de exemplu, sau care a plecat după divorţ.
Dar abandonul nu trebuie să fie neapărat real; un aban-,Ion simbolic, precum mutarea
dintr-un loc în altul sau faptul ,Ic a avea un părinte instabil, pe care nu se poate conta sau
are este distant din punct de vedere afectiv, poate avea ace-Iaşi impact emoţional. Un
părinte care nu-i este de ajutor co-I>ilului, care nu are grijă de copil în mod constant, care
este Imprevizibil sau alcoolic, care uneori este bine dispus şi alteori furios şi
înspăimîntător poate de asemenea să provoace .Iceastă teamă de abandon.
Pentru oamenii cu această schemă, posibilitatea de a rămîne singuri trezeşte o tristeţe
profundă şi un sentiment de izo-Iare. Teama şi panica ce rezultă sînt emoţii tipice ale
tiparului .lbandonului.
Reacţia automată a unui copil mic în faţa temerii că un personaj-cheie din viaţa lui îl va
părăsi este, bineînţeles, ,Iceea de a se agăţa mai puternic de acea persoană. Acest impnls
este natural pentru un copil. Dacă mai tîrziu continuă
se agaţe în acelaşi fel sau caută în mod constant reasigur'Sri că cineva va rămîne lîngă el
sau că va fi dependent de el, iiu face decît să creeze un antidot imaginar pentru teama de
abandon. Un astfel de obicei se formează de timpuriu; de regulă, la început impulsul de a
se agăţa este o adaptare pozilivă, o cale prin care copilul îşi calmează temerile, căutînd o
reasigurare care să-1 aline şi să-i confirme faptul că lucrurile titau la fel.
Dar această atitudine de a te agăţa va fi deplasată atunci cînd, în viaţa adultă, aceeaşi
teamă va apărea iar şi iar în re-Inţiile cele mai apropiate. Strategia de compensare
împinsă la extrem în abandon poate duce la un ataşament anxios; pertioana va avea
nevoie de o reasigurare constantă că relaţia este stabilă şi sigură. Dar această nevoie
constantă de reasigurare poate deveni uneori o profeţie care se împlineşte singură,
alungînd partenerul.
Cineva şi-a format o schemă a abandonului poate ajunge un fel de paznic al relaţiei,
îngrijorîndu-se că, dacă barca se va rl;Stina măcar puţin, partenerul îl va abandona în
favoarea ,iltcuiva. O strategie de evitare poate determina o astfel de pu•rsoană să facă un
compromis, acceptînd o relaţie nocivă — tot din teama că partenerul va pleca. Sau se
poate adapta, pă-
104 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 105
răsind relatia înaintea celuilalt — o altă cale de a evita teama de abandon.
Pentru a evita sentimentele trezite de singurătate, cineva care are schema abandonului
poate fi într-o continuă urmărire pentru a identifica următorul partener de care să se
agaţe, încercînd totdeauna să se protejeze de groaza de a fi singur. Această disperare îl
face să insiste prea mult încă de la începutul relaţiei, căutmd nebuneşte să petreacă
fiecare moment cu celălalt sau să se mute împreună atunci cînd partenerul nu este încă
dispus pentru astfel de angajamente. În acelaşi timp, această persoană este extrem de
sensibilă la orice semn că celălalt ar putea să o părăsească şi este mereu gata să aducă o
acuzaţie născută din gelozie, invocînd o altă iubire a celuilalt.
Această schemă face ca persoana să se fixeze asupra unor semne conform cărora celălalt
va pleca, deformîndu-le astfel încît ele să sugereze faptul că relaţia lor s-a încheiat. O
astfel de persoană este extrem de supărată atunci cînd trebuie să se separe chiar şi pentru
o scurtă perioadă de timp de partener, atunci cînd, de exemplu, acesta trebuie să plece
pentru o zi într-o călătorie de afaceri. Schema declansează o frică ce susţine că
partenerul nu se va mai întoarce niciodată — este o frică primară, la fel de puternică
precum cea a unui sugar.
Sentimentele trezite de o despărţire temporară sau de încheierea unei relaţii apropiate
într-o persoană care şi-a format schema abandonului sînt mult mai puternice decît cele pe
care le-ar avea alţi oameni. Posibilitatea abandonului poate declanşa o panică foarte
acută, similară cu teama resimtită de un copil care s-a pierdut de părinţi într-un parc de
distracţii.
Dacă recunoaşteţi acest tipar în comportamentul dvs., aceasta vă va putea ajuta să
înţelegeţi faptul că e posibil să fiţi singur şi mulţumit în acelaşi timp, în loc să vă simţiţi
izolat şi disperat. Veţi înţelege aceasta pe măsură ce veţi analiza gîndurile care vă
alimentează teama de abandon. Oamenu care resimt frica de abandon trebuie să înţeleagă
că se vor descurca şi singuri, că au resursele inteme pentru a-şi satisface singuri
necesităţile şi că nu li se va întunpla nimic rău dacă cineva îi va părăsi. Pentru a vă
vindeca, este bine să acordaţi o atenţie deosebită sentimentelor ce pot fi declanşate chiar
şi de un abandon simbolic — sensibilitatea exagerată faţă de sepa-
rare sau de ideea de a
fi părăsit, ataşarea disperată de alţi oameni, groaza de a fi izolat, astfel încît să depistaţi
această schernă în momentul în care ea se manifestă. Vă veţi putea vindeca dacă veţi
înfrunta teama de abandon si vă veţi schimba în mod activ tiparele comportamentale în
relaţiile dvs., dar şi dacă veţi găsi un partener stabil. Pe parcursul vindecării, este
important să învăţaţi să credeţi că nu veţi fi abandonat.
Privaţiunea Una dintre pacientele mele, fiica unor părinţi alcoolici, se simţea de regulă
ignorată atunci cînd era copil. „Mesajul pe care 1-am primit în copilărie”, spunea ea, „
este acela că atunci cînd spui ce vrei nimeni nu te aude şi nici măcar nu vrea să fie lîngă
tine. Din acest motiv mi-e greu
spun ce vreau în căsnicia mea. Mă simt foarte vulnerabilă uri de cîte ori vorbesc despre
nevoile mele afective.”
„Nevoile mele nu vor fi satisfăcute” — acest enunţ rezumă convingerea intimă
presupusă de schema privaţiunii. Această problemă apare deseori în copilărie, atunci cînd
unul di ntre părinţi sau ambii sînt atît de preocupaţi de propria lor persoană — de munca
lor, de propria nefericire, de o probleil~ă precum alcoolismul sau de o altă activitate
constantă —, îiicît pur şi simplu nu remarcă sau par a nu fi prea interesaţi (Ie nevoile
afective ale copilului lor. La vîrsta adultă, schema p rivaţiunii îi face pe oameni să fie
hipersensibili la orice semn c.i nu ar fi băgaţi în seamă sau că nu sînt ajutaţi, în special în
relaţiile lor cele mai apropiate. Adesea, semnele de acest fel
chiar activa schema privaţiunii.
Sentimentele profunde trezite de schema privaţiunii sînt tristeţea şi deznădejdea, care se
nasc din convingerea unei persoane că nu va fi niciodată înţeleasă sau luată în seamă. ('
Iiiar dacă sînt adulti, cei care manifestă această schemă se siint ca nişte copii neglijaţi,
înfuriindu-se adesea din cauza fnptului că nevoile lor sînt ignorate. Furia ascunde, de
fapt, rir,ntimentele de însingurare şi tristeţe.
Rădăcinile tiparului privatiunii din copilărie pot fi variate.
itru unii, privaţiunea poate fi generată de lipsa de hrană,
ci11dură sau afecţiune. Alţii nu au avut parte de înţelegere
p~ ntru că nimeni nu a încercat să le înţeleagă sentimentele, să
(r asculte cu adevărat grijile şi temerile sau să le acorde o
106 Alchimia emotională Obiceiul emoţional 107
atenţie necondiţionată. În unele cazuri, a fost vorba pur şi simplu de absenţa unei
îndrumări sau a unor sfaturi de care copilul avea nevoie.
Strategiile schemei privaţiunii sînt numeroase. O pacientă, de exemplu, devine furioasă
şi ranchiunoasă şi acuză pe oricine o face să se simtă ignorată. Însă din cauza atitudinii ei
de a pretinde prea mult, familiei îi vine greu să încerce să-i înţeleagă sentimentele.
Un alt pacient care-şi formase schema privaţiunii era extrem de amabil, făcîndu-le
oamenilor favoruri, chiar dacă asta însemna să se întrerupă din activităţile lui. Dar în
ciuda cercului larg de prieteni apropiaţi pe care îi avea, se simţea mereu jignit, pentru că
aproape nimeni nu depunea eforturi pentru a fi la fel de atent şi de amabil cu el. Dacă
avea nevoie de ceva, se întrista pentru că nimeni nu remarca acest fapt şi nu venea să-1
ajute — deşi doar el îşi cunoştea problemele. Era ca şi cum s-ar fi aşteptat ca oamenii să
îi citească gîndurile şi să simtă ce probleme avea el fără a se lăsa păcăliţi de expresia pe
care el o afişa şi conform căreia totul era în regulă.
Prima pacientă era prea insistentă în încercarea ei de a face ca nevoile să-i fie satisfăcute,
în timp ce al doilea era prea ascuns. Aceeaşi schemă, răspunsuri diferite — dar cu acelaşi
rezultat: dezamăgirea.
Oricît de multe ar face oamenii pentru cei care suferă din cauza privaţiunii, niciodată nu
va părea să fie suficient, aşa încît cei suferinzi de fapt îi alungă pe oameni cu pretenţiile
lor constante. Uneori, ei cred că ceilalţi ar trebui să le simtă nevoile, fără să li se
vorbească despre acestea. Sau pot deveni excesiv de îngăduitori cu sine, cheltuind mult
mai mult decît îşi pot permite pentru propriile nevoi sau mîncînd mai mult decît au
nevoie, într-o încercare de a-şi oferi singuri îngrijirea după care tînjesc. Însă nici una
dintre aceste solutii nu le satisface adevărata nevoie, aceea de afecţiune.
În schimb, mulţi copii care sînt crescuţi de părinţi neglijenţi învaţă, ca şi cel de-al doilea
pacient al naeu, să fie asemeni părintelui atent pe care nu 1-au avut — ei devin nişte mici
adulţi precoce, comportmdu-se uneori cu părintele indiferent ca un „părinte” bun. Aceşti
copii învaţă de timpuriu
dacă vor să aibă parte de îngrijire, ei sînt cei care trebuie •:;i şi-o asigure.
În vreme ce această strategie îi ajută să ajungă adulţi, obit ciul pe care 1-au deprins, acela
de a fi întotdeauna cel care .ure grijă de toate, le creează probleme. De exemplu, cel care .
ire în mod constant grijă de nevoile celuilalt rareori îşi va (Iczvălui propriile nevoi. Dar
cei în cauză se simt vinovaţi imediat ce li se pare că nu fac destul, oricît de mult ar face în
i t,alitate. Ei îşi doresc cu disperare să aibă parte de atenţie în .lreeaşi măsură în care o
acordă, dar de teamă că nu o vor primi dacă îşi vor mărturisi dorinţele; ei au veşnic o
mască de Inmă dispoziţie şi par mereu plini de energie.
Par să se descurce atît de bine, încît nu au nevoie de ninicni care să se îngrijească de ei.
Oamenii nu văd nici un mo-1i v pentru care să se îngrijoreze în legătură cu o persoană
atît Ie echilibrată. De multe ori, oamenii cu schema privaţiunii îşi .lIeg meserii în care să
poată fi de ajutor — muncă socială, .isistenţă medicală, psihoterapie. Cînd un astfel de
ajutor este motivat de schemă, el poate avea rezultate dezastruoase, mai .iIes dacă acea
persoană depune eforturi atît de mari, încît se epuizează.
O variantă a strategiei de evitare în cazul schemei privaţiunii poate fi observată la aceia
care se protejează ca să nu stifere intr-o relatie ţinîndu-i pe ceilalţi la o oarecare distanţă.
nceşti oameni sînt distanţi într-o relaţie şi nu îşi dezvăluie niciodată adevăratele
sentimente sau nevoi, din teama că oricum nu vor fi satisfăcute. Acest tipar, învăţat ca
strategie de ahărare în copilărie, îi protejează pe oameni de retrăirea suferintei îndurate
atunci cînd nevoile nu le-au fost satisfăcute.
Lentilele deformante ale schemei privatiunii se fixează usupra semnelor neglijării. Din
acest motiv, ei se simt dezam'Sgiţi la cel mai mic semn că nu au fost luaţi în seamă de că-
lre cineva, care, de altfel, este destul de atent; el ignoră toate tIovezile numeroase, care
atestă că celălalt este sensibil la nevoile lor. Această distorsiune dă naştere unui lanţ de
dezamă-};iri cronice într-o relaţie.
Dacă recunoaşteţi această schemă a privaţiunii şi în comportamentul dvs., este bine să
încercaţi să aflaţi în ce fel rela-(iilc vă sînt modelate de nevoia de afecţiune.
Contemplaţia,
108 Alchimia emoţională Obiceiul emotional 109
vom vedea, oferă un instrument puternic pentru conştientizarea acestei scheme, astfel
încît ea să nu mai acţioneze ca o călăuză invizibilă. Deşi vi se pare că cei din jur vă
privează de anumite lucruri, trebuie să fiţi capabil să primiţi dragostea şi atenţia pe care
de fapt ei sînt gata să le ofere — dacă li se dă ocazia. Trebuie să vă conştientizaţi tendinţa
de a deforma interpretarea dată acţiunilor celorlalţi — de exemplu, dacă aveţi impresia că
oamenii se aşteaptă să faceţi mereu ceva pentru ei, trebuie să învăţaţi să nu mai gîndiţi
astfel şi să vedeţi dacă nu cumva oamenii se bucură să se afle în compania dvs. fără să
aştepte ceva. Din punct de vedere emoţional, e posibil să simţiţi nevoia de a jeli, de a fi
trist pentru că nu aţi primit îngrijirea sau atenţia cuvenite atunci cînd eraţi copil. Puteţi de
asemenea să vă schimbaţi comportamentul — de exemplu, puteţi începe să le comunicaţi
celorlalţi care sînt nevoile dvs. în mod clar şi adecvat sau puteţi căuta parteneri de viaţă
care să aibă o anumită disponibilitate afectivă.
Subjugarea „Mama mea era extrem de dominatoare”, mi-a spus o femeie la un seminar. „
Ea lua toate deciziile în locul meu, chiar şi atunci cînd eram adolescentă. Eu nu aveam
nici un cuvînt de spus. Ea îmi alegea pantofii, hainele, fără să mă întrebe vreodată ce-mi
place. Totul trebuia să fie cum spune ea. Acum, în relaţiile mele, nu pot niciodată să
spun ce vreau. Pur şi simplu accept ceea ce vrea celălalt.”
Tiparul subjugării este axat pe sentimentul că nevoile tale nu sînt niciodată prioritare într-
o relaţie. Celălalt conduce întotdeauna. Convingerea intimă aflată la baza subjugării este
următoarea: „Intotdeauna e aşa cum vrei tu, nu cum vreau eu.”
Deşi oamenii care şi-au însuşit acest tipar renunţă uşor, ei acumulează un resentiment
care se transformă în furie — sentimente ce caracterizează această schemă. Reprimarea
lor generează de asemenea frustrare, care devine apoi mînie.
Această schemă îşi are de obicei originea într-o copilărie dominată de părinţi autoritari,
care nu-i acordă copilului nici un drept de apel. Impunerea autorităţii părinteşti depăşeşte
cu mult cadrul necesar limitelor şi regulilor formulate de părinţi, ignorînd complet nevoia
de autonomie a copilului. Impunerea unei autorităţi abso ute poate varia de la violenţă şi
ameninţări
.
I)înă la o dominaţie mai subtilă, prin priviri dezaprobatoare, '.everitate sau folosirea unui
anumit ton al vocii la cea mai mică ntenţie a copilului de a-şi impune voinţa proprie.
Copiii care cresc într-o astfel de atmosferă învaţă de tim-Iiuriu că sentimentele şi nevoile
lor sînt invizibile sau că nu ţ (intează, că celălalt ajunge mereu să îşi impună voinţa. Ei în-
v,iţă să fie neputincioşi şi neajutoraţi faţă de propriile dorin-(e şi preferinţe. In relaţiile de
mai tîrziu, ca adulţi, e posibil să w atît de obişnuiti ca celălalt să dicteze, încît pierd
contactul ( ceea ce vor de fapt; dacă li se cere să decidă în ce priveşte restaurantul la care
urmează să meargă sau filmul pe care să-1 vadă, nu pot alege. Altcineva trebuie să ia
deciziile.
ln cazul părinţilor care sînt prea autoritari sau dominatori, I),Isivitatea — strategia evitării
— e o soluţie deoarece astfel (~~pilul poate scăpa de teama că va primi apostrofări, că va
fi 1 uedepsit sau criticat. Fiind un „băiat bun' sau „o fată bună”, ,1rcşti copii îşi menţin
secrete preferinţele şi dorinţele sau rlliar le reprimă, pentru a avea cît de cît pace în casă.
Cînd nr(sst tipar este preluat în viaţa de adult, aceşti oameni aborilează relaţiile cu
dorinţa expresă de a-1 mulţumi pe celălalt. lt,imenii subjugaţi pot ajunge să opteze pentru
cariere aleşe de părinţii lor, să se supună cerinţelor unui partener dominalur, renunţmd în
grabă la dorinţele lor de copii. Dar în spate-1v ,iparentei acceptări se ascunde
resentimentul. Furia şi mî-
declanşate de sentimentul de a fi prins în capcană sau de p 11'i avea autonomie sînt tipice
pentru oamenii care şi-au forhi,it schema subjugării.
Reacţiile la subjugare sînt variate. Unii oameni se revoltă ,I dau de necaz, în special în
copilărie şi în adolescenţă, astfel v11 părinţii lor autoritari se văd nevoiţi să depună
eforturi şi m,ii mari pentru a-i domina. Aceşti rebeli pot deveni spirite liluere, reactionînd
de îndată la cea mai mică tentativă a cuiva de domina sau contestind autorităţile.
O altă strategie a subjugării ia forma refuzului ataşamenf u I iii; astfel persoana în cauză
evită acordurile care ar putea să o Incă să se simtă prinsă în capcană sau dominată.
Oamenii eore optează pentru această abordare se pot feri chiar şi de an-
njiiinente minore, cum ar fi stabilirea unei ore de întîlnire. ~p1u1 de a fi obligaţi sâ'fad
ceva în virtutea unui anumit
110 Alchimia emoţională Obiceiul ernoţional 111
acord le dă sentimentul că sînt prinşi în cursă. Iar acest gen de subjugare simbolică evocă
sentimente vechi şi insuportabile.
O altă cale de adaptare este supunerea. Astfel de oameni ajung să nu-şi mai cunoască
bine propriile preferinţe, opinii şi chiar propria identitate. Obiectivul lor principal este să-
i mulţumească pe ceilalţi, în vreme ce îşi ignoră propriile dorinţe şi nevoi. Ei pot adopta
un comportament de supunere faţă de parteneri puternici şi autoritari. Deşi pot protesta
ori pentru că se simt prinşi în cursă, cel puţin se simt în siguranţă într-o relaţie atît de
familiară.
Această predispoziţie de a-i mulţumi pe ceilalţi poate fi scăpată de sub control: aceşti
oameni sînt incapabili să impună limite în ce priveşte ceea ce se aşteaptă de la ei şi
sfirşesc prin a face mult mai mult decît partea lor de muncă sau fac prea multe pentru
alţii. Ei pierd din vedere ceea ce vor şi uită să ceară partea lor de drepturi.
E posibil să aveţi şi dvs. tiparul subjugării dacă, de exemplu, vă gîndiţi că sînteţi tolerant
şi flexibil, dar rareori vă sustineti opiniile, preferinţele sau nevoile în relaţiile apropiate.
Yn ciuda aparentei dezinvolturi, vă simţiţi folosit sau dominat şi credeţi că oamenii
profită de dvs. E de înţeles că vă înfuriati adesea şi sînteţi plin de resentimente, dar nu vă
exprimaţi niciodată nemulţumirile. E posibil însă să vă răzbunaţi în mod indirect pe
oameni, am"mînd lucrurile, nerespectînd termenele-limită
sau prin întirzieri repetate.
Dacă recunoaşteti la dvs. schema subjugării, vă recomand să conştientizaţi resentimentele
şi furia provocate de faptul de a fi dominat. Trebuie să vă exprimaţi propriile dorinţe şi
nevoi. Contemplaţia poate fi un instrument util în depistarea reacţiilor automate, a furiei
şi a gîndurilor declanşate de teama de a nu fi dominat din nou.
Neîncrederea Mary mi se pare un exemplu clasic pentru modul în care funcţionează
schema neîncrederii. Deşi nu am întîlnit-o niciodată personal, am citit despre ea în ziar:
apărea într-un articol despre femeile care au fost agresate în copilărie. Mary a fost unul
dintre cei 11 copii născuţi de o mamă alcoolică şi a suportat primul abuz sexual cînd era
încă în şcoala primară, agresorul fiind o rudă care a pipăit-o în
mai multe rînduri şi a
ameninţat-o că o va bate dacă va spune ceva. Ea şi surorile ei, temîndu-se de alte abuzuri,
dormeau una lîngă alta, ca să se protejeze. Cînd, în cele din urmă, i-a povestit mamei ei,
aceasta a expediat-o cu următoarea replică: „Mai mult ca sigur că nu asta era intenţia lui.”
Acum, după mai mulţi ani, neîncrederea ameninţă să-i otrăvească relaţia. Deşi Mary
poate fi fermecătoare şi plină de viaţă, ea poate deveni repede suspicioasă şi ostilă la cel
mai mic semn de trădare. Spune cu candoare: „Sînt de-a dreptul paranoică!” A pierdut o
mulţime de slujbe pentru că s-a certat cu colegii sau cu şefii ei din cauza unor jigniri
minore, la care a reacţionat disproporţionat. Iar acum neîncrederea se insinuează în relaţia
cu prietenul ei: dacă îl aude mergînd noaptea prin casă, fuge către camera unde doarme
fetiţa ei, pentru a se asigura că aceasta nu a fost atinsă.
Această schemă este caracterizată tocmai de o suspiciune exagerată; convingerea intimă
este aceea că nu poţi avea încredere în oameni. Iar caracteristica emoţională o reprezintă
predispozitia acestor persoane de a se înfuria, furia lor puiînd atinge cote maxime.
Oamenii care au deprins acest tipar sînt în permanenţă vigilenţi în relaţiile lor, temîndu-se
că ceilalţi oameni vor profita într-un fel sau altul de ei sau că îi vor I răda. Pentru că sînt
atît de precauţi şi atît de predispuşi să se ,ştepte la tot ce-i mai rău, le este greu să se
apropie de ceilalţi sau să fie deschişi. In mod paradoxal, unii oameni la care este prezentă
schema neîncrederii au tendinţa să lege relaţii care să le confirme cele mai negre temeri,
alegînd parteneri care intr-adevăr se poartă urît.
Adesea schema neîncrederii are la origine un abuz sau un a It gen de tratament
necorespunzător, suportat de cineva în rnpilărie. Abuzul poate fi de natură fizică, afectivă
sau sexuilă. Atunci cînd e vorba de un abuz fizic, părinţii pot crede, în mod eronat, că nu
fac decît să-1 disciplineze pe copil, ,,spre I)inele lui'. Ei nu văd nimic rău în pedepsele
severe. Dacă .ihuzul este de natură afectivă, el poate lua forma unor cuvin-1e extrem de
critice, de înjositoare şi de dure sau a trecerilor ncaşteptate de la blîndeţea seducătoare la
respingerea bruta-1;1, totală, creînd astfel o confuzie teribilă.
112 Alchimia emoţională Obiceiul emofional 113
Dacă abuzul este de natură sexuală, de foarte multe ori se poate face vinovat de abuz un
văr, un unchi sau un prieten de familie — o persoană pe care victima o cunoaşte şi în care
are ° încredere. Impactul emotional este enorm: apar sentimente de trădare profundă,
teamă, ruşine şi furie. Cînd abuzul este ţinut secret sau negat, sentimentul de a fi fost
trădat sporeşte. De regulă, cu cît abuzul a avut loc mai de timpuriu şi cu cît s-a repetat
mai des, cu atît schema neîncrederii este mai puternică.
Schema neîncrederii diferă de majoritatea celorlalte scheme prin aceea că aici părintele
sau cel care comite abuzul provoacă în mod intenţionat suferinţă şi este aspru cu bună
ştiinţă. Pentru că în viaţa acelui copil au avut loc evenimente îngrozitoare, neîncrederea
poate fi o reactie de adaptare în faţa unei ameninţări reale. Din moment ce oamenii
importanţi din viaţa cuiva nu prezintă încredere, un radar social al suspiciunii devine o
necesitate pentru supravieţuire. Problemele apar mai tîrziu în viaţă, cînd suspiciunea
erodează relaţii benefice, cu oameni care nu merită să fie priviti prin lentilele
neîncrederii.
Această schemă poate duce la formarea a numeroase tipare. De exemplu, cineva care
priveşte pe toată lumea cu suspiciune poate evita orice relaţie bazată pe încredere. Sau
poate, pentru început, să îl idealizeze pe celălalt ca pe un protector sau ca pe un prieten de
nădejde, iar apoi să izbucnească în faţa unei aparente trădări şi să se întoarcă împotriva
celuilalt. Într-o altă variantă, e posibil ca această persoană să recreeze situaţia originară
din copilărie: se poate lăsa antrenată în relaţi.i care să devină abuzive.
O persoană care a suferit un abuz poate să devină la rîndul ei un agresor, făcînd ca
abuzul să se perpetueze. (Din fericire, destul de puţini copii agresaţi devin agresori la
vîrsta adultă.)
Schema neîncrederii se poate manifesta şi în forme mai subtile. De exemplu, ea poate lua
forma convingerii puternice că oamenii au motive ascunse — că, de exemplu, doresc? să-
ţi devină prieteni pentru că vor ceva de la tine. Din acest motiv, cineva poate evita
închegarea unor noi relaţii.
Dacă priviţi viaţa prin lentilele deformante ale schemei neîncrederii, relaţiile vi se vor
părea ca un teren periculos, în
( are oamenii ticluiesc în secret să vă rănească sau să se
folo-,:ească de dvs. Ori de cîte ori cineva face un gest frumos, pro-I)abil că presupuneţi în
mod automat că are un motiv ascuns
că vrea să vă manipuleze, de exemplu. Suspiciunea dvs. p()ate deforma lucrurile pe care
oamenii le fac sau le spun, .rtitfel încît ele să pară a fi nişte trădări. Aveţi sentimentul că i
rebuie să fiţi vigilent ca să descoperiţi orice înşelătorie, gîn-(lindu-vă că oamenii vor să
vă facă rău. Deşi aceste suspiciuni pot apărea pe parcursul oricărei relaţii, ele sînt mai
profunde
mai persistente cînd e vorba de cei apropiaţi.
Dacă recunoaşteti în comportamentul dvs. schema neînrrederii, aveţi nevoie să construiţi
relaţii în care să puteţi avea i) încredere autentică în celălalt. Aţi putea să vă adresati unui
Irrapeut specializat în abuzuri; odată ce vă veti simţi în sigur,nţă cu terapeutul,
tratamentul va implica trecerea în revis-I a amintirilor legate de abuzul originar şi
exprimarea furiei pc care v-o trezeşte agresorul — un pas esenţial pentru vintIccarea
afectivă. Contemplaţia vă poate ajuta să conştientir.aţi tendinţa de a fi suspicios sau de a
vă aştepta la o trădare. I'rrteţi contracara apoi această tendinţă pentru a avea mai nrultă
încredere într-o relatie, atunci cînd e cazul. Progresul va apărea atunci cînd veţi hotărî să
nu mai toleraţi abuzul (1 i n tr-o relaţie sau cînd vă veti împotrivi atractiei pe care o re-
sirnţiţi faţă de un partener abuziv.
Imposibilitatea de a fi iubit Această schemă este caraclcrizată de presupunerea automată
că „nu sînt demn de iubire”. La originea acestei scheme stă convingerea acelei persoarre
că ea este lipsită de calităţi, că dacă cineva ar cunoaşte-o cu odevărat şi-ar da seama că
are anumite lipsuri — de fapt, tineori această schemă se numeste schema deficientei.
Pentru Terri, acest tipar s-a manifestat în toate relatiile pe rare le-a avut, ea simţindu-se
mereu vulnerabilă şi neliniştită. 'lerri regăseşte originile acestui sentiment în faptul că
tatăl ei a părăsit-o pe mama ei pentru o altă femeie: ,,Mesajul pe care rri 1-am recepţionat
a fost acela că sînt nedemnă de iubire, din mument ce, ca femeie, m-am identificat
puternic cu mama mca, care fusese respinsă. Presupunerea mea a fost aceea că blf rbaţii
ajung să descopere că femeile sînt lipsite de o calita-
114 Alchimia emoţională Obiceiul emoţional 115
te esenţială şi, în consecinţă, le e uşor să se dispenseze de ele. Am rămas cu o teamă
permanentă că bărbaţii îmi vor descoperi defectele, că nu sînt suficient de bună."
Ruşinea şi umilinţa sînt cele mai însemnate sentimente în schema deficienţei.
Sentimentul de a fi lipsit de calităţi şi nedemn de a fi iubit este adesea insuflat de părinţii
excesiv de . critici, care-şi insultă şi-şi umilesc copiii. Un mesaj constant de dezaprobare
din partea părinţilor —„Nu eşti suficient de buri' — umple lumea mică a copilului,
întipărindu-se în propria lui imagine de sine. Nu e nevoie ca mesajul să fie transmis în
cuvinte; copiii înţeleg expresiile nonverbale de dezgust şi dispreţ — cum ar fi sprîncenele
arcuite sau tonul sarcastic. Iar acel mesaj nu are nici o legătură cu calităţile reale ale
copilului sau cu valoarea sa reală — pur şi simplu e vorba de ceea ce a fost învăţat să
creadă despre sine.
Pentru a face faţă unor mesaje atît de înjositoare, unii copii ajung să fie atît de blazaţi,
încît pur şi simplu le acceptă. Un astfel de copil capitulează, construindu-şi o imagine de
sine conform căreia nu este suficient de bun. Un alt copil poate afişa o atitudine de
bravadă, de îndrăzneală, care ascunde de fapt sentimentul de inferioritate.
Atunci cînd slăbiciunile noastre sînt dezvăluite în faţa tuturor sau atunci cînd ne temem
că s-ar putea întunpla acest lucru, ne cuprinde ruşinea. In cazul oamenilor cu această
schemă, defectele lor sînt bine camuflate; ei cred că de îndată ce cineva îi va cunoaşte
mai bine, defectele vor ieşi la lumină şi ei vor fi respinşi.
E posibil ca ei să se privească cu acelaşi dispreţ cu care îi priveau părinţii lor. În relaţiile
de mai tîrziu, cei care şi-au format această schemă sînt, aşa cum este de aşteptat,
îngrijorati ca nu cumva acest defect interior să fie dezvăluit: „Dacă mă vor cunoaşte cu
adevărat, nu mă vor mai plăcea.”
Oamenii cu această schemă manifestă două tipare de bază în comportamentul lor. Unii
capitulează în faţa sentimentului că sînt lipsiti de valoare. Nu au încredere în sine şi sînt
bîntuiţi de convingerea că un anume aspect al personalităţii lor îi face să nu fie acceptaţi.
Din acest motiv se ascund, nu îşi dezvăluie prea mult gîndurile şi sentimentele, devenind
greu de cunoscut. Sau se angajează într-o relaţie trăind terorizati
de gîndul că la un
moment dat vor fi respinşi. Le este în continuare frică să se dezvăluie prea mult,
considerînd că vor fi intîmpinaţi cu critici sau dispreţ. Rezultatul poate fi o personalitate
goală, falsă, construită astfel încît să ascundă de restul lumii sentimentul că sînt lipsiţi de
valoare.
Alţii îşi ascund acest sentiment în spatele bravadei şi al aroganţei, care îi face să pară
mult mai încrezători în sine decît sînt de fapt. Ei compensează acest sentiment de
deficienţă făcînd eforturi suplimentare pentru a cîştiga admiraţia celorlalţi. Uneori,
dobîndesc recunoaşterea publică, în parte pentru a atenua acest sentiment intim că sînt
necorespunzători.
Sentimentul că eşti nedemn de iubire poate da naştere anumitor probleme în relaţiile
apropiate. Din moment ce intimitatea şi apropierea implică riscul de a a-ţi dezvălui slăbi-
ciunile, oamenii cu această schernă se pot proteja prin relaţii cu oameni distanţi. Dacă
aveţi această schemă, probabil că vă vine greu să fiţi sincer şi deschis într-o relaţie şi să
credeţi în .icelaşi timp că partenerul dvs. vă iubeşte aşa cum sînteţi.
Dacă această schemă vi se pare cunoscută, o puteţi corect~ prin a renunţa să vă mai
gîndiţi întruna la greşelile pe care le faceţi şi la îndoielile cu privire la propria persoană;
înfruntîndu-le, veţi avea o imagine mult mai realistă asupra calitătilor personale. Indiciile
schemei deficienţei sînt mai subtile, iar în acest caz contemplaţia poate fi extrem de utilă
în depistarea lor. Indiciile clasice ale faptului că reacţiile dvs. sînt motivate de
sentimentul că nu sînteţi suficient de bun pot inclucie o tristeţe profundă, pe care o
resimtiţi de cîte ori sînteţi e;ingur, alături de convingerea că nimeni nu vrea să fie împre-
ună cu dvs.; un altul ar putea fi acela că vă coborîţi în ochii celorlalţi sau pur şi simplu în
ochii dvs. Va trebui să învăţaţi htt vă schimbaţi comportamentul — de exemplu, învătind
să aveţi încredere în faptul că cei dragi vă cunosc şi vă iubesc ntia cum sînteţi.
Puteti recunoaşte unul sau altul — sau chiar mai multe — d intre aceste tipare în viaţa
dvs. E natural ca atunci cînd citim tit.spre problemele noastre să le exagerăm puţin, ca şi
sentimcntele care le însoţesc. Este important să vă înţelegeţi reactiile emoţionale şi să
empatizaţi cu acea parte a sinelui care ncceptă existenţa schemei. Voi intra în mai multe
detalii asu-
116 Alchimia emoţională
pra acestei probleme la sfîrşitul capitolului următor, după ce încheia expunerea celorlalte
scheme principale.
DACĂ VREŢI SĂ VĂ CONŞTIENTIZAŢI MAI BINE
SCHEMELE
Încercaţi să depistaţi şi să exploraţi momentele în care schemele sînt active.
Atunci cînd sînteţi foarte supărat, preocupat de emotii persistente sau cînd acţionaţi
impulsiv şi în mod nepotrivit, urmaţi aceşti paşi.
1. Conştientizaţi ceea ce se întîmplă. Încercati să nu treceţi cu vederea sau să vă alungaţi
din minte acele gînduri, trecînd la altceva. În schimb, folosiţi momentul pentru a practica
metoda contemplaţiei, fie atunci cînd sentimentele au atins apogeul, fie mai tîrziu, cînd
vă daţi seama că s-a întîmplat ceva important. Recunoaşteti faptul că sînteţi preocupat
sau că reacţionaţi exagerat, ori că aţi spus sau aţi făcut ceva nepotrivit.
2. Fiţi deschis în faţa sentimentelor. Folosiţi-vă de conştientizarea contemplativă pentru
a explora sentimentele generate de un episodul anume, sentimente pe care acum le resim-
ţiţi cel mai puternic. Schemele sînt însotite de anumite sentimente distinctive: abandonul
provoacă angoasă, neîncrederea atrage după sine furie, privaţiunea poate fi însoţită de o
tristeţe profundă. Ce simţiţi acum? Aţi trăit sentimente similare pe parcursul unor
episoade trecute?
3. Observaţi-vă gîndurile. Ce gîndiţi.? Ce părere aveţi despre ' ceea ce s-a întunplat,
despre ceea ce aţi făcut sau aţi spus? În ce fel gîndurile dvs. încearcă să justifice ceea ce
aţi făcut?
4. De ce anume vă aminteşte situaţia dată? Aţi trăit episoade similare cu acesta? Vă
aduce aminte de evenimente sau de sentimente trăite în primii ani de viaţă?
5. Căutaţi un tipar. Puteţi observa o continuitate în comparaţie cu alte ocazii în care aţi
avut reacţii similare? Se aseamănă tiparul general cu una dintre schemele despre care
tocmai ati citit? Dacă nu, reţineţi acest tipar şi comparaţi-1 cu schemele despre care veţi
citi în capitolul următor.
Ruperea lanţului
În New England, există o zicală: „Dacă nu-ţi place vremea, mai aşteaptă cinci minute.”
Îmi doream să călăresc pe calul meu, Bodhi, dar tot amînam din diverse motive. Apoi,
într-o dimineaţă superbă de primăvară timpurie, unul dintre gîndurile cu care m-am trezit
a fost: „Azi o să călăresc!” Am coborît să-mi beau cafeaua, am meditat şi apoi am stat
confortabil pe verandă, cu uşile deschise, bucurîndu-mă de prospeţimea aerului şi de
lumina caldă a soarelui, filtrată printre plante. M-am trezit că meditam la ceea ce
budismul numeşte lanţul dependenţei — adică modul în care gîndurile şi dorinţele
noastre duc la acţiune. Am remarcat cît de uşor era să te laşi cucerit de vremea frumoasă
şi cum acest lucru genera dorinţa de a ieşi afară, de a te bucura de acea zi călărind. Apoi a
apărut un nor cenuşiu, întunecînd soarele pentru o vreme. Nu era unul dintre acei norişori
delicaţi pe care abia îi observi, ci un nor greoi şi întunecat de furtună, unul dintre aceia
care se tîrăsc atît de des pe la baza pădurii, exact atunci cînd aşteptăm o zi caldă şi
însorită. Odată cu apariţia norului acesta neprietenos, am remarcat o schimbare radicală
în dispoziţia mea. De îndată ce aerul proaspăt s-a transformat într-o adiere umedă şi
răcoroasă şi am auzit vîntul şuierînd, am observat cum se stirnesc tot felul de sentimente
dezagreabile în mine şi cum îmi trec prin minte gînduri potrivnice: „Poate că va fi prea
frig ca să călăresc”, „Poate că va ploua şi îmi va uda şaua”, „Oricum am de scris în
dimineaţa asta.”
Apoi, norii cenuşii au început să se împrăştie; razele calde de lumină au început să se
reverse peste plante, readucîndu-le din nou strălucirea. Am încercat din nou să-mi
imaginez ace-
Ruperea lanţului 183
leaşi raze calde de lumină căzînd peste mine şi calul meu, făcîndu-mă să mă bucur de
minunata privelişte a florilor de primăvară. Gindindu-mă la toate acestea, intenţia mea a
revenit: „E o zi minunată pentru călărie.” Şi am fugit să-mi iau cizmele de călărie.
Aşa se întîmplă lucrurile şi în viaţă. Această înlănţuire strînsă de sentimente, dorinţe şi
acţiuni ne menţine captivi în ciclul conditionărilor. Intr-o clipă, fără să ştim cum,
acţionăm — în virtutea unui gînd trecător, a unui capriciu, sub imperiul plăcerii sau al
neplăcerii.
Repetarea unui obicei emoţional nociv are un preţ evident. Una dintre intuiţiile
magnifice ale lui Buddha a fost aceea că verigile lanţului dintre sentiment, dorinţă şi
acţiune oferă calea către eliberarea de succesiunea nesfîrsită a obiceiurilor şi de
condiţionare — fiind un fel de uşă secretă către libertate.
Ruperea lanţului obiceiurilor
Lanţul dependenţei este un concept central în psihologia budistă: Această importantă
analiză efectuată asupra minţii umane se traduce într-un principiu simplu: felul în care se
formează şi sînt susţinute tiparele uzuale. În plus, deţine secretul eliberării de aceste
obiceiuri distructive.
Lanţul simbolizează secvenţele principale cauză-efect din minte într-un mod care oferă o
paralelă remarcabilă cu ştiinţa cognitivă modernă. Primele verigi din lanţ se formează
atunci cînd simţurile sesizează ceva — o imagine, un sunet, un gust. O verigă duce la o
alta: senzatia duce la asociere, care duce la sentiment. Sentimentele noastre, atunci cînd
sînt agreabile, dau naştere unor dorinţe mai mari şi, apoi, ne conduc la agăţarea de acea
experienţă. Datorită faptului că ne agăţăm, ajungem să acţionăm — de regulă, urmărind
mai multă plăcere sau urmărind să punem capăt suferinţei.
Călugărul budist Achan Amaro descrie modul în care un sentiment se poate transforma
într-o dorinţă — o„aspiraţie egosită" — şi cum acea dorinţă duce apoi la fixare sau la
agăţare şi, deci, la acţiune. „Dacă apare vreun interes, mintea se agaţă de el”, spune
Achan Amaro. ,,Vedem ceva care ne face să ne gîndim: «Ce frumos e!», iar apoi ochiul e
atras şi îşi spu-
184 Alchimia emoţională Ruperea lanţului 185
ne: «Nu m-ar deranja să am unul dintre aceste lucruri», după care atracţia sporeşte pînă la
fixare: «Ei bine, mi-ar plăcea într-adevăr să am lucrul ăsta, este foarte frumos.» Apoi
survine decizia de a acţiona cu scopul de a dobîndi acel lucru: «Tot nu se uită nimeni...»"
Apoi, spune Amaro, apare euforia de a obţine ceea ce vrem, care ne duce „către un punct
de unde nu ne mai putem întoarce — atunci cînd, de exemplu, ajungem să înţelegem că:
«Vai, nu aveam voie să iau lucrul acesta care nu-mi aparţine», dar nu mai putem da
înapoi. Odată ce un eveniment s-a petrecut, trebuie să suportăm întreaga viaţă urmările
lui, oricare ar fi acestea” — chiar dacă asta înseamnă suferinţă, tristeţe şi disperare.
Cercetătorii din domeniul ştiinţelor cognitive au observat, din analizele efectuate asupra
modului de funcţionare a minţii, aproximativ aceeaşi desfăşurare a evenimentelor. Ei au
constatat că senzaţia duce la cogniţie — înţelegerea a ceea ce simţim — şi la sentimente,
care reprezintă reacţia noastră emoţională. La rîndul lor, aceste gînduri şi sentimente se
traduc în intenţii şi planuri de acţiune.
Neurologia oferă, prin cercetările sale, o paralelă la un alt nivel în ce priveşte modul de
procesare a informaţiilor de către creier. Neurologia afirmă că, ori de cîte ori simţim
ceva, informaţia circulă imediat de la ochi sau ureche la talamus, care este o staţie de
transmisie ce traduce undele fizice brute în limbajul creierului. De aici, informaţia este
trimisă la neocortex, creierul analitic, dar şi la centrul amigdalian, magazia care
depozitează amintirile emoţionale negative, cum ar fi, de exemplu, lucrurile de care ne
temem. Dacă centrul amigdalian recunoaşte un stimul emoţional potenţial, similar unui
alt stimul faţă de care în trecut am reacţionat cu intensitate, ea eliberează un flux
emotional şi recomandă o acţiune adecvată.
Schemele noastre sînt un fel de sistem de supraveghere prin care trebuie să treacă orice ni
se întunplă, în genul sistemelor de verificare de la un aeroport. Aceste tipare emoţionale
ne spionează viaţa, fiind mereu în alertă faţă de orice le atrage atenţia, faţă de orice le
reaminteşte de teamă sau furie sau de evenimentele care le-au modelat. Dacă o schemă
depistează o similaritate, ea declanşează imediat reacţia învăţa-
tă: sîntem copleşiţi de
teamă sau furie, vrem să fugim, să ne luptăm, să încremenim, să intrăm în panică, pentru
că ne simţim neajutoraţi şi trataţi nedrept. Oricare ar fi tiparul emoţional, el se derulează
la nesfirsit.
Centrul amigdalian funcţionează ca un rezervor pentru repertoriul nostru de obiceiuri
emoţionale negative, inclusiv schemele noastre. Toate temerile noastre puternice, de
abandon, de eşec, de a fi respinşi, de a nu fi iubiţi, se ascund ca nişte demoni, gata să se
ridice şi să atace fără să ne prevină.
Declanşarea schemei
Pe parcursul evoluţiei speciei, circuitele nucleului amigdalian au fost esenţiale pentru
supravieţuire în caz de pericol, pentru că ele declanşau o reacţie instantanee, care sporea
şansele de a evita pericolul. Chiar şi astăzi creierul nostru este proiectat în aşa fel încît să
promoveze reacţia centrului amigdalian ca şi cum individul respectiv s-ar afla într-un
pericol iminent, chiar şi atunci cînd nu prea există dovezi în acest sens. Principiul care
functionează în acest caz se pare că este acela conform căruia e mai bine să fii în
siguranţă decît să-ţi pară rău mai apoi.
Dar aşa putem ajunge ne pară rău de altceva: nucleul amigdalian face ca schemele
noastre să acţioneze ca un trăgaci, gata să ne împingă către o reacţie emoţională ale cărei
temeiuri sînt adesea îndoielnice. O schemă poate declanşa o reacţie chiar sub influenţa
unor stimuli minori — pînă şi un stimul care reprezintă un simbol subtil al unei
ameninţări poate atrage după sine un torent de îngrijorări. O pacientă mi-a spus, de
exemplu, că e cuprinsă de furie ori de cîte ori se trezeşte noaptea din cauza sforăitului
soţului ei: sforăitul lui îi activează schema privaţiunii. „Am sentimentul că pur şi simplu
nu îi pasă că am şi eu nevoie de un somn liniştit. Din punct de vedere raţional, ştiu că nu
se poate abţine, dar asta aproape că nu contează. Pur şi simplu sînt convinsă că nu-i pasă
de nevoile mele.”
Nu contează că reacţia ei este ilogică. Nu uitaţi că logica zonei emoţionale a creierului se
întemeiază pe ceea ce Freud a numit procese primare, conform cărora simpla asemănare
sau similaritate simbolică dintre două lucruri este suficientă
186 Alchimia emoţională Ruperea lanţului 187
pentru ca ele să fie considerate identice, în genul unei holograme, partea dînd socoteală
de întreg. Acest lucru se traduce prin aceea că o situaţie care ne aminteşte doar vag de
situaţia care a creat un tipar emotional poate acţiona ca un trăgaci.
De exemplu, cu cîţiva ani în urmă, am fost solicitată pentru a-mi face datoria de jurat.
Întrebarea la care trebuie să răspunzi atunci cînd eşti convocat la un juriu este
următoarea: „Există vreun motiv pentru care credeţi că nu sînteţi potrivit pentru calitatea
de jurat?” Am scris că un prieten bun a fost arestat pe nedrept acum cîţiva ani, ceea ce m-
a făcut să mă îndoiesc de corectitudinea universală a sistemului de justiţie.
După zece minute, mi s-a spus, mie şi altor persoane, că putem pleca.
Reacţia mea a fost un acces ciudat de uşurare, dar şi de paranoia. Din punct de vedere
rational, ştiam că probabil fusesem selectată la întunplare printre cei care urmau să plece
acasă. Dar nu m-am putut împiedica să nu mă simt dată la o parte; aveam sentimentul
insuportabil că fusesem etichetată ca «inadecvată» pentru a face parte dintr-un juriu din
cauza răspunsului meu. Am început să-mi amintesc de nenumăratele ocazii cu care eu şi
familia mea ne mutaserăm atunci cînd eram mică şi de faptul că de atîtea ori fusesem un
nou venit în clasă, simţindu-mă exclusă şi negăsindu-mi locul. Pe cînd părăseam
încăperea, eram din nou copilul nou-venit, tînjind după acceptarea în cercurile celorlalţi
copii, care se ştiau între ei de ani de zile.
Alegerea crucială
Tiparele noastre emoţionale se fixează atunci cînd o anumită secvenţă se repetă, de la
senzatie ajungîndu-se la sentiment, la agăţare şi la actiune. Senzatiile neplăcute pe care le
avem atunci cînd este declanşată o schemă — de exemplu, teama de abandon pe care o
resimţim atunci cînd cineva drag pare să se retragă sau să ne respingă — ne determină să
încercăm să ne calmăm temerile prin actiuni cum ar fi, de pildă, retragerea noastră, dar
care în acelaşi timp vrea să însemne şi impunerea unor represalii.
În psihologia budistă, un astfel de tipar este înţeles în termenii unei secvenţe cauză-efect:
un stimul (respingerea) de-
clanşează un sentiment specific (teama), care la rîndul lui ca-
nalizează către o anumită acţiune (retragerea). Ştiinţele cognitive înţeleg tiparele aproape
în aceiaşi termeni. Din perspectiva neurologiei, tiparul emoţional este stocat în nucleul
amigdalian şi în prelungirile acestuia printr-o retea de circuite; cu cît situatia se repetă
mai mult, cu atit modelul tipic de reactie devine mai puternic.
Forţa unor astfel de tipare creează un fel de inerţie mentală — termenii clasici sînt „lene'
şi „apatie.” Cu cît tiparul devine mai puternic, cu atît ne este mai greu să ieşim de pe
traseul stabilit de el. Creierul alege calea uşoară, urmînd acelaşi traseu de la senzaţie la
sentiment şi apoi la acţiune, iar şi iar, făcîndu-ne prizonierii propriei minţi, incapabili să
ne eliberăm.
Dar lanţul dependenţei conţine şi cheia cu care ne putem elibera de tipare. Această cheie
poate fi găsită în veriga care leagă sentimentul de acţiune: în felul cum reactionăm din
punct de vedere afectiv faţă de experienţele noastre şi ce facem în continuare. Momentul
acesta este vital: el ne oferă posibilitatea unei alegeri fundamentale.
„În timpul unei şedinţe de meditatie am avut nişte gînduri negre”, mi-a spus o pacientă. „
Aveam sentimentul că între mine şi prietenul meu s-a instalat o anumită rezervă; aveam
convingerea puternică asupra faptului că ceva s-a schimbat şi că acest lucru ne va afecta
relaţia. El se afla într-o călătorie şi nu prea ţinusem legătura. Imediat după ce mi-a trecut
prin cap gîndul acesta negru, m-a copleşit teama mea de abandon. Aşa că am remarcat
pur şi simplu aparitia acelui sentiment. M-au cuprins sentimente de tristeţe — teamă şi
durere legate de pierdere. M-am hotărit să urmăresc cu atenţie acele sentimente.
