Contributia lui Albert Einstein la dezvoltarea fizicii

Ioana Stanciu
Universitatea Bucuresti, Catedra de chimie fizica, Blvd. Elisabeta 4 - 12, 030018,
Bucuresti, România

Atunci cand unei persoane i se cere sa numeasca un fizician,

aproape intotdeauna numele care ii vine in gand este cel al lui Albert
Einstein, cel mai celebru om de stiinta al secolului XX. Era ursuz si
simpatic. Nu iubea stiintifico-fantasticul pentru ca il considera inselator:
prea multi romancieri distorsionasera sensul profund al teoriilor sale.
Aproba insa o buna popularizare a stiintei, chiar daca nu a avut
niciodată timp sa scrie o carte pentru copii. Stia sa fie clar, concis si
captivant atunci cand scria sau povestea: a lasat in urma sa o
multime de scrisori, de note si discursuri.
Cunoscut pentru crearea si dezvoltarea teoriei speciale si
generalizate a relativitatii, ca si pentru indrazneata sa ipoteza cu
privire la natura luminii, Einstein a fost fara indoiala una din cele mai
strălucite minti stiintifice ale umanitatii.
Einstein este un simbol al stiintei moderne, o figura care a
rasturnat toate tiparele definitiei americane a eroului. Einstein a fost
primul intelectual care si-a castigat popularitatea in singurul fel pe
care il puteau accepta americanii – printr – o inteligenta neacademica,
aplicand descoperirile mintii sale geniale la lucruri pragmatice,
precum rachetele si bomba atomica. Einstein a fost savantul care a
castigat simpatia multimilor, a oamenilor obisnuiti, cu toate ca vorbea
limba obscura a matematicienilor.
Personalitatea lui Einstein era o configuratie originala, teoriile lui fizice
erau, stilistic vorbind, unice, perspectiva lui asupra vietii omenesti era
simpla, dar pregnant personala si, prin aceasta, impresionanta. Mai
mult decat la orice cercetator al naturii dinaintea lui si după el, la
Einstein imaginea asupra semnificatiei si telului cunoasterii stiintifice
se integreaza intr-o imagine generala asupra sensului existentei
umane, asupra valorilor ce dau sens si continut acestei existente. In
tot ceea ce a gandit dincolo de sfera mai restransa de preocupari
stiintifice speciale ce intereseaza doar pe
cunoscatori, Einstein s-a exprimat in acelasi timp ca fizician
teoretician, ca filozof si ca om ce reflecta asupra realitatilor si
experientelor nemijlocite ale vietii. Primele lucrari ale lui Einstein
indică clar ca, ceea ce urmareste cu deosebire este descoperirea
unor conexiuni mai profunde, situate departe de nivelul faptelor
accesibile observatiei.
Einstein s-a nascut cand electricitatea devenise o mare afacere
si cea mai populara dintre stiinte. Viitorul sau va fi influentat
considerabil de implicarea statului german in studiul tehnicii si
subventionarea cercetarii.
In anul 1905 Einstein si-a publicat pentru prima data rezultatul
cercetarilor sale de pana atunci, in trei articole despre: miscarea
browniana, efectul fotoelectric si teoria relativitatii. Cele doua articole
publicate in revista germana ,, Annale der Phzsik’’ s-au dovedit a fi
revolutionare.
Einstein, ca majoritatea studentilor incepatori la fizica, a admirat
in mod deosebit capacitatea mecanicii de a explica comportamentul
gazelor asa cum reiese din prima sa lucrare intitulata ,,O teorie
fundamentelor termodinamicii”. In aceasta lucrare rezultatul obtinut
este acela ca notiunile de temperatura si entropie au putut fi derivate
din principiul conservarii energiei si din teoria atomica, iar principiul al
doilea al termodinamicii in formularea lui cea mai generala a putut fi
dedus din ipoteza ca repartitiile sistemelor izolate nu se transforma
niciodata in repartitii mai putin probabile. Relatia dintre presiunea,
volumul si temperatura unui gaz se poate deduce din abstractizarea
moleculelor unui gaz in particule care bombardeaza peretii unui
recipient. Astfel au aparut numeroase rezultate impresionante: modul
in care energia unui gaz depinde de temperatura, gradul de
viscozitate al gazului, modul in care acesta conduce caldura si
rapiditatea cu care difuzeaza. Din astfel de experimente au aparut
numeroase estimari ale dimensiunii atomilor.