Lacrimile au început să-mi curgă uşor, iar eu nu m-am împotrivit. Apoi sentimentele au
început să scadă în intensitate.
După ce mi-am încheiat meditaţia, mi-am văzut de treburile zilnice, însă după o vreme,
teama şi tristeţea au revenit. Am contemplat din nou sentimentele şi gîndul că ne vom
despărţi şi că voi fi singură. Am hotărît că trebuia să accept orice se petrecea în mine,
chiar dacă era un proces trist. Sentimentele au pălit din nou, dar au rămas oarecum
prezente la periferia zonei conştiente.
188 Alchimia emofională Ruperea lanţului 189
Am luat decizia de a întrerupe blocajul mental şi de a face ceva revigorant, aşa că am
făcut cîteva exerciţii fizice rapide. Apoi am făcut curat în birou. Făcînd asta, am simţit
cum îmi recapăt energia. După scurt timp, am simţit cum mă eliberez puţin de tristeţea
aceea difuză — am simţit cum strmsoarea schemei slăbeşte. Greutatea de pe suflet se mai
dusese.
Acum nu mai eram atît de îngrijorată cu privire la legătura noastră. Eram dispusă să
accept relaţia aşa cum decurgea ea. Mi-am dat seama că dacă aş fi acţionat din teamă, aşa
cum făcusem de obicei, aveam tendinţa să caut cu prea multă înfrigurare compania
prietenului meu — lucru care ştiam că 1-ar fi deranjat şi, de fapt, 1-ar fi îndepărtat. Era
mult mai bine să las lucrurile aşa cum erau, fără să mă agăţ de el cu îngrijorare.
Am înteles că relaţia noastră era într-un fel ca una dintre acele lumînări trucate, din care
avusese şi o prietenă de-a mea pe tortul de la ziva ei de naştere: oricît de mult suflai în ea,
se aprindea din nou. Ştiam, în adîncul inimii, că la fel era şi relaţia cu prietenul meu:
chiar dacă uneori legătura dintre noi părea fragilă, întotdeauna îşi recăpăta intensitatea."
Capacitatea pacientei mele de a-şi contempla temerile, urmărind cum tiparul
abandonului se manifestă şi apoi păleşte este un exemplu pentru întreruperea lanţului
dependenţei. Avem la dispoziţie posibilitatea de alegere: să acţionăm conform
impulsurilor şi emoţiilor sau să ne urmărim sentimentele şi gîndurile cum apar şi dipar
ca nişte baloane de săpun.
Chiar dacă luăm hotărirea de a acţiona — adică de a ne agăţa atunci cînd ne temem de
abandon —, e mai bine să aşteptăm pînă ce sentimentul că avem o nevoie disperată de ce-
lălalt trece. După aceea, avem la dispoziţie mai multe opţiuni şi sîntem mai flexibili.
Dacă putem urmări acele sentimente fără să le dăm curs, atunci slăbim şi mai mult veriga
dintre sentiment şi impulsul de a acţiona.
Sfertul de secundă magic
Benjamin Libet, neurochirurg, a făcut o descoperire impresionantă privind forţa de a
rupe lanţul şi care arată de ce contemplaţia este o metodă atît de puternică pentru a arunca
lumină asupra vieţii afective. Deoarece creierul nu are terminaţii nervoase — şi, deci, nu
simte durerea — şi pentru că un
neurochirurg trebuie să se asigure că nu operează din
greşeală într-o zonă nepotrivită din creier, în timpul operaţiei pacienţii nu sînt anesteziaţi
total, ci sînt treji şi conştienti. Astfel, ei pot să vorbească sau să mişte o parte a corpului,
pentru ca medicul chirurg să se asigure că totul e în regulă.
Pentru a trage foloase din această oportunitate extraordinară, dr. Libet a făcut un
experiment simplu: le-a cerut pacienţilor să mişte un deget în timpul operaţiei. A folosit
un ceas ingenios, cu fineţe de miimi de secundă în măsurarea timpului, astfel încît
pacienţii puteau fi monitorizaţi cu o precizie extrem de mare. Pacienţii au putut preciza
exact momentul în care au devenit conştienţi de impulsul de a mişca degetul.
Între timp, dr. Libet monitoriza activitatea electrică din acea parte a creierului
pacientului, responsabilă cu mişcarea degetului. Astfel, el a putut sesiza momentul în
care creierul îşi începea activitatea care avea să culmineze cu mişcarea degetului. Pe
scurt, a putut să separe momentul intenţiei de a mişca degetul de momentul conştientizării
acelei intenţii, ca şi de momentul acţiunii propriu-zise.
Acest experiment a dus la descoperirea remarcabilă că acea parte a creierului care
coordona mişcarea îşi începea activitatea cu un sfert de secundă înainte ca oamenii să
devină conştienţi de intenţia de a-şi mişca degetul. Cu alte cuvinte, creierul începe să
activeze un impuls înainte ca intenţia de a-i da curs să devină conştientă.
Libet a constatat că după ce un individ devine conştient de intenţia de a se mişca, mai
există un sfert de secundă înainte de mişcarea propriu-zisă. Această pauză este crucială:
este momentul în care dispunem de puterea de a ne urma impulsul sau de a ne opune. S-
ar putea spune că aici, în acest sfert de secundă, rezidă voinţa. Această pauză ne oferă
şansa de a rupe lanţul, în loc să ne urmăm orbeşte impulsurile.
Intr-o succesiune automată, negîndită, impulsul de a acţiona se transformă în acţiune,
fără să aibă loc vreun calcul conştient care să evalueze dorinţa noastră de a da curs acelui
impuls. La originea oricărei emoţii se află nevoia de a acţiona; impulsul este inerent
emoţiei. Iar cel mai adesea punem în practică aceste impulsuri afective fără să ne gîndim:
sim-
190 Alchimia emoţională Ruperea lanţului 191
ţim şi acţionăm în consecinţă, fără să mai facem o pauză pentru a reflecta. Furia se
transformă în izbucniri; teama în retragere; suferinţa în lacrimi.
Aici, contemplaţia îşi arată puterile eliberatoare în ceea ce priveşte emoţiile: ea ne ajută
să conştientizăm în mod activ ceea ce altfel ar rămîne doar tipare afective automate, ea
interpune o conştientizare reflexivă între impulsul emoţional şi acţiune. Iar acest fapt
sparge lanţul obiceiurilor emoţionale.
Puterea de a nu acţiona
Contemplaţia ne ajută să acoperim prăpastia dintre intenţie şi acţiune şi să ne folosim de
dreptul de veto pentru a rupe lanţul obiceiurilor. Ceea ce de regulă este un lanţ invizibil
de succesiuni automate, în virtutea căruia funcţionăm în viaţă, ajunge să fie scos la
lumină, conştientizat şi dintr-o dată avem şansa de alege acolo unde credeam că nu poate
exista alegere. Nu mai trebuie să ne urmăm impulsul de a actiona: putem spune pur şi
simplu „nu.”
Cel mai elementar exemplu pentru felul în care contemplaţia ne dă puterea de a nu
acţiona în virtutea unui impuls este o mîncărime: dacă nu ne gîndim la ea, ne scărpinăm
în mod automat. Dar dacă devenim conştienţi de impuls înainte de a-i da curs, avem la
dispoziţie opţiunea de a nu ne scărpina — şi dacă, de exemplu, avem o iritaţie, decizia de
a nu ne scărpina este înţeleaptă. La fel stau lucrurile şi cu emoţiile.
Dacă sîntem în stare să sesizăm impulsurile generate de temerile noastre — de abandon şi
de separare, de excludere, de catastrofe şi de nu fi iubit — avem la dispoziţie aceeaşi op-
ţiune de a nu le da curs. Urmărind aceste impulsuri în contemplaţie, putem remarca
primul gînd automat care se află în spatele impulsului de a acţiona. Iar asta ne dă
libertatea să rupem pe loc lanţul reacţiilor negîndite.
In loc să ne lăsăm pradă unei reacţii emoţionale — să spu-
nem, furiei —, contemplaţia ne îndeamnă să conştientizăm
relatia dintre starea noastră de spirit şi ceea ce percepem. Nu
mai sîntem dominaţi de furie şi de toate gîndurile şi emoţiile
care o însoţesc, ci doar înţelegem că ceea ce simţim este furie.
Dacă ne detaşăm de conţinut — de detaliile evenimentu-
lui care ne-a înfuriat şi ale represaliilor la care vom trece — şi
ne lărgim perspectiva pentru a cuprinde întregul proces, ajungem să vedem că e vorba de
furie. Putem constata gîndurile care o însoţesc, putem observa cu fineţe amestecul diver-
selor sentimente pe care le adunăm laolaltă sub eticheta mai cupri.lzătoare de „furie” şi
putem sesiza în trupul nostru impulsul de a acţiona — încleştarea pumnilor, încruntarea
sprîncenelor, încordarea din gît.
Dar nu sîntem obligaţi să ne manifestăm furia. Acum avem libertatea de a reacţiona sau
de a nu reacţiona. Însă deşi nu e nevoie să vă exteriorizaţi furia, nu trebuie să o supri-
maţi. Atunci cînd nu vrem să ştim sau nu acceptăm că sîntem furioşi, avem o atitudine
diferită de aceea în care ne reprimăm sentimentele.
Prin intermediul contemplaţiei, furia se impune în forţă constiintei. Stim că sîntem foarte
furiosi. Vrem chiar să strigăm la cineva şi ne dăm seama de acest lucru. Avem muşchii
gîtului încordaţi şi prin cap ne trec numai gînduri ostile. Cu alte cuvinte, trăim furia cu
oricît de multă intensitate, în toate detaliile — deci este opusul reprimării.
Astfel, nu suprimaţi furia, dar nici nu acţionaţi în virtutea ei. Acum aveţi libertatea de a
formula un răspuns mai rafinat. Poate că simţiţi nevoia să vorbiţi răspicat, pentru a pune
în evidenţă o nedreptate sau să cereţi să fiţi tratat cu corectitudine şi consideraţie. Dar
dacă o faceţi în stare de contemplaţie şi nu cu furie, reacţia dvs. are mai multe şanse să
dea rezultate. Sînteţi mai capabil să reparaţi situaţia, să vă faceţi auzit sau să luaţi
hotărîrea care vă avantajează de fapt, nu doar să aveţi un impact emoţional asupra
celuilalt.
Puteţi transforma furia dintr-o emoţie distructivă în energie constructivă. Am auzit odată
că Dalai Lama spune că atunci cînd ne transformăm în mod constructiv furia, cîşti-I;ăm
claritate în ce priveşte obiectivele noastre şi energie ca să Ie putem duce la îndeplinire.
Modificarea contemplativă
Ori de cîte ori reacţia noastră în faţa unei situaţii cu încărcătură emoţională are la bază un
obicei adînc înrădăcinat, ea ne limitează libertatea de alegere. Chiar dacă reacţia tipică s-
a dovedit contrară propriilor interese, ducînd la obţinerea unui
192 Alchimia emoţională Ruperea lanţului 193
rezultat opus celui dorit, sîntem condamnaţi să o repetăm dacă nu sesizăm momentul în
care e pe cale să pună stăpînire pe noi şi să ne dicteze încă o dată cum să ne comportăm.
Această putere o putem dobîndi dacă optăm pentru o conştientizare contemplativă.
În această ipostază, tot ceea ce trebuie să faceli este să lăsati gîndurile şi sentimentele să
vină şi să treacă de la sine, în vreme ce le observaţi cu o atentie constantă. Nici nu
reactionati la ele, nici nu le judecaţi în vreun fel. Pur şi simplu le observali cu acceptare.
Această stare de conştientizare în care observăm modifică relaţia pe care o avem cu
gîndurile şi cu sentimentele noastre. Nu mai sîntem sclavii lor şi nici nu le mai
complicăm singuri; sîntem doar martori ai lor.
De exemplu, Lauren era predispusă să se teamă foarte tare de abandon, reacţie ce putea fi
declanşată pînă şi de cel mai vag indiciu că prietenul ei îşi pierde interesul faţă de ea. Un
apel nereturnat o făcea să-şi imagineze tot felul de scenarii, şi toate se învîrteau în jurul
acestui subiect, că el o va părăsi: că are o aventură, că nu o mai consideră atrăgătoare, că
se plictisea cu ea — fără să existe cea mai mică dovadă că aceste lucruri ar fi adevărate.
Într-o zi, cînd era în mod evident agitată, am îndemnat-o să descrie senzatiile pe care le
avea.
„Am în tot corpul o senzatie foarte neplăcută, de tremur şi de frig”, a spus ea. „E ca şi
cum o teamă puternică ar alimenta acest tremurat. E greu să-mi concentrez atentia asupra
lui — mintea mea preferă să se gîndească la altceva.°
Am îndemnat-o să fie atentă la sentimentele ei, să le urmărească şi să observe fluxul
variabil al senzaţiilor.
„Atenţia mea vrea să se abată — de parcă ar fi copleşită de valurile de intensitate.”
Răm"mînd însă cu fermitate într-o dispoziţie contemplativă, Lauren s-a păstrat în
prezenţa senzaţiilor ei nebuloase, ca şi cum ar fi fost o barcă micuţă aruncată încoace şi
încolo de valuri. Pe măsură ce atenţia constantă a devenit o sursă de alinare, un sentiment
cald i s-a răspîndit prin corp — şi îri minte. Starea de confort şi căldura s-au răspîndit în
abdomenv calmînd valurile de frică şi agitaţie. Respiratia s-a liniştit; te
ma s-a dizolvat.
Odată cu acea schimbare a senzaţiilor corporale, a avut loc o schimbare şi în gîndurile ei.
În loc să-i mai fie frică la gîndul că va fi abandonată, a gîndit în mod spontan: „Sînt libe-
ră!” Şi imediat i-au trecut prin minte alte gînduri: „Nu e grav să rămîi singur. Mă voi
descurca.” Mi-a spus că a simţit în ea o anumită siguranţă, care îi dădea o perspectivă
mult mai largă decît sentimentul constrîngător al teribilului abandon, pe care îl alimentau
temerile ei. Pe măsură ce temerile — si încordarea din trup — s-au diminuat, a avut o
nouă perspectivă asupra ei însăşi: care temere? Cine era acea persoană care se temea doar
cu cîteva clipe în urmă? Unde au dispărut îngrijorările cu privire la separare şi abandon?
Atenţia contemplativă are această capacitate minunată de a ne elibera de limitele
autoimpuse ale temerilor şi gîndurilor noastre. Bineînţeles, contemplaţia nu aduce dintr-
odată această eliberare; trebuie cultivată abilitatea minţii de a-şi menţine atenţia constantă
asupra întregii game a sentimentelor, fie ele plăcute cît şi neplăcute. Lauren practica deja
contemplaţia de mai multe luni atunci cînd a aplicat-o cu succes în cazul temerilor de
abandon. Dacă depunem eforturi pentru a cultiva contemplaţia, ea ne oferă accesul la o
sumă de calităţi extrem de benefice, pe care le posedă mintea.
Scurtcircuitarea reacţiilor tipice
Într-un fel, o reacţie emoţională tipică este asemeni unei mîncărimi, iar o mîncărime este
un microcosmos de dorinţe. Încercati odată lucrul următor: cînd resimţiţi vreo dorinţă, nu
îi daţi curs, ci urmăriţi prin contemplaţie tendinţa de a acţiona şi de a vă satisface dorinţa.
Conştientizaţi pur şi simplu acea dorinţă. Ca şi mîncărimile, dorinţele se şterg în cele din
u rmă.
Puteţi face acelaşi lucru examinînd motivaţia care se gă-Kcşte în spatele dorinţei de a
face ceva. Aflaţi de unde vine acea dorinţă. Conştientizaţi motivul: încercaţi să aflaţi
dacă, ~Ie exemplu, dorinţa este generată de o fixaţie sau de altruism - de ceva ce vă doriţi
pentru dvs. înşivă sau predominant pentru altcineva. Conştientizaţi, de asemenea, şi orice
disconhort sau tulburare ce rezultă din nesatisfacerea dorintei.
194 Alchimia emoţională Ruperea lanţului 195
Acordaţi-vă dreptul de a nu vă simţi bine dacă nu obţineţi ceea ce vreţi.
Păstrîndu-vă atitudinea de acceptare, observaţi în ce fel se schimbă natura acestei dorinţe.
Devine mai puternică? Mai slabă? Este dezinteresată? Credeţi că vă veţi simţi bine chiar
dacă nu vă satisfaceţi această dorinţă? Mai doriţi încă ceea ce credeaţi că vă doriţi?
Apoi, acordaţi-vă dreptul de a alege să acţionati în direcţia satisfacerii acestei dorinţe.
Dacă faceţi asta, vă păstrati starea de contemplaţie. Adesea, o dorinţă se va altera sau va
dispărea dacă o observaţi prin contemplaţie. După o vreme, ea pare să nu mai aibă
aceeaşi intensitate sau ne aduce mai puţină plăcere decît anticipasem. Nevoia de a ne
agăţa slăbeşte pe măsură ce ne simţim eliberaţi. Putem înţelege cu mai multă uşurinţă
natura dorinţei — şi putem descoperi că avem nevoie să ne satisfacem mai puţine dorinţe
decît credeam.
Aceeaşi strategie se aplică şi în cazul impulsului de a reacţiona atunci cînd este activată o
schemă. Odată, în vreme ce o pacientă se găsea la un centru pentru meditaţie, o prietenă
de-a ei, care se afla de asemenea acolo, a făcut ceva ce pacienta mea a considerat că era
lipsit de consideraţie. Acest gest a venit după ce pacienta mea dăduse dovadă de atenţie
faţă de prietena ei. Cum pacienta mea era acolo de ceva vreme, ea a fost capabilă să
contemple sentimentul familiar pe care i-1 evoca acel incident: era vorba despre
convingerea că nimănui nu-i păsa de nevoile ei şi că întotdeauna îşi ignora propriile
dorinţe pentru a le satisface pe ale altora.
Mintea ei, după săptămîni de contemplaţie intensivă, era uşoară şi flexibilă. Şi-a
concentrat imediat atenţia asupra propriilor reacţii, observîndu-le cu meticulozitate. A
simţit o strîngere de inimă şi puţină tristeţe, urmată de durere şi dezamăgire. Apoi a
gîndit următoarele: „Nimănui nu-i pasă de rnine”, şi a simţit un impuls de furie — simţea
nevoia să o jignească pe prietena ei, ignorînd-o. A urmărit acest amestec de reacţii şi
sentimente pentru cîteva momente îndelungate şi a fost surprinsă să-şi dea seama că
fusese mişcată pînă la lacrimi de tristeţea familiară pe care o simţea la gîndul că nimănui
nu-i pasă de ea.
Apoi, într-o clipă, totul a trecut. Tristeţea apăsătoare, dezamăgirea şi durerea, impulsul
de a se îndepărta. Toate apăruseră aşa cum mai apăruseră de atîtea ori pînă atunci. Dar
de data aceasta nu s-a lăsat dominată de reacţii. A folosit contemplaţia pentru a rupe
lanţul gînd-sentiment-impuls. Şi odată cu ruperea lanţului, a apărut ceva nou.
Nu a mai îndurat amărăciunea, compasiunea faţă de propria persoană şi tristeţea pe care
le trăia de obicei atunci cînd era declanşată schema privaţiunii. Acum, că fusese capabilă
să-şi scurtcircuiteze reacţia, în mintea ei era loc pentru mai multe opţiuni. Următorul gînd
a fost unul caritabil: poate că prietena mea nu şi-a dat seama ce face — sau poate că nu a
vrut să mă jignească.
Întregul proces, de la început pînă la sfîrşit, durase numai cîteva minute. Iată cum
conştientizarea susţinută poate contracara reacţii emoţionale tipice foarte puternice.
Atunci cînd ne sînt stîrnite sentimente puternice, dacă le putem trăi direct, răm"mînd pur
şi simplu în prezenţa lor, dar fără să acţionăm din cauza lor, ele se schimbă. Secretul este
să ne concentrăm complet asupra lor, fără să le evităm sau să ne împotrivim, fără să ne
agăţăm sau să ne identificăm cu ele — rămînînd doar în prezenţa lor, fără să le judecăm
sau să le blamăm.
O astfel de tăiere a lanţului obiceiurilor, simplă şi directă, nu va avea loc peste noapte;
pacienta mea se afla într-un centru de meditaţie, pentru a-şi perfecţiona abilităţile
contemplative. Vom fi însă capabili să slăbim puterile pe care schema le are asupra
noastră în măsura în care putem adopta o atitudine contemplativă atunci cînd sîntem
tentaţi să reacţionăm asa cum ne dictează schema.
Pauza dintre impuls şi acţiune ne oferă o cale de a rupe lanţul obiceiurilor. Achan Amaro
spune: „Dacă putem trăi la nivelul sentimentului, reacţionînd prin contemplaţie la plăce-
re şi durere, atracţie şi aversiune, fără a acţiona în favoartia (iorinţei, atunci putem trăi în
armonie şi linişte.”
Alegerea libertăţii
De regulă, cînd avem un sentiment puternic, care ne tulbură mult, în legătură cu ceva
anume — mai ales atunci cînd tu Iburarea este disproporţionată faţă de eveniment — este
un
196 Alchimia emofională Ruperea lanţului 197
semn că s-a declanşat un tipar emoţional orb, foarte probabil o schemă. Astfel de
sentimente reprezintă momentul unei alegeri: putem reacţiona, intrînd într-o transă a
obiceiului, sau putem acorda atenţie deplină momentului, intrînd şi mai mult în contact
cu disconfortul şi cu sentimentele dureroase sau disperate aflate dincolo de el.
Dar în loc să ne examinăm cu grijă sentimentele, noi acţionăm pur şi simplu conduşi de
ele, ceea ce fortifică schema. Aşa s-a întunplat cu Lauren, o pacientă care era în mod
obsesiv atrasă de bărbatii care uneori erau calzi şi afectuoşi, dar care se retrăgeau apoi în
indiferenţă. Ori de cîte ori simţea că ei devin din nou rezervaţi, Lauren începea să se
întrebe înnebunită ce făcuse ca să-i îndepărteze şi încerca să se apropie din nou de ei. Era
suficient ca prietenul ei să-i răspundă la telefon cu o voce mai rece pentru ca ea să
înceapă să se îngrijoreze.
I-am spus lui Lauren că încercările ei înfrigurate de a reface legătura erau o cale de a
evita temerea insuportabilă a pierderii. Simplul fapt că sentimentele ei erau atît de
intense era o dovadă că în joc se afla o schemă. Dar Lauren nu era capabilă să înţeleagă
mai bine ce se întîmpla în cazul acestui tipar emoţional, pentru că atenţia ei era distrasă
de fixaţia disperată de a încerca să salveze şi să repare relaţia, relaţie care probabil era în
pericol doar în mintea ei.
Astfel de momente intense sînt o oportunitate pentru a învăţa şi chiar a slăbi această
intensitate. Dacă alegeţi să vă confruntaţi cu un tipar emoţional — să fiţi mai atent la
combinaţia de gînduri năvalnice şi sentimente dezagreabile, în loc să acţionaţi pur şi
simplu în virtutea lor — va avea loc de regulă un proces evolutiv, iar în cele din urmă
doar veţi trăi acele sentimente, fără ca ele să vă mai domine. Pentru început, cînd vă veţi
îndrepta atenţia asupra unei anumite experienţe, probabil că sentimentele vor deveni chiar
mai intense şi mai dezagreabile.
Dar dacă veţi continua să le urmăriţi, ele se vor diminua treptat, devenind suportabile.
Apoi, dacă veti continua să vă concentraţi atenţia pe măsură ce mintea parcurge
schimbările, cel mai adesea, din confuzia initială, se va naşte o înţelegere psihologică a
naturii schemei. Atunci cînd Lauren a făcut aceasta, de exemplu, ea şi-a dat seama că
avea tendinţa să se
împrietenească cu oameni — atît bărbaţi, cît şi femei — care crau
rezervaţi şi indiferenţi, astfel încît schema ei era declantiată iar şi iar. Analizîndu-şi
relaţiile-cheie — o seamă de iubi ţi, cei mai apropiaţi prieteni ai ei — ea a remarcat că
toţi se raracterizau prin acea indiferenţă afectivă pe care o resimţise intotdeauna din
partea mamei ei.
După ce a înţeles acest fapt, pentru Lauren următorul pas a fost să-şi schimbe modul de a
se raporta la aceste relaţii — nu doar să-şi aplaneze reacţiile emoţionale, ci şi să încerce
să schimbe modul în care era tratată. Odată ce nu s-a mai aflat în gheara sentimentului de
privaţiune, ea a învăţat să-şi exprime nevoia de comuniune afectivă. Şi în loc să facă
aceasta formul"md cerinţe, a încercat să fie blîndă, plină de tact.
Pe măsură ce facem conexiunile necesare în cazul schemei
conştientizînd motivul pentru care ea are o putere atît de cnare asupra noastră şi ce putem
face în această privinţă —, întelegerea acestora va slăbi constrîngerea schemei. E ca şi
c•um schema ar şti că nu ne mai este teamă să intrăm în legătrrră cu ea şi astfel îşi
slăbeşte treptat strînsoarea şi se şterge (Iin mintea noastră — şi din viaţa noastră. Data
următoare cînd se va manifesta, vom fi mai familiarizaţi cu ea şi mai intormati cu privire
la ce se întîmplă, astfel încît vom putea urmări cu mai multă claritate funcţionarea
schemei.
Vom şti că nu ne mai este atît de teamă să trăim cu intensitate maximă sentimentele
provocate de schemă, că nu mai t rebuie să dăm crezare gîndurilor care o însoţesc şi că nu
mai trebuie să reacţionăm potrivit scenariului pe care ea ni-1 dictcază mereu. Nu ne mai
este atît de teamă să înfruntăm toate acestea, pentru că de fapt le-am mai înfruntat şi
acum ne simi m mai puternici — schema este mai transparentă, iar noi cunoaştem mai
multe şi sîntem chiar mai înţelepţi în ce priveş-Ie viaţa noastră afectivă.
DACĂ VREŢI SĂ RUPEŢI LANŢUL
OBICEIURILOR
Încercaţi să surprindeţi acel sfert de secundă magic — pauza dintre intenţie şi acţiune —,
concentrîndu-vă atenţia ast-CcI încît să o puteţi direcţiona pentru a vă conştientiza inten-
198 Alchimia emoţională
ţiile. O cale de a vă cultiva atenţia este să observaţi prin contemplaţie mişcările
insesizabile, de regulă, pe care le faceţi atunci cînd mergeţi. '
Puteţi face aceasta folosind instrucţiunile de la sfîrşitul capitolului 3, dar operînd o
modificare-cheie: contemplaţi momentul intenţiei. Inainte de fiecare pas, înainte de
fiecare întoarcere, în minte se formează intenţia de a face o mişcare. Contemplaţia face ca
acel moment — acel sfert de secundă — să fie constientizat.
Urmaţi instrucţiunile pentru meditaţie date anterior. Dar în loc să ridicaţi, să mişcaţi şi să
puneţi jos fiecare picior, constientizati momentul intenţiei înainte de a face fiecare
miscare în parte. De exemplu, cînd urmează să vă întoarceţi pentru a merge într-o altă
direcţie, concentraţi-vă atenţia asupra intenţiei de a vă întoarce şi apoi, după ce vă
întoarceţi, asupra intenţiei de a pune piciorul în faţă. Inainte de a vă opri, sesizaţi intenţia
de a vă opri.
Puteţi exersa acest experiment foarte direct de observare a intenţiei în orice altă situaţie
— chiar în cazul reacţiilor emoţionale. Incercaţi să exersaţi în decursul zilei, pentru a
vedea cîte momente de intenţie puteţi sesiza tocmai în acel sfert de secundă care precede
acţiunea. De exemplu, dacă cineva face ceva care vă deranjează, acordaţi-vă un răgaz şi
conştientizaţi-vă intenţiile înainte de a da un anumit răspuns. Depistaţi impulsul pe care îl
aveţi, ce aveti tendinţa să faceţi — poate că tendinţa este aceea de a da un răspuns dur sau
abrupt. În timpul acelui răgaz, luaţi în considerare alte răspunsuri pe care le-aţi putea da
— poate să-i comunicaţi direct celeilalte persoane ce anume aţi fi preferat să facă.
E uimitor cît de repede pot fi procesate informaţiile de către creier — într-un sfert de
secundă se pot întnnpla foarte multe. Pe măsură ce exersaţi, răgazul se poate prelungi.
Cineva care a încercat să facă acest lucru mi-a spus: „Nu mi-am dat seama că am la
dispoziţie atît de mult timp în acel sfert de secundă dinainte de a reacţiona!” Altcineva
mi-a spus: „Acum prind mai multe sferturi de secundă din viaţă!”
Schimbarea obiceiurilor
O pacientă mi-a spus că într-unul dintre parcurile ei favorite se găsea o alee noroioasă
unde creşteau nişte flori delicate şi frumoase. După un timp însă, cînd a vizitat din nou
parcul, i s-a strîns inima cînd a văzut că cineva pusese asfalt peste aleea aceea şi peste
florile acelea minunate. Dar în anul următor, cînd se plimba din nou pe la aceeaşi alee, a
remarcat că într-o anumită porţiune asfaltul se crăpase şi cîţiva boboci firavi îşi iţeau
căpşoarele. A fost mişcată să vadă cum „aceste căpşoare delicate ale intenţiei”, după cum
le-a numit ea, erau mai puternice decît duritatea asfaltului. La fel se întîmplă şi cu
schimbarea schemelor. Intentiile noastre firave reprezintă o forţă care, prin eforturi
susţinute, poate sparge densitatea şi soliditatea schemelor noastre. Procesul schimbării
începe cu un act intenţionat — făcînd ceva diferit, ceva care alterează vechiul obicei. De
exemplu, puteţi încerca următorul lucru: aşezaţi cartea aceasta într-un loc, astfel încît să
puteţi citi, dar nu o mai ţineţi în mînă. Acum, încrucişati-vă mîinile ca de obicei. Vă
simţiţi confortabil, nu? Acum, încrucişaţi-vă mîinile invers, aşezînd deasupra mîna care
stă de regulă dedesubt. Tot aşa vă simţiţi şi cînd schimbaţi o schemă. La început, pare
inconfortabil şi nefamiliar. Dar dacă veţi continua să repetaţi noul obicei, el devine treptat
mai confortabil şi mai familiar — mai reprezentativ pentru dvs. 0 Cuvîntul tibetan pentru
„meditatie” îşi are rădăcinile într-un verb care înseamnă „a te familiariza cu”, spune
maestrul Chagdud Tulku. „Ne familiarizăm cu alte moduri de a fi.” Ori de cîte ori încer-
răm să schimbăm un tipar uzual, la început, noul obicei va
200 Alchimia emotională Schimbarea obiceiurilor 201
părea puţin straniu. Dar cu cît ne familiarizăm mai mult cu el — cu cît exersăm mai mult
— cu atît pare mai natural.
La fel stau lucrurile si cu obiceiurile noastre emoţionale. Prin repetiţie, chiar şi ceea ce de
obicei ne agasa poate deveni suportabil. O femeie din Caraibe vorbea despre uraganele
care mătură insulele în fiecare an, încă de cînd ea era mică. „Nu eşti speriată?”, am
întrebat-o. Se întîmplă atît de des, încît te obişnuieşti ", mi-a răspuns ea rîzînd. „Pur şi
simplu închizi toate ferestrele şi îţi spui: «Fie ce-o fi.»”
Atitudinea ei — pregătirea realistă pentru o urgenţă, iar apoi acceptarea inevitabilului —
este echivalentă cu un remediu pentru teama caracteristică schemei vulnerabilitătii.
Această schemă construieşte treptat percepţia pericolului pintr-o exagerare a oricărui
indiciu protrivit căruia ar exista o ameninţare, astfel încît, în minte, o mică rafală se
transformă într-un uragan. Femeia din insule avea o înţelegere opusă: pericolul real
poate apărea, aşa încît faci tot ce poţi ca să te pregăteşti, dar odată ce ai făcut tot ce-ai
putut, relaxează-te.
Aşa cum spune zicala: a schimbat ceea ce putea să schimbe, a acceptat ceea ce nu putea
să schimbe şi a dat dovadă de suficientă înţelepciune ca să vadă în ce constă diferenţa. În
ce priveşte tiparul vulnerabilităţii, această filozofie oferă un remediu pentru percepţia
deformată de lentilele schemei, care ne face să intrăm în panică aproape din orice motiv,
inclusiv datorită acelor lucruri care nu pot fi schimbate. Oamenii care au această schemă
trebuie să înveţe o lecţie elementară de navigaţie: ca să mergi în direcţia în care vrei să
mergi, trebuie să găseşti un echilibru între a nu te împotrivi vîntului şi a păstra controlul
navei.
Fiecare schemă are astfel de antidoturi, moduri de a gîndi, simţi sau acţiona ce
contracarează tiparele de inadaptare pe care le perpetuează schema. Putem schimba
aceste tipare la toate cele patru niveluri: al gîndurilor, al emoţiilor, al reacţiilor si al
relaţiilor.
Cele 84 000 de antidoturi
ldeea aplicării antidoturilor are o istorie lungă: psihologia budistă susţine că putem
înfrunta activ şi ne putem schimba tiparele emoţionale de inadaptare — emoţiile noastre
chinuitoare, cum este tradus uneori termenul sanscrit. Într-o formu-
Iare budistă clasică se susiine că există 84 000 de emoţii chinuitoare. Dar budismul ne
asigură că există, de asemenea, 84 000 de antidoturi!
Una dintre principalele strategii constă în cultivarea unei stări de spirit opuse emoţiei
chinuitoare. Principiul de bază este următorul: o stare mentală pozitivă tinde să suprime
emotia chinuitoare corespunzătoare; unde este una, nu poate fi şi cealaltă în acelaşi
moment. Fiecărei emoţii dezagreabile îi corespunde o emoţie pozitivă, una care o poate
înlocui într-o manieră sănătoasă. Furia, de exemplu, poate fi atenuată reflectînd asupra
bunăvoinţei iubitoare, aroganţa, reflectînd asupra umilinţei, iar acceptarea oferă un
antidot pentru agitaţie, ca şi pentru alte emoţii dezagreabile.
Budismul măsoară bunăstarea în funcţie de gradul în care mintea noastră este dominată
de emoţii chinuitoare sau de emoţii pozitive, care sînt antidoturile primelor. Cultivarea
contemplaţiei este un instrument fundamental pentru influenţarea echilibrului dintre
stările mentale sănătoase şi cele nesănătoase. Este antidotul universal.
Dalai Lama recomandă, ca alt antidot general pentru nefericire, grija faţă de alţii,
manifestată în ciuda propriilor noastre probleme. „Spaţiul conştientizării este îngust, aşa
că tristeţea noastră creşte în voie”, spune el: „Dar în clipa în care vă gîndiţi să-i ajutaţi pe
alţii, mintea se deschide, iar propriile probleme par mai mici.”
Din perspectiva psihologiei budiste, starea ideală de sănătate mentală este dobîndită.
atunci cînd toate emoţiile chinuitoare sînt înlocuite de cele sănătoase, fapt ce reprezintă o
marcă a progresului spiritual. În acest proces de transformare, contemplaţia este cea care
înlocuieşte agăţarea, pe de o parte, şi respingerea, pe de alta, permiţîndu-ne să primim cu
calm şi deschidere tot ce ajunge în conştiinţă.
Din perspectivă budistă, aceste antidoturi nu sînt răspunsuri absolute, ci ele au mai
curînd o eficienţă relativă, transformînd stările negative în stări pozitive. Ceea ce ne
poate elibera, cie fapt, din captivitatea acestor obiceiuri tenace este capacitatea sporită de
înţelegere la care ajungem prin investigare contemplativă. Antidotul suprem este,
desigur, libertatea spirituală deplină — eliberarea. Dar chiar şi pentru aceia dintre noi
202 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 203
pe care un astfel de obiectiv măreţ îi atrage, rămîne nerezolvată problema de a face faţă
durerii aduse în viaţa noastră de emoţiile chinuitoare şi de tiparele noastre emoţionale.
Atîta vreme cît aceste chinuri emoţionale generează suferinţă, este necesară aplicarea
antidoturilor. Atît budismul, cît şi terapia schemei folosesc antidoturile pentru a
neutraliza tiparele afective de inadaptare. Paşii pe care îi recomandă Dalai Lama pentru
aplicarea antidoturilor în cazul emoţiilor chinuitoare sînt remarcabil de asemănători celor
care functionează în cazul schemelor. Mai întîi, trebuie folosită contemplaţia, pentru a
conştientiza deplin şi a ilumina emoţia chinuitoare. Al doilea pas constă în aplicarea unui
antidot, o alternativă pozitivă la obiceiul mental al emoţiei chinuitoare.
Aceşti paşi îşi găsesc ecoul în începuturile psihologiei moderne, formulate de William
James, unul dintre fondatorii ei americani. El a sesizat foarte limpede că a da curs unui
obicei negativ înseamnă de fapt a-1 perpetua: „Oricine ştie că panica sporeşte cînd zbori
cu avionul şi că, dacă dai cale liberă simptomelor furiei, nu faci decît să intensifici acel
sentiment”, scria James. „In cazul furiei, e notabil faptul că, prin izbucniri repetate, nu
facem decît să ne apropiem de un apogeu al furiei.”
James înţelesese că pentru schimbarea tiparelor emoţionale, cum ar fi, de pildă, un
temperament prea violent, antidotul consta în practicarea deliberată a alternativei mai
bune: „Refuză să exprimi o pasiune şi ea moare. Numără pînă la zece înainte de a-ţi
manifesta furia şi ea ţi se va părea ridicolă.”
În esenţă, James descria o strategie asemănătoare acelor principii din psihologia budistă,
care recomandă să acţionăm în mod intenţionat într-o manieră opusă tiparelor negative
ale minţii. Reţeta lui pentru schimbare era următoarea: „Dacă dorim să învingem
tendinţele emoţionale nedorite din noi, trebuie să parcurgem asiduu şi, în primul rînd, cu
sînge rece, paşii acestor dispoziţii contrare pe care preferăm să le cultivăm.”
Conştientizarea obiceiului
La începutul activităţii mele de terapeut, o altă descoperire de ordin practic în materie de
metode pentru schimbarea tiparelor emoţionale a venit de la Moshe Feldenkrais, un pio-
nier în domeniul exerciţiilor fizice. Metoda lui consta în mişcări ale corpului; multe
dintre intuiţiile lui strălucite s-au născut din propria sa luptă, dusă pentru a-şi recîştiga
controlul asupra propriului corp, după ce paralizase din cauza poliomielitei. Deşi
cunoştinţele mele despre metoda lui Feldenkrais, pe care el o numea conştientizarea
mişcării, sînt limitate, sistemul său a avut efecte profunde asupra modului în care văd eu
administrarea schemelor.
Feldenkrais a spus că modalitătile tipice în care efectuăm diferitele mişcări ale corpului
sînt întipărite în cortexul motor, acea parte a creierului care controlează mişcarea.
Majoritatea avem cîteva obiceiuri de a ne manifesta sau de a ne exprima rezerva care ne
limitează potenţialul sau chiar ne provoacă durere. Feldenkrais credea că oamenii trebuie
să iasă din rutina obiceiurilor lor pentru a-şi putea exploata pe deplin potenţialul. Iar
aceasta, spunea el, înseamnă că schimbările trebuie să aibă loc la nivelul cortexului
motor, astfel încît să se poată forma noi tipare neuro-musculare, care să ne maximizeze şi
nu să ne limiteze capacitatea de a ne folosi trupul.
Acest lucru, susţinea Feldenkrais, avea efecte şi asupra altor obiceiuri, inclusiv asupra
obiceiurilor emoţionale. El era de părere că schimbările operate la nivelul cortexului
motor aduceau schimbări la nivelul condiţionării uzuale, controlate de alte părţi ale
creierului. „Singurul lucru permanent în ce priveşte comportamentul nostru”, obişnuia să
spună Moshe, „este convingerea noastră că modul nostru de a ne comporta este mereu
acelaşi.”
Atitudinea sa faţă de schimbarea obiceiurilor era plină de prospeţime şi încurajare: multe
lucruri sînt posibile dacă sîntem dispuşi să ne depăşim prejudecăţile şi rutinele familiare,
pentru ca astfel să avem acces la o gamă mai largă de posibi-Iităţi. Feldenkrais a prevăzut
ceea ce neurologia avea să con-I irme mai tîrziu: existenţa „plasticităţii neurale”, adică
faptul că creierul este „plastic”, şi continuă să se schimbe pe măsură ce este modelat prin
experienţe repetate.
Dar această remodelare a creierului presupune eforturi. c'a şi încercarea de a învăţa să vă
încrucişaţi braţele într-un mod diferit, modificarea unui obicei emoţional pare pentru
inceput neobişnuită, tocmai pentru că noul mod de a face lu-
204 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 205
crurile este atît de nefamiliar sau chiar straniu. Dar dacă repetaţi de foarte multe ori noul
obicei, în cele din urmă stranietatea dispare, iar noul obicei începe să vi se pară familiar şi
confortabil.
În cazul schimbării obiceiurilor emoţionale, trebuie să depunem mai multe eforturi,
deoarece creierul se vede nevoit să depăşească tendinţa puternică de a da curs modelelor
mai bine întipărite şi mai familiare ale vechilor obiceiuri. Cu cît obiceiurile pe care le-am
deprins iniţial sînt mai puternic fixate, cu atît e nevoie de mai multe eforturi pentru a le
schimba, iar schemele noastre de inadaptare sînt printre cele mai tenace obiceiuri. E
nevoie de eforturi susţinute pentru a fixa alternative mai slabe, mai nefamiliare, pînă cînd
acestea ajung să reprezinte alegerea noastră spontană.
Totuşi, atunci cînd oamenii vor să-şi schimbe un obicei, ei se opresc adesea mult prea
devreme, nereuşind să depăşească stadiul în care noul obicei pare straniu şi nefamiliar.
La început, acesta pare lipsit de naturaleţe, aşa că revenim la obiceiul familiar, care pare
mai confortabil, chiar dacă am înţeles că nu mai avem nevoie de el. Acesta este motivul
pentru care atît de des rămînem prizonierii obiceiurilor noastre emoţionale.
Dar dacă sîntem pregătiţi să parcurgem această perioadă nefamiliară, nu doar anticipînd-
o, ci fiind hotărîţi să perseverăm, putem schimba în cele din urmă răspunsul automat al
creierului în favoarea obiceiului nou, mai bun. O bună înţelegere a naturii obiceiului ne
ajută să ştim la ce să ne aşteptăm.
Schimbarea intenţionată
Feldenkrais a observat că exerciţiul următor se dovedeşte un instrument puternic pentru
anihilarea condiţionării noastre obişnuite: începeţi prin a acorda mai multă atenţie uneia
dintre activităţile cotidiene mărunte, o activitate pe care o desfăşurăm în mod automat şi
nu mai necesită nici o atenţie din partea noastră. Apoi schimbaţi în mod intenţionat sec-
venţa în uz. Dacă vă spălaţi întotdeauna pe dinţi sau deschideţi uşa dulăpiorului din baie
cu mîna dreaptă, încercaţi să faceţi aceste lucruri cu stînga. Dacă mergeţi la muncă sau la
şcoală pe acelaşi traseu în fiecare zi, schimbaţi în mod inten-
ţionat drumul pe care
mergeţi, explorînd străzi diferite şi teritorii nefamiliare.
Acest lucru pare simplu, aproape banal. Dar atunci cînd facem ceva familiar într-un mod
nou, atenţia ne este împrospătată. Rutina plictisitoare, automată devine o oportunitate
pentru o trezire de mici proporţii. În acest sens, eliberarea de un obicei, oricît de
nesemnificativ ar fi, poate aduce o schimbare în percepţia noastră, inspirîndu-ne o
atitudine nouă: vom avea mintea începătorului şi vom privi lucrurile ca şi cum le-am
vedea pentru prima dată. Iar această perspectivă nouă ne oferă posibilitatea să facem
lucrurile într-un mod diferit.
Acelasi lucru este valabil si în cazul obiceiurilor mentale. t) atenţie nouă îndreptată
asupra obiceiurilor noastre mentale ne asigură un anume grad de libertate faţă de ele.
Aşa cum spune un gerontolog pe care î1 cunosc, una din cele mai mari probleme pe care
le au oamenii cînd îmbătrînesc este „psihoscleroza” — cristalizarea atitudinilor!
Deşi Feldenkrais a propus strategia pentru schimbarea obiceiurilor acum cîteva decenii,
unele descoperiri recente din psihologia cognitivă par să-i sustină ideile. Una din cele mai
uimitoare descoperiri este cea referitoare la obiceiuri. Aşa cum am văzut, odată ce
creierul ajunge să stăpînească un obicei, întreagul proces al executării sale se derulează
dincolo de zona conştientă. O acţiune devine automată şi inconştientă atunci cînd
acţionăm la fel, în mod repetat, pentru a indeplini un anumit obiectiv. Odată ce obiceiul
este bine stăpînit, este suficient să vedem, să auzim sau să ne gîndim în trecere la ceva ca
să declansăm acel obicei si să derulăm întreaga secvenţă.
În cazul obiceiurilor benigne, cum ar fi prepararea cafelei de dimineaţă, acest lucru este
în regulă. Doar intraţi în bucătărie, iar creierul şi corpul dvs., ca nişte servitori pricepuţi,
vor efectua mişcările necesare preparării cafelei, fără să fiţi nevoit să-i acordaţi cea mai
mică atenţie.
Dar cînd sînt declanşate obiceiurile noastre emoţionale, rezultatele nu sînt întotdeauna
atit de benigne. La fel, atunci cînd este ne furnizat indiciul potrivit — să spunem, un ton
nspru al vocii, ca acela pe care 11 foloseau părinţii atunci cînd ne certau —, putem
reacţiona disproporţionat fără să stăm pe
206 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 207
gînduri, poate cu o replică tăioasă, dar fără să alegem în mod conştient modul în care
răspundem.
Şi cu cît răspundem mai des după vechiul obicei, cu atît schema capătă mai multă forţă.
Paradoxal este faptul că, cel mai adesea, nu ne dăm seama că le repetăm. După cum ob-
serva călugărul Achan Amaro, obiceiurile nocive se perpetuează „pentru că nu înţelegem
tiparul aflat în joc şi ne trezim că urmăm din nou aceeaşi cale.”
Deoarece schemele sînt obiceiuri care operează, în general, dincolo de zona conştientă,
adesea ne este greu să le schimbăm. Secretul este că aceste obiceiuri emoţionale sînt
demascate şi eclanşate de stimuli care, în cea mai mare parte, sînt înregistraţi automat de
către minte.
Fiindcă aceste obiceiuri devin cu atît mai puternice cu cît sînt repetate mai des, tocmai
forţa lor este cea care ne determină să le repetăm. Aflati sub vraja schemei, nu sîntem la
curent cu posibilitatea de a alege, în momentul în care dăm din nou curs reactiei tipice.
Schemele elimină posibilitatea alegerii unei modalităti alternative de a acţiona într-un
moment dat. Schemele sînt protejate datorită naturii lor automate, inconştiente: nu ne
dăm pe deplin seama că repetăm acelaşi obicei. ;
Contemplaţia însă are darul de a ne face să conştientizăm această repetare nepremeditată,
astfel încît să putem alege real modul de a acţiona la un moment dat. Alegînd intenţionat
să facem ceva diferit, în loc să repetăm acelaşi vechi obicei, începem să slăbim
strînsoarea acelui obicei şi să ne eliberăm. Apoi, antidotul funcţionează prin
conştientizarea acestui proces — devenind contemplativi, în vreme ce înainte eram
absenţi.
Conştientizarea unui obicei automat cu intenţia de a-1 schimba este un pas crucial. Atîta
vreme cît obiceiurile noastre emoţionale rămîn inconştiente, sîntem neputincioşi în fata
lor. Dar odată ce ajungem să înţelegem ce se întunplă de fapt
„Iar s-a declanşat schema aceea!” — putem face anumiti paşi pentru a schimba ceea ce
urmează să se întimple.
Doi paşi foarte simpli
Cercetările efectuate asupra modului în care se pot schim ba automatismele felului de a
gîndi şi a simţi au revelat exac
ce paşi trebuie făcuţi. Strategia este simplă: trebuie să
schimhăm în mod intenţionat răspunsul pe care îl dăm de îndată ce sesizăm că obiceiul a
început să intre în joc. Această strategie recunoaşte faptul că stimulii care declanşează
funcţionarea obiceiului au, în acest stadiu, o forţă de iniţiere a secvenţei automate ce nu
poate fi ocolită — este cu mult mai greu de acţionat asupra lor decît asupra răspunsului
pe care îl dăm. Dar de îndată ce devenim conştienti că secvenţa începe să se deruleze,
putem iniţia, în mod conştient şi intenţionat, un răspuns diferit, mai constructiv.
Să spunem, de exemplu, că temerile dvs. privind excluderea socială sînt declanşate
automat atunci cînd vă aflati în priina zi la o slujbă nouă şi întîlniţi oamenii cu care veti
lucra. Răspunsul automat, condiţionat de schemă se poate traduce in faptul de a vă simţi
stmjenit şi neliniştit, de a vă spune că nimeni nu este interesat să vorbească cu dvs. şi de a
sta sinl;ur în compartimentul unde se află biroul dvs. Dar dacă vă surprindeţi avînd din
nou aceeaşi reacţie veche, puteţi acţiona pentru a schimba rezultatul adresîndu-vă unei
persoane pe care nu o cunoaşteţi, prezentmdu-vă şi începînd o conversaţie — făcînd
toate acestea în ciuda anxietătii dvs.
Forţa acestei strategii simple a fost demonstrată în experimente care urmăreau
schimbarea stereotipurilor negative în (.ermania, o naţiune în care, de-a lungul istoriei,
stereotipurile religioase şi rasiale au avut consecinţe catastrofale. Un titereotip, desigur,
reprezintă un obicei mental. Un stereotip ostil implică de regulă în mod automat
dezaprobare faţă de grupul-ţintă, sentimente dezagreabile asociate cu predispozilia de a
acţiona cu ostilitate.
Psihologii germani le-au recomandat oamenilor să încercc să schimbe un stereotip
anume printr-un refuz intenţionat tie a răspunde ca de obicei. De exemplu, pentru a
schimba stereotipul negativ de gîndire referitor la cei în vîrstă, volunlarii au luat
hotărîrea de a acţiona în felul următor: „Ori de rîte ori voi vedea o persoană în vîrstă, îmi
voi spune: Nu gîndi stereotip!”
După numai cîteva săptămîni de eforturi, atitudinea lor, nnterior ostilă, a suferit
modificări uluitoare: vederea unei ljersoane în vîrstă nu mai declanşa în mod automat
senti-
208 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 209
mente negative. De unde înainte ar fi evitat probabil contactul cu oamenii în vîrstă, acum
se simţeau mai liberi să discute cu ei în mod prietenos. O interventie conştientă efectuată
asupra unui obicei automat i-a eliberat din rutina mentală.
O strategie similară este folosită cu succes de ani de zile de către membrii asociaţiei
Alcoolicilor Anonimi cu scopul de a evita să se întoarcă la vechiul obicei de a bea. Ori de
cîte ori sînt tentaţi să bea, ei îşi schimbă în mod intenţionat vechea reacţie:
îşi sună un prieten din asociaţie şi stă de vorbă cu el în loc să bea. Folosim aceeaşi
strategie, într-un mod mult mai comun, atunci cînd ţinem o dietă şi vrem să comandăm
desert la restaurant, dar apoi sesizăm impulsul pe care îl avem şi comandăm, în schimb,
fructe. În toate aceste situaţii, vechiul obicei a fost dezvăluit în momentul în care urma să
intre din nou în functiune. După care a fost formulat un răspuns nou, mai bun.
Să luăm exemplul lui Miriam, una dintre pacientele mele, ; care a folosit această strategie
pentru a-şi modifica reacţia neputincioasă provocată de plecările soţului, reacţie dictată
de schema vulnerabilităţii. Ori de cîte ori el era nevoit să plece îrl călătorie de afaceri,
lucru care se întîmpla destul de frecvent, ea era obsedată de teama că lui i se va întîmpla
ceva îngrozi-° tor. În prima etapă, ea a folosit contemplaţia pentru a pune distanţă utilă
între percepţia ei şi sentimentele ei agitate, Fusese capabilă să sesizeze pentru a suta oară
momentul " care începea să parcurgă aceeaşi rutină familiară, un fel d blocaj mental:
urmărind din nou acelaşi scenariu teribil al d zastrului care i se întîmpla soţului ei, mai
ales atunci cînd întîrzia să telefoneze, ceea ce se întîmpla destul de des în drtr: murile
sale. Aceste temeri o făceau să izbucnească cu furie o de cîte ori el întîrzia să o sune.
Contemplînd momentul, ea a fost în stare să se detaşeze să se întrebe: „Vreau ca acest
scenariu să devină real?” Acea ` tă întrebare i-a dat ocazia să-şi răspundă: „Nu” — după
ca a renunţat la obicei. Deschizîndu-şi mintea, avut la dispozi posibilitatea de a alege. În
loc să se mai răstească la el, 1-a în trebat cu calm de ce o sună atît de tîrziu şi 1-a rugat să
fie grijuliu cu următorul telefon.
Aceasta este o strategie simplă cu efecte semnificative. I'entru a schimba orice obicei
inconştient, inclusiv schemele, pot fi făcuţi doi paşi:
1. Să conştientizăm faptul că obiceiul a fost declanşat.
2. Să facem în mod intenţionat ceva pentru a schimba reacţia tipică.
Ce schimbări apar în psihoterapie
Această strategie simplă oferă poate cel mai putemic punct de sprijin pentru slăbirea
forţei pe care schemele de inadaptare o au în viaţa noastră. Să luăm în continuare formu-
la sumbră ce rezumă schema dominantă a unui pacient pe care psihologul Lester
Luborsky 1-a numit dl Howard:
Vreau de la celălalt intimitate şi afecţiune.
Mă aştept ca celălalt să refuze să-mi dea intimitate şi afecţiune.
Reacţionez simţindu-mă respins, devenind furios şi excesiv de anxios şi aruncînd vina
pe mine.
Dl Howard a fost unul dintre nenumăratii pacienţi ale căror scheme au fost analizate de
echipa de cercetare a lui Luborsky. Pe măsură ce terapia dlui Howard şi a altor pacienţi a
avansat, Luborsky a semnalat cu precizie schimbările survenite în schemele lor.
Atunci cînd terapia a fost încununată de succes, la fiecare persoană s-au manifestat două
schimbări: constrîngerea exercitată de schemă asupra vieţii lor a scăzut, iar scenariul a
schimbat în bine răspunsul tipic. În cazul dlui Howard, efectele terapiei s-au tradus în
faptul că a devenit mult mai capabil să aibă relaţii satisfăcătoare. În locul vechii
respingeri asociate cu sentimente de tristeţe şi învinuire, de altfel, singurcle lucruri la
care se aştepta înainte de la o relaţie, el a început să primească intimitate şi afecţiune din
partea partenerei.
Lucrurile au început să meargă mai bine. Dar, la fel ca în cazul dlui Howard, ceea ce nu
s-a schimbat pentru pacienţi a Iost dorinţa sau nevoia lor elementară, care avea o impor-
tanţă atît de mare pentru ei. Ceea ce se îmbunătăţise erau propriile reacţii şi răspunsurile
primite de la ceilalţi. Pentru
20$ Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 209
mente negative. De unde înainte ar fi evitat probabil contactul cu oamenii în vîrstă, acum
se simţeau mai liberi să discute cu ei în mod prietenos. O intervenţie conştientă efectuată
asupra unui obicei automat i-a eliberat din rutina mentală.
O strategie similară este folosită cu succes de ani de zile de către membrii asociaţiei
Alcoolicilor Anonimi cu scopul de a evita să se întoarcă la vechiul obicei de a bea. Ori de
cîte ori sînt tentaţi să bea, ei îşi schimbă în mod intenţionat vechea re= acţie: îşi sună un
prieten din asociaţie şi stă de vorbă cu el în loc să bea. Folosim aceeaşi strategie, într-un
mod mult mai comun, atunci cînd ţinem o dietă şi vrem să comandăm desert la
restaurant, dar apoi sesizăm impulsul pe care îl avem şi comandăm, în schimb, fructe. În
toate aceste situaţii, vechiul obicei a fost dezvăluit în momentul în care urma să intre din
nou în funcţiune. După care a fost formulat un răspuns nou, mai bun.
Să luăm exemplul lui Miriam, una dintre pacientele mele, care a folosit această strategie
pentru a-şi modifica reacţia neputincioasă provocată de plecările soţului, reacţie dictată
de schema vulnerabilităţii. Ori de cîte ori el era nevoit să plece uir călătorie de afaceri,
lucru care se întimpla destul de frecvent; ea era obsedată de teama că lui i se va întimpla
ceva îngroziy, tor. În prima etapă, ea a folosit contemplaţia pentru a pune
distanţă utilă între percepţia ei şi sentimentele ei agita Fusese capabilă să sesizeze pentru
a suta oară momentul care începea să parcurgă aceeaşi rutină familiară, un fel blocaj
mental: urmărind din nou acelaşi scenariu teribil al d, zastrului care i se întîmpla soţului
ei, mai ales atunci cînd întîrzia să telefoneze, ceea ce se întîmpla destul de des în d murile
sale. Aceste temeri o făceau să izbucnească cu furie de cîte ori el întîrzia să o sune.
Contemplînd momentul, ea a fost în stare să se detaşeze să se întrebe: „Vreau ca acest
scenariu să devină real?” Ace tă întrebare i-a dat ocazia să-şi răspundă: „Nu” — după c a
renunţat la obicei. Deschizîndu-şi mintea, avut la dispozi posibilitatea de a alege. În loc
să se mai răstească la el, 1-a trebat cu calm de ce o sună atît de tîrziu şi 1-a rugat să fie
grijuliu cu următorul telefon.
Aceasta este o strategie simplă cu efecte semnificative. I'entru a schimba orice obicei
inconştient, inclusiv schemele, pot fi făcuţi doi paşi:
1. Să conştientizăm faptul că obiceiul a fost declanşat.
2. Să facem în mod intenţionat ceva pentru a schimba reacţia tipică.
Ce schimbări apar în psihoterapie
Această strategie simplă oferă poate cel mai puternic punct de sprijin pentru slăbirea
forţei pe care schemele de inadaptare o au în viaţa noastră. Să luăm în continuare formu-
Ia sumbră ce rezumă schema dominantă a unui pacient pe care psihologul Lester
Luborsky 1-a numit dl Howard:
Vreau de la celălalt intimitate şi afecţiune.
Mă aştept ca celălalt să refuze să-mi dea intimitate şi afecţiune.
Reacţionez simrţindu-mă respins, devenind furios şi excesiv de anxios şi aruncînd vina
pe mine.
D1 Howard a fost unul dintre nenumăraţii pacienţi ale căror scheme au fost analizate de
echipa de cercetare a lui Luborsky. Pe măsură ce terapia dlui Howard şi a altor pacienţi n
avansat, Luborsky a semnalat cu precizie schimbările survenite în schemele lor.
Atunci cînd terapia a fost încununată de succes, la fiecare persoană s-au manifestat două
schimbări: constrîngerea exercitată de schemă asupra vieţii lor a scăzut, iar scenariul a
schimbat în bine răspunsul tipic. În cazul dlui Howard, efectcle terapiei s-au tradus în
faptul că a devenit mult mai capabil să aibă relaţii satisfăcătoare. În locul vechii
respingeri asociate cu sentimente de tristeţe şi învinuire, de altfel, singurcle lucruri la
care se aştepta înainte de la o relaţie, el a început să primească intimitate şi afecţiune din
partea partenerei.
Lucrurile au început să meargă mai bine. Dar, la fel ca în razul dlui Howard, ceea ce nu s-
a schimbat pentru pacienţi a Iost dorinţa sau nevoia lor elementară, care avea o impor-
tanţă atît de mare pentru ei. Ceea ce se îmbunătăţise erau pnopriile reacţii şi răspunsurile
primite de la ceilalţi. Pentru
210 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 211
dl Howard, mare parte din energia emoţională era centrată asupra nevoii lui de intimitate
şi de afecţiune, însă acum învăţase cum să-şi satisfacă această nevoie: stăpînea un mod
nou de a reacţiona la vechile gînduri şi sentimente.
Ingredientul secret în această transformare era conştientizarea. Deoarece terapia îl
ajutase pe dl Howard să se familiarizeze cu schema lui, el a început să fie mai abil în
recunoaşterea semnelor care indicau activarea schemei într-o relaţie. A fost capabil să
înţeleagă, de exemplu, că lentilele deformante prin care privea lucrurile îl făceau să
interpreteze greşit ceea ce îi spunea cineva; el credea că era vorba de respingere şi re-
zervă atunci cînd nu era cazul. A putut chiar să vadă partea amuzantă a acestui lucru: „Iar
gîndesc ca mai înainte!” Iar acest lucru i-a permis să spargă lanţul obiceiurilor.
Pe scurt, conştientiz"mdu-ne schemele, putem căpăta sprijin pentru a schimba scenariul.
Temerile şi dorinţele elementare care declanşează atacul schemei nu e schimbă cu uşu-
rinţă, sau nu se schimbă deloc, dar reacfţile şi răspunsurile noastre se pot schimba. În
acest fel, reacţiile provocate de schemele noastre pot duce la rezultate mai bune.
Stoparea obiceiului — Şi schimbarea lui
Primul pas către schimbarea obiceiurilor este conştientizarea acestor tipare invizibile.
Pacientul meu Jack trecuse printr-un divorţ dureros, în care problema pricipală fusese
custodia celor trei fete ale sale. Aranjamentul la care s-a ajuns, de custodie împărtită, îi
dădea dreptul să le vadă doar la sfîrşitul săptămînii. Noua relaţie cu fetele sale îi
declanşa schema imposibilităţii de a fi iubit; aşadar, el începuse să se îndoiască de faptul
că fiicele sale îl mai iubeau.
În schimb, această situaţie 1-a făcut pe Jake să se grăbească să le îndeplinească orice
dorinţă sau capriciu. A ignorat limitele pe care le apărase înainte de divorţ. Dacă înainte,
de exemplu, nu le lăsa să mănînce prea mult dulce, acum, în zi
~
lele petrecute la el acasă, le lăsa să mănînce oricîte dulciuri voiau si să bea oricîte sucuri.
Atunci cînd una dintre fete il suna să-1 întrebe dacă putea să-şi cheme o prietenă să
rămînă la ea peste noapte sau dacă putea să meargă la un film, el
spunea imediat „Da, draga mea” — chiar dacă simţea că astfel timpul pe care putea să-1
petreacă cu ele îi era furat.
Atunci cînd Jake şi-a dat seama că acea schemă îl determina să cedeze prea uşor, s-a
hotărît să schimbe tiparul. Pe lîngă contemplaţie, el şi-a făcut o scurtă notiţă pe un
bileţel, pe care 1-a aşezat lîngă telefon: „Opreşte-te, gîndeşte-te, discută, apoi hotărăşte.”
Această simplă notiţă 1-a ajutat să se elibereze de tiparului unei aprobări imediate şi să
dea răspunsuri părinteşti mai bine cîntărite.
Un avertisment oportun
Uneori, pacienţii îşi fac anumite notiţe sau afişează avertismente, precum Jake, pentru ca
atunci cînd îşi dau seama că se află sub dominaţia unei scheme să-şi amintească mai uşor
să procedeze în mod diferit. Miriam, o altă pacientă a mea, a folosit această tehnică
atunci cînd a încercat să stabilească nişte limite pentru mama ei egoistă şi infantilă.
Mama ei avea obiceiul să formuleze constant pretenţii şi să ignore dorinţele şi nevoile lui
Miriam. Acum, Miriam se confrunta cu un moment dificil: urma să aibă un copil, iar
ultimul lucru pe care şi-1 dorea era ca mama ei să fie prin preajmă în primele săptămîni.
Mama ei, desigur, presupunea că prezenţa ei va fi binevenită. Miriam ştia că trebuie să-şi
sune mama şi să-i spună că ea şi soţul ei doreau să fie un timp singuri cu copilaşul, pînă
ce erau dispuşi să primească vizitatori, inclusiv pe bunicii micutului.
Miriam, anticipînd că mama ei, ca de obicei, va pune pe primul loc propriile dorinţe şi va
pretinde ca lucrurile să se facă aşa cunivrea ea, ştia că nu va fi o convorbire plăcută. Deja
se simţea vulnerabilă din cauza sarcinii, aşa că şi-a făcut curaj să-şi sune mama şi să
îndure inevitabilele comentarii şi pl"mgeri, care urmau să o facă să se simtă vinovată. S-
a încurajat, amintindu-şi că trebuie să se confrunte cu gîndurile asociate schemei. Acestea
se manifestaseră pe parcursul terapiei, iar ea le notase într-un carnet. A aşezat acea
pagină în faţa ei, astfel încît să poată consulta avertismentele în timpul convorbirii. Odată
ce convorbirea a început şi nemiilţumirile au început să curgă, Miriam şi-a dat seama că
avea de ales între trei reacţii: să se înfurie, să se simtă vinovată sau să rămînă neutră.
212 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 213
S-a uitat în carnetul ei şi a citit: „Nu vrei nimic de la ea. Nu te simţi vinovată. Aminteşte-
ţi de nevoile tale,” Aceste avertismente au ajutat-o să rămînă neutră şi să-şi păstreze
hotărîrea în ciuda pretenţiilor mamei ei.
Aşa că atunci cînd mama ei a spus, cu cea mai acuzatoare voce: „Dar trebuie să-mi văd
nepotul imediat ce se naşte!”, Miriam a fost capabilă să-şi susţină decizia. I-a spus mamei
ei că dorea ca numai soţul ei să fie de faţă la naştere şi că aveau nevoie să stea cîteva
săptămîni cu copilul înainte ca mama ei să vină în vizită.
Antidoturile acţiunii
Exerciţiul prin care este pus în practică opusul tendinţei datorate unei scheme este un
antidot puternic. Pacientul meu Jake se simţea foarte deprimat. Avea o mulţime de
probleme emoţionale, iar prietena lui îşi pierduse răbdarea cu el şi se înfuria. Şi ea avea
unele dificultăţi şi nu se mai simţea în stare să-1 sustină şi pe el. Toate aceasta 1-au făcut
pe Jake să se simtă copleşit: pe lîngă faptul că era trist, avea sentimentul că în acea relaţie
nu avea dreptul să aibă astfel de sentimente — că nu trebuia „să fie o problema'.
Acesta era, de fapt, mesajul pe care îl primise cînd era mic. Mama lui avea destule pe
cap: nu voia să-i mai facă şi el probleme. Aşa că se presupunea că el nu are probleme, şi
astfel îşi ţinea pentru el toate temerile. De fapt, mesajul pe care îl primise era următorul: „
Poţi face parte din familia asta doar dacă nu ai nici o nevoie.” În copilărie, fusese
acceptat în anumite condiţii: pentru că nu părea să aibă probleme.
Atunci cînd Jake a înţeles care era adevărul despre suferinţa pe care o trăia, a plîns o
vreme. Dar după ce lacrimile nu i-au mai curs şi chipul i s-a relaxat, a spus: „Aşadar, am
încercat în mod intenţionat să fiu o problemă în ultima vreme. Dacă cineva îmi va oferi
ceva, chiar dacă va fi vorba doar de o propunere făcută din politeţe şi chiar dacă nu mă
interesează foarte tare, voi spune da!”
Apoi, în timp ce rîdeam amîndoi de afirmaţia lui, apreciindu-i imaginaţia în materie de
aplicare a antidoturilor acţiunii,1-am întrebat dacă dorea să-i notez pe un bilet data urmă-
toarei şedinţe.
La început a spus: „Nu-i nevoie, o să tin minte.” Apoi s-a oprit şi mi-a spus: „Da, vreau.
De fapt, chiar pe două!”
Recomandarea unei întreruperi în funcţionarea tiparului
O recomandare privind simptornele schemei constă tocmai în găsirea unor noi modalităţi
de a face lucrurile. Sigur că vechiul obicei, tiparul schemei — răspunsul automat al creie-
rului atunci cănd schema este declanşată — va avea multă putere. Schimbarea tiparelor
presupune intenţie şi efort — noua reacţie trebuie repetată şi exersată iar şi iar, dacă
dorim ca răspunsul cel nou şi bun să schimbe cu adevărat lucrurile atunci cînd aceasta
într-adevăr contează, în momentul în care schema este activată.
La început, noul răspuns vă părea, bineînteles, ciudat şi nefamiliar. Acesta este un motiv
în plus pentru care răspunsul trebuie să fie programat şi repetat în mod riguros.
La un seminar despre anihilarea tiparelor schemei, două femei au vorbit despre
obiceiurile pe care voiau să le schimbe. Am lucrat cu tokii pentru a le ajuta să găsească
strategii valabile pentru eradicarea acelor obiceiuri.
O femeie a spus: „Sînt o perfecţionistă, am primit mesajul acesta de la tatăl meu. El era
extrem de critic faţă de oricine. La slujbă, sînt manager şi ori de cîte ori văd că munca
oamenilor nu este eficientă, devin nerăbdătoare şi iritată. Cel mai rău e că la fel mă port şi
pe stradă. Dacă atunci cînd mă grăbesc să iau metroul îmi stă în drum cineva, mă
gîndesc: „Ce idiot!” Dacă un taximetrist o ia pe o stradă care se dovedeşte blocată de
trafic, mă înfurii. Am sentimentul că oamenii fac tîmpenii în mod intenţionat, pentru a mă
frustra. Sînt furioasă tot timpul — e foarte neplăcut."
Pe măsură ce stătea de vorbă, ea a început să facă diferenţa între momentele în care
standardele înalte îi erau utile — Ia muncă, atunci cînd le putea da oamenilor sfaturi care
să-i ajute în activitatea lor — şi momentele în care erau inutile, făcînd-o să se supere din
cauza unor dificultăţi inevitabile. I-am propus două antidoturi: să observe momentele în
care începea să se înfurie, să fie iritată şi să analizeze ce gîndea în acele momente,
acordîndu-le oamenilor prezumţia de nevinovă-
212 Alchimia emofională Schimbarea obiceiurilor 213
S-a uitat în carnetul ei şi a citit: „Nu vrei nimic de la ea. Nu te simţi vinovată. Aminteşte-
ţi de nevoile tale,” Aceste avertismente au ajutat-o să rămînă neutră şi să-şi păstreze
hotărîrea în ciuda pretenţiilor mamei ei.
Aşa că atunci cînd mama ei a spus, cu cea mai acuzatoare voce: „Dar trebuie să-mi văd
nepotul imediat ce se naşte!”, Miriam a fost capabilă să-şi susţină decizia. I-a spus mamei
ei că dorea ca numai soţul ei să fie de faţă la naştere şi că aveau nevoie să stea cîteva
săptămîni cu copilul înainte ca mama ei să vină în vizită.
Antidoturile acţiunii
Exerciţiul prin care este pus în practică opusul tendinţei datorate unei scheme este un
antidot puternic. Pacientul meu Jake se simţea foarte deprimat. Avea o mulţime de
probleme emoţionale, iar prietena lui îşi pierduse răbdarea cu el şi se înfuria. Şi ea avea
unele dificultăţi şi nu se mai simţea în stare să-1 susţină şi pe el. Toate aceasta 1-au făcut
pe Jake să se simtă copleşit: pe lîngă faptul că era trist, avea sentimentul că în acea relaţie
nu avea dreptul să aibă astfel de sentimente — că nu trebuia „să fie o problemă'.
Acesta era, de fapt, mesajul pe care îl primise cînd era Mama lui avea destule pe cap: nu
voia să-i mai facă şi el pra' bleme. Aşa că se presupunea că el nu are probleme, şi astfel
îşi ţinea pentru el toate temerile. De fapt, mesajul pe care 11 primise era următorul: „Poţi
face parte din familia asta doal; dacă nu ai nici o nevoie.” În copilărie, fusese acceptat în
an mite condiţii: pentru că nu părea să aibă probleme.
Atunci cînd Jake a înţeles care era adevărul despre suf rinţa pe care o trăia, a pl"ms o
vreme. Dar după ce lacrimile i-au mai curs şi chipul i s-a relaxat, a spus: „Aşadar, am Inc
cat în mod intenţionat să fiu o problemă în ultima vrem Dacă cineva îmi va oferi ceva,
chiar dacă va fi vorba doar o propunere făcută din politeţe şi chiar dacă nu mă interes ză
foarte tare, voi spune da!”
Apoi, în timp ce rîdeam amîndoi de afirmaţia lui, apr indu-i imaginaţia în materie de
aplicare a antidoturilor acJi nii, l-am întrebat dacă dorea să-i notez pe un bilet data u
toarei şedinţe.
La început a spus: „Nu-i nevoie, o să ţin minte.” Apoi s-a oprit şi mi-a spus: „Da, vreau.
De fapt, chiar pe două!”
Recomandarea unei întreruperi în funcţionarea tiparului
O recomandare privind simptomele schemei constă tocrnai în găsirea unor noi modalităţi
de a face lucrurile. Sigur că vechiul obicei, tiparul schemei — răspunsul automat al creie-
rului atunci cănd schema este declanşată — va avea multă putere. Schimbarea tiparelor
presupune intenţie şi efort — noua reacţie trebuie repetată şi exersată iar şi iar, dacă
dorim ca răspunsul cel nou şi bun să schimbe cu adevărat lucrurile atunci cînd aceasta
într-adevăr contează, în momentul în care schema este activată.
La început, noul răspuns vă părea, bineînteles, ciudat şi nefamiliar. Acesta este un motiv
în plus pentru care răspunsul trebuie să fie programat şi repetat în mod riguros.
La un seminar despre anihilarea tiparelor schemei, două Icmei au vorbit despre
obiceiurile pe care voiau să le schimbe. Am lucrat cu toţii pentru a le ajuta să găsească
strategii valabile pentru eradicarea acelor obiceiuri.
O femeie a spus: „Sînt o perfectionistă, am primit mesajul acesta de la tatăl meu. El era
extrem de critic faţă de oricine. 1,a slujbă, sînt manager şi ori de cîte ori văd că munca
oamenilor nu este eficientă, devin nerăbdătoare şi iritată. Cel mai riiu e că la fel mă port
şi pe stradă. Dacă atunci cînd mă grăhesc să iau metroul îmi stă în drum cineva, mă
gîndesc: „Ce idiot!” Dacă un taximetrist o ia pe o stradă care se dovedeşte blocată de
trafic, mă înfurii. Am sentimentul că oamenii fac tî►npenii în mod intenţionat, pentru a
mă frustra. Sînt furioastS tot timpul — e foarte neplăcut.°
Pe măsură ce stătea de vorbă, ea a început să facă diferenţa între momentele în care
standardele înalte îi erau utile — Iii muncă, atunci cînd le putea da oamenilor sfaturi care
să-i pjtite în activitatea lor — şi momentele în care erau inutile, fărind-o să se supere din
cauza unor dificultăţi inevitabile. I-am propus două antidoturi: să observe momentele în
care încep~~a să se înfurie, să fie iritată şi să analizeze ce gîndea în ace-Ir momente,
acordîndu-le oamenilor prezumţia de nevinovă-
214 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 215
tie. Poate că bărbatul acela care u stătea în drum la intrarea de la metrou avea propriile
sale motive; intenţia lui nu era aceea de a-i strica ei ziva. Poate că şoferul de taxi nu avea
de unde să ştie că după colţ îl aştepta o asemenea aglomeraţie.
Cealaltă femeie avea o problemă cu subjugarea. „Seara trecută am ieşit în oraş cu
prietenul meu”, a spus ea. „Toată săptămîna aşteptasem să merg cu el la o discotecă, să
dansăm. ln schimb, el m-a dus la o cafenea, unde cineva cînta la chitară. Muzica era
mizerabilă şi pentru mine seara a fost îngrozitoare. Dar n-am spus nimic — doar m-am
înfuriat în tăcere.
Aşa a fost de cînd mă ştiu„, a adăugat ea. „A început cu fratele meu mai mare, practic, el
m-a crescut. Aveam obiceiul să fac tot ce spunea el. Acum, în adîncul sufletului, am
sentimentul că pur şi simplu nu pot să fac ce vreau — trebuie să am permisiunea cuiva.
Voiam să plec din cafeneaua aceea şi să merg la discotecă, cu sau fără prietenul meu. Dar
s"mt prea bine crescută ca să fac ceva urît.”
În cazul ei, sfatul grupului a fost unanim şi imediat. Glumind, ei au spus: ,,Fă ceva urît.°
Cu alte cuvinte, în cazul ei, ca şi în cazul lui Jake, recomandarea era să-şi exprime
propriile dorinţe. Antidotul pentru subjugarea ei era să fie „obraznică” — după cum
glumiseră cei din grup, să exerseze exprimarea propriilor dorinţe = ori de cîte ori îşi
dădea seama că făcea din nou ceva ce nu dorea să facă, să spună răspicat ce părere avea
despre un anumit fapt şi ce dorea ea să facă de fapt. Bineînţeles că această îndrăzneală
trebuia compensată de respectul pentru ceilalţi — grupul nu îi acorda dreptul de a trece
peste dorinţele celorlalţi.
Am subliniat că aceste antidoturi funcţionează în condiţiile în care efortul este
intenţionat. E de ajutor să repetaţi noul răs-
puns în minte sau să îl repetaţi cu cineva înainte de a vă afla în situaţia să-1 încercati. Pe
parcursul acestui proces, putem folosi contemplatia pentru a rămîne calmi şi lucizi, astfel
încît să putem pune în practică noul comportament. Oricare ar fi antidotul acţiunii, la
început el va părea inconfortabil şi nefamiliar. Dar dacă, în loc să ne lăsăm descurajaţi de
acest disconfort ini-' tial, putem contempla acele sentimente fără a le judeca, avern mai
multe şanse să ne însuşim noul comportament.
Depistarea indiciilor subtile
Atunci cînd vrem să schimbăm automatismele schemelor, contemplaţia acţionează ca un
radar extrem de important, alertîndu-ne şi comunicîndu-ne faptul că o schemă a fost ac-
tivată. Acest lucru deschide noi posibilităţi de a schimba modul în care ne comportăm.
Această contemplaţie subtilă a funcţionat în cazul lui Lauren, una dintre pacientele mele,
la ea schema privaţiunii avînd două tăişuri: pe de o parte, era extrem de atentă şi blîndă,
sesizînd cînd cineva avea nevoie de compasiune. Această atitudine reflecta calităţile
pozitive ale schemei privaţiunii. Dar atunci cînd această predispoziţie este dominantă, ea
poate deveni un tipar de inadaptare, o tendinţă exagerată de a acorda îngrijire.
Ea mi-a spus: „Îmi cunosc bine limitele şi ştiu că pot renunţa foarte uşor la ceva de care
am nevoie pentru a satisface cerinţele şi dorinţele presante ale altora. Plănuiam să
stabilesc o zi în care să discut cu partenerul meu de afaceri — realizăm împreună pagini
web — despre un proiect major, al cărui termen-limită se apropia. Am hotărît să ne
întilnim într-o duminică, aşa încît să nu fim deranjaţi de apeluri telefonice.
Cu cîteva zile înainte, îi spusesem unei prietene că eu şi partenerul meu ne vom consulta
cu ea în ce privea ideile ei despre web design. Auzise că, în urma unei fuziuni a firmei la
care lucra cu o altă firmă, era posibil ca postul ei să fie disponibilizat, aşa că era puţin
disperată şi încerca să cîştige nişte bani de pe urma unor proiecte proprii.
Apoi, cu o seară înainte de întîlnirea pe care o programasem cu partenerul meu de
afaceri, am primit un mesaj de la ca, în care îmi spunea că ar dori să aibă un prînz de
afaceri cu noi — părăsea oraşul în ziva următoare şi dorea foarte mult să ne întilnim
înainte de călătoria ei. Reacţia mea la mesajul ei a fost aceea că voiam să o ajut, dar
încercam să păstrez ziva aceea pentru a mă concentra asupra propriului meu proiect. nşa
că i-am trimis următorul mesaj: ,,Putem să nu stabilim incă o oră fixă pentru prînz?
Partenerul meu tocmai s-a întors dintr-o călătorie mai lungă şi sîntem presaţi de un
termen-li-
216 Alchimia emoţională Schimbarea obiceiurilor 217
mită. Dar poate că vom putea duce la capăt mai repede ceea ce avem de făcut şi să ne
întilnim şi cu tine."
Lauren a spus: „M-am simţit puţin vinovată cînd am trimis mesajul acela. Intr-un fel,
aveam sentimentul că trebuie să mă scuz pentru că nu puteam să-mi fac timp pentru ea
chiar atunci, ţinînd cont că aveam propriile priorităţi şi nevoi. Pe l"mgă toate acestea, mă
enervasem că eram nevoită să-mi rezolv propriile treburi în grabă ca să mă pot ocupa de
ale ei.”
Pentru Lauren, acele gînduri şi sentimente difuze erau un indiciu subtil că schema
privaţiunii şi cea a subjugării erau active. Indiciul a fost confirmat mai tîrziu în aceeaşi
noapte, cînd pe la ora 3 era încă trează. „M-am trezit că mă tot gîndeam la mesajul acela.
Dintr-un motiv anume, nu eram mulţumită. Am depistat un resentiment tăcut, care
apăruse în mintea mea, la gîndul că era posibil ca prietena mea să sune pentru prînz exact
cînd noi ne-am fi aflat în miezul lucrurilor. Eram confuză: de ce nu simţeam simpatie
pentru problema ei? De ce eram iritată?”
Din moment ce oricum nu putea dormi, Lauren s-a sculat şi a exersat puţin în dormitorul
ei, meditînd asupra mersului şi conştientizîndu-şi agitaţia şi nervozitatea. „Apoi mi-am
dat seama brusc: cînd îi scrisesem să nu stabilim încă ceva fix pentru pr"mz, lăsasem la o
parte propriile mele limite, creasem posibilitatea ca nevoile ei să devină prioritare.”
Aşa că Lauren şi-a accesat contul de poştă electronică şi a descoperit că prietena ei nu
citise încă mesajul. L-a şters, nelăsînd în suspensie posibilitatea de a lua prînzul
împreună. În schimb, a scris: „Ar fi minunat să ne vedem, dar nu s"mtem disponibili decît
spre sf"irşitul după-amiezii sau spre seară, depinde cît de devreme vom încheia ce avem
de făcut.”
Lauren mi-a spus: „De îndată ce am trimis noul mesaj, m-am simţit uşurată. Graniţele
mele erau intacte şi formulasem clar că voi fi disponibilă să o ajut, dar numai atunci cînd
voi putea. M-am simţit împăcată. Mă răsucisem ore întregi pe toate părţile, dar după ce
am trimis mesajul acela, am ador; mit imediat.”
Lauren depistase schemele privaţiunii şi subjugării atund c"md acestea erau în acţiune şi
a luat o măsură pozitivă, adap-'
tîndu-şi răspunsul. Restabilirea graniţelor de care avea nevoie a fost o schimbare majoră,
care a contracarat obiceiul ei de a-si ignora propriile nevoi pentru a satisface dorinţele
altora. Lauren acţionase bine de data aceasta, comunicînd limpede ce putea face şi
recuperînd graniţa încălcată de posibilitatea lăsată în suspensie a prînzului.
Capacitatea ei de a interpreta indiciile subtile care semnalau faptul că schemele au fost
activate din nou a făcut posibilă această schimbare.
Capacitatea noastră de a acţiona asupra celor mai elementare obiceiuri emoţionale stă
mărturie pentru faptul remarcabil că ne putern reeduca creierul emoţional. Gandhi a spus
odată: „Măreţia noastră, ca oameni, nu stă în faptul că putem schimba lumea... ci că ne
putem schimba pe noi înşine.”
DACĂ VREŢI SĂ APLICAŢI CEI DOI PAŞI NECESARI
PENTRU SCHIMBAREA SCHEMEI
Investigati tiparul schemei pentru a identifica elementele-cheie, astfel încît să vă fie mai
uşor să depistaţi din timp ;itacul unei scheme. Acesta este începutul procesului în doi paşi
pentru schimbare. Analiza tiparelor schemei completeaxii efectele contemplaţiei. Ea vă
poate ajuta să recunoaşteti avertismentele timpurii, care semnalează că o schemă a fost
nctivată. Acest lucru înseamnă că aveţi ocazia să schimbaţi ccva a să schimbaţi rezultatul.
Apoi, luînd în considerare automatismele de gîndire, emoţionale şi comportamentale,
gîndiţi-vă în ce fel puteţi ac-4iona pentru a le modifica — găsiţi un antidot sau, mai bine,
găsiţi mai multe optiuni noi, dintre care vă puteti alege.
Pe scurt, ori de cîte ori sesizaţi că o schemă a fost declanşata, intrati în stare de
contemplaţie şi experimentaţi un antidot:
1. De îndată ce depistaţi un atac al schemei, găsiţi în mod intenţionat măcar un răspuns
pozitiv care să blocheze o parte a tiparului uzual.
2 Înfruntaţi gîndurile automate. Verificaţi adevărul lor: aţi luat în considerare toate
informaţiile disponibile? Ignoraţi sau minirnalizaţi ceva care pune la îndoială validitatea
218 Alchimia etnofională
acelor presupuneri? Vă amintiţi de ocazii în care astfel de idei s-au dovedit nefondate?
Sau, dacă puteti, întrebati o altă persoană, ale cărei păreri le preţuiţi, dacă perspectiva
dvs. este realistă.
3. Faceţi anumiţi paşi pentru a remedia o stare de spirit neplăcută, în loc să vă lăsaţi
dominat de ea. Încercaţi să adoptaţi o atitudine contemplativă, observînd ce sentimente
trăiţi, în loc să vă lăsaţi purtat de ele. Puteti ieşi din starea dezagreabilă dacă faceţi o
scurtă plimbare sau dacă luaţi o pauză? incercaţi să vă detaşaţi, respirînd adînc sau
meditind în linişte asupra respiratiei, chiar şi pentru cîte-
va momente.
4. Faceti ceva constructiv, care schimbă scenariul schemei în bine — aşa cum, de
exemplu, Lauren a modificat mesajul transmis. Fiţi dinamic şi căutaţi modalităţi pozitive
de răspuns care să contracareze vechile obiceiuri induse de
schemă.
5. Exersati cu orice ocazie formularea unui răspuns pozitiv. Ori de cîte ori vă găsiţi în
miezul sau la începutul unui atac al schemei, faceti o schimbare pozitivă în gindurile,
emoţiile sau reacţiile dvs.
Modelarea emotiilor
Într-o seară, îngrijeam un bebeluş de 61uni, pe care-1 dureau gingiile din cauza
dintişorilor care urmau să-i iasă. Micuţa era indispusă, obosită şi se zvîrcolea din cauza
disconfortului provocat de apariţia dinţilor. Apoi, pe neaşteptate, a scos un ţipăt puternic.
În prima clipă am fost nedumerită, pentru că nu ştiam exact ce dorea. Apoi, încercînd să
înţeleg în ce fel se simţea şi pentru că mi-era foarte dragă, am întrebat-o cu afecţiune ce
încerca să-mi comunice. S-a liniştit imediat şi, cu o privire serioasă, a început să-şi
enumere nemulţumirile, una după alta, într-o gîngureală foarte articulată, ştiind că, într-
un fel, voi înţelege. Empatia creată între noi a fost cea care i-a permis să dea glas cu calm
acelor lucruri pe care, cu cîteva ►nomente mai devreme, simţise nevoia să le strige.
Empatia îi (ace pe bebeluşi să se simtă în siguranţă, în aşa fel încît să se poată exprima.
Acesta este un mesaj blînd, pe care ni-1 transinitem unii altora ori de cîte ori ne pasă
suficient de mult ca Să îi acordăm celuilalt deplină atenţie. Empatia este un reflex. ntentia
aceasta plină de afecÎiune este un dar pe care ni-1 putem oferi şi nouă înşine, în acele
momente în care ne zvîrcolim chinuiţi de disconfortul unei scheme. Putem să ne înd
reptăm atenţia către noi înşine şi să ne întrebăm cu înţelegere şi căldură: „De ce ai avea
nevoie acum?” La urma urmei, dincolo de schemele care induc obiceiurile emoţionale se
găr+esc sentimente fragile, care au nevoie de atenţie şi compasiune. Dincolo de
imposibilitatea de a fi iubit şi de privaţiune oe află un ocean de tristeţe profundă; dincolo
de neîncredere 0i subjugare mocneşte furia; dincolo de vulnerabilitate, excludere socială
şi abandon se ascunde teama. Îndoiala de sine
220 Alchimia emofională Modelarea emoţiilor 221
angoasantă generează perfecţionism şi eşec. Iar în miezul îndreptăţirii se ascunde adesea
ruşinea.
Dar obiceiurile induse de schemele noastre — strategiile pe care arn învăţat să le folosim
ca să contracarăm aceste sentimente — au tendinţa să ne izoleze de emoţiile intense, care
sînt îngropate în profunzime. Contemplaţia ne oferă o cale de a le dezgropa, de a intra în
contact cu emoţiile brute de care schemele ne protejează.
Evitarea schemei
Pentru început, trebuie să depăşim tendinţa naturală de a evita sentimentele dureroase,
care sînt asociate schemei. Schemele sînt alunecoase; mintea înclină în mod natural să
evite să acorde prea multă atenţie acestor zone de turbulenţă afectivă. Evitarea prin
scheme este tendinţa de a refuza să abordăm frontal aceste obiceiuri emoţionale.
Emoţiile puternice sînt mesaje transmise de inconştient. Inţelegerea motivului pentru care
o emoţie este atît de intensă furnizează adesea informaţii irnportante despre psihicul
nostru. Multi oameni sînt de părere că e mai simplu să nu ai astfel de sentimente
neplăcute şi să le respingi de îndată ce apar. O astfel de atitudine amînă înfruntarea cu
ceea ce se petrece de fapt în noi.
E posibil ca cineva care a dezvoltat schema abandonului, de exemplu, să aibă tendinţa de
a se îndepărta atunci cînd o relaţie devine prea apropiată, schema manifestîndu-se prin
gînduri precum: „Nu vreau să fiu din nou abandonat.° Dar este important să nu lăsăm
acel gînd să ne domine, pentru a' nu-i permite schemei să acţioneze din nou.
Dacă ne înfruntăm teama, în loc să o îndepărtăm dintr-un reflex dictat de schemă sau să
ne retragem, putem investi mai în profunzime ce se întunplă: „Dacă îmi conştientiz
sentimentul de vulnerabilitate în faţa faptului că aş putea părăsit, poate că voi fi capabil să
văd acest lucru mai cu " ca pe o sumă de convingeri şi reacţii emoţionale, care nu s”
întotdeauna în mod necesar adevărate."
E posibil să gîndiţi: „De ce m-aş obosi? De ce să abord subiectul, odată ce există o
posibilitate, chiar şi redusă, de suferi?”
Dar şansa de a supune la test şi de a se confrunta cu această presupunere depinde de
capacitatea noastră de a suporta sentimentele dureroase asociate ei. Doar după ce am în-
fruntat aceste sentimente putem merge mai departe şi putem verifica adevărul acelor
presupuneri chiar în viaţa de zi cu zi — avînd o relaţie sinceră cu cineva, de exemplu,
pentru a verifica dacă într-adevăr are loc mult temutul abandon.
Pacienţii întreabă uneori: „Dar dacă nu ştiu că de fapt evit un anumit sent.imentY' O cale
de a face o investigaţie este aceea de a întreba: „Sînt sincer cu mine însumi?” Contempla-
ţia este o introspecţie sinceră şi ne ajută să vedem lucrurile aşa cum sînt de fapt.
„În viaţă, apar tot timpul probleme de tot feluY', spune Jon Kabat-Zinn. „Provocarea este
să le abordăm cu interes si curiozitate, în spirit contemplativ. Asta înseamnă să ne între-
băm: «Ce este acest gînd, acest sentiment, această dilemă? Cum le voi depăşi?» Sau chiar
să ne întrebăm: «Sînt dispus să înfrunt aceste lucruri, sau măcar să le recunosc?»”
O astfel de investigaţie poate aduce gîndurile la nivelul sentimentelor. Atunci cînd
reflectăm asupra lor în stare de contemplaţie, ele devin mai accesibile înţelegerii cu
ajutorul cxperienţelor.
Deoarece în contemplaţie atenţia noastră este dublată de acceptare, avem posibilitatea să
pătrundem în regiunea, altfel interzisă, a emoţiilor dureroase, regiune ascunsă în spatele
unei scheme. Contemplarea sentimentelor noastre ne permite să intrăm în acea regiune
interzisă, să ajungem la sursa cmoţională a unei scheme şi să eliberăm astfel sentimentele
înmagazinate.
Antidotul
Contemplaţia reprezintă un antidot eficient pentru evitarea schemei. De exemplu,
Miriam, una dintre pacientele mele, avea o relaţie deplorabilă cu mama ei, fiindcă avea
sentiinentul că aceasta o critică şi, în plus, se simţea responsabi-In în mod exagerat de
fericirea mamei ei, povară pe care o suporta greu. La o şedinţă, Miriam s-a enervat destul
de tare din cauza relaţiei lor: „Mama mea suferă atît de mult”, a spus ~~i, copleşită de
sentimentul propriei vinovăţii.
222 Alchimia emofională Modelarea emoţiilor 223
„E posibil ca mama ta să sufere mai puţin decît crezi, şi doar să se plîngă mai mult?”, am
întrebat.
„Da”, a spus Miriam. „Dar eu iau foarte în serios pl"mgerile ei.”
„De ce crezi că mama ta se pl"mge atît de mu1tY` Răspunsul eil m-a surprins. spus
Aproape?m
După un moment de tăcere, Miriam a reformulat: „Acesta e modul ei de a mă domina.”
„Pare o interpretare corectă”, am spus. „Dar crezi că mama ta te cunoaşte într-adevăr?”
Întrebarea a atins o zonă sensibilă. Miriam a simţit că se înfurie: „Nu, nu mă cunoaşte. E
foarte bine spus.” Răspunsul ei energic semnala ivirea unei scheme.
Odată discuţia ajunsă în acest punct, Miriam a încercat să schimbe subiectul, să
vorbească despre altceva. Am readus-o la subiectul iniţial şi la sentimentele pe care
încerca să le evite. °
Am întrebat ce părere avea despre ceea ce spusese: anume că mama ei nu o cunoştea aşa
cum este de fapt.
După o pauză lungă în tăcere, ea a spus: „Mă simt tristă, foarte tristă.” In ochi i-au apărut
lacrimile.
„Ştiu cît de mult te întristează lucrul ăsta”, i-am spus. „Te simţi în stare să cercetezi
tristeţea aceasta şi motivul ei? Poţi să pl"mgi, dacă simţi nevoia să o faci. Priveşte fără
rezerve sentimentele pe care le ai, fără să le respingi.”
Aceasta este o tactică de aplicare a contemplaţiei în situa-Îia în care o schemă este
activată: luăm contact cu sentimen- ; tele, cu gîndurile şi cu scenariul care duce la ele.
Acest contact contracarează rezistenţa cu care ne împotrivim trăirii acelor sentimente.
Uneori, cel mai greu lucru cînd avem de-a face cu , o schemă este să depăşim rezistenţa
pe care o manifestăm faţă de sentimente. Deoarece aceste obiceiuri emoţionale adă-
postesc sau camuflează astfel de sentimente insuportabile, ne este greu să ne concentrăm
asupra lor. Mintea încearcă să ne ademenească spre ceva mai puţin dezagreabil. Iniţial,
Miriam pur şi simplu a ocolit tristeţea pe care i-o trezea faptul că mama ei o cunoştea atît
de puţin şi a schimbat imediat subiectul, evitmd tristeţea.
Adesea, atunci cînd incepem să ne concentrăm asupra' unei scheme, atenţia noastră este
abătută în altă parte. Ca şi
Miriam, sîntem distraşi de alte gînduri — de orice altceva. Astfel putem să ne îndepărtăm
de durere. Ceea ce facem este echivalent cu a ne ridica în picioare în mijlocul unei
meditaţii pentru că ne dor genunchii. Ne îndreptăm imediat atenţia în altă parte pentru a
evita suferinţa.
Contemplaţia contracarează strategia de evitare indusă de schemă pentru că ne ajută să ne
concentrăm atenţia asupra sentimentelor, chiar dacă ele sînt greu de suportat. Astfel pu-
tem lăsa emoţiile să-şi urmeze cursul în loc să le evităm înainte ca măcar să fi intrat
realmente în contact cu ele.
Încărcătura emoţională a schemelor
„Vecinul meu mă scoate din sărite exact la fel ca mama mea”, mi s-a plîns altă dată
Miriam. „E mereu critic, mereu transmite o energie negativă. După ce dau ochii cu el,
zile întregi mă simt vinovată. Ce pot să fac?”
Am vorbit despre mai multe strategii pe care le-ar putea folosi. În meditaţia budistă,
există mai multe modalităţi de a aborda sentimentele dezagreabile. Una este aceea de a
abandona acel sentiment; altă modalitate este de a-1 transforma. Dintr-un punct de vedere
spiritual — dar şi psihologic — izolarea noastră în faţa sentimentelor ne împiedică să ne
deschidem mintea şi sufletul, aşa cum este sănătos, şi împiedică de asemenea accesul la
cunoaşterea potenţială pe care o poate oferi acel sentiment.
Pentru Miriam, abandonarea emoţiei ar fi însemnat să-1 evite complet pe vecinul ei sau
să încerce să menţină întilnirile lor la un nivel superficial şi distant. Miriam a decis să
opteze pentru transformarea emoţiei şi să se scufunde cu o atenţie sporită în profunzimea
reactiilor trezite de schemă, cu prima ocazie cînd vecinul ei o va enerva din nou. Vrea să
investigheze emoţiile ascunse stirnite de vecinul nesuferit, care semăna atit de mult cu
mama ei.
Atunci cînd a investigat reacţia generată de schemă, a înţe-Ies ceva care a făcut legătura
între relaţia pe care o avea cu mama ei şi reacţia pe care i-o provoca acel vecin. La
început, Miriam se fixase asupra vecinului — el era problema. Era cufundată în
preocuparea de a găsi cea mai bună strategie de a se purta cu el: Să-1 evite? Să se
confrunte cu el? Apoi a început
224 Alchimia emoţională Modelarea emoţiilor 225
să investigheze reacţiile pe care i le trezea. Ce anume o deranja atit de tare la el? De ce
îi trezea o reacţie atit de puternică?
Cercetînd mai departe situaţia, şi-a dat seama că ceea ce o deranja atît de mult la el erau
criticile lui exagerate, similare criticilor mamei ei. Miriam crezuse că dacă se va muta la
1000 de kilometri distanţă de criticile neîndurătoare ale mamei ei va fi suficient. Dar
acum şi-a dat seama că teama ei de critici renăştea, chiar pe acelaşi palier cu ea, şi chiar
mai aproape, în mintea ei.
Miriam a înţeles că problema nu se referea doar la vecinul ei, ci la un tipar general din
viaţa ei. Şi a înţeles că putea folosi reacţia pe care i-o provoca el pentru a avea acces la
sentimentele înmagazinate de schema ei. Aşa că a aplicat contemplaţia, intrînd în contact
cu emoţiile asociate reacţiei faţă de el. Atunci cînd a făcut acest lucru, s-a simţit prinsă
într-un vîrtej imens de furie şi resentiment — o viaţă întreagă de furie, pe care i-o
aduseseră abuzurile emoţionale ale mamei ei.
A găsit două modalităţi de a folosi acea furie. Uneori, simplul fapt de a fi conştientă de
acele sentimente o elibera de fixaţia lor. Rămînea conectată la experienţa brută a acelor
sentimente de furie — încordarea din trup, agitaţia din mintea ei —, contemplindu-le.
Deşi era tulburată, nu se lăsa dusă de gînduri, nu le judeca şi nici nu delibera.