La inceputul secolului XX, stiinta fizicii traversa o criza profunda. Cele
doua teorii care permiteau explicarea fenomenelor fizice pareau
incompatibile. Mecanica, stiinta miscarii, are drept fundament
principiul relativitatii, enuntat de Galileo Galilei: nimic nu este absolut
imobil, totul depinde de sistemul de referinta. Dar teoria
electromagnetismului elaborata de Maxwell in anii 1850, confirmata
de rezultate experimentale, descrie lumina ca pe o unda
propagandu-se in eter. Eterul nu si-a putut gasi nici o explicatie fizica,
singura certitudine fiind accea ca este o imobilitate absoluta, ceea ce
vine in contradictie cu principiul relativitatii. O alta contradictie
devenise un adevarat cosmar pentru fizicieni: materia este constituita
din atomi, deci este discontinua. Dar un filament incalzit emite lumina,
care, după Maxwell, era un fenomen contiuu. Cum ar putea ceva
discontiuu sa produca un fenomen continuu? Nici unul dintre fizicienii
acelei vremi nu a putut afla raspunsul acelei dileme, iar stiinta fizicii, la
data cand Einstein a publicat descoperirile, era intr-un impas ce
parea fara iesire.
Einstein a fost entuziasmat de experimentele lui Hertz.
Incorporarea opticii in teoria electromagnetismului si relatia sa cu
viteza luminii, cu masuratorile electromagnetice au fost...o revelatie!
Primul articol aparut in 11 mai 1905 are titlul ,,Miscarea
browniana”, descrie transformarea energiei unui corp incalzit in
energie luminoasa. Aceasta transformare nu este posibila decat
considerand lumina ca fiind formata din particule, pe care Einstein le-
a numit cuante de lumina (fotoni). Cel de-al doilea articol aparut in 17
martie 1905, dedicat efectului fotoelectric confirma existenta fotonilor
si continea ipoteza revolutionara privitoare la natura luminii.
Primul postulat al lui Einstein spune ca, indiferent cum se
propaga lumina cand stai nemiscat se propaga exact la fel cand te
misti.
Dar Albert Einstein mai spune: ,, Lumina se propaga
intotdeauna in vid cu o anumită viteza c care este independenta de
miscarea corpului emitator sau receptor.’’ Un observator de la sol
trebuie sa vada lumina miscandu-se cu aceeasi viteza ca si un
observator in miscare. Acesta este al doilea postulat al lui Einstein.
Einstein considera ca lumina poate fi privita ca o suma de
particule in anumite conditii si pe langa aceasta emite ipoteza ca
energia purtata de orice particula luminoasa, numită foton, este
proportionala cu frecventa radiatiei. Formula care exprima aceasta
este E = hν, unde E este energia radiatiei si h este o constanta
universala cunoscuta sub denumirea de constanta lui Planck si ν este
frecventa radiatiei.
Lumina, afirma Einstein, nu este nici continua, nici discontinua, ci
amandoua in acelasi timp. Astfel, Einstein a intuit un adevar
fundamental al fizicii, pe care cercetarile ulterioare il vor confirma. In
fundamental al fizicii, pe care cercetarile ulterioare il vor confirma. In
al doilea articol isi propune sa rezolve problema eterului.