Alteori însă, cînd furia era extrem de intensă, apela la o tehnică Gestalt*, lovind într-o
pernă pentru a se elibera de furia trezită de mama ei. Apoi se întorcea la contemplaţie,
com-
Relaţiile
În filmul de desene animate „Regele leu”, puiul de leu Simba va ajunge într-o zi regele
junglei. El învaţă de la nobilul său tată despre conexiunile existente în viaţă. ~n acest cerc
grandios, toate fiinţele sînt legate între ele în mod simbiotic, susţinîndu-se una pe alta ca
pradă şi prădător: leii se hrănesc cu gazele, dar atunci cînd leii mor, ei hrănesc iarba pe
care o mănîncă gazelele. Ynsă tatăl lui Simba este ucis de un unchi malefic, care uzurpă
tronul. Fiind izgonit, Simba se simte abandonat şi singur. Este prea tmăr ca să
supravieţuiască de unul singur în junglă, este confuz şi speriat de tot ceea ce vede. Fiind
copleşit de sentimentul apăsător de abandon, el se simte neajutorat, disperat la gîndul că
va fi întotdeauna singur. Dar din fericire este luat sub protecţie de doi prieteni mai în
vîrstă, un porc mistreţ şi un rozător, cu care se împrieteneşte. Ei îl învaţă regulile junglei,
jucînd pentru el rolul unor părinţi. Simba nu se mai simte singur — are un fel de familie
nouă. Se simte apărat şi iubit. De la ei înţelege şi mai bine legăturile din marele cerc al
vieţii, înţelegere pe care o ia cu el mai tîrziu în regatul său atunci cînd recucereşte tronul
şi devine rege. Această poveste poate fi interpretată în mai multe feluri, dar pentru mine,
ea vorbeşte despre transformarea fricii în curaj şi a suferinţei în compasiune — o
metaforă despre transformarea emoţiilor şi a pasiunilor profunde. La nivelul schemei,
povestea oferă un exemplu despre felul în care, mai tîrziu în viaţă, relaţiile pot repara
traumatismele afective provocate de o schemă precum abandonul. Atît de multe dintre
schemele proprii plutesc la suprafaţă în cazanul cu cele mai apropiate relaţii ale noastre,
fie că e vorba de re-
270 Alchimia emoţională Relaţiile 271
laţia romantică cu un partener, fie de aceea cu un părinte sau cu un copil, cu prietenii, cu
orice persoană cu care avem o legătură emoţională puternică. Din acest motiv, atunci
cînd e vorba de scheme, relaţiile noastre sînt cu două tăişuri. Pe de o parte, schemele pot
face ca orice relaţie să devină un cîmp de bătălie emoţional, însă pe de altă parte relaţiile
oferă o oportunitate pentru a opera acele intervenţii interioare care să ne ajute să ne
eliberăm de constrîngerea schemelor.
Ruperea lanţului obiceiurilor are ca beneficiu suplimentar felul în care această dislocare
se propagă în relaţiile noastre. Orice relaţie este un sistem, o reţea de interacţiuni cauzale,
iar felul în care acţionează o persoană atrage după sine reacţia celeilalte. Teoreticienii
sistemului şi terapeuţii de cuplu ne spun că un sistem poate fi schimbat atunci cînd se
schimbă felul în care acţionează o parte a lui, acest fapt conducînd la modificarea
reacţiilor celeilalte părţi. Aşadar, schimbîndu-ne pe noi, avem ocazia să ne salvăm
relaţiile de la distrugere.
Atracţiile generate de schemă
Unul dintre marile paradoxuri ale schemelor noastre de inadaptare constă în puterea lor
de a ne apropia de acei parteneri care le vor declanşa. Această predispoziţie este extrem
de puternică în cazul unor tipare precum privaţiunea, abandonul, neîncrederea şi
imposibilitatea de a fi iubit. Intr-adevăr, uneori simţim o puternică atracţie romantică
faţă de o persoană care apasă aceste butoane emoţionale. Adesea, cel mai atrăgător iubit
poartă o amprentă emoţională similară cu aceea a părintelui care se află la rădăcina
schemei.
Tiparele sînt uşor de recunoscut. Oamenii care au schema privaţiunii se pot simţi atraşi de
parteneri rezervaţi, aroganţi, detaşaţi sau reci. În cazul celor care au dezvoltat schema
abandonului, atracţia se manifestă adesea faţă de parteneri care nu sînt disponibili sau nu
sînt de încredere. Abandonul poate lua mai multe forme, de pildă, faptul că partenerul se
află la o distanţă oarecare, călătoriile constante pe care le face, munca de noapte sau
implicarea într-o altă relaţie.
Cei care au schema subjugării pot gravita către o relaţie pasivă cu parteneri care îşi impun
propriile dorinţe, opinii şi moduri de a face lucrurile. În cazu] schemei neîncrederii, oa-
menii sînt foarte adesea atraşi de un partener care nu prezintă încredere, care încearcă să
manipuleze sau care este agresiv din punct de vedere emoţional, fizic sau sexual.
Iar în cazul imposibilităţii de a fi iubit, o relaţie cu o persoană distantă sau indisponibilă
face imposibilă intimitatea, care ar putea duce la descoperirea propriului defect imaginar.
O relaţie cu un partener critic sau rezervat poate de asemena să aibă o notă familiară,
aproape confortabilă.
De ce se manifestă aceste atracţii stranii? Schemele stimulează ceva asemănător
procesului numit de Freud repetiţie compulsivă, caz în care oamenii simt atracţia
irezistibilă de a recrea în relaţiile adulte acele tipare care au modelat schema în copilărie.
Există mai multe motive pentru acest paradox. De exemplu, unul dintre motive este acela
că aceste relaţii au ceva familiar, ceva de-acasă, în ciuda suferinţei pe care o implică; de
data aceasta sperăm să putem schimba lucrurile. Un alt motiv este acela că aceste relaţii
repetă lucruri cu care persoana care are schema a învăţat să rămînă în contact în copi-
lărie, astfel încît ele par motivante.
În cele din urmă, există speranţa că de data aceasta lucrurile vor fi diferite şi că relaţia va
avea un efect reparator. În această nouă relaţie, persoana privată va primi îngrijirea şi
atenţia de care are atîta nevoie; de data aceasta, femeia agresată va găsi un bărbat de
încredere. Cel puţin aceasta este speranţa principală.
Intr-adevăr, terapeuţii matrimoniali au subliniat că tocmai acest proces se desfăşoară într-
o relaţie sănătoasă. Într-o anumită măsură, fiecare partener acţionează în aşa fel încît să
repare schemele celuilalt. Odată ce aceste nevoi fundamentale sînt satisfăcute, pasiunea
trezită de atracţia iniţială a schemei se poate şterge, în vreme ce legătura de iubire şi
înţelegere se întăreşte. Aşadar, potenţialul unei relaţii depinde de măsura în care ambii
parteneri contribuie la vindecarea rănilor emoţionale din trecut ale celuilalt.
Nu e de mirare, deci, că schemele par extrem de active în relaţiile noastre cele mai
apropiate, prin raportare la tot ceea ce înseamnă viaţa noastră. Din moment ce atît de
mulţi dintre noi venim în relaţii cu propriile scheme — de fapt, se pare că într-o oarecare
măsură sîntem atraşi către un anumit par-
272 Atchimia emoţională Relaţiile 273
tener pentru că ne declanşează o schemă sau două —, astfel de relaţii reprezintă un teren
extrem de fertil pentru recunoaşterea şi modificarea reacţiilor provocate de scheme.
Atunci cînd lucrurile pot — dar şi cînd nu pot — fi rezolvate
Atunci cînd schemele sînt activate, e ca şi cum ar ieşi din ascunzătoare pentru a se
dezvălui în toate detaliile. Dacă partenerii sînt motivaţi şi dispuşi să participe, aceste
momente pot fi considerate o oportunitate de a avea acces la funcţionarea internă a unei
scheme — acces care ar putea să nu fie posibil atunci cînd ele sînt ascunse în siguranţă şi
neactivate.
Din această perspectivă, activarea unei scheme într-o rela= tie apropiată poate fi privită
într-o lumină favorabilă. Dar totul depinde de felul în care folosim aceşti stimuli ai
schemelor: ca să investigăm schema pentru a o putea contracara sau ca să Yi dăm mai
multă forţă, îndepărtlndu-ne de ea şi reactionînd aşa cum ne dictează convingerile ei
deformate. Prima abordare deschide o uşă către libertate, pe cînd a doua nu face decît sll
încurajeze şi să menţină tiparele distructive, blocîndu-le.
Într-o relaţie, anumite tipare au tendinţa să perpetuez* schemele. De exemplu, atunci cînd
ambii parteneri au aceeatjl schemă şi nici unul dintre ei nu s-a ocupat de ea, este foa
dificil pentru ei să înţeleagă măcar că se află sub domina schemei. Ambii parteneri cad
pradă aceluiaşi mod deforrn de a gîndi.
Să spunem că ambii parteneri sînt predispuşi la tip privaţiunii emoţionale. Dacă unul
dintre ei interpretează şit ceea ce face celălalt, ca pe o ignorare şi o neglijare a pro ilor
nevoi, se poate retrage în suferinţă sau furie, iar ace reacţie declanşează schema
privaţiunii şi la partener, care , rîndul său suferă sau se înfurie. Unul se poate întrista,
timp ce celălalt poate deveni pretenţios. Ei au un punct sl comun lentilele schemei — şi
astfel nici unul nu are ş să observe că mai există şi alte moduri de a reacţiona sau a
interpreta ceea ce se întîmplă.
Un alt obstacol în calea eliberării unei relaţii din bă schemelor apare atunci cînd nici unul
dintre parteneri vrea să depună eforturi pentru a conştientiza ce se întun
sau pentru a se
schimba. Schemele care presupun o complementaritate crescută — în special atunci cînd
un partener se simte îndreptăţit, iar celălalt se simte subjugat — pot da naştere unei
complaceri în situaţie bine sudate, un fel de inerţie care îi împiedică pe ambii parteneri să
zguduie barca.
Un caz special apare atunci cînd există suspiciuni foarte profunde, întretinute de schema
neîncrederii, la cei care au fost agresaţi în copilărie. Un individ care are această schemă
nu va avea sentimentul de siguranţă şi încredere. Cînd unul dintre parteneri nu se simte în
siguranţă, celălalt poate avea dificultăţi în a crea un cadru emoţional sigur, care să facă
posibilă vindecarea schemei. În astfel de cazuri, adesea este nevoie de ajutor din exterior
— fie din partea unui terapeut specializat în tratarea celor care au suferit agresiuni, fie a
unui grup de sprijin. Nu mai este nevoie să spunem că, dacă are loc un abuz, intervenţia
specializată este esenţială pentru a-i pune capăt, înainte ca terapia schemei să poată
începe.
Tangoul schemei
Cearta dintr-un cuplu urmează un fel de tango al schemei, iar apariţia unui atac al
schemei la unul dintre parteneri poate provoca un atac şi la celălalt. Multe dintre
momentele de tensiune emoţională dintr-o relaţie apar deoarece schemele unuia dintre
parteneri declanşează reacţii ale schemei la celălalt partener. Momentele de criză oferă
posibilitatea ca anxietatea să deschidă o uşă către vindecare. Totul depinde de ceea ce fac
partenerii în acel moment.
Desigur, schemele nu vor disparea în întregime. Posibilitatea de a retrăi sentimentele sau
gîndurile apărute atunci cînd schema este declanşată încă există. Dar pe măsură ce timpul
trece şi lucrati cu aceste scheme, intensitatea reacţiilor va scădea. Cel mai important este
că puteţi rupe acest lanţ, găsind ►xoi modalităti de a acţiona atunci cînd schema este
activată.
De exemplu, pacienta mea Janet avea nevoie de mai mul-1 atentie din partea soţului ei.
Simţindu-se ignorată, ea a încrput să emită pretenţii, lucru care 1-a făcut pe soţul ei să
dea inapoi. Aşa că ea s-a simţit frustrată; s-a gîndit că retragerea lui denotă faptul că nu-i
pasă. Treptat, Janet a reuşit să investigheze acest tipar, care se repeta frecvent în relaţia
lor. Din
274 Alclzimia emoţională Relaţiile 275
discuţiile pe care le-au purtat, ea a înţeles că soţul reacţiona astfel din cauza propriei lui
scheme. Încă de mic, fusese ţinut din scurt de nişte părinţi dominatori şi detesta să fie din
nou dominat. Atunci cînd ea îi solicita atenţie, el nu reacţiona la nevoile ei, ci la ceea ce
el considera pretenţii de dominare.
Janet interpretase retragerile lui ca pe o dovadă de dezinteres. Înţelegînd dinamica celor
petrecute, nu a mai luat reacţia lui ca pe o provocare personală. Apoi şi-a îndreptat
atenţia către propriile scheme. Privaţiunea — teama că nu va primi niciodată destulă
iubire sau atenţie — era una dintre ele. Atunci cînd aceste temeri au început să o
copleşească şi să o împingă să se simtă dependentă şi să emită pretenţii, ea şi-a reamintit:
„Înţeleg că sînt deosebit de vulnerabilă la gîndul că oamenilor nu le pasă de sentimentele
mele. Am tendinţa să reacţionez exagerat şi să iau lucrurile în nume personal.”
Amintindu-şi acest lucru, ea a fost în stare să renunţe la reacţiile ei tipice şi să ia în
considerare o alternativă care îi permitea să comunice cu soţul ei. I-a spus că uneori se
simţea neglijată şi drept urmare începea să emită pretenţii, doar că înţelegea că acest
lucru îl determina pe el să bată în retragere. „Inţeleg faptul că dai înapoi atunci cînd ai
impresia că cineva vrea să te domine”, i-a spus ea. „Intentia mea nu este aceea de a avea
pretenţii sau de a fi dominatoare — sînt doar orbită de nevoia mea de moment. Mă poţi
ajuta să găsesc o cale de a spune ceea ce simt fără să te irit sau fără să te fac să o iei la
fugă?”
Atunci cînd a auzit acest lucru, soţul a înţeles ce se înt"utr pla între ei. A început să fie
mai empatic şi şi-a amintitcît de mult îi plăcea intimitatea dintre ei. A fost de acord să
lucre împreună pentru a-şi sesiza propriile reacţii — cu alte cuv' te, Janet şi soţul ei au
făcut un pact privind contemplaţia. Parr tenerii care manifestă deschidere pot lucra
împreună pent a identifica şi dezasambla schemele care pot întuneca ori relaţie.
Contemplaţia interpersonală
Contemplaţia poate fi interpersonală: putem îndrep conştientizare contemplativă asupra
reacţiilor schemei altc va. Dacă într-o relaţie cu cineva contemplaţia poate deve
un
element firesc, atunci fiecare dintre parteneri îşi dublează potenţialul de atenţie pe care o
poate îndrepta asupra schemelor sale.
Una dintre pacientele mele a făcut acest lucru. Ea mi-a spus că a vorbit cu soţul ei despre
o prietenă apropiată, cu care avea sentimentul că nu are o legătură prea solidă. Pe cînd
vorbea, a spus: „Deşi mă simt foarte apropiată de ea, îmi dau seama că prietenia noastră
se poate sfîrşi oricînd.”
Soţul ei a părut uimit şi s-a gîndit la ce spusese ea. „Este o prietenă veche şi legătura
dintre voi e strînsă. E puţin probabil ca relaţia voastră să se sfîrşească atît de uşor”, i-a
spus el, contestîndu-i temerile.
Ştiind că ei doi pot comunica în termenii schemei, pacienta mea a izbucnit fără să se
abtină: „Da, dar fetiţa abandonată din mine are nevoie să ştie că se va simţi bine şi după
ce nu ar mai avea această prietenă!”
El a recunoscut limbajul schemei şi s-a conformat cadrului de referinţă. A dat din cap în
semn de înţelegere, conspirînd în joacă cu ea: „Aşa e — exact asta are nevoie să ştie
fetiţa aceea abandonată ca să nu se mai teamă.”
Atunci cînd sînteţi familiarizaţi cu realitatea schemei, puteţi empatiza mai uşor cu
procesele emoţionale ale cuiva, chiar dacă din punct de vedere raţional nu sînteţi de acord
cu ele. Puteţi observa cum funcţionează convingerile schemei şi în acelaşi timp să
înţelegeţi de ce are nevoie schema pentru a se schimba. Nu numai că înţelegeţi astfel mai
bine lucrurile, dar aveţi şi mai multă compasiune — şi uneori puţin umor.
Atunci cînd într-o relaţie ambii parteneri înţeleg felul în care schemele le modelează şi le
deformează reacţiile, relaţia însăşi poate deveni terenul propice peintru alchimia emoţio-
nală. Dacă regiunea cortexului reprezintă conştientizarea clară, iar nucleul amigdalian
reprezintă reactivitatea schemei, într-un fel, fiecare dintre parteneri poate aduce o
conştientizare „corticală” contemplativă în momentele de neglijenţă provenite din „
nucleu] amigdalian” ale celuilalt.
Într-o anumită măsură, emotiile brute se nasc într-o regiune nonverbală a creierului.
Transpunerea în cuvinte a acestor emoţii cu ajutorul unei persoane în care avem încredere
poate să le limpezească. E ca şi cum cortexul celuilalt ar relaxa
276 Alchimia emofională Rela#iile 277
nucleul nostru amigdalian. Dacă unul dintre parteneri este confuz în ce priveşte o reacţie
emoţională amorfă, discutarea pe marginea ei poate ajuta la clarificare. Dacă unul din
parteneri îşi pierde controlul, celălalt 11 poate ajuta să înţeleagă că este vorba de o reacţie
provocată de o schemă şi vindecarea poate surveni mai repede.
Cel mai provocator este să optezi pentru această abordare în acele momente în care ambii
parteneri suferă de cîte un atac al schemelor — adică în timpul unei certe. În acest caz,
primul pas constă în calmarea cel puţin a unuia. Aceasta poate însemna inclusiv o
separare fizică pentru un anumit timp, pînă ce lucrurile se liniştesc, înainte de a
redeschide discuţia. Apoi, pe măsură ce intensitatea momentului scade, unul dintre
parteneri poate să înceapă să schimbe nivelurile, mergînd de la realitatea schemei —
termenii argumentului — la nivelul conştiinţei reflexive, prin întrebări de genul „Ce s-a
întunplat de fapt?”
Desigur, trebuie să aveţi grijă să nu utilizati schimbarea nivelurilor într-o altă rundă a
bătăliei şi să catalogăm reactiile partenerului drept simple manifestări ale schemei. Dacă
veţi spune ceva de genul „Iar reacţionezi în virtutea schemei privaţiunii” — mai ales dacă
această afirmaţie este motivată de propria dvs. schemă — nu veţi face decît să stimulati şi
mai mult reacţiile cauzate de schema partenerului.
Cea mai indicată cale de a aplana conflictul este să vă calmaţi şi să empatizaţi cu
sentimentele celui de alături, chiar dacă din punct de vedere rafional nu sînteţi de acord
cu ele. Apoi, după ce amîndoi v-aţi relaxat, puteţi folosi argumentul avansat ca material
pentru investigarea reciprocă a schemelor declanşate şi a motivelor lor.
Atunci cînd aveţi de-a face cu cineva care se găseşte îti : rniezul unui atac al schemei, de
regulă este bine ca mai întîi să empatizati cu schema — şi cu persoana! Empatia dezar-
mează schema. Trebuie să luaţi cunoştintă de modul în care schema vede lucrurile şi de
sentimentele asociate acelei realităţi. Apoi cealaltă persoană poate începe să se detaşeze
de schemă şi să gmdească mai obiectiv.
Într-o relaţie, empatia poate avea efecte reparatoare. Cînd; un individ este prizonierul
unei scheme, el resimte consecin-
ţele realitătii generate de copilul aflat la originea schemei. Dar dacă are sentimentul că
este auzit, îngrijit şi acceptat, acest fapt are efecte reparatoare asupra schemei. Dacă de
regulă partenerii empatizează în astfel de momente, acest lucru îi poate apropia foarte
mult — iar efectele corectoare benefice se vor răsfrînge asupra amîndurora.
Disecarea unui conflict generat de scheme
Atunci cînd soţul şi soţia merg la un consilier matrimonial pentru a cere ajutor, fiecare
relatează o poveste destul de diferită de a celuilalt despre felul în care decurg lucrurile.
Un terapeut cu experienţă nu va crede în întregime nici una dintre poveşti. Mare parte
dintre lucrurile relatate sînt deformate, de regulă, de lentilele schemei fiecărui partener.
Adevărul se găseşte probabil undeva la mijloc, într-o descriere care să recunoacă
adevărul ambelor puncte de vedere.
Lucrurile seamănă în mare măsură cu acele experimente din fizică, în care pentru a
măsura luminozitatea sînt folosite două tipuri diferite de instrumente. Primul tip de
instrumente arată că lumina se propagă în unde. Al doilea tip de instrumente arată că ea
se propagă sub formă de corpusculi. Adevărul este undeva la mijloc, într-o descriere care
ţine cont de adevărul ambelor puncte de vedere.
De-a lungul anilor, am folosit această abordare în terapie, iar eu şi soţul meu am aplicat
adesea acest gen de investigare pentru a interpreta conflictele pe care le-am avut —
bineînţeles, după ce ne-am calmat. La începutul relaţiei noastre, aveam destul de multe
certuri, de regulă, pornind de la aceleaşi subiecte. Pe măsură ce timpul a trecut, am
folosit contemplaţia reciprocă pentru a înţelege ce scheme erau activate.
Odată ce amîndoi am învăţat modelele schemelor, am reuşit să interpretăm conflictul.
Atunci cînd am revăzut totul prin lentilele schemei, am înţeles că, oricare ar fi fost
problema în discuţie, cel mai adesea era derulată aceeaşi versiune a aceleiaşi scheme, iar
şi iar!
De exemplu, odată, eu şi soţul meu ne pregăteam să organizăm împreună un seminar. Eu
eram concentrată asupra notiţelor mele, cînd soţul meu a intrat brusc, întrerupîndu-mă şi
278 Alchimia emoţională Relaţiile 279
a spus: „Hai să facem aşa!”, după care a început să-mi spună cum crede el că ar trebui să
realizăm seminarul.
Eu am spus cu răceală: „Nu sînt pregătită.”
E1 n-a spus nimic şi a părăsit încăperea.
În aparenţă, nu era vorba de o ceartă, dar în profunzime era un întreg microcosmos de
scheme care se înlănţuiau, pe care le văzusem de atîtea ori manifestîndu-se, declanşate de
tot felul de cauze mai mult sau mai puţin importante. Cînd am analizat lucrurile mai
tîrziu, iată cum am interpretat conversaţia la nivelul schemei:
Expresia lui „Hai să facem aşa!” m-a înfuriat — din cauza schemei subjugării pe care o
am. Am avut impresia că nu mă lăsa să fac lucrurile în felul meu şi ignora nevoia pe care
o aveam în acel moment de a mă concentra şi de a mă pregăti.
Afirmaţia mea „Nu sînt pregătită!” a trezit în el schema imposibilităţii de a fi iubit.
Această schemă a interpretat replica mea glacială ca pe o respingere, care 1-a făcut să se
simtă neapreciat. Tăcerea şi plecarea lui spuneau că s-a simtit ofensat.
Pe măsură ce a trecut timpul şi schemele care ne declanşau aceste reacţii au devenit din
ce în ce mai evidente, frecvenţa certurilor a scăzut şi la fel intensitatea şi durata lor. Am
ajuns să fim mult mai relaxaţi pe tărîmul schemelor, mai dispuşi să observăm cum îşi fac
apariţia în mintea noastră aceste obiceiuri emoţionale, în loc să ne lăsăm dominaţi de ele
şi să ajungem la dispute. Am fost capabili să reformulăm conţinutul certurilor, care nu
mai reprezentau doar nişte episoade neplăcute ce ar fi trebuit evitate, ci o posibilitate
fascinantă de a ne descoperi unul pe celălalt şi de a descoperi în ce fel interacţionau
tiparele noastre deformate de gîndire. Aşadar, am aflat că adevărul este undeva la mijloc,
într-o descriere car~ ţine cont de ambele puncte de vedere.
Jocul schemei
Cei doi cai ai mei, Yeshe şi Bodhi, îşi petrec toată ziva împreună. Deşi se adoră, ceea ce
e firesc la cai, Yeshe este parte► nerul dominant în herghelia lor de doi cai, iar Bodhi
este cel supus. Yeshe îşi petrece mare parte din timp punîndu-1 pe-Bodhi la punct, dîndu-
şi urechile pe spate pentru a-i indica lui
Bodhi unde vrea să meargă. Uneori, îmi amintesc de un cuplu în care un partener se
simte stăpîn, iar celălalt, subjugat.
Dar în măsura în care caii au ceva în comun cu schemele, observ că Yeshe şi Bodhi au o
modalitate de a regla lucrurile: se luptă în joacă, ridicîndu-se pe picioarele de dinapoi,
arătîndu-şi dinţii, muşcîndu-se. Iar pe parcursul acestor lupte, Bodhi este foarte îndrăzneţ,
chiar agresiv, în timp ce Yeshe nu pare să fie deranjat de faptul de a renunţa pentru o
vreme la poziţia sa dominantă în spiritul jocului.
Acest spirit al jocului poate fi insuflat şi în relaţiile noastre, deşi nu în miezul unui atac
al schemei. Dar el acţionează cel mai bine atunci cînd aţi început deja să vă detaşaţi de ti-
parele de a interacţiona susţinute de schemă. După ce aţi lucrat puţin cu partenerul pe
marginea schemelor şi sînteţi la curent cu tiparele fiecăruia, atitudinea aceasta relaxată se
poate dovedi de un real ajutor ca antidot pentru îndărătnicia schemei.
Vă dau un exemplu din căsnicia mea. La începutul relaţiei noastre, soţul meu era dominat
de un perfecţionism care îl obliga să stea închis în biroul lui de acasă mult mai multe ore
decît era nevoie. În consecinţă, uneori mă simţeam neglijată. Schema abandonului mă
făcea să fiu foarte afectată de usa aceea închisă.
Pe măsură ce am analizat schemele declanşate în fiecare dintre noi în acea situaţie, soţul
meu a avut o revelaţie. A văzut că de fapt nici el nu voia să petreacă toate acele ore mun-
cind. Viaţa lui profesională era în dezechilibru cu restul zilei, aşa că nu prea apuca să se
bucure de plăcerile vieţii.
După ani de zile în care şi-a studiat modul de a lucra, într-o zi, pe cînd reflecta asupra
rădăcinilor timpurii ale acestui tipar care 11 determina să petreacă o parte atît de mare din
viaţă muncind din greu, mi-a relatat o întîmplare. Îşi amintea că, pe cînd avea în jur de 4
ani, se juca „de-a familia” cu fetiţa care locuia vizavi. Ea trebuia să stea acasă şi să se
ocupe de treburi casnice precum gătitul, iar el trebuia să meargă la muncă (era în anii '50)
.
Dar pentru că avea doar 4 ani, nu prea ştia ce să facă la muncă. Aşa că se ducea într-unul
din colţurile camerei în care se jucau, se ghemuia şi spunea „muncă, muncă, muncă”.
280 Alchimia emorională Relaţiile 281
După ani de zile în care ne analizasem reciproc tiparele schemelor, am ajuns la un punct
în care spiritul jocului se manifesta spontan în conversaţiile noastre. Acel spirit, desigur,
trebuie să se manifeste cu tact şi la momentul potrivit, aşa încît nici unul dintre parteneri
să nu minimalizeze sentimentele celuilalt.
Dar acum, cînd se întunplă ca soţul meu să lucreze pînă tîrziu în loc să se bucure de alte
lucruri, îmi strecor capul în biroul lui, îl văd cît de serios se apleacă asupra muncii lui şi
spun in glumă „muncă, muncă, muncă”.
Funcţionează întotdeauna.
Dragostea aspră: analiza schemelor cu prietenii
Un model standard de compasiune este iubirea benevolă, altruistă şi plină de grijă. Dar
compasiunea se poate manifesta în mai multe feluri; uneori, iubirea aspră este de preferat
celei convenţionale. Unele tradiţii spirituale, precum budismul tibetan şi hinduismul
reprezintă compasiunea în forme diferite, care simbolizează tăierea ataşamentelor
statornice şi a ignoranţei. Atunci cînd mintea este întunecată de autoamăgire, ea vede
totul deformat, iar antidotul este acţiunea în forţă, care ne smulge din somnul ignoranţei.
Mulţi ani la rînd, suferinţa cauzată de tiparele repetitive din relaţiile ei i-au provocat
confuzie Elizei. Avea o lungă serie de relaţii nereuşite cu bărbaţii, şi fiecare eşec îi activa
schemele abandonului şi privaţiunii. Teama ei că bărbatul o va părăsi o făcea să fie atit de
dependentă şi suspicioasă, încît, cel mai adesea, chiar tendinţa ei de a se agăţa de bărbaţi
îi îndepărta pe aceştia. Ori de cîte ori se întunpla acest lucru, începea să se pP'mgă
obsesiv de toate dezamăgirile ei şi de bărbaţii care o părăsiseră. Îşi relata plîngerile oricui
o asculta. De fapt, de-a lungul anilor, conversaţiile ei cu prietenii şi cu familia ajunseseră
să se învîrtă în jurul acestui subiect.
Cei care o iubeau au suportat ani de zile această înclinaţie a ei pentru că le păsa de ea şi
în plus era evident că avea nevoie să li se confeseze. Dar după mai mulţi ani, doi dintre
cei mai apropiaţi prieteni ai ei au discutat împreună despre situaţia Elizei, şi apoi i-au
spus că nu mai erau dispuşi să îi ma asculte pYmgerile interminabile. Nu era bine pentru
ea să
consume cu această obsesie, i-au spus ei. Acest lucru n-a făcut decît să-i reconfirme
presupunerea că era o victimă neajutorată, alimentată de obiceiuri emoţionale profunde.
Ei au sfătuit-o să-şi examineze nemulţumirile şi sentimentele asociate acestora şi să îşi
înfrunte tendinţa de a ceda în faţa lor. Eliza a făcut un pact cu aceşti doi prieteni: ori de
cîte ori stăteau de vorbă, ei o atenţionau atunci cînd ea ceda în faţa vechii tendinţe de a se
plînge şi de a-şi exprima nemulţumirea. Eliza făcea deja parte dintr-un grup de terapie şi
era receptivă la această nouă înţelegere — deşi a mărturisit că încă se simţea abandonată
şi neluată în seamă atunci cînd prietenii îi refuzau nevoia de a protesta.
Refuzînd să mai accepte obiceiul Elizei, prietenii ei o determina să-şi înfrunte tiparele
ascunse ale privaţiunii emoţionale şi ale abandonului. Atunci cînd suportăm obiceiurile
motivate de schemă ale cuiva, e ca şi cum am conspira pentru a menţine acea schemă. Îi
putem ajuta pe alţii să îşi neutralizeze schemele făcînd şi noi la fel. Dar abordarea
caracteristică iubirii aspre presupune precauţie şi empatie. Este important să rămînem
neutri dincolo de ceea ce gîndim pentru a putea fi cinstiţi cu celălalt şi să spunem ce
credem într-un limbaj nedictatorial, condi~ional, folosind cuvintele „posibil”, „poate”, „
probabiY'. Dacă celălalt are sentimentul că ne implicăm personal sau că vrem să îl
dominăm, pornind de la presupunerea că ştim ce este mai bine pentru el, poate deveni
defensiv, se poate simţi judecat sau jignit, sau poate să se împotrivească.
Dar dacă abordăm persoana care şi-a dezvoltat anumite scheme cu cele mai bune intenţii
— fără să presupunem că ştim care este răspunsul — probabil că va fi mai receptivă. Iar
în cel mai bun caz ne putem găsi un aliat în spiritul războinic din ea — iar ea ne poate
arăta recunoştinţă pentru faptulcă am fost corecţi.
Empatia faţă de partener
La fel ca în cazul dvs., puteţi face un profil al schemelor partenerului. Puteţi ţine sub
observaţie ocaziile în care partenerul a avut izbucniri sau alte reacţii emoţionale
exagerate şi defensive. Puteţi încerca să aflaţi ce stimuli declanşează
282 Alchimia emoţională Relaţiile 283
atacurile schemei la partener, să sesizaţi ce gîndeşte sau simte de regulă partenerul pe
durata atacului şi puteţi observa ce obiceiuri tipice manifestă pe parcurs.
Dacă vă veţi familiariza mai bine cu aceste lucruri, vă va fi mai uşor să empatizaţi cu
schemele partenerului. O astfel de empatie nu înseamnă să stîrniti schema căzînd de
acord cu perspectiva ei asupra lucrurilor, ci să înfruntaţi acele presupuneri despre oameni
şi lume. Acest lucru vă va permite de asemenea să fiţi mai sensibil faţă de punctele
vulnerabile pe care schema i le provoacă partenerului, astfel încît să îi declansati mai rar
acea schemă.
Compasiunea transformă empatia în acţiune. Odată ce ajungeţi să cunoaşteţi gîndurile şi
sentimentele ce caracterizează schema altei persoane, puteţi folosi această înţelegere
empatică pentru a vă călăuzi în relaţiile cu el. Acest lucru este valabil, bineînţeles, nu
numai pentru cupluri, ci în orice relatie în care aveti acces la o astfel de înţelegere.
Înţelegerea tiparelor schemei unei alte persoane vă ajută să evitaţi să acţionati în moduri
care ar stimula acea schemă.
De exemplu, dacă ştiţi că un individ are standarde dure, ; faptul de a-i lăuda realizările
atunci cînd e cazul îi oferă ceva de care nu prea are parte — sau de care nu are parte
suficient de des — şi astfel îl puteţi face să se bucure. Acest fapt îi contrazice vocea
interioară autocritică, care îl îndeamnă continuu să se străduiască mai mult. Dar puteţi fi
de asemenea o voce care să îl îndemne să pună mai mult echilibru în viată să compenseze
perfecţionismul care î1 determină să depu eforturi prea mari. În plus, îi puteli da de
înţeles că îl a ceptai:i şi îl apreciaţi aşa cum este, nu numai pentru ceea realizează.
Dacă o persoană are schema privaţiunii, faptul de a-i ar ta că vă pasă de nevoile ei, că
faceţi un efort pentru a ţine co de sentimentele ei, poate de asemenea avea un efect de am
liorare. La fel, dacă este vorba de subjugare, aveţi grijă să n îi spuneţi ce să facă şi evitaţi
un limbaj care să îi dea sen mentul că vreţi să o dominaţi. Daţi dovadă de precautie c" îi
cereţi ceva şi astfel va avea sentimentul că are de ales. exemplu, în loc să spuneţi „Hai să
mergem diseară să ved
filmul cel nou”, puteţi spune „E un film nou în oraş. Ai vrea să-1
vedem?”
Acestea par gesturi mărunte, dar din punctul de vedere al impactului pe care îl au asupra
schemelor celuilalt, ele reprezintă momente reparatorii. Astfel, îi daţi celuilalt ocazia să
vadă lumea şi oamenii altfel decît îi dictează aşteptările schemei. Fiecare astfel de
moment îi oferă încă o experienţă care îi întăreşte convingerea alternativă, care
neutralizează perspectiva oferită prin lentilele deformante ale schemei.
Compasiunea faţă de schemă
Există mai multe avantaje de care vă puteţi bucura dacă vă familiarizati cu schemele
partenerului la fel de mult ca şi cu ale dvs. De exemplu, dacă înţelegeţi că atacurile de
furie ale partenerului simbolizează faptul că a fost declanşată din nou o anumită schemă,
acest fapt vă ajută să nu luaţi în nume personal reacţia — nu dvs. sînteti de vină, ci
schema. Astfel preveniţi declanşarea propriilor scheme ca reacţie la ieşirile partenerului.
Un principiu budist susţine că înţelegerea duce la empatie. Compasiunea este expresia
naturală a înţelegerii clare. La nivelul lucrului cu schemele, aceasta înseamnă că actul de
a contempla schemele partenerului atrage după sine empatia faţă de partener. Dacă
înţelegeţi că ceea ce se întimplă se datorează schemelor partenerului, de exemplu, acest
fapt vă ajută să-i percepeţi vulnerabilitatea, să-1 considerati un copil trist şi nu un
nememic. Detaşaţi-vă de felul în care apar lucrurile şi încercaţi să înţelegeti cum le vede
schema. Astfel, nu veţi mai lua răspunsul lui în nume personal şi veti avea nu numai
înţelegere, ci şi compasiune.
Să spunem că el începe să fie morocănos, distant şi retras. Dacă aveţi schema privaţiunii,
retragerea aceasta v-ar putea face să credeti că nu este interesat de dvs. Dar dacă puteti
folosi în acel moment contemplatia pentru a înţelege ce se întîmplă, în loc să cădeti sub
vraja propriei scheme, puteţi să vă păstraţi discernămîntul pentru a empatiza cu
partenerul.
În astfel de momente, empatia vă poate ajuta să recunoaşteţi un tipar familiar şi să găsiţi
un răspuns mai sănătos. Vă puteţi da seama, de exemplu, că atunci cînd partenerul se re-
284 Alchimia emoţională Relaţiile 285
trage într-o atitudine distantă, această atitudine este determinată de schema privatiunii şi
că de fapt are nevoie să îi arătati că vă pasă de el. Dacă daţi dovadă de afectiune, există
foarte multe şanse să iasă din cochilia lui.
Această abordare — încercarea de a întelege ce se află de fapt în spatele acţiunilor cuiva
— poate fi utilă în orice relatie în care atacurile schemei celuilalt au reprezentat o
problemă — cu rudele, copiii în creştere, prietenii sau cu oricine altcineva. Dar, aşa cum
spun de mult consilierii matrimoniali, aceasta dă rezultate extrem de bune în cadrul
cuplului.
De exemplu, unul dintre punctele-cheie ale unui cuplu are legătură cu tensiunea dintre
nevoia de intimitate şi dorinţa de autonomie. Aşa cum am văzut, multe dintre problemele
centrale ale anumitor scheme — în special privatiunea, abandonul şi imposibilitatea de a
fi iubit — se învîrt în jurul problemei conectării. Atunci cînd cei doi parteneri se mişcă
pe propriile orbite, îndepărtmdu-se pentru a cîştiga autonomie şi apropiindu-se pentru a
se reuni, ei se încurajează reciproc să-şi satisfacă propriile nevoi şi să-şi îmbogăţească
relaţia — sau pot lăsa ca acest ciclu natural să îi îndepărteze unul de celălalt.
A înlelege faptul că partenerul poate să aibă nevoie să se îndepărteze pentru o vreme este
foarte important, mai ales dacă una dintre schemele referitoare la relaţii este activă la dvs.
Este bine să retineti o observatie făcută de terapeutul matrimonial Carl Whitaker: „Cu cît
puteti sta mai separati, cu atît sînteti mai mult împreună.” Este la fel de important ca $;
învăţa, în cazul unei persoane care are schema imposibilitătii de a fi iubit, că partenerul
său se poate înfuria pe acea persoa* nă şi cu toate aceastea să o iubească; sau pentru
cineva cu schema abandonului, este important să învete că separarea temporară nu
echivalează cu o pierdere.
Faptul că ambii parteneri înţeleg că fiecare are o schemă activată în relaţia lor înseamnă o
deschidere pentru maturiza. rea amîndurora. „Odată ce vă percepeti partenerul ca pe q
persoană care suferă”, spune terapeutul matrimonial Harville Hendrix, „începeti procesul
unei relatii conştiente.” Acest proces presupune însă să faceti împreună din relatia dvs. u~
loc sigur, în care să exploraţi schemele pe care le aveti, şi n
să vă folosiţi de acea
explorare pentru a strînge muniţie pentru următoarea bătălie.
Un instrument extrem de util în contemplatia interpersonală pe care o presupune acest
proces este ceea ce Hendrix numeşte oglindire. În procesul de oglindire, vă asigurati că
auziţi şi înţelegeti punctul de vedere al partenerului înainte de a-i oferi propriul punct de
vedere. Oglindirea poate lua forrna ascultării şi repetării: „Cred că ceea ce vrei să spui
este că...” Cu alte cuvinte, îi repetaţi partenerului cu propriile dvs. cuvinte ceea ce ati
înţeles. Dati glas empatiei şi îi oferiti partenerului o şansă de a verifica faptul că ati
empatizat în mod fidel.
Dacă, de exemplu, partenerul dvs. are schema abandonului şi se răsteşte atunci cînd
veniţi tîrziu de la lucru, oglindirea ar putea suna aşa: „Atunci cînd n-am sunat şi te-ai
supărat, ai crezut că aş putea fi rănit sau mort, aşa că ţi-a fost frică.” Această frază
vorbeşte atît despre fapte — că nu v-aţi sunat partenerul şi că acesta s-a supărat — cît şi
despre sentimentele şi gîndurile asociate. Această empatie validează realitatea simbolică
a schemei şi vă ajută să rezolva#i mai uşor situaţia.
Ruperea lanţului în relaţii
Era ziva de Crăciun şi Whitney, una dintre pacientele mele, spăla vasele în vreme ce
soţul şi copiii se jucau cu cadourile. Whitney pregătise micul dejun, strînsese masa,
pregătise prmzul şi acum strîngea din nou masa. in seara de Ajun, terminase treaba foarte
tîrziu, pentru că avusese totul de pregătit, iar acum era aproape epuizată, ceea ce
îngreuna şi mai mult lucrurile.
În timp ce spăla la chiuvetă, a sim#it o undă de resentiment. Mintea ei începuse să se
agaţe de gîndul că şi ea ar fi vrut să se relaxeze. „De ce nu mă ajută soţul meu? Am
sentimentul că profită de mine...” Gîndurile au început să se adune.
Apoi a făcut o pauză şi s-a întrebat: „Ai o problemă, nu-i aşa?”
O altă voce din interior i-a răspuns: „Da.”
Aşa că a început dialogul interior, investigîndu-şi reacţiile. Reflectînd asupra gîndurilor
şi sentimentelor ostile, a vă-
286 Alchimia emotională Relaţiile 287
zut cum amplifica singură problema, reacţionînd faţă de ostilitatea ei cu şi mai multă
iritare, şi apoi reacţionînd cu şi mai multă intensitate şi ostilitate la gîndurile care
continuau să apară.
Apoi şi-a dat seama că toate acestea erau motivate de sentimentul de privaţiune — un
sentiment foarte familiar, la care ştia că este predispusă. A înţeles, de asemenea, că soţul
ei nu ştia de fapt cum se simte ea şi că dacă i-ar fi dat pur şi simplu de înţeles şi i-ar fi
cerut ajutorul, el ar fi intervenit imediat.
Înţelegînd acest lucru, a văzut că resentimentul ei se dizolvă şi o părăseşte. Ceea ce
crescuse în ea era de fapt oboseala, care în cele din urmă o copleşise. S-a oprit şi a făcut
ceea ce avea nevoie cel mai mult să facă în acel moment: i-a spus soţului ei că este
epuizată, apoi s-a prăbuşit pe canapea şi a tras un pui de somn.
Cînd s-a trezit, Whitney a văzut că bucătăria fusese curăţată şi că în casă se făcuse ordine
după deranjul din dimineaţa de Crăciun. Soţul ei îşi dăduse seama cum stau lucrurile (
probabil că e unul la un milion!).
Pentru Whitney, acest incident a reprezentat o schimbare în maniera de abordare a
tiparelor create în relatiile ei de schema privaţiunii: simţindu-se copleşită, defavorizată şi
avînd sentimentul că lumea profită de ea, se înfuria şi devenea ostilă sau morocănoasă,
iar soţul ei răspundea cu furie sau se simţea jignit la rîndul lui.
După ce a analizat reacţiile schemei ei, a fost capabilă treptat să le conştientizeze şi să-şi
schimbe reacţia tipică: i-a comunicat soţului ei ce nevoi avea. De regulă, el reacţiona fa-
vorabil atunci cînd ea putea să îi spună exact ce vrea, fără să se răstească la el.
Dar Whitney a dus lucrul cu schema la un alt nivel. Pe măsură ce a observat că devine
ostilă şi a depistat reacţiile şi gîndurile care alimentau acea ostilitate, a putut empatiza cu
sine, şi-a putut contrazice presupunerile şi a văzut cum ostilitatea se dizolva. Între timp, şi
soţul ei devenise mai sensibil la genul de situaţii care îi puteau declanşa aceste reacţii şi
era capabil mai adesea să îşi asume spontan responsabilitatea, fără ca ea să îi spună ceva.
Sigur că în cadrul unei relaţii apar în mod inevitabil şi probleme reale — care nu sînt
provocate de schemă. Dar pe măsură ce ne schimbăm reacţiile uzuale, obiceiurile noastre
de a interacţiona se pot dizolva şi pot fi înlocuite cu obiceiuri noi, pozitive. Astfel, putem
administra chestiunile inevitabile cu mai puţină furie şi mai mult calm.
Uneori, puteţi face acest lucru în mod direct cu partenerul. Alteori, poate fi suficient să
exploraţi doar dvs. înşivă reacţiile emoţionale pe care le aveţi. Sau puteţi folosi o
combinaţie de analiză internă şi lucru cu partenerul, mai întîi analizînd totul în mintea
dvs. şi apoi cu celălalt. Între timp, reacţiile se atenuează astfel încît să puteţi gîndi mai
limpede şi să puteti reactiona diferit.
Sigur că nu toţi partenerii sînt dispuşi să coopereze şi puţini sînt motivaţi şi conştienţi de
dinamica relaţiei. Dacă partenerul dvs. este atît de rigid încît nu îşi dă seama sau nu este
interesat de acest proces, tiparele frustrării vor continua să se manifeste. Dacă partenerul
nu va lucra cu dvs., puteţi totuşi să iniţiaţi explorarea interioară şi să schimbaţi în acest
fel tiparele reacţiilor; chiar şi numai acest fapt va îmbunătăţi lucrurile.
Cu excepţia cazului în care reactia este distructivă, de regulă îi încurajez pe oameni să
lucreze singuri cu schemele. Există şanse ca, lucrînd pe cont propriu cu schemele, relaţia
să aibă de cîştigat sau — dacă lucrurile nu se ameliorează nici după aceste eforturi —
acest demers să vă fie de ajutor într-o relaţie viitoare.
Relaţiile reparatorii
Pe cînd era încă în şcoală, Mary a fost molestată în repetate rînduri de o rudă. C"md, în
cele din urmă, i-a spus mamei ei despre abuz, acesteia nu i-a păsat. Una dintre consecinţe
a fost aceea că, aşa cum era de aşteptat, Mary privea relaţiile ei cu bărbaţii prin prisma
schemei neîncrederii. Mai tîrziu însă, după ce a crescut, a început să se simtă atrasă de
bărbaţi abuzivi.
Această moştenire nocivă a nedreptăţii suferite în copilărie a fost remarcată de mult timp
de către cei care se ocupă de supravieţuitorii abuzurilor. Căutmd parteneri violenţi, de
exemplu, o femeie care a fost victima violenţei îşi poate între-
288 Alchimia emofională Relaţiile 289
tine speranţa de a avea o experienţă reparatorie: „Măcar de data asta”, sună dorinţa, „se
va sfîrşi bine.” Oameni de acest fel, după cum spune cîntecul, caută dragostea exact unde
nu trebuie. Sigur că atunci cînd într-o relaţie există violenţă — sau ameninţarea ei —
remediul presupune uneori părăsirea.
Speranţa sinceră că „de data asta va fi altfel” se află în spatele ciclului repetitiv al tuturor
relaţiilor motivate de scheme. La un anumit nivel, oamenii înţeleg că relaţiile lor adulte le
pot oferi o experienţă emoţională corectoare, care să aducă cu ea antidotul tocmai pentru
schema care i-a împins de la bun început în acea relaţie.
Pe scurt, uneori îi putem ajuta pe oamenii pe care îi iubim cel mai mult să îsi vindece
traumele afective — dacă facem din relaţia cu ei o relaţie reparatorie. La fel, şi ei ne pot
vindeca traumele noastre.
Pentru ca o relaţie să devină reparatorie nu trebuie să găsiţi pe cineva care să întruchipeze
antidotul perfect. Dar dacă partenerul dvs. este dispus să coopereze, puteţi începe să
transformati relaţia într-o arenă pentru contemplaţia amîndurora, şi puteţi conştientiza
schemele active în dvs. şi în partener.
Pe măsură ce deveniţi conştienţi de necesităţile schemelor care vă motivează relaţia dvs.,
puteţi recunoaşte indiciile potrivit cărora o schemă familiară a fost din nou activată şi pu-
teţi folosi acele indicii pentru a crea un antidot. De exemplu, dacă partenerul dvs. se
simte nesigur şi nedemn de a fi iubit, puteţi fi extrem de afectuoasă; dacă partenera dvs.
are sentimentul că nevoile ei nu sînt luate în seamă, puteţi fi extrem de atent cu ea.
Aceste gesturi mărunte de înţelegere şi compasiune pot întări fundamentul de încredere
şi apropiere dintr-o relaţie.
DACĂ DORITI SĂ PRACTICAŢI CONTEMPLAŢIA
CU PARTENERUL DVS.
Încercaţi să scoateţi la lumină schemele îngropate sub certurile pe care le aveţi.
Majoritatea certurilor sînt, în parte, simboluri ale unor probleme mai vaste. Nu doar
faptul că partenerul întîrzie sau nu participă la treburile casei stimulează furia specifică
sche-
mei. Este vorba de sentimentul ascuns că nevoile noastre nu sînt luate în seamă sau
că ne simţim subjugaţi. Sau poate că e vorba de o altă schemă, care conferă intensitate
emoţională reactiei noastre.
Dacă puteţi surprinde în contemplaţie împreună cu partenerul şi puteti descoperi ce
schemă este pusă în joc, puteţi folosi cearta ca pe o oportunitate pentru a identifica şi
dezarma schema. Dacă faceţi acest lucru în mod regulat, schemele îşi vor pierde treptat
puterea.
Data viitoare cînd veţi avea o ceartă cu partenerul dvs., aşteptaţi pînă cînd se aşterne
puţin calmul, pînă cînd flacăra bătăliei s-a domolit puţin şi puteţi vedea limpede ce s-a
întunplat. Puteti grăbi procesul de calmare plimbîndu-vă puţin de unul singur şi făcînd
cîteva exercitii elementare de relaxare, meditînd asupra respiraţiei.
Odată ce vă simţiţi mai calm, puteţi aplica împreună cu partenerul metoda reflecţiei
înţelepte, în care alternaţi exerciţiul contemplaţiei cu revenirea la gîndurile şi
sentimentele avute în timpul disputei. Dar de data aceasta, aplicaţi reflecţia înţeleaptă la
acele gînduri şi sentimente: în loc să vă lăsaţi copleşit de ele, în aşa fel încît să vă
scufundaţi în realitatea creată de acestea, urmăriţi-le în contemplaţie. Dacă sînteţi totuşi
prea supărat, faceti o pauză de cîteva minute pentru a crea un spaţiu mai calm şi mai
limpede în mintea dvs., urmărindu-vă respiraţia şi folosind exercifiile de relaxare. Apoi,
cînd vă simţiţi mai liniştit, îndreptaţi-vă atenţia către sentimentele şi gîndurile trezite de
acea dispută. Analizaţi situaţia la cele trei niveluri:
1. Care vă sînt sentimentele? Observaţi în care parte a corpului senzaţiile provocate de
emoţii sînt cele mai intense. Aveţi stomacul încordat? Vă tremură mîinile şi picioarele?
V-au amorţit gîtul şi umerii? A avut loc o reacţie în lanţ a emoţiilor — de exemplu,
suferinţa a generat furie? Există un amestec de sentimente — nu doar furie, ci poate şi
tristeţe? Vă amintesc aceste sentimente de alte ocazii în care aţi fost la fel de supărat?
Sînt ele un indiciu care să arate ce tipar emoţional se manifestă în această dispută?
290 Alchimia emoţională
2. Ce gîndiţi? Nu luaţi în considerare doar gîndurile cele mai evidente — vocea furiei —,
ci şi gîndurile mai subtile care vă alimentează furia. Vă spuneţi, de exemplu: „El/Ea nu
ţine niciodată cont de sentimentele mele”? De ce tocmai acest eveniment a dat naştere
acestor gînduri?
3. Care sînt acţiunile dvs.? Ce anume vă îndeamnă să faceţi gîndurile şi sentimentele
dumneavoastră — sau ce anume aţi făcut?
În sfîrşit, după ce aţi pus totul cap la cap, aveţi indicii care să vă semnaleze schemele
ascunse care au declanşat cearta? Dacă da, puteţi trece la următorii paşi:
1. Revedeţi cearta împreună cu partenerul, de data aceasta urmărind schemele puse în joc.
Explicaţi în ce fel acţiunile partenerului v-au declanşat schema. Dacă puteţi, furnizaţi-i
partenerului cîteva informaţii despre originile acelei scheme în viaţa dvs. şi despre
motivele pentru care v-aţi obişnuit să reacţionaţi într-un anume fel la anumiţi stimuli. Cu
alte cuvinte, ajutaţi-1 pe partener să înţeleagă, din perspectiva schemei, de ce reacţia dvs.
a fost atît de intensă. Dar faceţi acest lucru empatizînd atît eu partenerul, cît şi cu schema.
2. Revedeţi specificul problemei, lăsînd la o parte reacţia asociată schemei şi ordonaţi
lucrurile într-un mod mai clar. Puteţi afla de asemenea cum să evitaţi declanşarea
schemei partenerului în viitor, de ce anume are nevoie partenerul în astfel de momente —
de exemplu, să se simtă iubit — şi ce să faceţi atunci cînd propriile scheme sînt pe cale să
fie activate.
3. Dacă aveţi nevoi contradictorii, încercaţi să negociaţi astfel încît să depuneţi eforturi
pentru a fi mai sensibil la nevoile celuilalt şi mai conştient de acestea, iar el de ale dvs.;
încercaţi treptat să vă schimbaţi modul de a reacţiona.
4. Atunci cînd sînt declanşate aceleaşi tipare din nou, fiţi răbdător. Aceste tipare au
nevoie de timp pentru a se schimba şi probabil că veţi avea ocazii repetate în care să
încercaţi noi moduri de a vă raporta la celălalt şi de a vă comporta. E nevoie de timp
pentru a reînvăţa aceste lucruri.
Cercul vietii
Restaurantul era ocupat pînă la refuz, iar cei de la masa alăturată vorbeau atît de tare,
încît n-aveam cum să nu aud drama care se desfăşura între cei doi părinţi şi băiatul lor,
care părea să fi venit acasă într-o vizită de la facultate. Fiul lor le spunea cît de mult
începuse să îl intereseze actoria şi cît se bucura că descoperise ceva care să îl atragă atît.
Tatăl său 1-a întrerupt: „Dar cum rămîne cu studiile tale? Tocmai am auzit că băiatul
familiei Williams se află pe lista decanului de la Yale. Tu de ce nu te descurci atît de
bine?” „Voi învăţa”, a spus fiul, „e vorba doar de faptul că acum sînt foarte interesat de
această nouă preocupare. Vreau să o explorez mai îndeaproape.” „Asta-i tot ce vrei să
faci cu viaţa ta — să ţi-o iroseşti?”, a spus tatăl, în tonul căruia se simţea prea bine dis-
preţul. Vocea fiului a coborît cu o octavă. „Nu mi-o irosesc şi chiar am cîţiva prieteni
minunaţi, cărora de asemenea le place teatrul. Ne-am simţit extraordinar montînd cîteva
piese împreună.” „Prietenii tăi n-au nici un viitor”, a răspuns tatăi, cu un dezgust evident.
În acel moment, mama a luat cuvîntul pentru prima oară: „Fred...” Tatăl depăşise limita,
dar mama n-a spus decît atît, după care a intrat din nou în rolul ei pasiv. Era însă prea
tîrziu. Băiatul s-a ridicat brusc de la masă, şi-a aruncat şervetul peste farfuria din care nu
mî.ncase nici pe jumătate şi a plecat. 0 L-am auzit pe tată spunîndu-i mamei, perplex: „
Ce 1-a apucat?” Tocmai ne t:~.*isem nota, aşa că m-am ridicat să plec cu inima grea. Pe
cînd urcam scările ca să ieşim din restaurant, am trecut pe 1"mgă fiul lor, care stătea
acolo, cu capul în mîini, părînd foarte trist şi frustrat, bătmd nervos ritmul cu piciorul. Aş
fi vrut să-i spun
292 Alchimia emofională Cercul vieţii 293
ceva care să-i fie deajutor cînd am trecut pe lîngă el: „Probabil că ei consideră că astfel
îşi arată grija faţă de tine. Nu îşi dau seama că te îndepărtează. Ai putea să le spui că ştii
că vor să te ajute, dar criticile lor sînt prea aspre şi ar fi bine să găsească un alt mod de a-
şi arăta grija.”
Dar eram oare îndreptăţită să intervin? Pe cînd treceam pe l"mgă el, am ezitat, dar n-am
spus nimic. Timpul a trecut. Pînă în ziva de astăzi mă întreb ce s-o fi întîmplat cu tînărul
acela.
Dacă ceea ce am auzit fără să vreau era reprezentativ pentru relaţia băiatului cu părinţii
lui, am fost martoră la formarea schemei eşecului în el.
Lanţul generaţiilor
În timpul unei întîlniri cu mai mulţi psihoterapeuţi, Dalai Lama a fost uluit să afle despre
problemele pe care le au tinerii din Occident: respectul scăzut faţă de sine şi ostilitatea
faţă de părinţi. Aceste lucruri erau noi pentru el; nu-şi putea imagina că e posibil ca
oamenii să nu se iubească pe sine şi să nu-şi iubească părinţii. Un alt lucru nou pentru el
era faptul că, cel puţin pe parcursul anumitor etape ale terapiei, poate fi util ca pacientul
să fie încurajat să-şi elibereze furia, acest lucru făcînd parte din procesul de vindecare,
care se încheie cu sentimentul de compasiune.
A prins ideea. Mai tîrziu, 1-am auzit ţinînd un discurs, în care a spus că, din perspectivă
budistă, furia este nocivă. Dar el a admis totuşi că uneori faptul de a conştientiza
sentimentele de furie şi de a le elibera poate avea un efect terapeutic — de exemplu,
atunci cînd cineva are un respect de sine limitat din cauza unui abuz suferit. Atunci cînd
cineva este în cursul unei terapii, de exemplu, „poate că puţină furie pentru un : timp
limitat este utilă”.
Totuşi, în general, acesta este un punct asupra căruia budismul şi modelul
psihoterapeutic occidental diferă. Deşi recunoaştem că este permis un anumit tip de furie
în terapie, nu este suficient să resimţim ostilitate faţă de traumele din, copilărie şi să ne
blamăm părinţii. Acest lucru poate fi u
pînă la un punct, atunci cînd explorăm circumstanţele care a contribuit la modelarea
obiceiurilor noastre emoţionale. D putem de asemenea empatiza cu părinţii, cu fraţii sau
cu o
cine altcineva care a fost implicat în acele circumstanţe, pentru a înţelege dacă şi ei, la
rîndul lor, acţionau astfel din cauza propriilor tipare, şi tot aşa pentru generaţii întregi.
Inţelegerea acestui lucru poate, în cele din urmă — la momentul potrivit —, să trezească
compasiunea faţă de părinţi sau faţă de cei implicaţi, odată cu vindecarea adusă de elibera
rea furiei. Din perspectiva acestui lanţ al generaţiilor, poţi avea surpriza că e foarte greu
să plasezi vina într-un anumit loc.
Inţelegînd însă care a fost rolul părinţilor în formarea noastră în copilărie, putem avea o
altă perspectivă asupra propriilor reacţii — ele sînt obiceiuri învăţate în trecut şi nu
reprezintă ceea ce sîntem de fapt în prezent. O schemă reprezintă o rămăşiţă depăşită a
lucrurilor învăţate de timpuriu. Cu alte cuvinte, reamintiti-vă că „Reacţionez astfel pentru
că asta am învăţat să fac atunci, nu pentru că acum se întunplă acelaşi lucru.”
Ruperea lanţului cu părinţii
O femeie se plîngea la un seminar de relaţia cu fiica sa, care crescuse: „Fiica mea mă
critică, spunîndu-mi că o ignor, că nu o ascult”, spunea ea. „Mă simt atît de jignită, încît
încep să plîng. Acum sînt îngrozită gîndindu-mă la momentele pe care urmează să le
petrecem împreună.”
Am stat de vorbă despre ceea ce se întîmplă, încercînd să vedem ce scheme puteau fi
activate. Femeia a spus că lacrimile ei se datorează probabil unui tipar ascuns al
imposibilităţii de a fi iubită, iar respingerea manifestată de fiica ei îi declanşează atacul
acestei scheme. Apoi ne-am întors către nemulţumirile fiicei. Atunci cînd am sugerat că
afirmaţiile fiicei ei sînt simptomatice pentru schema privaţiunii emoţionale, femeia a dat
din cap, consimţind. Iar apoi, după o tăcere apăsătoare, a izbucnit uluită: „Dumnezeule
— fiica mea a dobîndit o schemă!”
A fost o revelaţie pentru ea. Nu se gîndise niciodată că obiceiul său de a fi detaşată şi de a
vorbi fără a acorda prea multă atentie sentimentelor şi nevoilor fiicei ei putea duce la
formarea unor tipare emoţionale care erupeau acum, cu ocazia diverselor conflicte. Era
socată.
Reacţia acestei femei atestă un adevăr important: părintii, şi orice altă persoană al cărei
comportament duce la formarea
294 Alchimia emoţională Cercul vieţii 295
schemelor noastre, nu au în general nici o intenţie de a ne face rău. Cel mai adesea ei
acţionează orbeşte, în virtutea unor tipare pe care la r"mdul lor le-au deprins de timpuriu.
Schemele pot fi moştenite într-o familie de la o generaţie la alta, părintii fiind cei care,
fără să ştie, le transmit noii generatii, ca o pe genă socială. Un părinte poate să fie atît de
preocupat de propria persoană, încît acest lucru să ducă la formarea schemei privaţiunii
afective la copil; privaţiunea afectivă a copilului devenit părinte poate duce la formarea
unui stil părintesc exagerat de grijuliu şi generos, care la rîndul lui contribuie la formarea
schemei îndreptătirii la următoarea generaţie. Forma specifică pe care o capătă o schemă
depinde în parte de modalitatea de abordare — evitare sau supracompensare — pentru
care se optează.
Odată ce realizezi că propriii părinţi au fost şi ei la rîndul lor victimele unor scheme, s-ar
putea să nu-i mai consideri vinovaţi. Nu spun asta ca o scuză pentru acele cazuri în care
părintii au săvîrşit în mod conştient şi intenţionat acte dăunătoare. Dar aşa cum spunea şi
Dalai Lama, problema este reprezentată de emoţiile chinuitoare ale unei persoane, şi nu
de persoana însăşi.
Într-un sens, eliberarea de sub constrîngerea schemelor în care sînt implicaţi părintii
noştri reprezintă în mare parte ceea ce psihologii numesc individualizare — faptul de a
deveni o persoană autonomă şi matură. În măsura în care, ca adulti, sîntem prizonieri
împreună cu părintii noştri la nivelul schemelor, fiind dominati de dictatele acestor
scheme pe care le-am dobîndit cu ocazia primelor noastre relaţii, nu am ajuns încă să fim
pe deplin autonomi, mai ales la nivel afectiv. Dintr-o perspectivă psiho-dinamică, sîntem
captivi într-un stadiu de dezvoltare si avem nevoie de o vindecare emoţională care să
acopere ruptura.
Pentru unii pacienţi, reducerea frecvenţei contactelor cu persoanele-cheie din viaţa lor —
de regulă un părinte — a fost utilă în perioada în care lucrau pe plan intern pentru a se
detaşa de tiparele schemelor vii încă în interacţiunile cu aceştia. Îndepărtarea de persoana
responsabilă de formarea schemei vă poate asigura timp pentru vindecare, astfel încît
atunci cînd vă intoarceţi mai tîrziu în acea relaţie puteţi fi dvs. înşivă, eliberat de tiparele
respective.
Relaţiile încărcate de scheme au o inerţie internă care se opune schimbării. Cînd una din
persoanele implicate într-o relaţie începe să se comporte diferit, schimbarea poate atrage
după sine o contrareactie celeilalte persoane. Nu este obligatoriu ca celălalt să fie cel
care nu vrea să se schimbe, ci pot fi schemele sale. Unii spun că oamenii nu se pot
schimba. Poate că e adevărat, dar puteţi schimba tiparele.
Într-un anume sens, schemele au o viaţă proprie; efortul de a le neutraliza presupune
stoarcerea forţei vitale din ele. Aşa cum am văzut în cazul schimbării propriilor tipare ale
schemei, şi în cazul relaţiilor este nevoie de o perioadă de adaptare pentru a ne familiariza
cu noi moduri de a interactiona, care nu mai sînt limitate de vechile tipare controlate de
scheme.
Pe măsură ce ne modificăm reacţiile datorate schemei, începem să ne concentrăm în mod
firesc către schimbarea tiparelor nefunctionale din relatiile noastre apropiate. Aici, desi-
gur, întimpinăm rezistenţă: adeseori oamenilor nu le place acest lucru, mai ales în cazul
în care intimitatea unei relaţii este în parte de natură nevrotică, pentru că cele două
persoane implicate în relaţie îşi alimentează reciproc nevoile impuse de scheme. În astfel
de cazuri, schemele sînt de fapt o piatră de temelie a relaţiei, o cale de a mentine
legătura.
În astfel de relatii, atunci cînd ne schimbăm, avem ocazia să descoperim că relaţia îşi
pierde din intensitate. În măsura în care propriile noastre scheme stăteau la baza legăturii
afective, relatia poate părea ameninţată. Dar probabil că în realitate intensitatea pe care
noi am considerat-o apropiere nu mai pare atît de confortabilă pentru că acum vedem mai
limpede fundamentele schemei.
Atunci cînd terapia poate repara lucrurile
În psihoterapie, relaţia pacientului cu terapeutul poate să reproducă în parte relatia cu
părinţii. Psihoterapeutul serveşte drept înlocuitor pentru „părintele bun” sau cel puţin
pentru părintele „destul de bun”, creînd o arenă pentru detaşarea de vechile reacţii ale
schemei.
296 Alchimia emoţională Cercul vieţii 297
Din lunga mea experienţă ştiu că terapeutul, sau uneori maestrul spiritual, poate fi o sursă
de tărie, claritate, apropiere afectivă şi îndrumare, mai ales atunci cînd noi înşine nu
putem vedea foarte limpede lucrurile. Este foarte important ca oamenii să aibă încredere
în această legătură, mai ales prin raportare la neputinţa de a avea încredere în primele lor
relaţii. Alături de terapeut, trebuie să existe siguranţa şi încrederea în acea relaţie care
oferă îngrijire şi atenţie. Această relaţie poate repara singură, într-o anumită măsură,
traumele afective ale copilăriei.
Cînd aceste elemente există, terapeutul poate deveni o sursă de afecţiune şi corecţie, care
permite reînvăţarea reparatorie a lucrurilor pe care trebuie să le căutăm într-o relaţie.
Atunci cînd un terapeut sau un profesor demn de respect admite că felul în care ne
privim pe noi înşine are un înţeles real, care poate fi luat în serios, acest fapt are efecte la
fel de tămăduitoare. La fel, faptul de a ne vedea într-o lumină diferită de lumina negativă
în care ne vedeam noi înşine are efecte reparatorii.
Clarificarea schemelor cu părinţii
Atunci cînd femeia care venise la seminarul meu a înteles că propriul ei obicei de a nu se
implica prea mult contribuise la formarea schemei privatiunii emoţionale la fiica ei, ea a
reuşit să înţeleagă de ce fiica ei era atît de des furioasă pe ea. Atunci cînd am explorat
mai în profunzime stilul lor de a interacţiona, ea a descoperit un anumit lucru: „Fiica
mea crede că eu nu o ascult sau că nu o înţeleg. Nu-i de mirare că se înfurie aşa.”
Am întrebat-o dacă ea considera că acuzaţia aceea este îndreptăţită. „Da°', a spus ea, „
acum văd mai clar lucrurile. Şi ca să complic şi mai mult problema noastră de
comunicare, de multe ori devin foarte defensivă atunci cînd ea îşi exprimă furia. Reacţiile
mele mă împiedică să înţeleg dinamica proceselor dintre noi. Acum, că ştiu ce se
întunplă, voi face mai multe eforturi.”
Am întrebat-o dacă mai putea face şi altceva pentru a schimba modelul lor de
interacţiunile. Ea s-a gîndit un timp,
apoi a spus: „Ar fi mai simplu dacă nu s-ar înfuria atît
de tare. Ostilitatea ei mă paralizează.”
I-am sugerat să o întrebe pe fiica ei dacă ar putea să-i comunice dorinţele pe care le are
fără să o critice cu atîta furie. În cazul în care mama avea să persevereze în eforturile ei,
acest simplu act putea fi în parte reparator, dacă într-adevăr fata simţea că mama ei o
privează de atenţia şi grija de care avea nevoie. De foarte multe ori, atunci cînd oamenii
îşi analizează schemele, ei presupun că părinţii lor i-au traumatizat în mod intenţionat sau
că încă o mai fac.
Desi acest lucru este adesea adevărat în cazurile de abuz şi neglijenţă extremă,
majoritatea părinţilor nu sînt nici măcar conştienţi de faptul că acţiunile lor au contribuit
la modelarea unei scheme la copilul lor. Atunci cînd devin conştienţi de acest lucru, în
cazul în care se întunplă asta, de regulă nu ştiu ce să facă. Cu excepţia unor cazuri grave,
acest lucru nu înseamnă că nu le pasă suficient de mult ca să încerce să facă ceva, deşi
sînt şi oameni care pur şi simplu nu sînt dispuşi să facă vreun efort sau sînt prea defensivi
ori egoişti pentru a se deranja.
Dacă părinţii noştri sînt încă în viaţă şi dacă tiparele schemei domină încă multe dintre
raporturile noastre, poate fi de un real ajutor să încercăm să schimbăm aceste scheme
împreună cu părinţii. Măsura în care putem reuşi acest lucru diferă de la caz la caz, în
primul rînd fiind nevoie de un părinte deschis şi dispus să coopereze. Nu există soluţii
simple atunci cînd e vorba de relaţiile cu părinţii noştri. Fiecare situaţie este unică, cu
posibilităţile şi limitele sale.
Dar şi dacă nu este posibil să lucrăm cu părinţii noştri sau este mult prea devreme să
încercăm să facem asta, putem totuşi să ne vindecăm. Aceasta nu este o etapă necesară în
schimbarea schemelor noastre. Efortul esenţial se desfăşoară plan intern şi constă în
munca depusă pentru a rupe lanţul obiceiurilor emoţionale.
Ca şi în cazul cuplurilor, e suficient ca doar unul dintre partenerii relaţiei să se schimbe
pentru ca interacţiunile lor să se schimbe inevitabil. Toate relaţiile noastre, inclusiv cele
cu părinţii, sînt sisteme în care acţiunile unei părţi afectează şi acţiunile celeilalte părţi.
298 Alchimia emotională Cercul vieţii 299
Un impermeabil afectiv
Există şi genul de relaţii cu părinţii în care tiparele schemei provoacă explozii
permanente. Una dintre pacientele mele, Miriam, avea o mamă care fusese abuzivă din
punct de vedere emoţional şi care continua să comită astfel de abuzuri si în relaţiile lor
actuale. Era extrem de critică cu Miriam, iar acum, cînd venea "m vizită, nu era critică
doar cu Miriam, ci şi cu soţul ei şi cu copiii. Vizitele erau toxice în plan emoţional.
Atunci cînd Miriam a menţionat cu timiditate posibilitatea de a discuta despre tiparele ei
emoţionale cu mama sa, răspunsul acesteia a fost foarte sec: „Am suficiente probleme. N-
am nevoie să mă mai deranjez şi cu ale tale.”
„Remarca ei a fost ca un cuţit răsucit în rană”, mi-a spus Miriam.
Pentru ea, primul pas către eliberarea de schemele dobîndite era să ridice un zid, o
graniţă de netrecut între ea şi mama ei. „Ai nevoie de un impermeabil afectiv”, i-am spus,
„o barieră sigură, care să te protejeze.”
Aşa că Miriam şi-a redus întilnirile cu mama ei pentru cîteva luni, refuzînd să o
primească în vizită, vorbind cu ea numai la telefon, doar de cîteva ori pe lună şi încheind
hotărîtă conversatia ori de cîte ori mama ei devenea critică. Miriam a lucrat şi în
interiorul ei cu schemele, pe terenul sigur aflat în spatele acestor graniţe.
Doar atunci cînd a cîştigat o oarecare libertate în raport cu reacţiile datorate schemelor ei
şi cînd graniţele erau intacte, Miriam s-a simţit din nou în siguranţă pentru a relua relaţia
obişnuită cu mama ei. Pe măsură ce oamenii se dezvaţă de modul de a interacţiona cu
părinţii, deprins odată cu schemele şi se vindecă, astfel de bariere se pot dizolva singure,
atunci cînd nu mai sînt necesare.
Dar în cazul părinţilor care continuă să perpetueze tiparele schemei în relaţiile cu copiii,
este bine să se păstreze o anumită atitudine care menţine acele graniţe. Pentru a face
acest lucru, este esenţial să fiţi conştient de această barieră şi să reţineţi că nu mai sînteţi
dispus să fiţi tratat ca pînă atunci.
Dialogul interior cu vocea părintelui
Pacientul meu Jesse poate vorbi minute îndelungate, povestind ceva în stilul lui
captivant, pînă cînd, din senin, dispoziţia şi tonul lui se schimbă şi se lansează pentru
cîteva minute într-o critică furioasă la adresa cuiva. Apoi, la fel de brusc, se întoarce la
tonul lui normal, agreabil.
Un gînd îmi trece prin minte: de fapt, îşi înfruntă mama!
Aceasta îi impusese o disciplină foarte strictă, formulînd judecăti extrem de critice, iar la
acea vreme Jesse ştia destul de bine cît de mult contribuise ea la formarea schemei
perfecţionismului pe care o avea el. Dar încă nu era conştient de ceea ce părea a fi o
transă de moment, în care mama sa vorbea prin gura lui.
Treptat Jesse a fost capabil să facă legătura între aceste momente în care era „posedat”
de vocea mamei sale şi propria-i voce interioară autocritică, care îi susţinea
perfecţionismul.
Jesse folosea un ton care avea de regulă ecouri doar în modul de a gîndi al mamei sale.
Într-un sens, părintele care populează realitatea schemei nu este cel pe care îl ştim acum,
în calitate de adulţi, ci cel pe care ni-1 amintim din copilărie. Acest lucru era adevărat în
cazul lui Jesse.
Lucrul acesta oferă o oportunitate în terapie: dacă nu putem vorbi cu părintele actual
despre traumele şi sentimentele provocate de o schemă la a cărei formare au contribuit
mama sau tatăl, putem totuşi să ne implicăm într-un dialog cu părintele interior. Aşa cum
am găsit o voce prin care putem dialoga cu copilul din noi care crede în realitatea sche-
mei, putem găsi o reprezentare a părintelui, înţepenită în mintea noastră.
Să vedem cum a făcut Miriam acest lucru. Într-o zi, m-a sunat disperată. De două ore era
bîntuită de o voce interioară care o judeca, o critica şi o umilea.
I-am sugerat să folosească intensitatea aflată în spatele disperării sale provocate de
gîndurile critice şi de durerea pe care o resimţea, canalizînd-o în încercarea de a se elibera
de durere si suferinţă. Fusese la mai multe centre de meditaţie contemplativă, aşa că i-am
sugerat să reflecteze în meditaţie asupra naturii suferinţei şi asupra căii către eliberarea de
su-
300 Alchimia emotională Cercul vieţii 301
ferinţă — un concept budist clasic —, îndreptmdu-şi atenţia către suferinţa provocată de
schemă. „Ştii că e posibil să te eliberezi de suferinţa aceasta. Caută acea eliberare.
Doreşte-ti să o dobîndeşti aşa cum ai făcut cînd ai practicat bunăvoinţa plină de iubire', i-
am sugerat.
„Dar cînd fac asta, aud o voce care-mi răspunde: «Nu vreau să fii liberă. Vreau să fii
nefericită».”
Arn fost uimită de pe tonul care-1 avea vocea ei atunci cînd a spus cuvintele acestea. „
Atunci cînd te-am auzit spunînd acele cuvinte — «Vreau să fii nefericită» — vocea ta
suna exact aşa cum sună atunci cînd repeţi spusele mamei tale. Are încă multă influenţă
asupra ta, iar tu cedezi încă sub povara acestei influenţe. Accepţi să fii prizoniera acestei
nefericiri.”
„Ea face ca nefericirea ei să persiste în mine”, a spus Miriam, „de parcă ar fi plantat-o
acolo şi o stropeşte. Iar eu am lăsat-o să facă asta. Am acceptat standardele ei perfecţio-
niste, critica ei, umilinţele ei. Trebuie să fiu foarte precaută ca să nu văd lumea prin
lentilele schemelor ei, prin care toată lumea e criticabilă, negativă şi rea.”
Pe măsură ce am stat de vorbă, Miriarn a luat decizia de a găsi în ea un anumit ton al
vocii pe care să îl folosească pentru a se adresa cu fermitate acelei mame critice
interiorizate — poate o voce pe care o folosise în confruntările reale cu mama ei. Avea să
experimenteze cu diferite voci, pînă cînd q găsea pe cea potrivită, o voce care să o facă să
se simtă mai puternică decît vocea interioară a mamei ei.
A practicat dialogul interior într-o atitudine contemplativă, urmărind vocea care părea
mai firească, cea care nu judeca deloc şi care nu o făcea să se simtă vinovată dacă se
înfuria la nevoie. Apoi şi-a propus să aibă o atitudine de acceptare şi să nu se lase păcălită
de capcanele mamei ei, care urmărea să o facă să se simtă vinovată.
Luînd această hotărîre, Miriam a demarat un proces interior în care îi răspundea vocii
mamei ei. Îi spunea cu convingere: „Nu mă poţi trata astfel. Nu poţi continua această
agresiune emoţională.” Atunci cînd simţea nevoia, izbucnea şi îţi exprima sentimentele
faţă de mama ei. A descoperit că astfel se simte puternică şi o putea înfrunta pe mama ei.
Cu timpul, acest dialog interior a devenit aproape autqmat. Ori de cîte ori Miriam auzea
vocea mamei ei încercînd o jignească, răspundea imediat, înfruntmd-o mental.
Uneori folosea compasiunea furioasă, dîndu-i o singu-ă replică bună în orice situaţie,
formulată în cuvintele cait-e aveau cel mai bun efect în cazul ei: „Ieşi dracului afară!”
În cele din urmă, răspunsul a devenit pozitiv şi automa,t. „Cînd mă întorceam acasă de la
serviciu”, mi-a spus ea într---o zi, „vechea voce a spus: «Te-ai descurcat foarte prost.»
Dcar apoi o altă voce a apărut din senin şi a spus: «Te-ai descurct de minune!».”
Aceste voci puternice care intră în contact cu furia prqvocat de agresivitatea emoţională
pot ajuta o persoană să vină mai puternică decît vocea schemei — iar în cazul luai
Miriam, mai puternică decît agresivitatea emoţională man~-festată de mama ei.
Aceste dialoguri interioare pot lua mai multe forme. Ar~ întrebat o pacientă, al cărei tată
foarte critic contribuise la fonrmarea schemei perfecţionismului pe care ea o avea, dacă '
inc
~ă
avea nevoie de aprecierea acestuia, fie pe plan intem ori e>xtern. „În viaţa reală”, a spus
ea, „î1 văd foarte rar şi acum remarc limitele. Dar pe plan intem, cred că încă am nevoie
d_e aprecierea lui.” I-am sugerat ca pas următor să discute cu voocea aceea interioară.
Există multe mesaje pe care le putem transmite şi mult.-e scenarii tămăduitoare pe care le
putem construi pentru vocil.e interioare ale părinţilor. Acest gen de luptă sau confruntare
cuz schema este doar un exemplu. La un moment dat, mulţi oaameni aflaţi în timpul
terapiei schemei scriu scrisori părinţilo:.r lor (deşi acestea rareori sînt expediate), în care
îşi varsă senti.imentele faţă de felul în care au fost trataţi, spunînd ceea ce a> r fi vrut să
le spună părinţilor în viaţa reală, dar nu au putut.
Iertarea: toate la momentul potrivit
Am avut foarte mulţi pacienţi care într-o anumită etapă
lucrului cu schemele au ajuns să fie capabili să discute cu ace:?.,l
părinte care jucase rolul principal în modelarea tiparului i.
Deşi această etapă nu este necesară şi nici nu este întotdeau- -
302 Alchimia emoţională Cercul vieţii 303
na posibilă, ea poate fi utilă pentru a trece de la învinovăţire la iertare.
O mamă a unei paciente, care fusese întotdeauna exagerat de critică cu fiica ei, a făcut o
confesiune foarte directă: tratez pe oameni în felul acesta pentru că eu însămi sînt foarte
nefericită."
La fel, o altă pacientă avea o mamă care îşi tratase adesea fiica într-o manieră infantilă,
egoistă şi agresivă. Pentru pacienta mea, era clar că atitudinea mamei sale se datora unei
forme de îndreptăţire care se naşte din privaţiune. Cînd, în cele din urmă, pacienta mea s-
a confruntat cu mama ei, aceasta a recunoscut: „De regulă, comentariile mele agresive
trec pe l'mgă oameni. Ei mă ignoră; am impresia că nici nu mă aud. Am sentimentul că
trebuie să-i şochez pe oameni cu o remarcă critică pentru a le cîştiga atentia.”
Odată ce au reuşit să stea de vorbă, iar fiica i-a spus mamei cît de supărător fusese pentru
ea acest tratament, mama şi-a cerut scuze: „Inţeleg de ce ai simţit asta — eşti foarte sen-
sibilă, mult mai sensibilă decît majoritatea celor din familia noastră. Sînt obişnuită ca
oamenii să mă ignore, nu mi-am dat seama că în felul acesta îţi rănesc sentimentele.”
Atunci cînd înţelegeţi că un astfel de comportament este la rîndul lui motivat de scheme,
aveţi mai multă înţelegere şi chiar compasiune pentru celălalt. Pe de altă parte, schemele
nu sînt raţionale ori logice. În realitatea emoţională a schemei, acei oameni din viaţa
noastră ale căror acţiuni ne fac să dezvoltăm o schemă sînt „vinovaţi” — cel puţin aşa
apar lucrurile din perspectiva schemei.
Aşa cum am spus mai devreme, trebuie să empatizăm cu aceste sentimente asociate
schemei înainte să ne grăbim să ne schimbăm reacţile emoţionale. Acest lucru înseamnă
că, deşi iertarea poate apărea în timp, cel mai bine este ca ea să se producă după ce am
aflat şi am exprimat (chiar dacă numai pentru noi înşine) adevărul şi sentimentele faţă de
realitatea schemei.
Ier larea apare în mod firesc la un moment dat, fiind precedată de trepte ale dispoziţiei de
a face acest lucru. Acest proces începe cu luarea la cunoştinţă a schemei şi cu
empatizarea cu sentimentele şi perspectiva pe care ea le întruchipează. Mai
tîrziu, pe
măsură ce ne detaşăm puţin de perspectiva schemei, ne putem îndrepta furia către schema
însăşi. Cu timpul, încărcătura emoţională a schemei va începe să se descarce.
Trebuie să cunoaştem sentimentele presupuse de schemă, dar să nu ne blocăm în ele.
Budismul şi psihoterapia sînt în dezacord asupra unor aspecte ce privec iertarea. Din
punct de vedere budist, compasiunea şi iertarea pot fi oferite imediat. Din perspectivă
psihoterapeutică, iertarea vine numai după ce am aflat care este înţelesul simbolic al
emoţiilor noastre. O altă idee este aceea că unele scheme, în special cele generate de
neglijenţa severă sau de abuzuri, sînt foarte greu de iertat.
Doriţi, probabil, să investigaţi propriul orar interior pentru a şti cum staţi. Din moment
ce fiecare persoană şi fiecare relaţie sînt unice, nu există un singur răspuns corect atunci
cînd este vorba de iertare.
Empatia faţă de schema părintelui
Atunci cînd depunem eforturi pentru a dobîndi mai multă libertate în raport cu tiparele
noastre emoţionale, nu mai avem tendinţa incontrolabilă de a reacţiona exagerat şi putem
răspunde în mod diferit.
Lauren se înfuria foarte tare ori de cîte ori mama ei nu îi dădea atenţie. Dar după ce a
depus eforturi intense lucrînd cu schema privaţiunii, pe care parţial a pus-o în legătură cu
egoismul narcisist al mamei sale, reacţia ei a început să se estompeze.
După ce s-a întors de la un centru de meditaţie, Lauren şi-a sunat mama. „Am început să-
i vorbesc despre locul acela”, spunea Lauren. „Apoi, cum era de aşteptat, m-a întrerupt
după cîteva cuvinte şi a început să vorbească doar despre sine.”
Dar Lauren a sesizat o schimbare; în loc să mai resimtă tristeţea ascunsă în spatele
privaţiunii şi apoi gîndurile mînioase îndreptate către mama ei, care o copleşeau de
regulă în astfel de momente, ,,Am privit întreaga situaţie cu un fel de fascinaţie nouă.
Faptul că tocmai mă înapoiasem de la un centru de meditaţie mi-a fost de folos. Mi-am
spus: «Acum e clar de unde mi se trage sentimentul de privaţiune.»
304 Alchimia emoţională Cercul vieţii 305
Remarcîndu-mi tăcerea, mama mi-a pus cîteva întrebări despre mine, apoi a reorientat
repede conversaţia către ea cu prima ocazie. Mi-am spus: «Nu trebuie să fac asta. Nu
trebuie să mă întristez sau să mă enervez. Nu trebuie să o las să facă asta, dar nici nu am
chef să intru într-o discuţie profundă cu ea acum.»"
Aşa că Lauren a rezolvat situaţia în alt fel. „I-am spus mamei mele: «O să închid
telefonul», şi i-am spus şi de ce — nu cu mînie, ci foarte direct. Am făcut doar o
descriere a modului în care mă simţeam, ce anume mă deranja la ceea ce făcea şi de ce
simţeam nevoia să mă opresc. Apoi am închis. Fără ceartă de data asta.”
Cînd Lauren a reflectat asupra convorbirii purtate la telefon, gîndurile ei nu au mai fost,
de data asta, copleşite de furie faţă de mama ei. Acum, fiindu-i clar faptul că nu era
obligată să continue să accepte egoismul mamei ei, a putut reflecta asupra motivelor
pentru care mama ei se comporta astfel. Apoi şi-a amintit că auzise relatări despre
copilăria mamei ei, care fusese o orfană adoptată de un cuplu de alcoolici, indiferenţi la
nevoile emoţionale şi practice ale fiicei lor. Ea şi-a dat seama că propria ei mamă suferea
probabil din cauza unei scheme a privaţiunii adînc întipărite. „Nu e de mirare că e atît de
egocentrică”, şi-a spus Lauren.
Atunci cînd începem să vedem lucrurile aşa cum sînt şi nu aşa cum le vede schema, îi
putem vedea pe părinţii noştri şi pe ceilalţi pur şi simplu ca pe nişte oameni, cu propriile
defecte şi probleme. Vedem că, în majoritatea cazurilor, au acţionat inconştient şi nu au
încercat în mod intenţionat să ne facă rău. (O excepţie importantă aici este situaţia de
abuz sau de neglijenţă, şi chiar şi atunci se poate empatiza cu agresorul, care la rîndul lui
a fost victima unui abuz.)
Apoi, după ce ajungem să ne cunoaştem mai bine sentimentele faţă de acei oameni şi
faţă de comportamentul lor, putem încerca să empatizăm cu ei — adică să înţelegem eve-
nimentele din viaţa lor care i-au determinat să acţioneze astfel. În timp, acea înţelegere
ne poate ajuta să avem mai multă compasiune pentru cercul vieţii schemelor, văzînd cum
aceste tipare sînt transmise din generaţie în generaţie.
Exprimarea iertării
Iertarea poate lua forme foarte simple. În loc să spuneţi „Te iert”, vă puteţi arăta iertarea
schimbîndu-vă modul în care vă purtaţi cu acea persoană. Înţelegerea, de asemenea,
poate fi o formă de iertare.
Oamenii găsesc moduri creative de a transmite acest mesaj. Lily şi mama ei au avut o
relaţie furtunoasă, iar Lily s-a simţit extrem de privată. Dar după ce a lucrat cu schema
privaţiunii, vechea furie faţă de mama ei a pălit şi ea a început să-şi aprecieze mai mult
mama.
A folosit un mixer pe care mama ei i-1 dăduse cu 15 ani înainte. Într-o zi, i-a dat prin cap
următorul lucru: „Mă întreb dacă i-am mulţumit vreodată mamei mele pentru acest mi-
xer.” Aşa că a sunat-o. „Probabil pare ciudat”, i-a spus ea mamei ei, „dar ţi-am mulţumit
vreodată pentru mixerul acela pe care mi 1-ai dat cu mult timp în urmă?”
Mama ei era de părere că Lily îi mulţumise.
Dar Lily i-a spus: „Ei bine, aş vrea să-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai dăruit de-a lungul
anilor. Şi mai vreau să ştii că te iubesc.”
A fost un moment de afecţiune între ele, lucru rar în relaţia lor.
Atunci cînd Lily mi-a povestit despre toate acestea, am întrebat-o dacă avea sentimentul
că vindecarea vechilor răni schimbase ceva din punctul ei de vedere în acea relaţie, dacă
ceva i se părea diferit. Ea a spus că da: „Nu mai există luptă. Simt această nevoie
spontană de a ierta.”
Aşa cum am subliniat mai devreme, o practică predată la multe centre de meditaţie este o
meditaţie scurtă asupra bunăvoinţei iubitoare şi acceptării. Această meditaţie se face, de
regulă, la sfîrşitul unei şedinţe, pentru a le dori altora bunăstarea pe care o sirnţi. Pentru
una dintre pacientele mele, acest exerciţiu a avut efecte deosebit de puternice. „Provin
dintr-o familie extrem de dezorganizată, în care toată lumea reacţiona nepotrivit”, mi-a
spus ea. ,,Toţi îi criticau, blamau sau acuzau mereu pe ceilalţi. Acest comportament era
acceptat şi moştenit în familia mea. Credeam că aşa sînt relaţiile între oameni; cel puţin
aşa fuseseră pentru mine.
306 Alchimia emoţională Cercul vieţii 307
Odată ce am început terapia, am văzut că acest lucru îmi alimenta sensibilitatea la
scheme, în special privaţiunea şi abandonul. Reacţionez exagerat, înfuriindu-mă foarte
tare atunci cînd sînt declanşate aceste scheme. Aveam impresia că ceea ce contează este
să exprim ceea ce simt, aşa că sfîrşeam prin a ţipa la oameni sau prin a mă supăra. Aceste
reacţii m-au costat mult în relaţiile mele cu bărbaţii, pentru că astfel îi îndepărtam.
Nu vreau să fiu genul de persoană care ţipă şi strigă şi îşi pierde cumpătul. Vreau să fiu în
stare să fac o pauză, să număr pînă la zece, să fiu blîndă cu mine însămi şi să proiectez şi
în exterior această blîndeţe. Am încercat să fiu aşa de-a lungul anilor, folosind o mulţime
de metode diferite, dar nimic nu a fost de ajutor. Ajunsesem să cred că trebuie să iau nişte
medicamente ca să-mi controlez reacţiile.
Abia după ce am fost la un centru de meditaţie am descoperit în mine însămi această
abilitate. De acolo este nevoie să vină. Practica bunăvoinţei plină de iubire m-a ajutat
enorm. În primul rînd, m-a făcut să mă gîndesc la alţii şi am început să-i privesc cu
toleranţă. În plus, am înţeles ce important este să doreşti binele altora. Ceea ce m-a ajutat
în cele din urmă să-mi temperez reacţiile a fost faptul de a-i urmări pe ceilalţi într-o
atitudine de acceptare, găsind echilibrul în interiorul meu."
O poveste de familie
Cu puţin timp înainte de primul război mondial, o fetiţă călătorea cu tatăl ei pe un vas
care plecase din Italia către Statele Unite. Pentru a evita un proces de acordare a
custodiei, tatăl o răpise pe fetiţă şi o luase cu el în călătorie, astfel încît mama ei să nu o
mai găsească niciodată.
Fetiţa privea cu ochii ei verzi şi trişti apele nesf"irşite. Poate că simţea că nu îşi va mai
vedea niciodată mama. Apoi, într-un gest mînios de protest, fără să ezite o clipă, şi-a
aruncat în apă păpuşa preferată.
Mai tîrziu, cînd era încă o adolescentă, fetiţa aceea s-a măritat şi a avut trei copii. Deşi
foarte tînără, a încercat să-i crească, să le dea impresia unei vieţi stabile, în vreme ce se
ocupa de studioul de dans din New York al soţului ei. Dar era atît de tînără şi atît de
traumatizată, încît la un moment dat a fu-
git, abandonîndu-şi soţul şi cele trei fete. În cele
din urmă, s-a întors în viaţa fetelor ei, dar cu toate că era bazată pe afecţiune, relaţia era
adesea furtunoasă.
Apoi, una dintre fetele ei a avut doi copii încă de pe cînd era foarte tînără. A încercat să-
şi crească copiii şi să le dea impresia unei vieti stabile, dar fiind o mamă tînără care-şi
creştea singură copiii, se simţea copleşită de responsabilităţile neîndurătoare. Aşa că, ani
de-a rîndul, îşi lăsa copiii săptămîni întregi alături de bone şi de rude, timp în care încerca
să înţeleagă ce se întîmplă cu propria ei viaţă. Dar întotdeauna se întorcea la ei şi în cele
din urmă s-a dedicat creşterii copiilor pe care îi iubea.
Aceasta este povestea mamei şi a bunicii mele. Abia la funeraliile bunicii mele am aflat
povestea ei, a fetiţei de pe vasul care venea din Italia.
La funeraliile ei am ascultat omagiile aduse din inimă de către cei din generaţia mea,
nepoţii ei. Fiecare în felul nostru am vorbit despre iubirea sinceră pe care o avem pentru
bunica noastră. Dată fiind mostenirea abandonului transmisă peste generaţii în familia
mea, am fost uimită să văd cum noi păream să nu-i purtăm nicidecum pică.
Chiar şi aşa, simţeam cum ies la lumină nişte tipare emoţionale ascunse în mine în vreme
ce adevărul despre viaţa bunicii mele era relatat. O întrebare continua să se învîrtă în
mintea mea: dacă bunica mea a contribuit atît de mult la schema transmisă de generaţii în
familia mea, cum se face că nu resimţeam deloc ostilitate faţă de ea?
Am remarcat că înţelegeam foarte bine moştenirea emoţională a bunicii mele. Dar atunci
cînd venea vorba de mama mea, înţelegerea şi iertarea veneau mai greu. După mulţi ani
de analiză personală intensă — şi uneori de discutii directe cu mama mea — am renunţat
la multe dintre tiparele dominate de schemă, care se manifestau în relaţia cu ea. Tiparele
începuseră să se schimbe şi chiar să se vindece. Nu mai e cazul să spun că acest lucru nu
a fost uşor.
Am înţeles că ajunsesem într-un nou moment al vieţii mele, în care eram dispusă să fac
acest lucru, mai ales cînd am inţeles că şi mama mea depunea eforturi pentru a schimba
tiparele din relaţia noastră. Am simţit că sînt într-adevăr dispu-
308 Alchimia emoţională Cercul vieţii 309
să să o accept şi să o iert pe mama mea. Mă mişca faptul de a o vedea că şi-a pierdut
mama. Atunci cînd a vizitat-o pentru prima oară la spital pe bunica, înainte ca aceasta să
moară, au plîns una în braţele celeilalte. Era ca şi cum resentimentele de o viaţă întreagă
se topiseră în cîteva momente, vindecînd decenii întregi de suferinţe. Era ultima lor
îmbrăţişare.
După ce bunica mea a murit, mama mi-a spus: „Mama mea avea atît de multă iubire de
dăruit. Mi-am dat seama acum de acest lucru. Îmi doresc atît de mult să fi înţeles asta cît
era încă în viaţă.”
Sînt norocoasă că am înţeles asta despre mama mea cît e încă în viaţă. Cu toate că simt
încă nevoia de a evita posibilitatea ca vechile tipare să iasă din nou la suprafaţă, mă simt
liberă să-mi exprim iubirea şi să mă bucur de sentimentele care au fost întotdeauna acolo.
Vindecîndu-ne schemele, dizolvăm zidurile care ne separă de membrii familiei şi avem
ocazia să ne bucurăm de iubirea şi afecţiunea care erau deformate de lentilele
obiceiurilor emoţionale. E ca şi cum această amprentă emoţională este transmisă din
generatie în generatie ca un virus care suferă mutaţii pentru a se adapta la modificările de
mediu. Atunci cînd schemele încep să se vindece, putem sesiza mai uşor natura
impersonală a condiţionării noastre afective — pentru că atît de multe lucruri sînt
transmise în mod involuntar.
DACĂ VREŢI SĂ LUCRAŢI
CU SENTIMENTELE PE CARE LE AVEŢI FAŢĂ DE
COPILĂRIA DVS.
Încercaţi acest exerciţiu de meditatie. Cititi cu atenţie, ap încercati să faceţi acest
exerciţiu, în măsura în care 1-aţi re ' nut, cu ochii închişi:
Mai întîi, urmăriţi-vă în stare de contemplaţie respira pentru cîteva minute, pentru ca
mintea să se relaxeze şi să simţiţi mai liniştit.
Acum gîndiţi-vă la un loc în care vă simţiţi în perfectă
guranţă — poate în compania unei persoane în care aveţi credere şi pe care o iubiţi sau
într-un pat călduros şi confo bil, sub o plapumă moale ori poate pe o plajă minunată, un
arde soarele şi vă relaxaţi — undeva unde vă simţiţi protejat, iubit, un loc destul de sigur
pentru a putea fi dvs. înşivă.
Adoptaţi atitudinea de acceptare specifică exercitiului contemplaţiei, lăsînd gîndurile şi
sentimentele să vină fără să le judecaţi, ştiind că în orice clipă vă puteţi întoarce la locul
acela sigur, în timp ce ritmul natural al respiraţiei are un efect reconfortant.
Poate că aţi intrat în contact cu ceva din copilăria dumneavoastră, făcînd legătura între
un tipar emotional şi originea lui. Alegeţi un subiect pe care sînteţi gata să-1 contemplaţi.
Dacă vă amintiţi ceva care vă tulbură prea mult, pe care nu sînteţi gata să îl contemplaţi,
amînaţi-1 pentru altă dată şi alegeţi un subiect mai simplu, pe care îl puteţi aborda mai
uşor.
Dacă vă amintiţi de cineva care are oarecum legătură cu acest tipar, cineva de la care
credeţi că nu aţi primit ceea ce aveaţi nevoie, invitaţi acea persoană să fie prezentă în
contemplaţia dvs. Priviţi-o ca şi cum ar fi sinceră şi atentă, dispusă să vă asculte.
Acordaţi-vă dreptul de a fi foarte sincer şi spuneţi-i acestei persoane ceea ce doreaţi să-i
spuneti. Priviţi fără grabă în inima dvs. şi aflaţi ce vreţi să-i spuneti. Comunicaţi-i acel lu-
cru acum. Spuneţi-i în mod deschis, sincer şi contemplativ cum aţi dori să se poarte —
poate să fie mai mult timp lîngă dvs., să fie mai atent ori mai afectuos, în funcţie de ce
aveţi nevoie. Folosiţi cuvintele care exprimă cel mai bine ceea ce simtiti.
În timp ce vorbiţi, simţiţi-vă protejat şi în siguranţă şi vorbiţi în aşa fel încît să aveţi
sentimetul că sînteti într-adevăr auzit şi luat în seamă de această persoană căreia vă
adresaţi. Persoana vă ascultă realmente şi vă apreciază sinceritatea cu care îi vorbiţi.
Acceptă cu adevărat ceea ce îi spuneţi, căci are într-adevăr nevoie să audă şi să înţeleagă
aceste lucruri despre dvs.
Acum lăsaţi-1 să vă spună ceea ce aveaţi mai multă nevoie să auziţi: „Voi fi afectuos şi
atent cu tine” sau orice altceva doriţi să vă spună.
Acum încercaţi să-1 priviţi ca pe un om simplu. Înţelegeti că acţiunile sale au fost
motivate în mare parte de propriile-i scheme şi de incapacitatea de a vedea clar lucrurile,
nu de in-
310 Alchimia emoţională
tenţii rele. Revedeţi acel loc sigur unde v-aţi imaginat că vă simţiţi confortabil.
Cînd terminaţi, conştientizaţi faptul că vă puteţi întoarce la acest loc de sinceritate
contemplativă, aflat în sine, ori de cîte ori doriţi, simţindu-vă la fel de sigur şi protejat de
atenţia dvs. contemplativă.
Vă recomand ca, într-o anumită măsură, să credeţi că aţi fost într-adevăr auzit şi acceptat
aşa cum sînteţi. Chiar dacă acest dialog cu persoana respectivă nu este direct, în interior
veţi începe să vă vindecaţi.
Puteţi rămîne în contact cu ceea ce sînteţi de fapt şi puteţi să vă exprimaţi. Această
prezenţă contemplativă este ceea ce ne reprezintă de fapt, dincolo de gîndurile, reacţiile
sau schemele noastre. Printre nori începe să se vadă cerul senin.
Etapele vindecării
După trei sau patru săptămîni de terapie, o pacientă mi s-a plîns că progresele ei sînt
neînsemnate. „Am înţeles că teama mea de abandon m-a împiedicat să am genul de
relaţie pe care mi-aş dori-o cu un bărbat şi mi-e foarte clar că tiparul subjugării m-a
împins către relaţii cu bărbaţi egoişti. Dar am încă aceleaşi reacţii distructive faţă de
prietenul meu. N-ar fi trebuit ca pînă acum să-mi meargă mai bine?” Întrebarea spune
multe. Cultura noastră încurajează remediile rapide şi răspunsurile instantanee. Dar un
astfel de proces are propriul său ritm organic de schimbare; nu poate fi grăbit. Asta pen-
tru că simplul fapt de a afla despre tiparele noastre emoţionale distructive şi despre
puterea de a le conştientiza nu va avea efecte magice asupra situaţiei. Este nevoie de o
înţelegere profundă — nu doar de cunoaşterea conceptelor, ci de schimbarea
obiceiurilor. Aceste două tipuri de învăţare implică activitatea unor regiuni diferite din
creier, fiecare avînd propriul său mod de a învăţa. Înţelegerea intelectuală are loc în
neocortex, centrul gîndirii aflat în regiunea superioară a creierului. Această regiune a
creierului învaţă foarte repede, asociind idei şi informatii noi cu reţelele de cunoaştere
existente. Pentru învăţarea intelectuală, este suficient să citim. Schimbarea obiceiurilor
emoţionale implică însă o regiune mult mai arhaică din creier, anume sistemul limbic.
Această parte a creierului învaţă altfel. A fost nevoie de ani de zile, începînd din
copilărie, pentru ca regiunea emoţională a creierului să capete întregul repertoriu de
obiceiuri. Scheme precum perfecţionismul şi privaţiunea s-au întipărit după numeroase
episoade care s-au repetat. Este firesc, aşadar, să fie nevoie de
312 Alchimia ernoţională Etapele vindecării 313
timp pentru a ne dezvăţa de aceste obiceiuri emoţionale şi pentru a ajunge să stăpînim
reacţii mai sănătoase.
Ritmul organic al schimbării
Aşa cum am văzut, sarcina de a schimba o schemă are două aspecte: trebuie să ne
dezvăţăm de vechile obiceiuri nocive şi să le înlocuim cu unele noi, mai sănătoase.
Schimbarea este foarte diferită de simpla înţelegere intelectuală — ea presupune
activitatea regiunii emoţionale din creier. Acest lucru necesită multă practică, cultivarea
abilităţii de a conştientiza comportamentele inconştiente şi depunerea unor eforturi
susţinute pentru a pune în aplicare noul mod de a gîndi şi de a acţiona, în ciuda
sentimentului iniţial de stmgăcie şi a recidivării vechilor obiceiuri.
Întregul proces al vindecării tiparelor profunde ale schemelor poate lua ani de zile. Fără
îndoială că veţi citi această carte mai repede decît se poate schimba o schemă. Este de o
importanţă crucială să nu încercaţi să grăbiţi procesul de vindecare, chiar dacă ştiti cum
se va încheia totul. Acordaţi-vă timp.
În cadrul acestui yroces, oamenii parcurg, de regulă, mai multe faze şi etape. ln prima
etapă învaţă să contemple obiceiurile emoţionale care multă vreme s-au desfăşurat în
afara controlului conştient. Dar astfel doar sînt iniţiate o serie de schimbări organice, care
par să aibă propriul curs firesc şi propriul program.
Unele dintre aceste etape pot fi dificile din punct de vedere emoţional. Îmi amintesc de
sfatul dat de unul dintre maeştrii mei de meditaţie, U Pandita, în cadrul unui grup la un
centru pentru meditaţie. El ne încuraja, mai ales în acele momente de criză. E1 asemăna
yoghinii, aşa cum ne numea, cu nişte copii care parcurg anumite etape ale dezvoltării,
cum ar a fi creşterea dinţilor: „Ei plîng şi suspină în momentele de suferinţă”, spunea el.
„O mamă fără experienţă se îngrijorează atunci cînd copilul trece prin astfel de momente.
Dar, de fapt, dacă pruncii nu trec prin această suferinţă, nu se vor maturiza şi nu vor
creşte niciodată.” Pentru un yoghin, astfel de momente de durere, a subliniat el, sînt de
fapt indicii ale progresului şi ale creşterii.
La fel se întîmplă şi în lucrul cu schemele. Atunci cînd trecem prin perioade de catharsis
emoţional intens, trebuie să suportăm acele emoţii, nu să le evităm. În faţa noastră se gă-
seşte o destinaţie mai calmă şi mai clară. Cînd se întîmplă uneori să recădem în vechile
obiceiuri de inadaptare, trebuie să folosim aceste recidive ca pe nişte ocazii de a
administra mai bine aceiaşi stimuli.
Un text budist clasic din tradiţia Vipassana despre etapele intuitive care duc la eliberare
vorbeşte despre acea etapă în care oamenii privesc cu dezgust obiceiurile mentale care îi
împiedică să fie liberi. Atunci cînd pacienţii mei manifestă acelaşi dezgust faţă de
schemele lor şi îmi spun: „M-am săturat de acest tipar, nu-1 mai pot suporta” — mă
bucur în tăcere. Aceasta este o piatră de hotar pe drumul către libertate.
Unul dintre scopurile lucrului cu schemele este recunoaşterea şi desprinderea treptată de
tiparele care ne împiedică să avem o relaţie autentică, atît cu alţii, cît şi cu noi înşine.
Acest lucru se întunplă de-a lungul mai multor etape, dintre care unele se repetă de mai
multe ori într-un ciclu continuu de învăţare.
Pe măsură ce continuăm să ne detaşăm de schemele noastre, să le privim cu alţi ochi, e
posibil ca la un moment dat să ne uimească faptul că am purtat atîta vreme poverile
acestea. Motivaţiile oferite de schemă se schimbă, dispar sau pur şi simplu nu mai au
aceeaşi importanţă covîrşitoare. E posibil să descoperim că, de exemplu, nu mai avem
nevoie de un anumit tip de interacţiune sau tratament din partea părinţilor noştri biologici,
pe măsură ce ne eliberăm de aceste nevoi în procesul de doliu emoţional presupus de
lucrul cu schemele. Experienţa reparatorie poate vindeca rănile căpătate în primii ani de
viaţă. Aşa cum spunea cu subînţeles un afiş publicitar, „Nu e niciodată prea tîrziu să ai o
copilărie fericită.”
Putem descoperi, aşa cum se întîmplă adesea, că pe măsuriS ce schemele se vindecă ele
nu mai au aceeaşi intensitate emoţională. Dar alchimia emoţională nu împachetează emo-
4 i ile noastre nocive într-un pacheţel bine legat, pe care să-1 ,lrunce o dată pentru
totdeauna. Procesul este permanent, intiiiţiile, descoperirile şi adaptările noastre
devenind din ce în cc mai profunde.
314 Alchimia emoţională Etapele vindecării 315
Dar odată ce schemele îşi pierd poziţia dominantă din mintea noastră, sîntem liberi să ne
dedicăm atenţia altor dimensiuni ale vieţii: muncă şi creativitate, familie şi relaţii,
preocupări şi acţiuni sociale sau practici spirituale. Gama de opţiuni disponibile se
1ărgeşte treptat, fiind o recompensă din ce în ce mai substanţială pentru alegerea de a păşi
pe acest drum.
Ultimele zvîcniri
Una dintre problemele de care se plîng mulţi dintre cei care încep să lucreze cu schemele
lor constă în întreruperile care par să creeze un ritm discontinuu al progresului. Acest®
obiceiuri se opun schimbării; ele par să se lupte pentru a-ş1 menţine stăpînirea.
În termenii funcţionării creierului, există paralele interesante între obiceiurile emoţionale
şi dependenţe. Cercetătorii au descoperit că toate dependenţele creează acelaşi dezechi
libru în circuitele plăcerii din creier. Prin acele circuite circ lă o substanţă chimică numită
dopamină; mai multă dopam' nă înseamnă mai multă plăcere.
Orice substanţă care creează dependenţă conţine molecu ce imită dopamina din creier. În
starea naturală a creierulu în circuite circulă cantităţi reduse de dopamină. Dar subst ' ţele
care creează dependenţă, precum nicotina sau hero'
inundă creierul cu cantităţi imense, de sute sau de mii de mai mult decît este normal.
Senzaţia intensă pe care o trăi atunci oamenii provine de la inundarea circuitelor prin ca
curge dopamină.
După ce senzaţia trece, creierul este derutat: el crede că' acum există în circuitele sale
cantităţi imense de dopamină se produce un dezechilibru. Pentru a ajunge la o stare
echilibru, creierul reduce drastic numărul receptorilor de d pamină, acea parte a celulelor
creierului care primeşte şi acţionează la substanţa chimică respectivă.
În schimb, acest lucru înseamnă că acum creierul are p putină dopamină şi îşi pierde mare
parte din capacitatea d simţi plăcere. Rezultatul: disconfortul şi nefericirea cuiva c
încearcă să renunţe — şi nevoia disperată de a remedia si ţia. Dar dacă persoana
dependentă poate parcurge acea
rtapă şi rezistă nevoii de a se droga, creierul îşi va
normaliza in cele din urmă nivelul receptorilor de dopamină şi persoana respectivă se va
simţi din nou ea însăşi.
La fel se întîmplă cu obiceiurile emoţionale. Fiecare schemă ,ire propriile circuite neurale
fundamentale, care au devenit puternice în urma repetării la nesfîrşit a tiparului în cursul
vietii. De fiecare dată cînd este declanşată schema, noi repetăm succesiunea familiară de
gînduri, sentimente şi reacţii. Atunci cînd cineva cu schema abandonului, de exemplu,
percepe ret ragerea cuiva, intră în panică şi se agaţă de acea persoană.
Dar atunci cînd începem să schimbăm tiparul, privăm schema de succesiunea uzuală.
Dacă în loc să intre în panică acea persoană rămîne calmă şi detaşată, reamintindu-şi că
este vorba de schema abandonului, ea nu va fi obligată să dea rrezare acelor gînduri
panicarde de pierdere şi singurătate, şi nici nu va trebui să acţioneze în virtutea fricii.
Schema se va împotrivi schimbării, încercînd să menţină tiparele familiare.
Resimţim acest lucru ca pe o rebeliune a schemei, care îşi exercită influenţa prin gînduri
şi sentimente tipice de o gravitate sporită, aproape la fel cum circuitele de dopamină
trimit mesaje disperate, gînduri nebuneşti care spun de unde se poate procura drogul
respectiv, cît de bine ne-ar face să ne simţim, în încercarea de a ne determina să
echilibrăm situalia. Aşa că, atunci cînd ne desprindem de obiceiurile schemei, temerile
profunde şi celelalte sentimente turbulente pe care schema le trezeşte de regulă se
inflamează, ca şi cum ar fi nişte ultime zvîcniri.
Atunci cînd influenţa schemei scade şi ne exersăm vointa pentru a nu-i da curs, situaţia
devine tensionată. Trecem aproape în mod inevitabil printr-o perioadă în care sîntem in-
vadaţi de valuri uriaşe din vechile sentimente familiare. Dar dacă vom continua să ne
menţinem atitudinea şi nu vom ceda, valurile vor descreşte, la fel cum creierul revine la
echilibrul lui natural cînd cineva depăşeşte o dependenţă.
Pe măsură ce devenim mai puternici pentru a putea rupe tanţul, izbucnirile familiare ale
sentimentelor trecute nu ne inai obligă să repetăm vechea succesiune. Putem da răspun-
suri mai adecvate atunci cînd retrăim acele sentimente. Gîndurile schemei mai pot reveni
în mintea noastră doar ca niş-
316 Alchimia emoţionald Etapele vindecc7rii 317
te şoapte ale unor ecouri mai vechi, dar noi nu le mai dăm ascultare.
Slăbirea dominaţiei
După ce devenim mai conştienţi de modul în care sîntem influenţaţi de schemele noastre,
sîntem mai în măsură să reacţionăm, să ne îrnpotrivim în mod intenţionat impulsurilor
tipice dictate de schemă şi să ne îndreptăm într-o direcţie mai productivă.
Iată ce a făcut Caroline pentru a se împotrivi schemei privaţiunii: „Prietena mea se
aştepta întotdeauna ca eu să investesc energie în relaţia noastră, să fiu eu cea care sună,
care plănuieşte ce să facem cînd ne întilnim, care duce lucrurile la îndeplinire. Aveam
impresia că dacă eu nu aş susţine această prietenie, ea s-ar destrăma. Pe parcursul acestei
perioade, prietena mea era medic rezident şi era foarte ocupată, aşa că am continuat să fac
eu aceste lucruri. Dar nici după ce şi-a terminat rezidenţiatul şi a început să dispună de
mai mult timp nu s-a schimbat nimic. Deja ne vedeam mai puţin. Aşa că m-am săturat şi
i-am spus că nu mai voiam să joc rolul acela — voiam o relaţie egală.
Sufeream de tiparul privaţiunii, aşa că îmi venea destul de greu să îi spun direct aceste
lucruri. Dar mi se părea că reprezintă un pas important pentru schimbarea tiparelor mele.
Dar după ce am discutat, nu am mai auzit de ea. Dacă acest lucru s-ar fi întîmplat cu ani
în urmă, aş fi fost devastată. Dar nu mă afecta sfirşitul acestei prietenii. Nu mai eram
dispusă să continuu în vechile condiţii. Mă simţeamfoarte bine pentru că îmi
exprimasem propriile nevoi.”
Momente precum acestea servesc ca eşaloane ale progresului în eliberarea noastră de
vechile tipare emoţionale. Cu cît avansăm mai mult în procesul eliberării de scheme, de
regulă dominaţia ei asupra noastră scade. În cele din urmă, tiparele ajung să fie simple
gînduri, care nu mai au o putere prea mare asupra noastră — sau e posibil să nu se mai
manifeste deloc.
Miriam lucra de ceva vreme cu mine pentru a schimba tiparele din relaţia cu mama ei,
ale cărei critici constante îşi lă- ' saseră amprenta asupra pacientei mele. Ori de cîte ori
Miriam
stătea de vorbă cu mama ei — de cîteva ori pe săptămînă, la telefon — era
copleşită de sentimente de vinovăţie. Perfecţionismul lui Miriam se formase din cauza
criticilor incisive şi a umilinţelor mamei ei, care o făcuseră pe Miriam să fie la ru1-dul ei
foarte autocritică.
Mai mult, insistenţa şi egoismul mamei ei rezonau perfect cu tiparele subjugării şi
privaţiunii de care suferea Miriam. Miriam trăise întotdeauna sentimentul că nu putea
face destul pentru a o ajuta pe mama ei şi nici nu îndrăznea să se gîndească să vorbească
despre propriile nevoi sau sentimente. Rezultatul net era acela că, după o conversaţie la
telefon cu mama ei, o năpădeau valuri de autocritică şi de vinovăţie.
Cel puţin aşa stăteau lucrurile înainte ca Miriam să lucreze cu acel tipar. Acum îmi
spune: „E greu de crezut că mama a avut efecte nocive atît de mari asupra mea. Cînd stau
acum de vorbă cu ea, conştientizez momentul în care o schemă începe să pună stăpînire
pe mine. Încep să aud cum mintea îmi spune lucruri care mă jignesc. Dar cînd îmi spun:
«Ce se întîmplă aici?» îmi dau imediat seama că nu cred lucrurile pe care mi le spune
schema — anume că nu sînt destul de bună, că ar trebui să mă simt vinovată şi altele.”
Miriam vede acum cu mai multă claritate realitatea deformată a schemei: ceea ce ştie ea
că este adevărat devine mai puternic, în defavoarea spuselor schemei. După multe efor-
turi, ea este exemplul unei etape de vindecare în care schemele încep să-şi piardă
puterea. Str"msoarea de fier începe să slăbească, deşi schemele încă îşi fac apariţia,
încercînd să-şi impună din nou tirania. Dar din moment ce încrederea lui Miriam în
versiunea pe care o prezintă schemele este mult mai scăzută, ele au devenit mai
transparente.
Un indiciu că aşa stau lucrurile este faptul că oamenii din viaţa lui Miriam, care uneori
aveau atita influenţă asupra ei, declanşîndu-i schemele — în special mama ei — nu îşi
mai pot exercita controlul. Cînd o ascultă acum pe mama ei, Miriam spune: „E comic să
văd acum ce caricatură de mamă cicălitoare era.”
Nu se mai aşteaptă ca mama ei să se transforme în mama pe care şi-ar fi dorit-o. Acest
lucru a fost eliberator pentru Miriam, care acum descoperă că se poate bucura de iubirea
318 Alchirnia ernoţională Etapele vindecării 319
pe care o căutase alături de copilul şi de soţul ei şi alături de copiii pe care îi învaţă la
şcoală.
Dar Miriam resimte acum multă furie faţă de micile nedreptăţi zilnice pe care le
întîlneşte — un alt indiciu al transformării schemei. De unde înainte era drăguţă cu
oamenii, nelăsînd să i se vadă sentimentele, acum se simte mai rebelă. Acum este liberă
să-şi exprime nemulţumirea faţă de vecinii nepoliticoşi, faţă de atitudinea lipsită de
respect a femeii de la compania telefonică, faţă de puştiul punkist care o încurcă în trafic.
Această exprimare poate fi uneori agresivă. Ea strigă la toată lumea — şi la ea însăşi —
că nu mai este dispusă să accepte un tratament incorect. Evident că acţiunea ei trebuie să
ţină cont de sensibilitatea celorlalţi — ne putem susţine punctul de vedere şi fără să fim
nepoliticoşi.
Puterea de a renunţa
Isabel m-a sunat în miezul unei crize, izbucnind în pl"ms la telefon şi spunîndu-mi că nu
are cui să se adreseze. Ea face o şcoală postuniversitară de arhitectură; fusese la un curs
şi prezentase un proiect împreună cu alţi doi colegi. Coordonatorul a avut cuvinte de
laudă pentru munca celor doi colegi, dar a fost foarte critic faţă de contribuţia ei, aşa cum
fusese de mai multe ori în ultima vreme.
Ore întregi după acel curs, Isabel plonjase atît de adînc într-un ocean de autocritici şi
culpabilitate, încît nimic din ce-şi spunea nu o făcea să aibă o părere mai bună despre
abilităţile ei. Era pierdută în chinurile pe care le generează standardele excesiv de dure.
Nimic nu părea să o ajute. Contemplatia fusese un eşec; nu-i venea în minte nici un gînd
care să contracareze acuzaţiile care i se învîrteau în cap.
Cînd am stat de vorbă, am întrebat-o cum fusese înainte de acest episod. Era capabilă să-
şi contemple gîndurile auto- , critice, să le conştientizeze în timp ce apăreau în mintea ei?
Ea a spus că da, că fusese chiar mai tolerantă cu ea însăşi în ultima vreme.
Dar acum, continua ea să spună, era foarte speriată. În ce consta teama aceea putemică?
Nu mai ştia cine este dacă nu
îşi făcea munca perfect. Fără perfecţiune nu era nimic, era
un nimeni.
Fiind conştientă că Isabel făcuse mari progrese în privinţa acestei scheme în ultima
vreme, mi s-a părut că după toată munca pe care o depusese ajunsese la un strat mai
profund, la temerile primare şi la sentimentele intense care fixează schema
perfecţionismului. Simţea nevoia să plmgă după acele sentimente şi după istoria
personală care contribuise la formarea lor iar apoi să renunţe.
I-am cerut să rămînă conştientă de sentimentele ei şi să asculte cu atenţie, pentru a vedea
dacă era ceva ce trebuia să audă dincolo de aceste sentimente.
Ea a spus că nu ştia dacă va fi acceptată în cazul în care nu va face perfect ceea ce avea
de făcut. Avea sentimentul că viaţa ei era un eşec.
Am întrebat-o dacă putea urmări acest sentiment fără a fugi de el. Ce-ar fi dacă nu ai fi
perfectă — ar fi în regulă?
Cu un calm surprinzător, luînd în considerare momentele de tristeţe profundă de mai
devreme, ea a spus uşor: „N-aş fi iubită sau acceptată dacă n-aş fi perfectă.”
Apoi am rugat-o să urmărească pur şi simplu aceste sentimente, să înfrunte adevărul
acelei temeri. Am păstrat tăcerea cîteva minute.
„Mă simt uşurată”, a şoptit ea în cele din urmă. „Cred că ar fi bine şi dacă n-aş fi
perfectă.”
„Probabil că lucrul acesta ţi se pare de-a dreptul eliberator”, i-am spus.
„Sînt uluită cîtă putere au sentimentele acestea asupra mea.”
„Sentimentele acestea au alimentat schema”, am observat. „Schema n-ar fi avut multă
putere dacă temerile acestea nu te-ar fi stăpînit.”
„Mă simt uşurată, dar în acelaşi timp a rămas un loc gol: cine sînt dacă nu sînt omul
perfect care trebuie să fiu, după cum îmi spune schema?”
„Aşa funcţionează schemele”, i-am explicat. ,,Ele cuceresc un spaţiu larg în mintea
noastră, aşa că atunci cînd se ofilesc, e ca şi cum ar rămîne o gaură în loc. Schimbarea lor
pare neobişnuită; nu mai eşti cea care erai obişnuită să crezi că eşti. Si-
320 Alchimia emoţională Etapele vindecării 321
gur că nu mai ştu cine eşti dacă nu mai ai schema — nu eşti încă obişnuită cu sentimentul
de a nu fi constrînsă. Dar gîndeşte-te — acum ai ocazia să descoperi cine eşti cu adevărat
fără ca schema să-ţi mai deformeze imaginea de sine."
Isabel era încîntată: „Da! E uimitor ce influenţă avea schema asupra mea; şi e bine să
ştiu că nu mai trebuie să trăiesc cu frica aceea.”
„Schemele acestea mor greu. E aproape ca şi cum schema ar simţi că începi să te
eliberezi şi nu-i place lucrul acesta. Chiar şi schemelor le e frică de moarte. Aşa că şi-a
susţinut cu putere poziţia şi te-a consumat pentru o vreme.”
„Mă bucur că v-am găsit ca să putem vorbi. Ce fac dacă se întoarce iar în fortă?”
„Încearcă să nu te blochezi în raţiune — ea interferează cu ceea ce se întunplă în mod
firesc. Desprinde-te de gîndurile induse de schemă într-o atitudine contemplativă. Rămîi
atentă şi încearcă să practici contemplaţia ori de cîte ori reapare schema. Încearcă să nu te
preocupe ceea ce urmează să se întunple; vindecarea vine de la sine, dacă o 1aşi, fiind
efectul minunat al constientizării.”
Apoi i-am sugerat ce să facă pentru a se desprinde de schemă: „Vezi dacă îţi este de
ajutor să porţi un dialog interior între acea parte a ta atentă, înţelegătoare şi schema
micuţă şi tristă, care acum este rănită şi pe moarte. Eşti îndoliată din cauză că ai pierdut
acea parte din tine.”
„Sufăr pentru fetiţa aceea din mine care a încercat atît de mult să fie iubită”, a spus Isabel.
,,Este foarte trist. Îti pare rău pentru ea — dar simţi doar compasiune pentru ea, nu vrei să
o aduci înapoi. Cu compasiune şi afecţiune, spune-i celeilalte părţi din tine că nu mal;
trebuie să fie perfectă ca să fie iubită. Asigur-o de asta. Fii blîndă cu tine şi acordă-ţi
mult spaţiu şi timp pentru a te adapta şi a ocupa noul loc. Aceasta a fost o schimbare
semnificativă.
Dacă acceptăm sentimentele de tristeţe, pierdere sau regret fără a încerca să îmbunătăţim
lucrurile, dîndu-ne încredere sau încercînd să evadăm gîndindu-ne la altceva, avem o altă
şansă: să suferim după pierderea acelui sentiment dureros.
Doliul contemplativ înseamnă să-i permitem sentimentu . lui să fie simţit, să se
acumuleze sau să se schimbe şi în ce
din urmă să se dizolve de unul singur. Fără agăţare,
împotrivire, evitare sau respingere! Rămîneţi doar în prezenţa sentimentului care apare
— şi lăsaţi-1 să meargă către sfîrşitul lui natural.
Vă veţi simţi mai liberi
Ar fi greşit să căutaţi o vindecare totală în alchimia emoţională; acesta este un proces
permanent, iar îmbunătătirile apar sub diferite forme, la diferite persoane. Pentru Sara,
acest proces a însemnat faptul că divorţul de care se îngrozise s-a transformat într-o
eliberare. Cea mai mare temere a ei era să fie abandonată şi singură, astfel că îndurase ani
de subjugare din partea soţului ei de teama că el ar pleca dacă nu ar fi fost totul aşa cum
trebuie. Dar odată el chiar a plecat — şi după ce lucrase intens cu teama ei de abandon
— Sara s-a simţit bine de una singură. Duce acum viaţa pe care îşi dorea să o ducă şi a
început să se întilnească cu un bărbat care pare atent şi afectuos şi pentru care ea este o
prioritate. Nu se grăbeşte, dar are sentimentul că a găsit pe cineva cu care poate fi ea
însăşi.
Pentru Miriam, progresul a însemnat că s-a eliberat suficient de mult de perfecţionismul
ei încît să poată stabili graniţe ferme pentru a se proteja de mama ei excesiv de critică şi
de insistentă. A reuşit să găsească în căsnicia ei fericită şi în viaţa de familie dragostea şi
acceptarea după care tînjise dintotdeauna.
Pentru Jake, îmbunătăţirea s-a concretizat în faptul că nu a mai cedat mofturilor copiilor
lui de teama că aceştia nu î1 vor mai iubi.
Fiindcă fiecare om este unic, există grade diferite de libertate, aşa cum se poate observa
în cazul pacientului rneu Julian. A venit prima dată la mine după ce luase parte la un
seminar şi a întrebat dacă putea continua în calitate de pacient. Tocmai trecea prin nişte
tipare repetitive.
Avea în jur de 40 de ani şi era necăsătorit. Dacă se întimpla să cunoască o femeie care îl
interesa, începea să se întilnească cu ea. Pentru o vreme, lucrurile mergeau bine. Apoi, la
un moment dat, simţea că ea devine rece şi distantă. Se simţea respins, iar relaţia se
încheia şi el se simţea abandonat.
322 Alchimia emoţională Etapele vindecării 323
Un incident a fost însă destul de important: se întîlnea cu o femeie care foarte curînd nu
1-a mai căutat. Cînd s-au întîlnit prima oară, el s-a arătat vag interesat de ea. Dar cînd ea
nu 1-a mai căutat, el s-a aprins repede, simţind că e femeia cu care ar vrea să se
căsătorească, deşi abia o cunoştea. Era evident că reacţiile datorate schemei îl îndreptau
către femei care îi declanşau acest sentiment de abandon.
În perioada în care am lucrat împreună,1-am văzut pe Julian parcurgînd de mai multe ori
acest ciclu: era atras de cîte o femeie pe care într-un fel sau altul nu o putea avea — una
care încă nu încheiase relaţia cu fostul iubit sau care urma să se mute în alt oraş — şi care
era distantă afectiv. Relatia dura de obicei cîteva luni, apoi se sf^irşea, iar el rămînea cu
inima frîntă.
Schema care alimenta acest tipar al lui Julian urmărea o fantasmă reparatorie. Reacţiile
de atracţie erau declanşate de imposibilitatea de a avea acea femeie şi de speranţa că de
data aceasta rezultatul va fi diferit, că „băieţelul singur din mine”, aşa cum îl descria el,
va fi salvat de una dintre femeile acestea inaccesibile emotional. El înţelegea că ele sînt
în mare parte aemeni mamei lui, care era rece şi distantă, de a cărei iubire fusese mereu
lipsit, lucru care a echivalat cu un abandon.
Conexiunea cea mai evidentă a fost cu femeia care nu 1-a mai căutat. El a început să
aştepte ca ea să îl sune, apoi a conştientizat sentimentele pe care le avea pe cînd aştepta.
Curînd, acest lucru i-a trezit o amintire vie: „Sînt în pătuţul meu, . am 2 ani şi strig după
mama. Ea nu răspunde niciodată. E ca şi cum asta s-ar întîmpla de 40 de ani. Nu e doar în
trecutul meu; acel băieţel de 2 ani strigă şi acum, strigă atit de tare, încît i-e teamă că nu
va mai putea respira. Ştie de ce pl"inge — toţi aceşti ani de neglijare, toate momentele
acelea de singurătate în pătuţul lui, în viaţa mea.”
Această amintire a declanşat un proces de consumare a suferinţei, din cauză că aflase
originea tiparului său, acela de a fi interesat de femei care îl respingeau; el se simţea atît
de atras de ele, încît era sigur că nu putea trăi fără ele. Atunci cînd se simte respins, ceea
ce de regulă se întîmplă la un moment dat, este devastat. Uneori se întîmpla să se afle în
ghearele fricii de abandon zile la rînd, plîngînd şi tmjind după
pierderea iubirii pe care de
fapt nu o avuse niciodată — acum ori în copilărie.
Julian experimentase rhulte repetări ale acestui ciclu. Este foarte familiarizat cu tiparul. A
petrecut luni de zile suferind, purificîndu-se. După ce a făcut asta, a spus el, ceva s-a
eliberat în el, aşa că acum poate adopta o atitudine mai contemplativă, contracarînd
vechile gînduri atunci cînd tiparul se manifestă din nou, fără să se împotrivească sau să
cedeze în faţa sentimentelor ascunse ale privaţiunii care alimentează tiparul.
Julian ştie foarte bine acum că sentimentul de a fi respins — sentimentul că el nu c
ontează pentru aceea de care se simte profund ataşat — îi declanşează teama de abandon
emotional. E1 se foloseşte de indiciile şi de simptomele schemei ca de un avertisment
pentru a deveni contemplativ. Cînd simte apropierea respingerii, în loc să fie copleşit de
temerile care trezesc panica ale băieţelului singur, îşi reaminteşte că frica de abandon a
fost declanată.
În loc să se concentreze asupra acelor temeri, el adoptă poziţia unui observator netitru,
care poate sesiza gîndurile şi obiceiurile ce animă acele temeri. Pentru că a suferit mult
după pierderea din copiNrie, sentimentele şi-au mai pierdut din intensitate. Îşi poate
păstra discernămîntul şi se poate concentra în stare de contemplaţie asupra gîndurilor şi
sentimentelor schemei, atunci cînd ele apar.
Reacţiile se produc încă, dar el este mai precaut. Acum, cînd vechile sentimente reapar, el
îşi aminteşte de nevoile pe care le avea băieţelul acela singur şi consideră sentimentele un
avertisment. Nu mai resimte atît de puternic atracţia vechiului tipar distructiv.
Şi-a reevaluat propria situaţie şi a descoperit că nu-i este greu să fie singur: de fapt, se
bucură de singurătate şi de aspectele multiple ale vietii lui, care îi dau un sentiment
plăcut. Fie că este sau nu implicat într-o relaţie, adoră să urce r>e munte, să citească şi îşi
iubeşte munca de la spital.
Atunci cînd încep să revină vechile sentimente, 1re îi spun că viaţa lui nu are nici o
valoare în lipsa iubirii unei femei care să poarte amprenta subtilă a respingerii, el îşi rea-
minteşte: „E o femeie minunată — doar că nu e îndeajuns de bună pentru mine.”
324 Alchimia emoţională Etapele vindecării 325
De la alchimia emoţională la cea spirituală
O poveste spune că demult trăita un războinic aflat în căutarea sabiei magice care să-1
facă invincibil. Pe drumul lui, s-a întilnit din întunplare cu un maestru bătrîn şi înţelept,
care i-a prescris un set de discipline spirituale pe care să le urmeze. Războinicul a învaţat
cu hotărîre timp de mai mulţi ani. Apoi, într-o zi, i-a apărut sabia magică, exact aşa cum i
se promisese. Dar cînd să întindă mîna după ea, şi-a dat seama că practicile spirituale
funcţionau: nu-i mai păsa de puterile pe care i le-ar fi dat sabia aceea.
La fel se întunplă şi cu schemele. După ce ne trezim din vraja lor, vechile dorinţe create
de ele dispar. Nu mai avem nevoie de lucrurile pe care le căutasem. Perspectiva noastră
ne deschide posibilităţi mai largi.
Pentru cei care urmăresc să-şi schimbe obiceiurile emoţionale, călătoria se poate opri sau
măcar întrerupe în acest moment — capitolul acesta încheie explorarea schemelor. Dar
pentru alţii, care se simt atraşi de dimensiunea spirituală, această călătorie face parte
dintr-o odisee mai vastă.
Budismul ne spune că uneori o înţelegere profundă a naturii lucrurilor poate veni după ce
am aruncat o privire directă şi am conştientizat prin contemplaţie suferinţa noastră. În
acest sens, lucrul cu schemele marchează începutul unei călătorii mai profunde.
Procesele alchimiei emoţionale se concentrează asupra lucrurilor aşa cum apar ele din
punctul de vedere relativ al vieţii noastre personale; alchimia spirituală se îndreaptă către
lucruri aşa cum sînt ele de fapt. Această dimensiune mai generoasă presupune moduri de
a vedea aflate dincolo de înţelegerea comună a lucrurilor.
Aceste planuri, desigur, sînt prezente amîndouă în orice
moment. Perspectiva transcendentă poate fi avută în vedere
în orice etapă a acestui proces. Un mod de a face aceasta este
de a avea intuiţii pline de compasiune, pe care le conştienti-
zăm atunci cînd contracarăm miturile personale care ne-au
dominat pînă atunci, ascunzîndu-ne adevărata personalitate.
Cînd lumina clară poate pătrunde printre norii iluziei
noastre, cînd ne urmărim cu atenţie contemplativă tiparele
emoţionale, putem dizolva confuzia din mintea noastră. Acest proces emoţional
limpezeşte calea de acces la dimensiunea mai generoasă. Un pacient aflat pentru trei luni
la un centru de meditaţie mi-a trimis un bilet: „Am sentimentul că munca psihologică pe
care am făcut-o mă ajută să mă îndrept chiar către practică, adaptîndu-mă aici cu mai
multă uşurinţă. Intr-adevăr, norii îşi pierd din opacitate, aşa încît pot să trec dincolo de ei,
către cerul limpede al practicii.”
Alchimiştii încercau să transforme plumbul în aur sau ignoranţa în cunoaştere rafinată,
iar această practică poate urma aceeaşi cale. Alchimia emoţională poate fi o etapă a că-
lătoriei către alchimia spirituală.
Aşa cum vom vedea în următoarea parte a cărţii, cărarea pe care am mers pînă acum are
paralele remarcabile pe tărîm spiritual. Emoţiile oferă o oportunitate pentru transformarea
interioară la fiecare nivel, conducînd către calea unică şi invariabilă a trezirii progresive.
Integrarea
Conştientizarea propriilor tipare emoţionale ne permite să ştim care dintre fixaţiile
noastre — şi prin urmare lucrurile de care ne agăţăm şi le percepem greşit — sînt foarte
rigide. Astfel, putem să ne apropiem de obiectivul principal al activităţii spirituale —
eliberarea — căci avem o cunoaştere mai bună a tiparelor emoţionale care ne motivează.
Suferinţa afectivă poate fi motivaţia de care avem nevoie pentru a ne îndrepta către calea
spirituală. Practicile spirituale pot afecta profund modul în care percepem şi ne raportăm
la aspectele psihologice, căci ele ne permit să observăm cu mai multă claritate şi
obiectivitate transparenţa structurii noastre, fără să ne materializeze tiparele emoţionale şi
fără să ne definească în termenii limitărilor lor; ele ne permit accesul la o perspectivă
mult mai cuprinzătoare asupra sinelui nostru.
Totuşi, chiar în momentele în care medităm sau ne izolărn, tiparele noastre emoţionale se
manifestă sub forma unor reacţii repetitive, care par să aibă o viaţă proprie. Am petrecut
perioade îndelungate meditînd în centrele de meditaţie intensivă. În astfel de locuri,
practica se aprofundează şi devine posibil să trăim stări de conştiinţă foarte rafinate,
astfel în-
326 Alchimia emoţională Etapele vindecării 327
cît învăţăturile prind viaţă în experienţa noastră. Această experienţă ne inspiră să
încercăm să cultivăm aceste stări de conştiinţă şi în viaţa de zi cu zi — pentru a putea trăi
eliberaţi de tiparele emoţionale.
Totuşi, după ce mă întorceam de la aceste centre la viaţa mea de zi cu zi, tiparele mele
emoţionale obişnuite mă aşteptau. Păşeam înapoi în realitatea lor. Păreau ele ceva mai
transparente, dar erau acolo.
Stăteam de vorbă cu prietenul meu Joseph Goldstein, maestru al tradiţiei contemplative,
după ce se întorsese de la un astfel de centru, unde stătuse două luni. Vorbeam despre
lucrul cu emoţiile. El a spus, oarecum cu părere de rău: „Tiparele acestea emoţionale au
rădăcini profunde, se manifestă chiar şi cînd eşti la un centru de meditaţie.”
Pentru mine, integrarea exerciţiului meditaţiei în lucrul cu emoţiile, atît în viaţa cotidiană
cît şi în izolarea centrelor de meditaţie, s-a dovedit un instrument puternic pentru elimi-
narea tiparelor mele emoţionale de inadaptare. Unele dintre tiparele care înainte aveau o
influenţă sensibilă au ajuns să se facă simţite cu greu. ştiu că integrarea funcţionează,
pentru că am aplicat-o chiar eu.
E aceeaşi muncă
Teoreticieni precum Ken Wilber subliniază faptul că, atit cît trăim, parcurgem mai multe
direcţii de dezvoltare: spirituală, emoţională, morală, cognitivă şi altele. Fiecare are
legile ei şi ritmul ei, aşa că e posibil ca la un moment dat să ne situăm în etape diferite de
dezvoltare pe fiecare dintre aceste linii.
De exemplu, cineva poate să fie avansat în plan intelectual, moral şi spiritual, în vreme
ce pe plan emoţional e mai puţin avansat. Cei care cred că dezvoltarea lor spirituală ţine
loc şi de dezvoltarea celorlalte aspecte evolutive se înşală.
Stăteam de vorbă cu prietenul meu Erik Pema Kunsang, un traducător reputat al textelor
din budismul tibetan, care uneori era sceptic în ce priveşte nevoia de a lucra cu emotiile,
în cazul celor care practică exerciţii spirituale. Am subliniat că filtrele inconştiexite aleg
adesea în locul nostru şi că reacţiile emoţionale exagerate ne pot copleşi cu furie sau
teamă într-o clipă, chiar şi atunci cînd ne aflăm la un centru de meditaţie.
Apoi 1-am întrebat: „Nu crezi că unii dintre cei care practică exerciţii spirituale de multă
vreme au probleme cu obiceiurile emoţionale, care pot interfera cu abilitatea lor de a
exersa aceste practici?”
„Ba da”, a spus el, fiind deschis să-şi înfrunte propriile presupuneri.
„Atunci de ce să nu lucreze direct cu obstacolele emoţionale, astfel încît acestea să fie
mai uşor de dizolvat? Oare acest lucru nu i-ar ajuta să-şi elibereze atenţia pentru practi-
cile spirituale?”
După o pauză de reflecţie, el a răspuns: „E aceeaşi muncă. Traducerea literală a lui cho,
cuvîntul tibetan pentru «dharma», sau «invăţătură spirituală», este «ceea ce schimbă,
vindecă şi repară». Are acelaşi înţeles ca şi cuvîntul «terapie», care provine de la rădăcina
grecească a lui «a vindeca». Din punctul acesta de vedere, budismul şi munca psihologică
au acelaşi obicetiv, să ne elibereze de apăsarea emoţiilor dezagreabile.”
Nivelurile emoţional şi spiritual ale alchimiei interioare se continuă; lucrăm cu emoţii
identice la ambele niveluri. Diferenţa majoră dintre aceste niveluri constă în
rafinamentul practicii. Initial, ne concentrăm asupra emoţiilor dezagreabile mai evidente.
Atunci cînd ne angajăm în practica spirituală, analiza interioară devine mai rafinată, la
fel ca emoţiile şi presupunerile cu care ne confruntăm.
Dacă alegem să practicăm contemplaţia intensivă, treptat, atenţia noastră se rafinează,
fiind capabilă să sesizeze elemente mai subtile, care ţin de stările noastre de conştiinţă şi
mai multe nuanţe ale experienţei noastre. Experienţa noastră începe să fie iluminată cu
precizie şi claritate pe măsură ce continuăm să descoperim profunzimi interioare şi mai
mari. Atenţia susţinută rafinează stările de constiintă în asa măsură, încît nu mai sîntem
prinşi în acele bătălii emoţionale iniţiale şi nu ne mai pierdem în detaliile gîndurilor şi
sentimentelor noastre, ci contemplăm natura minţii însăşi — o schimbare a stării de
conştiinţă asemănătoare procesului de topire a ghetii pusă în apă caldă. Obiceiurile
mentale solidificate se dizolvă într-o conştientizare mai profundă a adevăratei noastre
naturi.
328 Alchimia emo fională Etapele vindecării 329
Accesul la ambele perspective
Cred că ambele cărări, atît cea psihologică, dar şi cea spirituală, ne conferă puteri
specifice pentru a ne elibera mintea, fie că e vorba de o eliberare relativă sau de una
definitivă. În vreme ce primele trei părţi ale cărţii oferă o perspectivă predominant
psihologică asupra lucrului cu emotiile noastre, îmbunătătită prin contemplaţie, ultima
parte a cărţii revizuieşte această muncă dintr-o perspectivă spirituală privilegiată.
Integrînd aceste două abordări, am descoperit că cele două perspective — asupra
lucrurilor aşa cum apar ele şi asupra lucrurilor aşa cum sînt — clarifică enorm situaţia.
La un nivel relativ, vieţile noastre sînt complicate de mareele şi vîrtejurile a sute de
emoţii contradictorii, care par să reprezinte toate adevărul de moment pentru noi. Dar
adevărata noastră natură se ascunde dincolo de toate acestea: o minte eliberată de gînduri
confuze şi emoţii tulburătoare — o posibilitate aflată la îndemîna tuturor.
Atunci cînd investigăm natura minţii noastre, o putem vedea ca pe un continuum de stări
de conştiinţă, de la realitatea relativă a ideilor noastre la dimensiunea mai subtilă a unei
cunoaşteri mai rafinate şi a unei înţelegeri intuitive, pînă la înţelepciunea aflată dincolo
de concepte, care reprezintă esenţa naturii noastre.
Accesul la ambele perspective ne permite să ne acceptăm umanitatea fără să cădem în
capcana propriei gravităţi emoţionale; acesta este un echilibru esenţial la care ajungem
prin clarificarea tiparelor emoţionale uzuale în vederea eliberării de ele.
Aceste două perspective au reprezentat pentru mine o cale de a înţelege integrarea
orientărilor spirituale şi psihologice şi funcţionarea lor complementară. Acest lucru îmi
aminteşte de un vechi cîntec al lui Judy Collins, care spune să privim norii „din ambele
părţi”. Putem vedea norii care acoperă mintea din punctul de vedere comod al adevărului
subiectiv, dar ne putem îndrepta atenţia asupra unei perspective mai largi, care depăşeşte
limitele punctului de vedere actual.
Deşi pot exista diferenţe radicale între perspectiva spirituală şi cea psihologică, ele se pot
inspira reciproc, căpătmd forţă una prin cealaltă. Ambele cărări sînt complete şi au
propri-
ile scopuri şi propria integritate. Dar dacă ne inspirăm din profunzimea şi
generozitatea ambelor tradiţii, putem construi un nou drum către libertatea interioară.
Confuzia se poate transforma în înţelepciune. Dar ce este înţelepciunea? Pot apărea
intuiţii revelatoare atît la nivel relativ, cît şi la nivel absolut. Perceperea lucrurilor din
aceste două perspective — aparentă şi reală — ne permite să ne vedem experienţele
cotidiene ca pe nişte oportunităţi pentru a deveni înţelepţi.
Înţelesurile noi, realităţile noi presupun propria lor alchimie. Reflectia înţeleaptă pe
marginea luptelor şi a confuziilor interioare ne ajută să fim mai toleranţi cu ritmul natural
al schimbărilor emoţionale.
Inainte de a înfrunta emoţiile dificile, mai ales atunci cînd ne confruntăm cu obiceiuri
adînc întipărite, este important să inţelegem în ce fel ne simţim şi ne interpretăm emoţiile,
şi să empatizăm cu înţelesurile lor simbolice. Odată ce acea parte delicată din noi înţelege
sensurile ascunse ale acestor tipare, putem începe să ne îndreptăm către alte perspective
şi să vedem cu mai multă claritate în ce fel interpretările noastre ne pot deforma
percepţiile şi reacţiile.
Dacă ştim că emoţiile noastre au o logică iraţională proprie, putem da dovadă de mai
multă înţelegere şi acceptare. Sensibilitatea aceasta este extrem de importantă atunci cînd
ne raportăm la vulnerabilitatea altora, ajutîndu-ne să îi înţelegem şi să nu rămînem fixaţi
în acelaşi tip de reacţii. Compasiunea noastră poate incepe atunci cînd ne oprim puţin din
reflectarea asupra propriilor preocupări emoţionale; iar atunci cînd compasiunea ne
eliberează din ghearele preocupărilor egoiste, sîntem mai dispuşi să fim de ajutor altora.
DACĂ VREŢI SĂ COMBINAŢI PRACTICA SPIRITUALĂ
CU ACTIVITATEA EMOTIONALĂ
Puteţi folosi şedinţa zilnică de meditaţie ca o pe oportunitate pentru a repara schema dvs,
dominantă. La sfîrşitul şedinţei, cînd vă simţiţi clar şi limpezit, folosiţi cîteva minute
pentru a formula explicit o dorinţă reparatorie, şi reflectaţi asupra înţelesului ei.
330 Alchimia emoţională Etapele vindecării 331
Modelul pentru această rugăciune este meditaţia budistă clasică asupra bunăvoinţei pline
de iubire, descrisă în capitolu12: „Să fiu în siguranţă, fericit, sănătos, eliberat de suferin-
ţă. Să mă eliberez.” Repetaţi rugăciunea în mai multe versiuni, amintind mai întîi de
oamenii buni care v-au ajutat în viaţă, apoi de dvs., apoi de cei la care ţineţi, apoi de cei
cu care aveţi probleme şi în cele din urmă de toate fiinţele.
Repetaţi rugăciunea în tăcere, exprimînd mai întîi acea dorinţă cu privire la toţi acei
oameni. Atunci cînd vă gîndiţi la cei dragi, de exemplu, aduceţi în minte imaginile lor, în
timp ce repetaţi în tăcere: „Fie ca toţi cei dragi să fie în siguranţă” şi tot aşa. Apoi
repetaţi rugăciunea pentru acei oameni din viaţa dvs. cu care sînteţi în conflict. Apoi
transmiteţi-o în toate direcţiile, sub forma unei urări pentru toate fiinţele vii: „Fie ca toţi
să fie în siguranţă, fericiţi...”
Pentru o femeie care în copilărie fusese agresată sexual şi era stăpînită de sentimente
permanente de neîncredere şi nesiguranţă, practica meditaţiei bunăvoinţei pline de iubire
la un centru special a reprezentat, după cum spune ea, „prima ocazie cu care m-am simţit
în siguranţă în propria-mi piele”. Acum, practică zilnic meditaţia bunăvoinţei pline de
iubire.
Puteţi să mai faceţi încă un pas şi să formulaţi rugăciunea bunăvoinţei pline de iubire ca
pe un mesaj pe care să vi-1 transmiteţi dvs. înşivă; este un mesaj reparator pentru sche-
mele dvs. Vă doriţi dvs. şi altora antidotul emoţional al schemei. Pentru schema
excluderii sociale, de exemplu, poate fi dorinţa de a fi inclus în cercul celorlalţi; pentru
schema vulnerabilităţii, dorinţa de a fi în siguranţă; pentru privaţiune, dorinţa de a fi
îngrijit sau iubit. Pentru abandon, poate fi „Să mă simt în siguranţă de unul singur.”
O pacientă, de exemplu, a modificat exerciţiul pentru a include un antidot la
perfecţionismul ei. La sfirşitul şedinţei de contemplaţie de dimineaţă, ea a petrecut cîteva
minute cu dorinţa aceasta:
Fie să fiu acceptată aşa cum sînt.
Fie să mă eliberez de judecăţi şi autocritici.
Fie să fiu în siguranţă, fericită, sănătoasă, eliberată de suferinţă. Fie să mă eliberez.
Desigur, a urat acelaşi lucru binefăcătorilor ei, celor dragi, celor cu care se afla în
conflict şi tuturor fiinţelor.
Se poate proceda astfel pentru orice schemă. De exemplu, pentru imposibilitatea de a fi
iubit, dorinţa poate fi „să fiu cunoscut şi iubit aşa cum sînt”. Pentru privaţiune, „să fiu
îngrijit şi înţeles”. Dorinţa pentru subjugare poate fi „să-mi exprim adevăratele dorinţe„;
pentru vulnerabilitate, „să mă simt în siguranţă şi apărat”; pentru abandon, ,,să mă simt
puternic şi în siguranţă de unul singur'.
În mod tradiţional, practica bunăvoinţei pline de iubire este o modalitate de a trezi
compasiunea. Al treilea pas constă în adaptarea acestor dorinţe la nevoile presupuse de
schemele celorlalţi, dorindu-le să se elibereze de suferinţa schemei. Dacă ştiţi care sînt
schemele lor, puteţi adapta această practică pentru a le dori ceea ce au nevoie ca să se
vindece. Gîndindu-vă la vulnerabilitatea lor emoţională, daţi naştere unei dorinţe sincere
ca ei să se elibereze de suferinţa specifică schemei.
PARTEA A PATRA
Alchimia spirituală
Modificările perceptuale
Dacă vă uitaţi la apele agitate ale unui rîu ori la mişcările dezordonate ale norilor pe
timpul furtunii, sau la zigzagurile neregulate ale fulgerelor, natura pare un haos. Totuşi,
teoreticienii haosului găsesc în complexitatea lumii naturale o ordine ascunsă, tipare
nevăzute care dezvăluie caracterul regulat şi simetria aflate dincolo de ceea ce pare o
confuzie înt"unplătoare. Aceste tipare care scapă neobservate se repetă de nenumărate
ori, de la nivel redus pînă la niveluri din ce în ce mai extinse — de la atomi la celule, la
organisme şi la societăţi. Contururile întortocheate ale albiilor rîurilor pot părea arbitrare,
dar ele au ecouri nenumărate în natură: în ramurile întortocheate ale copacilor sau în
ramificaţiile nervoase din organism. Geologii vorbesc despre detaliile care modelează un
peisaj — compoziţia solului şi a rocilor, forţa de eroziune a vîntului şi a apei, punctele de
coliziune ale plăcilor tectonice, care separă falii sau denivelări vulcanice. Dar această
perspectivă la scară redusă nu ne ajută să explicăm tipare mai largi, cum ar fi motivul
pentru care sistemul rîurilor pare să repete modelele ramurilor la orice scară, mică sau
mare.
Astfel de răspunsuri presupun o p~rspectivă nouă — posibilă datorită viziunii extinse, de
la lentilele fotografice cu laser la imaginarea unor instrumente care configurează
pămîntul din satelit cu o rezoluţie incredibil de bună. Această perspectivă extinsă
dezvăluie tiparele ascunse în labirintul bazinului unui rîu sau tăiate în formele unui lanţ
muntos. Un singur principiu călăuzitor se pare că modelează scurgerea curentului
electric prin firele răsucite şi curgerea apei prin canale care erodează rocile de-a lungul
timpului: natura urmează calea
336 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 337
prin care trebuie înfrîntă cea mai mică rezistenţă. Atît traseul celor mai neînsemnate
cotituri ale unui pîrîu cît şi delta unui fluviu gigantic urmează aceleaşi legi. Ordinea
ascunsă structurează întreaga reţea de ape şi altitudinile unui întreg lanţ muntos. Dar
acest tipar logic a fost invizibil pînă cmd camerele de luat vederi din satelit nu 1-au
dezvăluit.
Cînd este vorba despre haosul din mintea şi sufletul nostru, calea către libertatea
interioară poate cultiva o perspectivă mai largă — contemplaţia fiind precum camerele
de luat vederi care ne ajută să schimbăm modul în care percepem forţele aparent haotice
ale propriei noastre naturi. Modificarea perceptuală ne permite o perspectivă mai largă —
vedem tiparele ascunse, relaţiile cauzale subtile, care altfel scapă neobservate în mijlocul
confuziei. Apoi vedem cum actul de a ne agăţa de obiceiurile emoţionale rigide duce la
suferinţă şi ne îngustează gama de alegeri pe care le putem face în viaţă.
O privire subită aruncată asupra tiparelor ascunse care guvernează haosul interior
transformă ceea ce părea atît de confuz într-o ordine neaşteptată. Dacă sînteti capabili să
percepeţi aceste tipare ascunse, scrie Michael Barnsley, un matematician care studiază
teoria haosului, „riscaţi să renunţaţi la înţelegerea copilărească a norilor, pădurilor,
galaxiilor, florilor şi torentelor de apă. Interpretarea pe care o veţi da acestor lucruri nu va
mai fi niciodată aceeaşi.”
Universul se ordonează pentru propriile sale scopuri, nu pentru ale noastre. Structura
ascunsă a naturii oferă o experienţă derutantă sănătoasă, cu schimbările ei permanente de
la o clipă la alta sau cu schimbarea unghiurilor din care privim sau a mijloacelor cu care
privim. Perceperea acestor realităţi
ascunse ne poate ajuta să depăşim limitele înţelegerri convenţionale a ordinii naturale şi
ale înţelegerii noastre.
Deşi natura formează tipare permanente, pot exista de asemenea elemente de surpriză în
aceste proiecte naturale, căci ele se întrerup, se transformă, se schimbă. La fel se întîm-
plă şi cu natura noastră: putem avea prejudecăţi în ce priveşte o stare de lucruri. Dar cînd
contemplaţia se adînceşte pînă ce atenţia devine fidelă şi susţinută, căpătăm acces la un
al"t nivel al minţii.
Metafora cuantumului
Aparatul nostru perceptual — spectrul vederii, de exemplu — este reglat la o anumită
scară. Cînd ne gîndim la viaţa în apă, ne gîndim la anumite lucruri în virtutea abilităţii
noastre vizuale, şi anume la peşti sau foci, pierzînd din vedere faptul că mai mult de 90%
dintre fiinţele care trăiesc în apă sînt prea mici pentru a fi văzute de ochii oamenilor.
Cînd ne privim chipul în oglindă, ignorăm milioanele de microbi şi bacterii din părul
nostru sau de pe pielea noastră — din fericire probabil!
Ceea ce găsim depinde de modul în care privim. „Măriţi imaginea şi mesele solide devin
întinderi vaporoase ale spaţiului, înconjurate de nori furioşi de electroni”, scrie K. C.
Cole. „Pe măsură ce micşorati sau măriti imaginea, lumea pare simplă, apoi complexă,
apoi din nou simplă. De departe, Pămîntul pare un punct mic şi albastru; apropiati-vă şi
veţi vedea fronturile atmosferice şi oceanele; apropiaţi-vă şi mai mult şi veţi vedea
oamenii; apropiaţi-vă încă şi mai mult şi totul se va şterge, vă veţi afla din nou în
interiorul peisajului materiei — în majoritate, spaţii goale.”
Maestrul în contemplatie Jack Kornfield descrie înţelegerile paralele care se aplică minţii
noastre: „Dacă ne putem concentra, aşa cum se întunplă în meditaţie, vedem că întreaga
lume se fragmentează în mici evenimente, imaginea şi cunoaşterea ei, sunetul şi
cunoaşterea acelui sunet, gîndul şi cunoaşterea acelui gînd. Nu mai e vorba de case,
maşini, corpuri sau chiar de propria persoană. Tot ce vedem reprezintă particule pe care
le cunoaştem prin experienţă.”
Dacă mergem mai departe, spune el, „stările de conştiinţă sînt ca valurile, ca marea, ca
oceanul. Nu particulele, ci fiecare sunet şi fiecare imagine sînt conţinute în acest ocean al
stărilor de conştiinţă. Din această perspectivă, nu există nicidecum cunoaşterea acestor
particule.”
Dacă luăm în considerare posibilitatea ordinii, a existenţei tiparelor ascunse în starea de
lucruri a propriei fiinţe, percepem ceea ce umbreşte această ordine ascunsă. Investigînd
reacţiile noastre emoţionale, după o analiză mai atentă, depis-
338 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 339
tăm tiparele schemelor care contribuie la starea de confuzie. Diferenţa constă în felul în
care percepem haosul.
Acum, în domeniul spiritual, explorăm niveluri şi mai profunde ale tiparelor şi scopurilor
din mintea noastră. Din perspectivă budistă, concepţia noastră despre sine se schimbă pe
măsură ce percepem nuanţe mai subtile. Totul se schimbă; vedem cum tiparele cedează şi
se schimbă rapid. Nu găsim nici un tipar fix, pe care să îl putem numi sine, dar găsim o
serie continuă de tipare care se formează, se schimbă, se dizolvă.
Nu pretind că aş fi un profesor de budism; am studiat aceste învăţături începînd de la
mijlocul anilor'70 şi continuu să studiez şi să practic. Dar eu cred că învăţăturile şi
practica budistă ne ajută extrem de mult în viaţă — contemplaţia poate fi aplicată nu
numai în cazul obiceiurilor emoţionale, ci şi pentru a înţelege natura minţii.
Alchimia emoţională operează la nivel psihologic, în vreme ce alchimia spirituală ne
permite accesul la straturi mult mai profunde ale minţii, de unde putem începe să ne
eliberăm de constrîngeri mult mai subtile. Vreau să vă împărtăşesc aici înţelegerile pe
care le-am dobîndit în timpul studiilor mele şi al discutiilor cu maeştrii budişti, în urma
lecturării scrierilor budiste şi în urma învăţăturilor lui Dalai Lama şi ale altora. Toate
aceste surse au contribuit la înţelegerea şi formarea mea.
Pentru a pune în practică aceste învăţături, va fi necesar să citiţi şi alte cărţi, să înţelegeţi
contextul tradiţiei din care provin. Dar vă împărtăşesc aici aceste învăţături pentru că ele
pot să vă inspire.
O ?ntrerupere în fluxul gîndirii
Îmi amintesc de ziva în care, cu mulţi ani în urmă, am învăţat să călăresc. Pe cînd
călăream, calul s-a speriat de ceva, s-a cambrat şi m-a aruncat din şa. Timpul a părut să se
încetinească. Cu o atitudine uimitor de relaxată, aproape detaşată, am privit cu calm cum
corpul meu sare din şa, se arcuieşte prin aer şi se răsuceşte pe măsură ce se apropie de
pămînt. Mai întîi am atins pămîntul cu şoldul, apoi cu capul. Am privit cum corpul meu,
aproape fără să greşească, s-a ridicat de pe pămîntul rece şi dur şi a sărit înapoi pe cal.
În acele cîteva momente, mintea mea s-a oprit. Părea golită de gînduri referitoare la ceea
ce trăiam — nu a existat decît experienţa. Pînă cînd instructorul meu de călărie nu m-a
întrebat îngrijorat dacă mă simt bine, nu mi-a dat prin cap să mă întreb dacă sînt rănită.
Apoi gîndurile au început să se aglomereze: şoldul mă durea. Probabil că dacă n-aş fi
avut casca de călărie pe cap, n-aş mai fi fost aici. Poate că la asta se referă zicala „înapoi
pe cai...”
Starea mea iniţială de absenţă are ecouri în povestirile pe care le-am auzit despre o stare
de spirit caracterizată prin concentrare şi calm, dar în care reacţiile sînt absente; această
stare de spirit este descrisă de oameni care au trecut prin,experienţa unui şoc — un
accident de maşină, de pildă, sau experienţa unui explorator care a supravieţuit atacului
unui leu. Biologii spun că aceasta este reacţia automată a creierului în faţa unei surprize
extreme şi face parte din abilitatea organismului de a se adapta la condiţii ameninţătoare.
Răspunsul: o întrerupere în fluxul gîndirii.
În vreme ce aceste întreruperi au scopul lor la nivel psihologic, ele ne servesc şi în viaţa
spirituală. Din perspectivă budistă, Cartea tibetană a mortilor descrie o astfel de
întrerupere ca fiind similară cu ceea ce se poate întunpla în bardo, „spatiul dintre” —
adică în starea de tranziţie în care ne aflăm după moarte. Bardo oferă o oportunitate
importantă pentru trezirea spirituală, spune textul, deoarece intensitatea experienţei co-
pleşeşte şi afectează obiceiurile şi tiparele noastre uzuale de percepţie şi reacţie. Ne fură
pămîntul de sub picioare.
Dar dacă sîntem capabili să înfruntăm necunoscutul fără să ne opunem, dacă ne putem
urmări proiecţiile mentale ca atare, fără să reacţionăm la ele ca şi cum ar fi reale, avem
acces la o stare de conştiinţă lucidă, aflată dincolo de obiceiurile şi condiţionarea noastră
mentală. Se spune că multe dintre practicile budiste tibetane ne pregătesc pentru
momentul tranziţiei, învăţîndu-ne cum să stabilizăm sau să susţinem acel moment de
conştiinţă pură. Unele practici tibetane urmăresc în mod intenţionat să slăbească
constrîngerea tiparelor şi ataşamentelor noastre uzuale pentru a ne ajuta să fim mai re-
ceptivi în această stare de conştiinţă naturală şi deschisă.
340 Alchimia emotională Modificările perceptuale 341
Bardo poate fi interpretat ca o metaforă pentru ocazia care ni se oferă în viaţă în acele
momente confuze de şoc, de tranziţie rapidă sau de pierdere — momente în care ne
pierdem prezenţa de spirit. Astfel de ocazii, cum a fost căzătura de pe cal, ne scot de sub
vraja obiceiurilor; pentru un moment, ne eliberăm de apăsarea identităţii de care ne
agăţăm.
Aşa cum spune James Gleick referitor la lumea naturală, „si dezechilibrul are un scop”.
Dacă ne putem elibera de aceste obiceiuri mentale, avem acces la o stare de conştiinţă
aflată dincolo de traseele bătute ale minţii — cel puţin pentru o clipă.
Atunci cînd facem acest lucru, aterizăm în momentul prezent, dar, este un moment
nedefinit de obiceiurile noastre mentale. Intr-o astfel de situaţie, cînd coordonatele
noastre tipice dispar, putem vedea aceste obiceiuri aşa cum sînt de fapt. Ca şi baloanele
pline cu aer, ele nu au o soliditate în sine; fără investiţia noastră în realitatea lor ele se
dezumflă.
Aceste obiceiuri vechi vor reapărea în mod inevitabil; ele ocupă un spaţiu vast în mintea
noastră. Dar dacă putem rămîne în stare de contemplaţie în acel moment de deschidere,
dacă ne putem relaxa, chiar să ne odihnim puţin mintea, cel puţin pentru o clipă,
obiceiurile mentale îşi vor pierde soliditatea şi contururile pe care de regulă le au atunci
cînd ne aflăm complet sub vraja lor. Putem vedea, cel puţin pentru moment, cum vin şi
pleacă, suflate de vînturile cauzelor şi efectelor, precum nişte seminţe purtate de vînt.
Un soc care ne scoate din obisnuintă
Anumite practici spirituale ne ajută să sesizăm întreruperea din fluxul gîndirii. Literatura
Zen, de pildă, este plină de astfel de momente de trezire. Unele metode, precum metoda
koan din tradiţia Zen, forţează mintea să se întrerupă, asaltind-o cu întrebări care nu au
nici o soluţie logică. Atunci cînd atacăm de nenumărate ori aceste întrebări, modul nostru
uzual de a gîndi este epuizat. Brusc, inutilitatea de a aplica logica elementară scufundă
mintea în satori, o experienţă de moment a acestei întreruperi.
O astfel de trezire nu se produce întotdeauna atunci cînd cineva practică meditaţia. Aşa
cum observă călugărul budist
Nyanaponika, „acest lucru se întîmplă în situaţii destul de diverse — cînd vedem un
incendiu în pădure, cînd ne împiedicăm şi cădem, cînd suferim un şoc care ne scoate din
obişnuinţă.”
Depăşirea inerţiei se poate obţine şi în moduri simple — după o întilnire emoţionantă cu
frumuseţea naturii sau în virtutea iubirii şi compasiunii autentice. Acest lucru se poate în-
tîmpla şi dacă acordăm atenţie deplină momentului prezent. Sau în momente de
creativitate intensă. William Segal, pictor din anii '90, dă o aură de luminozitate tuturor
elementelor pe care le pictează. Astfel de momente în care percepem iluminarea, spune
Segal, pot fi observate în operele marilor artişti, compozitori şi poeţi. Dar pentru a ajunge
la iluminare, e necesară o modificare perceptuală: trebuie să ne eliberăm de constrîngerea
perspectivei uzuale asupra lucrurilor. -
„De regulă, sîntem adormiţi şi ne lăsăm duşi de fluxul lucrurilor, astfel încît nu resimţim
ceva diferit în afară de ceea ce resimţim în mod obişnuit”, explică Segal. Pentru a picta
astfel, trebuie să vedem lucrurile cu ochi noi şi să urmărim cu atenţie susţinută experienţa
prezentă. „Faptul de a fi aici, de a rămîne atenţi pentru o bună bucată de timp împrăştie
norii care umbresc luminozitatea.” Cu alte cuvinte, secretul este „devotamentul deplin
faţă de momentul prezent”. Mai mult, adaugă Segal, „acumularea mai multor astfel de
momente de trezire te face să vezi o altă lume... Ştiţi cum e, este o chestiune de exercitiu.
”
Disciplinarea minţii de maimuţă
Metafora budistă clasică pentru starea obişnuită a minţii noastre este maimuţa care sare
de colo-colo, mereu neatentă, neastîmpărată şi în mişcare. Mintea aceasta de maimuţă se
grăbeşte întotdeauna să treacă la următorul lucru, fără să fi trăit deplin ceea ce se întîmplă
în momentul de faţă. Această minte grăbită evită în permanenţă întreruperea, umplînd
momentul întreruperii cu un amestec întunplător de idei neduse la capăt, amintiri, reverii,
vise — tot felul de astfel de lucruri. Într-un fel, simplul act de a opri mintea să murmure
în permanenţă pentru a determina apariţia unei întreruperi este o trezire iniţială, o „mică
eliberare”.
342 Alchimia emoţzonală Modificările perceptuale 343
Unele metode de antrenare a atenţiei din practica budistă recomandă această trezire
initială, care cultivă treptat abilitatea de a susţine o stare de conştiinţă deschisă şi
neataşată. Datorită acestor exerciţii, nu mai trebuie să aşteptăm momentele rare de şoc
care să ne scoată din rutină pentru a trăi acea stare de conştiinţă.
Un astfel de antrenament mental practicat de-a lungul timpului ne ajută să fim mai
receptivi în momentele de atenţie, în care factorii care ne perturbă de regulă şi care ne
distrag sînt absenţi. Odată ce ne eliberăm de vraja obiceiurilor mentale, avem un contact
mai direct cu realitatea.
Această idee mă trimite către aspectele psihologice ale budismului. Nu doar şocurile care
ne scot din obişnuit ne pot aduce înţelegeri importante. Budismul oferă o cale sistematică
de a .descoperi astfel de adevăruri în experienţa noastră prin antrenarea minţii. Într-
adevăr, scufundarea bruscă în întreruperea provocată de un şoc poate fi remarcabil de
similară cu intuiţiile la care ajungem în mod natural în momentele profunde de meditaţie.
Cu încununarea contemplaţiei, după cum spune maestrul budist Steven Goodman, „
cineva trăieşte din ce în ce mai multe momente — intreruperi în dependenţa de starea de
confuzie şi în fascinaţia în faţa experienţei — în care resimte în mod direct, fără medierea
conceptelor, în care experimentează un fel de luminozitate interioară, ce pare să fi fost
dintotdeauna acolo, dincolo de confuzie şi manipulări.”
O privire aruncată lucrurilor aşa cum sînt, înainte ca mintea să fi construit concepte
elaborate — un moment de experienţă a întreruperii — nu este acelaşi lucru cu fixarea
acelei experienţe ca parte permanentă a experienţei noastre. Dar după multă practică, se
poate progresa de la străfulgerări temporare la fixarea acelei stări luminoase de conştiinţă
şi, în cele din urmă, se poate ajunge la iluminare. Fixarea deplină poate aduce adevărata
eliberare; privirile furişe ne arată doar ceea ce este posibil dacă vom continua să mergem
pe acel drum.
Conceptualizarea lucrurilor aşa cum par
Budismul oferă o critică radicală la adresa perspectivei noastre asupra realităţii. Din
punct de vedere budist, ceea ce credem noi că este real nu este decît o iluzie. Lucrurile
aşa
cum ne apar au o existenţă relativă şi nu reală, absolută. De regulă, ceea ce apare în
mintea noastră — ginduri şi percepţii, speranţe şi temeri, vise şi amintiri — sînt doar
fragmente disparate, un mozaic fluid de interpretări care plutesc în minte.
Budismul remarcă faptul că mintea păcălită de lucrurile aşa cum par ele şi nu aşa cum
sînt de fapt dă naştere unui fel de dialog inconştient, ea este sedusă de gînduri şi emoţii,
idei abstracte, detalii comune sau vise şi amintiri întîmplătoare. Acest murmur mental de
fond creează suma lucrurilor asa cum par ele, distrăgîndu-ne atenţia de la ceea ce sint —
umbrind starea de conştiinţă luminoasă.
Pentru a înţelege în ce fel mintea noastră construieşte lucrurile aşa cum par ele, trebuie
să ne întoarcem la lanţul dependenţelor, despre care am vorbit mai devreme. Dacă vă
amintiţi, aceasta este succesiunea care descrie legăturile elementare între cauze şi efecte
din minte. Aceasta începe din momentul în care simţurile intră în contact cu un stimul
precum imaginea sau sunetul. ln linii mari, aceste legături cauzale merg de la simţire la
percepţie, de la gînd şi sentiment la dorinţă şi agăţare şi apoi la acţiune.
Aplicînd contemplaţia asupra schemelor, ne concentrăm pentru a rupe lanţul în punctul
verigii finale, între sentiment şi acţiune. Tăind aceste legături, ne eliberăm de tirania obi-
ceiurilor emoţionale. Budismul spune însă că dacă întrerupem lanţul la o verigă
anterioară, eliberarea este şi mai mare.
Pentru a realiza o astfel de întrerupere, este necesară o analiză mai profundă, care să se
concentreze asupra primelor verigi, intre informaţia senzorială brută şi clasificarea, numi-
rea şi reacţiile care încep imediat să se formeze în jurul ei. În psihologia budistă,
percepţia este o facultate receptivă, luînd lucrurile aşa cum sînt. Conceptualizarea este
reactivă: ea adaugă percepţiei parţialitatea amintirilor, asocierilor şi emoţiilor, toate fiind
produse ale condiţionării noastre trecute.
Ştiinţele cognitive ne spun cam acelaşi lucru. Cînd informaţiile ajung pentru prima dată
în creier de la simţuri — să spunem, imaginea viu colorată a unui papagal —, acele infor-
maţii pătrund în sistemul nervos sub forma unor unde fizice. La prima oprire în creier, în
hipocamp, aceste unde sînt traduse în limbajul neuronilor, în funcţie de impulsurile
electri-
344 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 345
ce pe care le generează. Semnalele pentru papagal se dispersează către o întreagă reţea
de locaţie din creier, de unde sînt analizate tiparul, culoarea, forma, locul, mişcarea şi
altele.
În cîteva milisecunde, aceste elemente disparate sînt focalizate într-o percepţie unificată,
iar apoi creierul caută în memorie şi pune o etichetă: „un papagal minunat colorat”. Odată
ce înregistrăm acea imagine, vechile asocieri şi reacţii emoţionale la acea idee vin din
urmă, precum vagoanele trase de o locomotivă, iar trenul gîndurilor şi al sentimentelor
alunecă vesel pe şine. Sîntem mulţumiţi şi ne apropiem mai mult, ca să mai aruncăm o
privire încîntată papagalului. Totul este minunat.
Budismul însă priveşte altfel decît ştiinţa succesiunea evenimentelor mentale.
Perspectiva budistă afirmă că trenul tipic al gîndurilor şi sentimentelor ne duce aiurea,
îndepărtindu-ne de lucrurile aşa cum sînt ele către un univers iluzoriu, al lucrurilor aşa
cum par a fi. Conceptele sînt creaţii ale minţii, generalizări mentale, construite pe baza
unor prejudecăţi, cărora le lipseşte bogăţia detaliilor percepţiei iniţiale.
Din această perspectivă, în momentul în care o percepţie este etichetată printr-un concept
— explozia minunată de culori vii numită papagal — pierdem contactul cu ceea ce se
află de fapt acolo. În schimb, sîntem atraşi către lumea îndoielnică a gîndurilor noastre
despre ceea ce se află acolo: ideile şi sentimentele noastre, fantasmele şi iluziile noastre
despre lucruri.
„Faptul de a reacţiona cu plăcere, neplăcere sau indiferenţă este determinat în mod
automat”, spune maestrul tibetan Chogyam Trungpa, de ceea ce el numeşte ,,birocraţia
sentimentelor şi a percepţiei', rutina asocierilor şi a obiceiurilor noastre mentale. Această
birocraţie a minţii pune automat etichete lucrurilor percepute — „frumos” sau „urît”, „
straniu' sau „familiar”, „phctisitor° sau „fascinant” şi aşa mai departe. Acest proces se
transformă într-o conceptualizare a realităţii, care de aici încolo interferează cu
speculaţiile şi interpretările minţii, întemeindu-se pe prejudecăţi şi punînd etichete care
înlocuiesc experienţa însăşi. E1 adaugă că „îţi place sau nu-ţi place în funcţie de
asocierea cu trecutuY'.
Obiceiurile mentale, din punctul de vedere al psihologiei budiste, sînt cauzele lumii
iluzorii a gîndurilor şi sentimente-
lor dezagreabile care provoacă suferinţa sau plăcerea
noastră. Budismul este foarte tranşant cu privire la aceste chestiuni. „In majoritatea
timpului percepţiile noastre sînt iluzorii; nu percep realitatea”, spune L•ama Yeshe în
Becoming Your Own
Therapist (Cum deveniţi propriul terapeut). „Desigur, vedem lu-
mea simţurilor — forme atrăgătoare, culori frumoase, gusturi plăcute şi aşa mai departe
—, dar de fapt nu percepem natura reală, adevărată a acestor forme, culori şi gusturi...
Aşa încît percepţia noastră înşelătoare procesează informaţia furnizată de cele cinci
simţuri si transmite informaţii incorecte minţii, care reacţionează în consecinţă.”
Rezultatul este acela că „în majoritatea timpului, avem halucinaţii, nu vedem adevărata
natură a lucrurilor.”
Din perspectiva ultimă a psihologiei budiste, „în mintea oamenilor obişnuiti”, spune
Geshe Rabten, „singurele percepţii mentale corecte sînt cele care se produc pentru
momente extrem de scurte, imediat după o percepţie senzorială fidelă şi imediat înainte
de conceptualizare” — în întreruperea stării de conştiinţă.
Deschiderea unui spatiu în minte
În filmul Matrix, oamenii se nasc intr-o lume, dar corpul lor adevărat stă într-un cocon
nemişcat, în timp ce creierul este alimentat cu informaţii care creează o întreagă lume, o
realitate virtuală extrem de complexă, deşi întru totul iluzorie. Deşi sînt prinşi în acest
cocon, oamenii din Matrix trăiesc acest vis colectiv ca şi cum el ar reprezenta realitatea
vieţii lor. Din punct de vedere budist, aceasta poate fi o metaforă interesantă asupra
căreia să reflectăm, adaptînd-o la propria noastră situaţie: a trăi într-o realitate iluzorie
fără a ne da seama.
Budismul propune o cale radicală de eliberare din această lume iluzorie, pe care o creăm
prin intermediul gîndurilor şi emoţiilor noastre zilnice, o cale care modifică modul nostru
obişnuit de a ne raporta la lume. Pentru a vedea limpede — a percepe lucrurile aşa cum
sînt — rupem lanţul între percepţie şi concept. Această ruptură intervine după ce
simţurile intră în contact cu obiectul percepţiei, dar înainte ca obiceiurile mentale să
clasifice acea percepţie şi să-i pună o etichetă comodă, în termeni de gînduri şi
sentimente.
346 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 347
În acest moment critic, deschiderea unui spaţiu în minte reprezintă o breşă între
percepţiile noastre brute şi greutatea inexorabilă a gîndurilor şi a sentimentelor uzuale.
Dacă putem suspenda măcar pentru o clipă aceste obiceiuri mentale şi emoţionale,
întreruperea ne permite accesul la un alt nivel al minţii. Odată ce conştientizăm faptul că
reactiile noastre mentale tipice se precipită pentru a evita ivirea unei astfel de întreruperi,
repetîndu-se la nesfîrşit în mod magic, avem ocazia să investigăm funcţionarea minţii cu
metode mai rafinate.
Mecanismele de regulă invizibile ale minţii prin care percepem în mod obişnuit realitatea
sînt brusc conştientizate: în loc să fim terorizaţi de vocea tunătoare a marelui Oz, îl pri-
vim cu surprindere pe omuleţul aflat în spatele ecranului, care vorbeşte la un microfon. O
astfel de revelaţie dezvăluie atingerea magică ce modelează de regulă lumea pentru noi.
Astfel, avem şansa să ne explorăm cu alţi ochi reacţiile emoţionale şi cele mai
elementare gînduri.
În general, considerăm că gîndurile şi reacţiile noastre emoţionale sînt un dat, o parte
inevitabilă a experienţei proprii. Dar investigînd mintea la niveluri mai subtile, vedem
cum emoţiile şi gîndurile se formează ca reacţie imediată la ceea ce percepem.
Dacă putem contempla această întrerupere în percepţie — momentul scurt dintre
percepţie şi concept — avem posibilitatea de a alege între a vedea lucrurile in vechiul
mod, deformat (sau iluzoriu) şi a lăsa lucrurile să fie aşa cum sînt, eliberate de concepţiile
impuse şi de reacţiile noastre. Ceea ce budismul numeşte adevărul ultim se referă într-un
sens la percepţia directă, neumbrită de concepte, care ne permite accesul la experienţa
nemijlocită.
Ruperea lanţului la acest nivel mai subtil presupune o schimbare radicală în felul în care
privim mintea. Această modificare restructurează toate conceptele, sentimentele şi re-
acţiile uzuale, din aceeaşi perspectivă din care am modificat mai devreme de schemele de
inadaptare. În această privinţă, chiar şi modurile noastre benigne de a gîndi şi de a
reacţiona sînt prizoniere ale minţii atunci cînd cădem orbeşte sub vraja lor — dar acestea
sînt închisori cu uşile deschise. Şansa de a vedea lucrurile asa cum sînt se află
întotdeauna acolo.
Unul dintre profesorii mei, Chokyi Nyima Rinpoche, descrie această vrajă subtilă a
minţii: „In fiecare moment în care gîndim sînt prezente atît obiceiul cît şi emoţia: atracţia
sau ataşamentul şi repulsia sau aversiunea. Acest lucru se întîmplă chiar şi cu gîndurile
noastre neutre: a nu dori să investigăm înseamnă limitare sau prostie. Aşadar, în fiecare
moment în care gîndim, sînt prezente aceste trei forme elementare de emoţie. Karma
apare datorită acestor obiceiuri subtile ale atracţiei, aversiunii şi indiferenţei. Acestea sînt
seminţele tulburărilor emoţionale grave.”
Din această perspectivă, cauza fundamentală a nefericirii noastre o constituie tocmai
obiceiurile noastre mentale. Cu alte cuvinte, karma — legea cauzei şi efectului — se
originează în ceea ce un text tibetan numeste „tiparele solidificate ale agăţării şi fixării”.
Aceste tipare solidificate, sau obiceiurile mentale, sînt cunoscute de asemenea ca „
obstacole emoţionale şi cognitive”, adică drept tendinţa minţii de a repeta la nesfirşit
aceleaşi tipare ale gîndurilor şi sentimentelor.
Cu cît repetăm mai des un tipar mental, cu atît el are mai multe şanse să se fixeze în
viitor; în acest sens, tiparele mentale sînt seminţele din care creste karma noastră. Calea
către eliberare, către transcenderea karmei, începe cu refuzul de a mai umbla pe acele
cărări bătute ale minţii.
Deconstruirea sinelui
Un nor este un exemplu pentru ceea ce budismul numeşte „aparenţă iluzorie”. Norii par
solizi şi opaci. Dar de fapt ei sînt goi în proporţie de 99,9 %. Densitatea scăzută a
picăturilor de apă, care acţionează fiecare ca o oglindă sferică, este suficientă pentru a
respinge lumina în aşa fel încît, pentru ochii noştri, norul să pară o masă densă şi solidă.
Aceeaşi explicatie poate fi aplicată modului în care budismul priveşte legăturile dintre
cauză şi efect care se realizează în minte, legături întreţesute pentru a forma ceea ce pare
a fi sinele. Sinele, sau ego-ul, ocupă un loc important în psihologia occidentală, dar nu şi
în budism.
Aşa cum observa psihiatrul Mark Epstein, ,,în budism nu există aspiraţia către un sine
superior, ci doar dezvăluirea a ceea ce a fost dintotdeauna adevărat, dar nu a fost
cunoscut:
348 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 349
acest sine este o ficţiune." Sub privirea atentă a practicii budiste, sinele se fragmentează;
în locul lui rămîn doar „nişte gînduri fără gînditor”.
Din perspectivă budistă, ceea ce noi considerăm a fi „sinele” nostru este de fapt o
entitate care, la o privire mai atentă, poate fi deconstruită. „Totul se reduce la faptul că
există o combinaţie aparentă de factori care creează experienţa”, spune Chokyi Nyima.
Lanţul perceptual care culminează cu etichetele pe care le aplică entităţilor percepute,
pare material şi real — atîta timp cît nu investigăm cu prea mare atenţie verigile care ne-
au dus acolo.
Acest lucru este adevărat mai ales în ce priveşte opinia noastră despre sine. Ceea ce noi
considerăm „sine” reprezintă o colecţie de părţi interdependente, dar nici una nu func-
ţionează în absenţa celeilalte. E ca şi cum ai creşte o plantă: e nevoie de o sămînţă
perfectă din punct de vedere genetic, de apă, de îngrăşămînt, de soare — şi atunci cînd
toţi aceşti factori interacţionează, avem ceea ce se numeşte o plantă. Dar planta poate fi
deconstruită în toate aceste elemente care i-au dat naştere.
La fel se întimplă şi cu sinele, despre care psihologia budistă ne spune că este construit
de la un moment la altul în virtutea modului de a funcţiona al minJii care percepe lumea
şi reacţionează la ea. Obiceiurile noastre automate de a percepe, simti şi gîndi sînt
elementele principale ale concepţiei elementare — dar iluzorii — despre sine.
O altă cale de a descrie această iluzie se poate face în termenii identităţii. De exemplu,
atunci cînd privim la o peluză, vedem de fapt mici petice individuale de iarbă, pe care le
identificăm ca fiind o peluză. E nevoie de mai multe petice individuale pentru ca noi să
recunoaştem în suma lor o„peluză", şi nu doar unul sau cîteva petice de iarbă. La fel, „
sinele” este identitatea pe care o dăm unei aglomerări de cărămizi mentale, dintre care
nici una singură nu este „sinele”. Aşa cum remarcă Jon Kabat-Zinn, perspectiva asupra
sinelui este echivalentă cu „ceea ce în teoria haosului se numeşte «un magnet
neobişnuit», un tipar care întruchipează ordinea şi totuşi este dezordonat în mod
imprevizibil. Nu se repetă niciodată. Ori de cîte ori te uiţi, e puţin diferit.”
Fără sine nu există probleme
Din perspectivă budistă, construirea sinelui începe în momentul în care ignorăm
întreruperea şi starea de conştiinţă deschisă ce apare atunci şi începem să etichetăm şi să
reacţionăm faţă de o simplă percepţie. Ceea ce facem noi cu o percepţie — aşa cum
afirmă şi ştiinţele cogniţiei — echivalează cu o construcţie în cadrul minţu. Dar această
creaţie mentală ne fascinează. Nu realizăm nu doar faptul că noi sîntem cei care am
construit-o, dar nici faptul că aceste concepţii construite de noi ne împing mai departe,
către un set predeterminat de reacţii faţă de propria noastră creaţie. Mintea noastră
reacţionează la proiecţiile şi construcţiile noastre, dar nu cum ar trebui, înţelegînd ceea ce
sînt de fapt, ci ca şi cum ar fi reale.
Ca o culme a emergenţei acestei construcţii arhitectonice mentale, mintea realizează cea
mai complicată creaţie a sa: conceptul de „eu” — viziunea sinelui. În această construcţie,
mintea împleteşte mai multe fire: neagă slăbiciunile, alege amintiri care să fie reţinute şi
altele care să fie uitate, ne instalează pe noi în centrul evenimentelor şi ţese o reţea de
gînduri care să ne facă să ne simţim în siguranţă, confirmîndu-ne presupunerile despre
lume.
În cele din urmă, facem o greşeală referitoare la identitate: mintea consideră sinele o
entitate solidă, netinînd cont de faptul că ea însăşi 1-a construit. Din punct de vedere
budist însă, constructia sinelui nu este decît o colecţie de obiceiuri şi tendinţe care nu au o
identitate specifică. La fel ca o plantă, sinele este format din părţi interdependente; la fel
ca un nor, sinele se dovedeşte o altă apariţie iluzorie.
Fără mijlocirea aparatului complicat al simţurilor, al perceptiei, al memoriei şi gîndirii
care dă naştere interpretării şi înţelesului, edificiul sinelui s-ar prăbuşi. Cu toate că mintea
pare a fi un fir gros şi continuu care parcurge toată experienţa noastră, la o privire atentă
— prin lentilele unui nivel contemplativ şi mai subtil —, mintea se dovedeşte mai curînd
o colecţie disparată de tendinţe şi evenimente. Dar noi continuăm să cădem sub vraja
acestei iluzii, ca şi cum am fi hipno-
350 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 351
tizaţi cu scopul de a ignora fragilitatea şi arbitrarul materialului din care este construit
sinele.
Din moment ce budismul ne spune că originea suferinţei se află în tendinţa noastră de a
ne agăţa de această idee despre sine, este util să investigăm modul nostru tipic de a per-
cepe sinele. Lama Yeshe spune că ego-ul este „concepţia greşită potrivit căreia sinele
este independent, permanent şi că există în mod inerent. În realitate, ceea ce credeţi că
este «eul» nu există. Ego-ul este un concept mental, o constructie.”
Această intuiţie s-a născut din observarea experienţei noastre cu o atenţie susţinută şi prin
contemplaţie. O astfel de observare atentă lămureşte autonomia gîndurilor, a imaginilor,
a amintirilor, a fanteziilor, a emoţiilor, a senzaţiilor şi a percepţiilor. E ca şi cum aceste
fragmente ale experienţei ar avea voinţă proprie: sinele sau „euY' nu are aproape deloc
putere asupra lor, ci se dovedeşte a se naşte el însuşi din gîndurile nenumărate care
plutesc prin minte.
Din această perspectivă, schemele, obiceiurile emoţionale sau oricum le-am numi sînt
într-un sens relativ doar o cale de a înţelege condiţionarea tipică minţii noastre. Dar le
putem vedea ca şi cum nu ar avea nici o substanţă: sînt la fel de goale şi iluzorii ca un
nor care se formează, se schimbă şi apoi se evaporă.
Dacă originea suferinţei stă în agăţarea de ego, maestrul de meditaţie Achaan Cha ne
oferă un sfat util: „Fără sine nu există probleme.”
Un pacient care stătuse trei luni la un centru de meditaţie mi-a trimis un bilet: „
Condiţionarea profundă şi tenace iese la iveală — toată acea aversiune faţă de sine care
uneori mă copleşeşte. Dar există momente de detaşare şi ori de cîte ori se întimplă lucrul
acesta, dorinţa mea de a mă elibera devine mai puternică. E un lucru minunat să poţi
limpezi un spaţiu în mintea ta astfel încît toate gîndurile să-şi dezvăluie adevărata lor
natură. Apoi trucul constă în a învăţa să continui să te detaşezi, să accepţi şi să te relaxezi.
”
Nu trebuie să reificăm aceste tipare şi să ne gîndim la ele ca şi cum ne-ar defini pe noi
înşine, identificîndu-ne cu ele astfel încît sentimentul de „sine” să se solidifice şi tiparele
să devină „reale”. În acelaşi timp, este bine să înţelegem că
aceste obiceiuri ale minţii sînt
moduri în care am învăţat să vedem lumea şi să reacţionăm la ceea ce vedem.
Utilizările pozitive ale sinelui
Totuşi, Dalai Lama subliniază că la un nivel relativ, sinele, aşa cum este el înţeles în mod
convenţional, există şi că anumite aspecte ale sinelui pot fi de folos în practica spirituală,
pentru a stimula încrederea în sine şi motivaţia. E1 recomandă celor care urmează calea
budistă să înţeleagă că sinele este gol şi că în acelaşi timp are o existenţă relativă.
Psihologia occidentală susţine adesea că oamenii au nevoie de un ego puternic. Din
punct de vedere budist, avem nevoie de o încredere putemică în sine. Dalai Lama ne
avertizează împotriva „ego-ului negativ, al acelui sine preocupat doar de împlinirea
propriilor dorinţe egoiste”. Acest ego negativ îşi are originea în convingerea că sinele
este o entitate independentă şi solidificată. Increderea în sine poate fi însă constructivă ca
vehicul spiritual — combinată cu motivaţia altruistă, ea le poate servi oamenilor.
La un nivel mai profund, înţelegerea golului sau a absenţei sinelui din propria noastră
experienţă slăbeşte constrîngerea fixaţiilor egoiste şi a tendinţei noastre de a vedea
lucrurile exclusiv din punctul de vedere propriu. Atunci cînd renunţăm la percepţiile
egocentrice, avem la dispoziţie mai mult timp pentru alţii; dacă slăbim curelele sinelui,
putem empatiza în mod spontan.
Băieţelul unui prieten a căzut de la înălţime în timp ce se juca şi s-a lovit destul de grav la
cap. A fost dus la spital în comă. Lovitura fusese atît de puternică, încît prietenul meu nu
ştia dacă fiul său va trăi sau dacă va mai putea duce o viaţă normală. După o
encefalogramă, doctorul 1-a asigurat pe prietenul meu că există şanse ca fiul lui să-şi
recupereze în cele din urmă funcţiile intelectuale afectate de lovitură. Aflînd acest lucru,
prietenul meu s-a simţit profund uşurat.
Cu toate acestea, atunci cînd a încercat după o vreme să-i citească dintr-o carte, a fost
şocat de cît de indiferent era băiatul, mai ales în comparaţie cu entuziasmul şi interesul
de care dădea dovadă înainte. „Cînd îl văd cum e acum faţă de cum era înainte, am
sentimentul că îi lipseşte ceva”, mi-a
352 Alchimia emoţională Modificările perceptuale 353
spus prietenul meu. „La un moment dat, m-am gîndit la viitor — oare cum va fi? Am
împietrit de frică şi apoi m-a cuprins o tristeţe adîncă.”
Prietenul meu mi-a spus că mintea lui parcă se închisese în îngrijorările cu privire la
starea viitoare a fiului său. Pentru vreo zece minute, „totul s-a întunecat”, spunea el. „Era
ca şi cum aş fi mers printr-un tunel în mintea mea. Eram de-a dreptul disperat. Am atins
limita — n-am mai fost niciodată atît de deprimat.”
Fiind un practicant cu experienţă al exerciţiilor de meditatie, prietenul meu a
conştientizat disperarea care punea stăpînire pe mintea lui şi care, spunea el, „m-a
determinat să mă retrag în meditatie”. A luat decizia să facă un exerciţiu de meditaţie a
bunăvoinţei pline de iubire: a început să repete mental dorinţa ca fiecare copil din spital,
nu doar fiul lui, să fie sănătos, să fie fericit şi să se elibereze de suferinţă. A dorit asta nu
doar copiilor, ci tuturor celor aflaţi în spital, şi nu doar celor din spital, ci din întregul
oraş şi apoi din întreaga lume.
După ce a continuat să mediteze în tăcere, întunericul s-a împrăştiat şi a fost înlocuit de
un sentiment luminos şi de o compasiune radioasă, nu doar faţă de fiul lui, ci faţă de toti
cei aflati în suferinţă. Nu era sigur cum se vor încheia toate acestea, mi-a spus el mai
tîrziu, dar simtea că starea lui de spirit suferise o schimbare profundă.
Cînd 1-am întrebat: „Ce crezi că s-a schimbat?”, răspunsul lui imediat a fost: „Sinele meu
s-a dat la o parte. Acum nu mai era vorba despre durerea mea, fiul meu, experienţa mea.
Bineînţeles că voiam ca totul să fie bine în ce-1 privea pe fiul meu. Dar din acel moment
m-am simtit în stare să suport tot ce s-ar fi întunplat.”
Atunci cînd sinele se goleşte, se naşte compasiunea. Acest lucru nu înseamnă că nu mai
avem propriile opinii, dorinte sau sentimente — doar că nu mai sîntem dominaţi de ele.
Privim viaţa cu o atitudine de acceptare. Pe scurt, ne simţim mai uşori — dincolo de
sentimentele, opiniile şi dorinţele noastre personale, sîntem goliti.
Dalai Lama a vorbit despre această stare de uşurare a fiinţei noastre în timpul conferinţei
de presă care a urmat anunţului că a primit premiul Nobel pentru pace. 0 mulţime de
fotografi se îngrămădeau să aibă cel mai bun unghi, camerele de televiziune erau peste
tot, iar ziariştii strigau ca să-şi facă auzite întrebările. La urma urmei, acesta este un
moment de încununare a realizărilor personale din viaţa cuiva. Prima întrebare a fost: „
Cum vă simţiţi acum, că aţi cîştigat premiul Nobel?”
Dalai Lama a răspuns: „Mă simt fericit”, adăugînd după o pauză de gîndire, „pentru
prietenii mei care au vrut ca eu să-1 primesc.”
Explorarea minţii
În Caraibe, culori strălucitoare se joacă pe suprafaţa apei: albastru turcoaz şi verde crud
cu scîntei argintii. Dar dacă te scufunzi sub luciul apei, te aşteaptă frumuseţi şi mai mari:
curcubeul bogat al coralilor unduitori, peştele-papagal pictat în culori spectaculoase şi
confraţii lui asemănători unui tub de neon înotînd agale. Dacă te scufunzi şi mai adînc, te
aşteaptă o încremenire vastă şi goală, ce sfidează forfota de mai sus şi de la suprafaţă. La
fel se întîmplă şi cu mintea umană şi cu tărîmul emoţiilor. Dacă ne scufundăm în propria
minte cu atenţie şi curiozitate, spargem barierele şi obiceiurile de la suprafaţa minţii şi
descoperim dedesubt o mare fremătînd de emotii. Adîncimile acestui tărîm al emoţiilor
care sălăşluieşte în mintea noastră ne pot prinde într-un adevărat vîrtej, asemeni
periculoaselor vîrtejuri din largul oceanului. Dar dacă ne scufundăm şi mai adînc, ne
aşteaptă un tărîm liniştit, vast şi nemişcat. Calea pe care putem ajunge la aceste adîncimi
ce ascund lumi nevăzute este contemplaţia, sub forma conştiinţei exploratoare. Acestă
calitate a contemplaţiei de a putea depăşi obiceiurile şi barierele noastre emoţionale îşi
găseşte multe utilizări în alchimia emoţiilor. Cercetarea obişnuită ne duce de regulă la
identificarea anumitor elemente şi apoi la analiza lor. Deşi această modalitate de ex-
plorare este destul de folositoare, din punct de vedere budist acest efort conceptual nu ne
oferă decît o parte din adevăr.
Practica budistă oferă şi o altă cale de explorare, una care depăşeşte cercetarea obişnuită,
care este încă limitată de idei şi concepte. Această explorare neconceptuală — un gen de
con-
Explorarea minţii 355
ştiinţă care ştie pur şi simplu — ne permite să plonjăm şi mai adînc în propria minte,
pentru a ne atinge adevărata menire.
Alchimia spirituală începe prin concentrarea acestei contemplaţii exploratoare asupra
obiceiurilor noastre mentale. Putem pune astfel în lumină presupoziţii care sînt mult mai
subtile decît gîndirea distorsionată ce se ascunde în spatele schemelor noastre mentale:
chiar constiinta noastră de sine ajunge să fie pusă sub semnul întrebării, pe măsură ce
ajungem să ne explorăm rădăcinile emoţiilor. Alchimia emoţională ne permite să potolim
emoţiile cele mai grosiere din mintea noastră, care devin astfel transparente şi nu mai au
atît de multă forţă. Prin această alchimie spirituală păşim către următorul nivel şi ne
îndreptăm atenţia asupra minţii însăşi.
Realitatea aparentă şi realitatea autentică
Pe patul de moarte, Buddha i-a dat discipolului său cel mai apropiat, Ananda, următorul
sfat: fii o lumină pentru tine însuţi. In acest sfat se ascunde un principiu îndrumător
important: ar trebui să descoperim singuri ce este adevărat şi ce nu şi nu să acceptăm ce
ne spun alţii. In loc să credem orbeşte, ar trebui să folosim o metodă de explorare care să
ne reveleze adevărata noastră natură: cine sîntem noi dincolo de eul nostru aparent şi de
ceea ce ne oferă percepţiile obişnuite.
Această explorare ne duce dincolo de aparenţe, în tărîmul realităţii autentice. O zicală
străveche pune în contrast iluzia cu realitatea, spunînd că este ca şi cum un om s-ar feri
de un şarpe pentru ca apoi, uitîndu-se mai atent, să descopere că nu era decît o bucată de
frînghie răsucită. Ca să folosim o metaforă modernă, este ca şi cum am privi un film,
complet absorbiţi de povestea care se derulează pe ecran, aşa cum cel care doarme este
absorbit în visul pe care îl visează. O cercetare atentă va dizolva realitatea filmului în
elementele constitutive: lumina reflectată de o lentilă, care proiectează pe un ecn:A o
serie de 24 de imagini fixe pe secundă.
În budism, există două niveluri ale adevărului rel â tv: lucrurile aşa cum ne apar atunci
cînd sîntem sub influenţa percepţiei distorsionate — de exemplu, atunci cînd sîntem con-
strînşi de o anumită prejudecată — şi lucrurile văzute corect, ca atunci cînd ne eliberăm
de această prejudecată care distor-
356 Alchimia emotională Explorarea minţii 357
sionează. Dar chiar şi această perspectivă mai corectă este tot un adevăr relativ, din punct
de vedere budist. Pentru a şti care este adevărata natură a lucrurilor, ne spune budismul,
este nevoie de o înţelegere mai subtilă a felului în care mintea creează propria noastră
realitate.
În sfera relativului, o atitudine exploratoare poate marca diferenţa dintre o perspectivă
asupra lucrurilor aşa cum ne apar — şarpele, filmul, prejudecata — şi o perspectivă preci-
să asupra lucrurilor aşa cum sînt. Insă există şi alte metode de explorare, care duc dincolo
de această cunoaştere relativă, către o conexiune cu lucrurile asa cum sînt în natura lor
ultimă. La acest nivel, contemplaţia trece dincolo de percepţiile distorsionate şi de
obiceiurile dobîndite şi explorează chiar felul în care lucrează constiinta ca atare.
Budismul oferă mai multe metode de cercetare şi analiză care pot fi de folos în această
explorare atotcuprinzătoare. De pildă, această explorare a minţii poate folosi o metodă
tibetană, al cărei nume este tradus adesea prin „logică”, dar care poate fi numită mai
adecvat „ştiin~ă a adevărului” sau pur şi simplu „simţ comun avansat”, aşa cum explică
Tai Situ Rinpoche. Intr-un anumit sens, această abordare este asemănătoare cu mij-
loacele logice pe care le folosim în cazul prejudecăţilor, doar că în acest caz se aplică
celor mai adînci prejudecăţi înrădăcinate în mintea noastră, căutmd eliminarea
distorsiunilor care apar din cauza înţelegerii şi conştiinţei noastre imperfecte.
La un alt nivel se află ceea ce, în tradiţia tibetană a învăţăturilor spirituale, este cunoscut
sub numele de „calitate cognitivă” a conştiinţei: capacitatea minţii de a cunoaşte pur şi
simplu. Această calitate cognitivă însoţeşte întregul flux al conştiinţei, de la operaţiile
sale conceptuale pînă la un mod de explorare mai subtil şi lipsit de preconcepţii — şi în
final pînă la adevărata natură a minţii, dincolo de orice coricepte. Acest nivel de
cunoaştere a naturii minţii noastre ne poate duce dincolo de agitaţia gîndurilor şi
sentimentelor, către acele adîncuri vaste si linistite de care am amintit.
Ceaşca spartă
O prietenă de-a mea i-a mărturisit odată lui Dalai Lama că este obsedată de teama de
moarte — în special de teama că
s-ar putea ca cineva apropiat să moară. Era vorba de o
adevărată obsesie şi nu doar de o spaimă trecătoare.
În timp ce Dalai Lama o asculta cu atenţie, dînd din cap cu înţelegere, am putut simţi
comunicarea dintre ei şi marea lui empatie pentru prietena mea. Şi ea părea să fie mai
liniştită de această grijă plină de căldură.
Apoi, după ce a ascultat cu atenţie tot ce i-a spus prietena mea, i-a spus: „E bine să te
gîndeşti mult la asta.”
Replica lui Dalai Lama poate părea surprinzătoare, mai ales că, de regulă — cel puţin în
cultura americană — instinctul social este acela de a asigura persoana respectivă că nu
trebuie să-şi facă prea multe griji. Însă Dalai Lama a avut o atitudine care reflectă chiar
nucleul budismului: ar trebui să reflectăm asupra vremelniciei lucrurilor, asupra
fragilităţii şi caracterului efemer al vieţii. Astfel de reflecţii ne pot ajuta în dezvoltarea
noastră spirituală. Interogarea celor mai ascunse presupoziţii ale noastre cu privire la
permanenţa lucrurilor, de pildă, ne poate ajuta să fim mai pregătiţi pentru schimbările
inevitabile care vor avea loc în propria noastră viaţă. Nu vrem să ne despărţim de ceea ce
preţuim cel mai mult — de cei dragi, de bunuri personale, de credinţe la care ţinem foar-
te mult sau chiar de viaţa însăsi.
Schimbările şi pierderile sînt dificile, chiar dureroase pentru noi toţi. Ele ne forţează să
ne adaptăm la nevoile personale şi să ne pl"mgem pierderile. Dar cum în viaţă lucrurile
se schimbă în mod inevitabil, la un moment dat toţi vom trece prin suferinţa inerentă
schimbărilor sau pierderilor pe care le avem de îndurat. Din perspectiva budismului, a
reflecta la aceste lucruri înseamnă a putea înfrunta mai uşor adevărurile dificile şi a putea
face faţă mai uşor greutăţilor, pe măsură ce ne simţim mai pregătiţi în sinea noastră
pentru ele.
Fireşte, uneori se întîmplă ca schimbările să aducă o alinare binemeritată. Vremelnicia nu
înseamnă întotdeauna pierdere sau durere; de pildă, putem găsi alinare în gîndul că şi
boala sau suferinţa sînt trecătoare. Cînd ne confruntăm cu momente grele, ne putem
reaminti că şi acestea sînt trecătoare.
O veche zicală Zen spune: „Această ceaşcă este deja spartă.” Este bine să ţinem minte că
lucrurile se vor schimba, nu vor fi aşa la nesfirşit. Ceaşca este întreagă acum, însă într-o
358 Alchimia emoţională Explorarea minţii 359
bună zi se va sparge. Putem să aplicăm această atitudine şi nouă înşine; într-o zi, acelaşi
lucru va fi adevărat şi despre corpul fiecăruia dintre noi. Putem trăi o viaţă lungă şi plină
de împliniri, însă atunci cînd se va apropia de sfîrşit, obişnuinţa de a reflecta asupra
inevitabilităţii schimbării ne va permite să fim pregătiţi, să ne adaptăm treptat la sfîrşitul
inevitabil al vieţii noastre. Dacă vom ţine minte acest lucru, vom avea înclinaţia de a nu
ne irosi viaţa.
Această reflecţie asupra propriei noastre vremelnicii este una dintre „schimbările mentale
” ale budismului tibetan. Aşa cum reflectmd asupra propriilor noastre preconcepţii în-
cepem să vedem mai clar ideile preconcepute care contribuie la formarea acestor
preconcepţii, pe calea budistă ajungem la o atitudine similară în privinţa unora dintre cele
mai ascunse si ferme credinţe ale noastre.
De fapt, tocmai în aceasta constă obiectivul acestor schimbări mentale: răsturnarea
credinţelor noastre obişnuite care ne determină atitudinile cotidiene. Abandonînd vechile
moduri de a vedea lucrurile din jurul nostru, devenim deschişi faţă de o nouă perspectivă.
Această chestionare radicală ne poate motiva pentru o reevaluare la fel de radicală a
felului în care percepem realitatea şi a felului în care lucrează propria noastră minte.
Atitudinea potrivit căreia „Sînt foarte bine aşa cum sînt” are o limită inerentă: anume
credinţa că ştim care sînt limitele a ceea ce este posibil pentru noi. De pildă, prima dintre
cele patru schimbări mentale reflectă valoarea intrinsecă pe care o are naşterea unui
prunc, ea aduce oportunitatea unei călătorii spirituale de descoperire, care poate da vieţii
un sens şi un scop.
Credinţa confortabilă că am putea să trăim pînă la 80 sau chiar 90 de ani, ceea ce
înseamnă că avem destul timp înaintea noastră pentru a face tot ceea ce ne dorim, poate
să fie adevărată, dar nu în mod necesar. A doua schimbare mentală se concentrează
tocmai asupra acestei false idei de permanenţă, asupra credinţei că lucrurile durează în
timp.
Ideea că „nu contează ce fac” este o altă credinţă care ne menţine în starea de letargie, din
punct de vedere spiritual. Aşa cum am văzut, acţiunile sau atitudinile pe care le punem
în
practică în mod repetat devin obiceiuri fixe, ne limitează libertatea, ne silesc să le
repetăm mereu, la nesfîrşit.
A treia schimbare mentală porneşte de la recunoaşterea forţei pe care o are asupra vieţii
noastre legea cauzalităţii, legătura dintre cauze şi efecte. Trebuie să ne asumăm răspun-
derea pentru propriile noastre gînduri şi acţiuni: pentru că acestea au consecinţe reale.
În sfîrşit, există şi o altă atitudine din perspectiva căreia noi refuzăm să credem că într-o
bună zi, în mod inevitabil, în calea noastră va apărea suferinţa, chiar dacă acum nu se în-
trevede. Cea de-a patra schimbare mentală pomeşte de la recunoaşterea faptului dureros
că viaţa se va încheia la un moment dat.
Cu ajutorul acestor reflecţii, putem vedea mai limpede unele adevăruri universale: tot
ceea ce se naşte va pieri la un moment dat; ceea ce la prima vedere pare solid şi
indestructibil, se dovedeşte doar un flux de elemente puse laolaltă. Nici o experienţă a
simţurilor nu ne poate oferi o satisfacţie de durată, pentru că toate experienţele oferite de
simţuri se vor sfîrşi la un moment dat. Renunţînd la speranţele şi temerile noastre,
obţineni o satisfacţie mai mare decît dacă am continua să ne agăţăm de ele. Aceste
reflecţii asupra influenţei pe care o au legile naturii asupra vieţii noastre ne pot îndemna
către refugiul oferit de practica spirituală.
Răsturnarea ordinii normale a lucrurilor
Toate aceste schimbări radicale ne pot deschide calea către o percepţie revizuită a
lucrurilor. O astfel de revizuire s-a petrecut, în cazul meu, la o expoziţie de artă, unde
erau adunate laolaltă multe picturi ale lui Monet, peisaje impresioniste, fapt ce-mi
permitea să le văd pe toate în acelaşi timp. Atunci am văzut picturile lui Monet dintr-o
nouă perspectivă. P"mă atunci, eram obişnuită să văd cîte o singură lucrare de-a lui
Monet, căpiţe de f"m pe o pajiste sau un iaz cu nuferi — ceva în genul unei singure
imagini fixe. Dar în acea expoziţie erau adunate toate picturile pe care le realizase cu
fiecare temă în parte şi ochii puteau citi fiecare serie ca pe o secvenţă, ca şi cum ar fi
privit un film.
360 Alchimia emoţională Explorarea minfii 361
Monet a pictat acelaşi peisaj în diferite momente ale zilei sau în diferite anotimpuri. Şi
deşi fiecare pictură privită separat părea, la prima vedere, la fel cu toate celelalte, dacă
treceai cu privirea de la una la alta puteai să observi o mişcare subtilă de lumină filtrată
de şabloane fluide de culori schimbătoare, pe măsură ce nuanţele de culoare se schimbau,
de la răsărit la apus. Liniile trasate ferm se estompau treptat, pe măsură ce contururile se
înmuiau odată cu schimbarea huminii. Monet a reuşit să surprindă tocmai frumuseţea
tulburătoare a adevărului vremelniciei. Picturile lui sînt contemplaţii asupra schimbării.
Budismul accentuează faptul că în mintea noastră există un flux neîntrerupt. Orice intră în
percepţia noastră — gînduri şi sentimente, tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm —
este rezultatul legii complexe a cauzei şi efectului, într-o stare de continuă schimbare.
Această înţelegere a efemerităţii ne poate oferi oportunitatea pătrunderii în adevărata
natură vidă a tuturor fenomenelor. Nimic din ceea ce percepem nu are de fapt identitate
individuală, doar mintea noastră are tendinţa de a fixa lucrurile pe care le percepem şi de
a le atribui individualitate.
Din această perspectivă, fixarea oricărei entităţi percepute este echivalentă cu o credinţă
perceptuală: noi punem în mod eronat etichete acolo unde, în realitate, nu există decît un
compus în permanentă schimbare de secvenţe cauzale care apar şi dispar. Unul dintre
motivele pentru care acest fapt scapă conştiinţei noastre este acela că noi ne vedem pe noi
înşine, pe ceilalţi semeni ai noştri şi lucrurile din jur într-un interval de timp limitat, ca şi
cum imaginea pe care o avem acum reprezintă felul în care lucrurile vor fi de acum
încolo şi felul în care au fost dintotdeauna. Dacă mă uit la forma unui nor, aceasta nu pare
să se schimbe. Dacă îl privesc din nou ceva mai tîrziu, o să observ că forma lui s-a
schimbat. La fel se întunplă şi cu o căpiţă de fîn, aşa cum ne arată Monet, şi la fel se
întunplă cu toate lucrurile, deşi aceste schimbări se pot petrece atît de încet, încît să nu fie
perceptibile pentru ochii şi mintea noastră.
Biologia ne spune cam aceeaşi poveste despre corpurile noastre. O celulă obişnuită din
corp moare cam după 100 de zile de viaţă. În fiecare secundă în corpul nostru se nasc
două
milioane şi jumătate de globule roşii şi în aceaşi secundă mor tot atîtea. Ciclul
naşterii şi morţii se desfăşoară în permanenţă în organismul uman.
Apariţia unei forme de orice fel poate fi văzută ca un eveniment, un ciclu al vieţii şi al
morţii care durează doar o clipă. Fireşte însă că ceea ce se înţelege prin clipă, din punct
de vedere al secvenţei temporale, poate să difere dramatic de la un caz la altul. O clipă
geologică, în care se naşte un munte, poate să însemne milioane de ani. Pentru un arbore
sequoia, acea clipă poate să însemne 1000 sau 2000 de ani. Însă pe termen lung, toate
entităţile fizice sînt trecătoare. Schimbarea este permanentă.
O înţelegere similară a vremelniciei tuturor lucrurilor o putem obţine în mod firesc dacă
observăm cu atenţie felul în care lucrează mintea umană. Cu ajutorul contemplaţiei, pu-
tem observa acelaşi ciclu al naşterii şi morţii în fiecare clipă. Aşa cum spunea Joseph
Goldstein, „putem vedea că toate gîndurile, sentimentele, emoţiile şi senzaţiile din corp şi
din minte sînt trecătoare şi în permanentă curgere... Putem observa natura schimbătoare
a tuturor părţilor, oricît de diferite ar fi. Putem fi alături de ele fără să ne identificăm cu
ele şi să observăm că nu aparţin nimănui, că sînt doar fenomene trecătoare, care apar şi
dispar apoi.”
Lucrurile există sub formă de verbe
Fizicienii ştiu că fiecare obiect poate fi desfăcut în moleculele care îl alcătuiesc, apoi
fiecare moleculă în atomi şi fiecare atom în particule şi mai mici de energie. Dar acesta
nu este decît începutul complexităţii legii cauzei şi efectului.
„Din perspectiva fizicii, haosul înseamnă impredictibilitate — imposibilitatea de a
prezice toate efectele unei cauze sau de a deduce toate cauzele unui efect”, mi-a spus
odată un fizician.
„Fiecare efect are o cauză totuşi”, a adăugat el apoi, „însă relaţiile cauzale sînt atît de
delicate şi de complexe, încît este aproape imposibil, chiar şi pentru cel mai puternic
computer, să le înţeleagă suficient de bine încît să poată face predicţii. Teoria haosului
extrage modelele predictibile (şi adeseori universale) dintr-un sistem fizic care altminteri
este impre-
362 Alchimia emoţională Explorarea min}ii 363
dictibil şi îi oferă fizicianului o anumită înţelegere limitată a relaţiei dintre cauză şi efect
în lumea fizică, fără să implice efortul enorm care ar fi cerut pentru o înţelegere
completă."
Întreaga ştiinţă urmăreşte înţelegerea felului în care funcţionează legea cauzei şi
efectului, ce guvernează tot ce se petrece în universul fizic. Budismul îndreaptă această
analiză într-o altă direcţie, atît în domeniul fizic cît şi în cel mental, recunoscînd faptul că
tot ceea ce apare rezultă din această reţea cauzală complexă şi că nu poate exista în afara
acesteia.
„Atunci cînd analizezi lucrurile separîndu-le mental în părţile lor componente', explică
Dalai Lama, „ajungi să înţelegi că lucrurile capătă fiinţă numai prin dependenţa de alţi
factori. Prin urmare, nimic nu are identitate în mod independent sau intrinsec.”
Atunci cînd reuşim să ne vedem vieţile ca părţi ale acestei vaste reţele, perspectiva
noastră asupra lumii se schimbă dramatic. Ajungem să ne simţim aşa cum spunea fratele
meu odată, „nişte firicele care se învîrt în furtuna de nisip a timpului”.
Dacă orice lucru care pare să aibă o existenţă independentă capătă formă ca parte a unei
reţele cauzale mai vaste, atunci, aşa cum ne spune budismul, înseamnă că orice lucru este
„gol”, că nu are o natură proprie. Este ca o reflectare în oglindă: ceva pare să existe, dar
apare în oglindă numai datorită felului în care ochii noştri percep jocul luminii pe supra-
faţa oglinzii.
Din punct de vedere convenţional, ca să spunem aşa, cu siguranţă că lucrurile există. Însă
dintr-o perspectivă ultimă, ele nu sînt decît părti ale unui întreg, alcătuit din relaţii între
cauze şi efecte, care dau naştere lucrurilor din nimic. Lucrurile există ca verbe, ca
procese, şi nu ca substantive, ca entităti fixe şi stabile.
O unduire pe luciul apei
Tot ceea ce există, fie că este vorba de o picătură de rouă sau de un munte, se va schimba
în cele din urmă şi va dispărea. Nimic nu durează la nesfîrşit. Echivalentul tibetan pentru
cuvîntul „impermanenţă”, spune Chokyi Nyima Rinpoche, se referă la ideea de „
perisabil, curgător, vremelnic, efemer, ca o unduire pe suprafaţa apei. Buddha a spus că
atunci cînd privim o unduire pe luciul apei, aceasta pare ca şi cum ar fi într-adevăr acolo,
ca şi cum ar exista, dar în clipa următoare a dispărut. Toate lucrurile au aceeaşi soartă; se
schimbă în fiecare moment.”
La un nivel mai subtil, Chokyi Nyima dă următorul exemplu: „Pentru cineva care nu se
gîndeşte la el, un vas pare ferm şi stabil din clipa în care a fost creat şi pînă în clipa în
care se sparge. Dar dacă ar examina cu atenţie vasul, ar descoperi că acesta se schimbă în
fiecare moment. Se decolorează treptat; se transformă într-o antichitate — nu dintr-o
dată, ci treptat.”
Dascălii budişti ne îndeamnă să cercetăm noi înşine astfel de lucruri. O cercetare
intelectuală este un început bun, dar dacă înţelegerea rămîne doar la nivel intelectual, nu
înseamnă mare lucru. De aceea, Dalai Lama spune că o înţelegere mai profundă a
vremelniciei tuturor lucrurilor cere o pătrundere directă în propria noastră experienţă, nu
este de ajuns să luăm doar cunoştinţă de faptul că toate lucrurile sînt trecătoare, trebuie
să şi experimentăm acest adevăr. Această înţelegere directă „trebuie perfecţionată în
continuare”, adaugă el, „pentru că înţelegerea depinde de o pătrundere cît mai adîncă în
propria noastră conştiinţă.” Pentru a depăşi credinţa adînc înrădăcinată în mintea noastră
că lucrurile sînt stabile şi durează în timp, „o singură meditaţie nu este de ajuns. Este
nevoie de un proces îndelungat pentru a coborî cît mai adînc în conştiinţa noastră cu
ajutorul meditaţiei.”
Adevărul vremelniciei tuturor lucrurilor este foarte puternic simbolizat în unele ritualuri
tibetane, în care se construieşte o mandala* complicată şi sofisticată din nisip colorat.
După zile sau săptămîni în care mandala este folosită în ritualuri lungi, are loc o
ceremonie de încheiere, în care culorile vii ale mandalei sînt acoperite sumar cu noroi şi
apoi este aruncată în rîu. Distrugerea unui lucru care fusese atît de frumos ne reaminteşte
că, de vreme ce toate experienţele sînt trecătoare, dacă ne agăţăm de ele vom fi în mod
inevitabil dezamăgiţi.
* Cuvîntul mandala vine din sanscrită şi înseamnă „cerc”. În tantrismul hinduist şi budist,
mandala este o diagramă simbolică folosită în ritualurile sacre şi ca instrument de
meditaţie. Mandala este în esenţă o reprezentare a universului, o arie ce serveşte ca
receptacol pentru zei şi ca punct de colectare a forţelor universale. (N. red.)
364 Alchimia emofională Explorarea minţii 365
De la compasiunea relativă la compasiunea ultimă
Dacă reuşim să ne schimbăm mintea la un nivel atît de profund, putem deveni mult mai
deschişi la a schimba chiar obiceiurile mentale care stau la baza confuziei cotidiene. În
budismul tibetan, această schimbare capătă forma unui antrenament mental special.
Traditia tibetană a antrenamentului mental vorbeşte de două moduri complementare de
practică: metoda şi înţelepciunea. in acest context, metoda se referă la un set de practici
desemnate să ne ajute să devenim mai deschişi, mai oneşti, mai încrezători şi mai miloşi.
qn mare vorbind, putem spune că fiecare practică ce ne ajută să ajungem mai aproape de
felul în care sînt lucrurile în realitate — fie prin terapie, fie prin practică spirituală —
intră în categoria metodei.
În mod similar, „compasiunea relativă” se referă la practici care reduc emoţiile
perturbatoare şi ne îndepărtează de la atitudinea egoistă către aspiraţia de a-i ajuta pe
ceilalti. Meditatia bunăvoinţei pline de iubire amintită în capitolul 3 este tocmai o astfel
de exersare a compasiunii relative. Meditaţiile de concentrare, cum este concentrarea
asupra respiraţiei, intră şi ele în această categorie, pentru că tind să liniştească mintea şi
astfel•să suprime emoţiile, făcîndu-ne mai deschişi, mai puţin agitaţi şi mai atenţi la
nevoile celorlalţi.
Multe practici din cadrul budismului tibetan cultivă această compasiune relativă. Există,
de pildă, o cultivare intenţionată a dorintei de a-i ajuta pe ceilal#i; dedicarea tuturor
meritelor pe care le obtinem prin practica noastră bunăstării celorlalţi; folosirea oricărei
ocazii de a spori virtutea, cum este compasiunea practică; şi bucuria pentru fericirea
altora — pentru a aminti doar cîteva dintre aceste practici.
Aceste practici oferă o bază importantă pentru explorarea unor adevăruri mai adînci:
cultivarea a ceea ce se numeşte compasiune ultimă, unde metoda face loc practicilor
întelepciunii. Deşi meditaţiile care exersează concentrarea minţii şi cultivă o atitudine de
compasiune sînt foarte utile, a fi calm şi altruist nu este totuşi suficient dacă aceleaşi
obiceiuri şi preconceptii continuă să ne ocupe mintea. Atita vreme cît aceste
preconceptii
predomină în mintea noastră, sîntem siliti să vedem lucrurile aşa cum apar şi nu aşa cum
sînt.
Faptul de a vedea lucrurile cu cea mai mare claritate ne cere să ne eliberăm mintea de
orice poate să ne înceţoşeze viziunea. Principalul obiectiv al antrenamentului mental este
îndepărtarea a două mari categorii de obstacole: obstacolele cognitive — gîndurile şi
presupozitiile acestora — şi obstacolele emotionale, reactiile noastre automate în
favoarea sau împotriva ideilor care ne trec prin minte. În vreme ce metoda Şi practicile
compasiunii, cum sînt concentrarea şi cultivarea bunăvoinţei pline de iubire, înlătură
obstacolele emotionale, practicile înţelepciunii fac acelaşi lucru în cazul obstacolelor
cognitive, mai subtile.
Orice antrenament care înlătură obstacolele emoţionale şi cognitive, spune Chokyi
Nyima, este ,,un adevărat antrenament mentaY'.
Cînd înţelepciunea ia locul confuziei
Această cale a antrenamentului mental este surpinsă foarte bine de un celebru verset al
înţeleptului tibetan Gampopa:
Fie ca mintea mea să se întoarcă către dharma. Fie ca practicarea dharmei să ?mi devină
drum. Fie ca drumul să clarifice confuzia.
Fie ca înţelepciunea să ia locul confuziei.
Primul vers se referă la schimbările mentale pe care le-am discutat mai înainte şi la
puterea lor de a ne schimba prioritătile personale, astfel încît practica — dharma, sau
învăţăturile spirituale — să devină o sursă de inspiratie şi un ghid pentru noi. Al doilea
vers recunoaşte că nu este suficient să ştim ce este cu adevărat important; trebuie să
urmăm calea practicilor spirituale. Iar cel de-al treilea vers vorbeşte despre dorinţa ca
practica noastră să ne elibereze de perpetuarea obiceiurilor mentale şi emoţionale de care
vrem să ne eliberăm.
La un nivel practic, aceste versuri se referă la metode care ne ajută să înlăturăm
obstacolele emotionale. Emotiile care ne perturbă — cel puţin cele observabile, cele pe
care le recunoaştem imediat ca atare — sînt reduse sau calmate prin metode cum ar fi
meditaţiile de liniştire. Acestea calmează min-
366 Alchimia emoţională Explorarea minţii 367
tea şi ne ajută să dobîndim o atitudine pozitivă faţă de lumea înconjurătoare, fiind
eliberată de preocupările noastre personale. Printre efectele pe care le pot provoca aceste
meditaţii se numără stabilitatea emoţională, încrederea şi compasiunea.
Insă pasul crucial în antrenamentul mental vine odată cu schimbarea menţionată în cel
de-al patrulea vers, atunci cînd „înţelepciunea ia locul confuziei”. Aceasta se referă la
practici care înlătură obstacolele cognitive, mai greu de observat, care sînt considerate
chiar temelia iluziilor în care este prinsă mintea. În categoria obstacolelor cognitive intră
toate conceptele şi preconcepţiile neîntemeiate despre realitate şi toate modurile
distorsionate de a percepe. Dizolvarea acestor obstacole ne permite să percepem lucrurile
cu claritate, relevînd astfel natura minţii însăsi.
Practicile care au un astfel de efect intră în categoria înţelepciunii şi cuprind, în special,
intuiţia, sau vipassana, un cuvînt din dialectul Pali, folosit pe scară largă în Occident (ter-
menul tibetan este vipashyana). Specificul acestor practici diferă oarecum de la o şcoală
budistă la alta. Antrenamentul mintii în acest context înseamnă eliberarea ei de
strînsoarea obiceiurilor noastre mentale şi emoţionale şi atingerea stării de înţelepciune ca
o stare de conştiinţă lucidă.
Cele două niveluri ale antrenamentului mental se reflectă în motivaţiile de bază pentru
urmarea ambelor căi. Motivul pentru a cultiva compasiunea la nivel relativ îşi găseşte ex-
presia în dorinţa de a ne elibera de suferinţă şi de a-i ajuta şi pe alţii să facă acest lucru.
Motivul pentru a cultiva nivelul ultim al compasiunii este dat de dorinţa de a vedea
realitatea în mod limpede şi de a trezi acest potenţial şi la alţi semeni.
Unele texte folosesc metafora cu apa şi gheaţa atunci cînd vorbesc de această trecere de
la relativ la ultim şi de trecerea similară de la o formă de compasiune la alta. Mintea
obişnuită este asemuită cu gheaţa: rigiditatea gîndurilor şi preconceptiilor noastre
concentrate în jurul propriului nostru ego, „euY'. Pe măsură ce această alchimie spirituală
începe să acţioneze, gheaţa se topeşte treptat, pînă cînd, în cele din urmă, nu mai rămîne
nici urmă din rigiditatea reflexelor şi obiceiurilor conceptuale, ci doar apă limpede
precum cristalul. Dintr-un punct de vedere, spunem că gheaţa se transformă în
apă, însă
din alt punct de vedere, putem spune că fluxul minţii rămîne acelaşi. Doar că se
dezgheaţă treptat, pe măsură ce devine din ce în ce mai puţin centrat în jurul propriului
sine.
Căldura compasiunii relative poate topi gheaţa rigidităţii mentale. Cu cît devenim mai
altruişti, fie prin acţiuni pline de compasiune în folosul altora, fie cultivînd în minte
gînduri şi idei pline de compasiune, cu atît sîntem mai capabili să înţelegem adevărata
natură, lipsită de conţinut, a minţii. Pe măsură ce ideea de separare şi individualitate
dispare, egocentrismul este înlăturat.
Clarificarea confuziei
Potrivit budismului, există o legătură directă între abilitatea noastră de a ne manifesta
compasiunea şi claritatea propriei minţi. Dacă mintea noastră este tulburată, sîntem cu
atît mai puţin capabili să ajutăm la uşurarea suferinţei altora. Din acest motiv, dorinţa de
a uşura suferinţa altora conduce la dorinţa de a ne cultiva propria înţelepciune şi de a
înlocui confuzia cu claritatea.
Norii confuziei din mintea noastră se dizolvă din momentul în care ne întrerupem modul
obişnuit de a percepe. Cuvîntul tibetan sherab desemnează tocmai această inteligenţă
exploratoare care risipeşte confuzia.
Această facultate a minţii poate fi numită un învăţător interior, este abilitatea de a folosi
experienţele din viaţa cotidiană pentru a ne trezi şi a vedea lucrurile aşa cum sînt şi nu
aşa cum apar. Această inteligenţă exploratoare foloseşte mintea conceptuală — mintea
care gîndeşte, etichetează şi raţionează — pentru a se transcende pe sine. Experimentarea
adevăratei noastre naturi se află, potrivit budismului, dincolo de domeniul gîndurilor şi
sentimentelor obişnuite.
Saltul de la conceptual la neconceptual marchează o tranziţie esenţială în cadrul practicii
contemplaţiei. Motivul pentru care practica metodelor de concentrare „poate aduce liniş-
tea, dar nu duce direct la înţelepciune”, spune U Pandita, este ace]a că se concentrează
tocmai asupra conceptelor. Pe scurt, practica neconceptuală transcende gîndirea.
Inteligenţa exploratoare nu se mulţurneşte doar cu filtrarea percepţiilor prin lentilele
distorsionante ale gîndirii şi
368 Alchimia emofională Explorarea minţii 369
emoţiilor şi nici nu va permite presupoziţiilor acelor lentile să ne definească realitatea. Ea
caută să cunoască tocmai adevărata natură a ceea ce cunoaşte, a ceea ce simte şi nu se
mulţumeşte să vadă viaţa prin intermediul gîndurilor şi sentimentelor înrădăcinate în
mintea noastră.
Prin urmare, această cercetare contemplativă oferă o cale directă de a sparge cele mai
înrădăcinate obiceiuri şi înclinaţii de a gîndi şi a simţi, inclusiv falsa certitudine care vine
din presupunerea că lucrurile aşa cum ne apar nouă oglindesc de obicei lucrurile aşa cum
sînt în realitate. Această explorare lucrează în opoziţie directă cu obişnuinţa: atunci cînd
lucrurile trec neobservate, acţionăm în mod automat, lăsăm obişnuinţa să îşi joace rolul,
reflexele pe care ni le-am format în timp ne dictează cum să vedem, cum să interpretăm,
să simţim şi să reacţionăm. Mintea exploratoare ne trezeşte din această letargie şi ne
smulge din obişnuinţa rutinei.
Aşa cum la un nivel superficial cercetarea ne poate permite să ne întrevedem obiceiurile
emoţionale, la un nivel mai rafinat, inteligenţa exploratoare ne permite să pătrundem
dincolo de obstacolele cognitive şi emoţionale mai subtile. Această calitate naturală a
minţii de a cunoaşte este ca un fascicul de lumină care iluminează tot ceea ce percepem,
oferindu-ne puterea de a înţelege şi de a cunoaşte. Ne conferă abilitatea de a urmări o
hartă către adevărata noastră destinaţie şi în acelaşi timp abilitatea de a clarifica harta
interioară a conştiinţei, cunoscînd natura minţii însăşi. Yeshe sau înţelepciunea —
cunoaşterea lucrurilor aşa cum sînt — este adevărul care rămîne după ce dispare potopul
gîndurilor, al sentimentelor şi al presupoziţiilor eronate care le însoţesc. Yeshe este
asemeni cerului liber; sherab, sau inteligenţa exploratoare, este asemeni vîntului care
mătură norii din minte, care ascund limpezimea cerului.
Cei mai groşi nori
Dintre toţi norii care ne întunecă mintea, unii dintre cei mai groşi se învîrt în jurul
emoţiilor noastre, devenind adevărate furtuni în apropierea schemelor noastre mentale.
Budismul tibetan ne spune că aceste emoţii tulburătoare ne pot oferi uneori ocazia de a
realiza un avans în plan spiritual.
Însă acest lucru este posibil, fireşte, numai dacă se aplică rnetodele corecte.
Procesul poate începe cu o explorare psihologică. „Cînd îşi face simţită prezenţa latura
negativă a mintii”, ne sfătuieşte Lama Yoshe, „trebuie să o examinezi cît mai atent”, cu o
atitudine interogativă care chestionează cele mai adînci presupoziţii ale noastre. Metoda
pe care o recomandă el se aseamănă cu aplicarea contemplaţiei la o schemă mentală: „În
loc să vă căutaţi ceva de făcut care să vă distragă atenţia, relaxaţi-vă si încercaţi să
deveniţi constienti de ceea ce faceţi. Apoi întrebati-vă: de ce fac acest lucru? Cum îl fac?
Care este cauza?”
Răspunsurile pe care le propune el se situează la un nivel mai subtil decît cel la care
ajungem atunci cînd lucrăm cu schemele mentale, însă dacă înţelegerea noastră se opreşte
la suprafaţa lucrurilor aşa cum ne apar ele, nu vom reuşi să ajungem să vedem lucrurile
aşa cum sînt. Lama Yeshe ne sfătuieşte să încercăm această analiză a condiţiei noastre
atunci cînd sîntem prinşi în strînsoarea obişnuinţelor noastre mentale: atunci cînd reuşim
să înţelegem felul în care mintea noastră percepe lumea putem înţelege că ne agăţăm de
fapt de lumea senzorială. Aşa cum spune el: noi sîntem „prea preocupaţi de ceea ce se va
petrece într-un viitor inexistent şi complet rupţi de momentul prezent”. Pe scurt, noi „
trăim pentru o simplă proiectie.”
Atitudinea contemplativă contracarează forţa obiceiurilor emoţionale, trezind o conştiinţă
exploratoare ori de cîte ori în minte apare o emoţie negativă. Din perspectivă budistă,
această strategie este mult mai bună decît modul nostru obişnuit de a ne lăsa în voia
emoţiilor care ne conduc orbeşte acţiunile cotidiene — ori de cîte ori facem acest lucru,
obişnuinta noastră de a ne lăsa în voia emoţiilor se adînceste si mai mult. Aceste tendinţe
mentale de a ne lăsa în voia unor scheme emoţionale care au mai intervenit si în trecut au
o forţă foarte subtilă şi greu de contracarat.
Chokyi Nyima Rinpoche aseamănă această putere subtilă a unui reflex comportamental
cu mirosul care încă persistă într-o sticlă de parfum goală. Poate că urmele acestor reflexe
mentale sînt greu de observat, insă forţa lor rămîne conside-
370 Alchimia emoţională Explorarea minţii 371
rabilă. „Tendinţa de a acţiona din obişnuinţă”, aşa cum spune Chokyi Nyima, „implică
un fel de putere sau energie automată. Adeseori, supărarea şi mînia nu solicită un efort
prea rnare din partea noastră. Datorită tendinţei de a acţiona din obişnuinţă, acestea par să
ia naştere aproape spontan şi pot să se transforme în furie totală atunci cînd există un
context adecvat.”
Din perspectiva lucrurilor aşa cum sînt în realitate, atît emoţiile negative cît şi cele
pozitive conţin „seminţele karmei” — tendinţa de a adînci rutina emoţională şi de a întări
astfel un reflex emoţional. În acest context, toate emoţiile noastre pot să intre sub
incidenţa contemplaţiei, ca şi toate acţiunile şi gîndurile noastre. Şi astfel, explorarea se
extinde pînă la a cuprinde operaţiile minţii însăşi.
O explorare subtilă: cele trei otrăvuri
Pentru a înţelege acest nivel al cercetării, este util să ne urmărim emoţiile pînă la
originea lor, să vedem din ce au apărut. După ce simţurile intră în contact cu un obiect şi
înregistrează acest contact sub forma unei percepţii, următorul pas implică o anumită
reacţie: ce simţim cu privire la acel obiect. Ne place, nu ne place sau ne este indiferent?
Din răspunsul la aceste întrebări apare emoţia propriu-zisă, de la dorinţă şi dor la dezgust
şi ostilitate, la indiferenţă şi apatie. Pentru că aceste trei tipuri de reacţii sînt sursa ultimă
a emoţiilor distructive care ne apar în minte, budismul le numeşte cele trei otrăvuri.
Strict vorbind, emoţiile nu apar în minte datorită lucrurilor pe care le percepem. Oricare
ar fi lucrul care ni se înfăţişează, „faptul de a ne plăcea sau de a nu ne plăcea aceste apa-
renţe creează o emoţie„, spune Chokyi Nyima. El adaugă apoi: „Nu sînteţi legaţi de
lucrul perceput, sunteţi legaţi de felul în care vă raportaţi la acesta. A-ţi plăcea un lucru
este o formă subtilă de ataşament; atunci cînd se dezvoltă, devine dorinţă sau dor. A nu-ţi
plăcea este o formă subtilă a ceea ce poate deveni mînie” — aceasta fiind tot o formă de
raportare la lucrul perceput.
De regulă, suntem mult mai conştienţi de emoţii la nivel superficial decît sîntem
conştienţi de acestea la nivelul mai
subtil al plăcutului, neplăcutului sau indiferenţei, care
dau naştere emoţiilor de la nivelul superficial al aparenţei. Dacă îi permitem, o tulburare
minoră poate exploda în minte sub forma mîniei. Forţa exploratoare a contemplaţiei
poate detecta acest nivel mai subtil, urmărind traseul unei emoţii puternice, cum este
mînia, pînă la sursa ei din minte. Ajungem astfel la acel moment critic în care mintea
reacţionează la percepţia iniţială cu neplăcere. În cazul unei reacţii reflexe, de exemplu,
putem ajunge, cu ajutorul atenţiei exploratoare adecvate, să îi urmărim traseul pînă la
momentul iniţial în care mintea a înregistrat „neplăcerea” ca pe un declanşator.
Dacă ne lăsăm reacţiile să se desfăşoare în mod liber, ele se vor manifesta ca emoţii
superficiale, al căror specific depinde de obiceiurile noastre comportamentale. Însă
indiferent care este forma finală pe care o vor lua emoţiile, la originea acestora se află
una dintre cele trei reacţii primare. Acestea sînt seminţele din care vor răsări toate
emoţiile noastre — dacă nu intervine o conştiinţă contemplativă.
Potrivit Lanţului Originii Dependente, ataşamentul se declanşează în momentul
contactului, cînd ochiul, urechea sau alt organ de simţ devine conştient pentru prima dată
de prezenţa lucrului simţit, ceea ce duce la formarea senzaţiei sau a percepţiei. În gîndirea
budistă, acest lanţ oferă oportunitatea unei analize atît a celui de-al doilea, cît şi a celui
de-al treilea dintre adevărurile nobile: cauza suferinţei şi cheia pentru încetarea ei.
Dacă nu suntem atenţi la acel prim moment al contactului, vom ajunge rapid, prin
intermediul cîtorva paşi ulteriori, la dorinţă sau la ataşament faţă de lucrul perceput.
Gîndirea budistă clasică propune o alternativă la această apariţie a ataşamentului spontan
faţă de ceea ce percepemp rin reacţia faţă de lucrul perceput printr-o emoţie sau alta. Yn
loc să ne lăsăm purtaţi astfel de emoţii, recomandă budismul, am putea să fim conştienti
de lucrul perceput cu seninătate. În acest fel nu se formează nici un ataşament; lanţul
condiţionării se întrerupe.
Odată cu ruperea acestui lanţ al condiţionărilor succesive, sîntem eliberaţi de reacţiile
automate sub forma plăcutului, neplăcutului sau indiferenţei, care de obicei plantează
seminţele emoţiilor ce ne tulbură mintea. Aceasta ne va permite să
372 Alchimia emoţională
ne împăcăm cu felul în care lucrurile sînt în mod natural şi să nu dorim să fi fost altfel. Pe
scurt, nu ne vom agăţa de faptul că ne place sau nu ne place cum sînt lucrurile.
DACĂ DORIŢI SĂ FOLOSIŢI CONŞTIINTA
EXPLORATOARE CA PE O PRACTICĂ
Puteţi aplica metoda contemplaţiei în cazul lăcomiei. Acest nivel subtil al contemplaţiei
poate fi atins mai uşor în solitudine, unde aveţi ocazia de a vă intensifica liniştea con-
templativă şi de a dezvolta calităţi precum precizia analizei. Aceasta vă va permite să
întăriţi luciditatea şi în acelaşi timp să atingeţi calmul care vă va ajuta să vă eliberaţi de
lăcomie.
În practica metodei contemplaţiei, încercaţi pur şi simplu să observaţi atent secvenţa care
se desfăşoară atunci cînd percepeţi ceva. Cînd vedeţi, auziţi sau aveţi o anumită senzatie,
care sînt următorii paşi care se petrec în minte? Puteţi detecta tendinţa de a prinde — de
a avea o preferinţă, de a vă plăcea sau de a vă displăcea ceea ce percepeţi?
Aceasta este o verigă crucială în Lanţul Originii Dependente, momentul în care mintea
poate alege între o reacţie de comportament reflexă şi non-ataşament. Observarea
acesteia vă oferă posibilitatea de a înţelege felul în care reacţia de teamă sau de sperantă,
plăcerea sau neplăcerea trezită de o anumită experienţă pot deveni obstacole pentru
claritatea minţii.
Le sînt recunoscătoare mai multor persoane pentru ajutorul acordat la scrierea acestei
cărti.
Tuturor maeştrilor mei, care mi-au împărtăşit comoara înţelepciunii şi m-au călăuzit cu
compasiune: Sfinţia Sa Dalai Lama, Nyoshul Khen Rinpoche, Tulku Urgyen Rinpoche şi
celor patru fii ai lui, care continuă tradiţia sa Chokyi Nyima Rinpoche, Chokling
Rinpoche, Tsoknyi Rinpoche şi Mingyur Rinpoche — şi lui Sayadaw U Pandita.
Soţului meu Daniel Goleman, care a trăit şi a respirat alături de mine, aş putea spune,
această carte; el a contribuit în mod altruist cu toate capacităţile sale de editor şi a
îmbogăţit lucrarea cu cunoştinţele sale din neurologie şi din ştiinţele cogniţiei; îi
mulţumesc inclusiv pentru marea lui dragoste şi pentru prietenia loială şi de asemenea
pentru că a fost un partener de discuţii extraordinar.
Pacienlilor mei şi celor care au participat la seminarii, pentru sinceritatea curajoasă de
care au dat dovadă, pentru încrederea pe care mi-au acordat-o şi pentru faptul că au făcut
ca această carte să prindă viaţă.
Familiei mele, pentru dragostea lor şi pentru că au fost atit de apropiaţi de mine: Julie
Bennett-Blue, Bill Bennett, Diana Broderick, Gilda Barracano, Jack Blue, Hanuman, Gov
şi Hazel Goleman.
Lui Erik Hein Schmidt — deşi el insistă că nu a făcut altceva decît să „facă pe pontifuY';
a fost o sursă nepreţuită de cunoştinţe, înţelepciune şi remarci pline de duh. E1 doreşte să
transfer aceste multumiri profesorilor săi, Tulku Urgyen Rinpoche, Chokyi Nyima
Rinpoche Şi Tulku Pema Wangyal.
414 Alchimia emoţională Mulţumiri 415
Lui Jeffrey Young, pentru îndrumarea lui plină de ingeniozitate în terapia schemelor şi
pentru modul minunat în care a îmbinat atenţia sensibilă cu măreţia viziunii unui
învăţător.
Lui Jon Kabat-Zinn, pentru îndrumările sale pline de inspiraţie din perioada pe care am
petrecut-o la clinica pentru reducerea stresului prin contemplaţie din cadrul Universităţii
Massachusetts, pentru înţelepciunea sa populară, de pionierat şi pentru că a păstrat
neatinsă tradiţia contemplaţiei, făcînd-o în acelaşi timp accesibilă pentru cît mai mulţi
oameni.
Jessicăi Brackman, pentru sugestiile sale editoriale foarte preţioase şi pentru sprijinul
acordat pe tot parcursul elaborării lucrării.
Lui Cathy Flannigan, pentru consultaţiile generoase şi strălucite pe care mi le-a acordat
cu privire la terapia schemelor, pentru încurajările de a încerca să explorez noi teritorii în
cuprinsul cărţii şi pentru rîsul său irlandez încîntător.
Cititorilor mei: Lynn Schroeder, Sunanda Marcus, Lila Anderson şi Deborah Klimburg,
pentru comentariile pătrunzătoare şi pentru entuziasmul lor — şi lui Naomi Wolf, pentru
sugestiile sale editoriale strălucite. Lui Susan Griffin, pentru îndrumarea ei preţioasă şi
pentru înţelepciunea pe care o are în ceea ce priveşte scrisul.
Lui Sharon Salzberg, pentru sprijinul ei prompt, sfaturile clare şi spiritul generos cu care
a fost alături de mine pe tot parcursul elaborării cărţii. Lui Ram Dass, pentru conversaţii-
le pline de inspiraţie pe care le-am purtat cu el şi pentru viziunea pe care o are asupra
muncii noastre şi pentru înţelepciunea lui neconvenţională.
Lui Richard Gere, pentru viziunea artistică inspiratoare şi sfaturile creative. Lui Jonathan
Cott, pentru comentariile sale perspicace şi informaţiile valoroase despre alchimie.
Lui Josh Baran, pentru entuziasmul său în încercarea de a găsi un subtitlu potrivit şi
celorlalţi care i s-au alăturat: Amy Gross, Mark Epstein, Helen Tworkov, Mark Matousek
şi Carey Lowell.
Lui Anne Milliken şi lui Jane Wright, pentru înţelepciunea lor vindecătoare. Lui David
Berman, pentru că m-a ajutat să dezvolt o relatie sănătoasă cu computerul meu.
Lui Joseph Goldstein şi lui Sharon Salzberg, pentru anii în care am călătorit împreună în
teritorii îndepărtate din Asia, pentru a studia cu maeştrii noştri de meditaţie, perioadă în
care am primit multe dintre învăţăturile care sînt cuprinse în această carte. Şi altora care
m-au ajutat să iau legătura cu profesorii mei: Francisco Varela, Erik Pema Kunsang,
Marcia Schmidt, Surya Das, Alan Clements şi Robert Thurman. Îi mulţumesc Marciei
Schmidt, pentru devotamentul plin de altruism cu care mi-a pus la dispoziţie învăţăturile
despre dharma. Lui Achan Amaro pentru sfatul său înţelept.
Lui John Erskine şi lui Mads Julius Neilson, pentru consultaţiile de fizică. Şi prietenilor
mei de la centru de meditaţie din Danemarca, pentru discuţiile despre conexiunile dintre
fizică şi dharma pe care le purtam pînă tîrziu în noapte, sub un cer prins de crepusculul
nordic — momente ca acelea mă fac să regret că am încheiat lucrul la această carte.
Editorului meu Linda Loewenthal, pentru sugestiile sale editoriale precise şi foarte
preţioase şi pentru că-mi împărtăşeşte viziunea; pentru faptul că a luat această carte în
serios şi totuşi a fost întotdeauna gata să rîdă; şi pentru că m-a făcut să mă simt ca acasă
în lumea editorilor. Şi tuturor celor de la Harmony Books, pentru sprijinul lor susţinut şi
entuziasmul sincer.
Agentului meu literar, Eileen Cope, pentru extraordinara pricepere de care dă dovadă în
ceea ce face, sfatul ei nepreţuit, sprijinul entuziast şi pentru că a făcut posibil ca această
carte să ajungă unde trebuie.
Lui Amy Fox, Beth Ellen Rosenbaum, Rowan Foster, Buzz Bussewitz, Jami Fisher,
Catherine Ingram, Kate Wheeler, Jocelyn Sylvester, Deborah Wolf, Bodhi şi Yeshe,
pentru ajutorul pe care mi 1-au dat de atît de multe ori.
Şi tuturor celor care m-au inspirat chiar fără să ştie, prin darurile inimilor lor pline de
înţelepciune.
Cuprins
Cuvînt înainte / 7
PARTEA ÎNTÎI
Alchimia emotională
1. O alchimie interioară / 11
2. O compasiune înţeleaptă / 26
3. Calităţile tămăduitoare ale contemplaţiei / 39
4. Un model al minţii / 73
PARTEA A DOUA
Lucrurile aşa cum par ele
5. Obiceiul emoţional / 89
6. Schemele imprimate de lumea înconjurătoare / 117
7. Cum functionează schemele / 137
PARTEA A TREIA
O terapie prin contemplaţie
8. Multiplele utilizări ale contemplaţiei / 157
9. Ruperea lanţului / 182
10. Schimbarea obiceiurilor / 199
11. Modelarea emoţiilor / 219
12. Nu e nevoie să daţi crezare gîndurilor proprii / 246
13. Relaţiile / 269
14. Cercul vieţii / 291
15. Etapele vindecării / 311
PARTEA A PATRA
Alchimia spirituală
16. Modificările perceptuale / 335
17. Explorarea minţii / 354
18. O nouă perspectivă asupra suferinţei / 373
19. Fie ca înţelepciunea să ia locul confuziei / 390
Mulţumiri / 413
MULTIPRINP'
Tipografia MULTIPRINT laşi
cw.Cnarăulul 22.wl,8~00
W. 0232.411225. 23088, tu. 0232-21,252
Editor: GR. ARSENE
CURTEA VECHE PUBLISHING
str. arh. Ion Mincu 11, Bucureşti
tel./fax: (021)222.57.26, (021)222.47.65
e-mail: arsene®kappa.ro
web: www.curteaveche.ro
CURTEA VECHE PUBLISHING
arh. Ion Mincu 11, Bucureşti
telJfax: (021) 222 57 26, 222 47 65;
e-mail: araene@kappa. ro; internet: www, curteaveche . ro
Talon de comandă
Curtea Veche vă oferă prin acest talon cărţi cu reducere de aproximativ 15% şi taxe
poştale gratuite. Completaţi căsuţa corespunzătoare titlului pe care doriţi să-1 comandaţi
cu numărul de exemplare dorite, indicaţi apoi datele dumneavoastră şi trimiteţi talonul pe
adresa editurii. Plata se face ramburs în momentul primirii coletului.
Editura îşi rezervă dreptul de a modifica preţurile cărţilor.
PRET
(redus)
Secretele succesului 100.000
De la idee la bani 100.000 Puterea magică a gmdului 100.000
O călăuză sigură 100.000
Curs practic de încredere 85.000 Tot ce ai vrut să ştii despre sex*
* Dar ti-a fost teamă să întrebi''M 120.000
Psihocibernetica 100.000
Forţa gîndirii pozitive 100.000 Paşi simpli către vise imposibile
Arta dezvoltării
relatiilor interumane Notează şi acţionează
Cum să alegem fericirea Putem creşte copii buni
într-o lume negativă!
I.asă grijile, începe să trăieşti Importanţa prieteniei
Cele cinci limbaje ale iubirii Dincolo de vîrf
Tată bogat, tată sărac
Cum să vorbim în public Drumuri spre fericire
q Z. Sardar, Cîte ceva despre Studii 70.000 q Ana Calina Garaş jocul de-a v
B. Van Loon culturale q Irina Mavrodin Capcana / L