Cea de-al treilea articol important publicat de Einstein pe 30
iunie 1905 ,,Asupra electrodinamicii corpurilor in miscare”, continea
ceea ce avea sa fie cunoscuta mai tarziu ca teoria speciala a
relativitatii.
Einstein se intreba cum interactioneaza acul compasului cu
magnetismul Pamantului. Maxwell si Hertz au aratat ca asemenea
interactiuni au loc numai la o anumita viteza maxima. Undele radio,
microundele, razele solare, toate au nevoie de un timp pentru a
ajunge dintr-un loc in altul. Asa ca Einstein a facut urmatorul
rationament. Bazandu-se pe experientele de electricitate ale lui
Maxwell, Einstein a presupus ca nu exista nici un fel de interactiuni
instantanee in natura.
Daca nu exista interactiuni instantanee in natura, atunci trebuie
sa existe o viteza maxima posibila oricarei interactiuni. Viteza maxima
posibila pentru o interactiune in natura este viteza luminii c. Viteza
luminii este o constanta universala. Acesta este al doilea postulat al
lui Einstein.
Einstein pentru a arata cum vad toti aceeasi viteza a luminii c si
ce se intampla cand incerci sa misti un obiect mai repede decat c a
plecat de la urmatoarele concepte: timpul trebuie schimbat, lungimea
trebuie schimbata si masa trebuie schimbata. El demonstreaza ca
orice masurare a timpului foloseste ideea evenimentelor simultane.
Einstein a sustinut ca evenimentele simultane intr-un sistem de
referinta nu sunt neaparat vazute dintr-un alt sistem numind asta
relativitatea simultaneitatii.
Mai departe, Einstein sustine ca si timpul necesar deplasarii
este relativ ca si lungimea.
Einstein pregateste terenul pentru a reconsidera viziunea lui
Newton asupra timpului si spatiului.
Mecanica clasica presupune ca:
1. Intervalul de timp dintre evenimente este independent de
miscarea observatorului.
2. Intervalul de spatiu ocupat de un corp (lungimea) este
independent de miscarea observatorului.
Spatiul si timpul sunt relative si depind de miscarea observatorului.
 Einstein inlocuieste notiunile absolute metafizice ale lui Newton
- spatiul si timpul absolut – cu o idee absoluta materiala; nu exista
interactiuni instantanee in natura.
Contributia lui Einstein a fost esentiala, deoarece a contrazis
fundamental cadrul fizicii clasice care fusese acceptat in ultimii 200 de
ani.
Ceea ce a obtinut Einstein a fost o privire sumara asupra
infatisarii luminii in conditiile miscarii cu o viteza apropiata de cea a
luminii
Einstein a fost dus la acesata imagine de dorinta de a intelege
cum se propaga fortele electrice si magnetice. A realizat o noua
viziune a luminii reprezentata de ecuatiile lui Maxwell avea nevoie de
modificari mari ale ideilor ce se bazau pe vechile puncte de vedere,
reprezentat de legile lui Newton.
Inca de la Newton, filosofii naturali incercasera sa inteleaga
natura materiei ai a radiatiei, precum si felul in care interactionau intr-
o imagine unificata a lumii. Ideea ca legile mecanicii sunt
fundamentale era cunoscuta drept conceptia mecanicista asupra lumii,
in timp ce ideea ca legile elctricitatii sunt fundamentale era cunoscuta
drept conceptia electromagnetica asupra lumii. Nici una din idei nu
era capabila sa ofere o explicatie coerenta asupra felului cum radiatia
si materia interactioneaza atunci cand sunt vazute din sisteme de
referinta inertiale diferite, adica interactiile sunt urmarite simultan de
un observator in repaus si de un observator care se miscă cu viteza
constanta.
In articolul ,,Asupra electrodinamicii corpurilor in miscare”
Einstein a enuntat teoria relativitatii care unifica teoriile materiei si ale
luminii. Materia, ca si lumina, se supun principiului relativitatii, iar
simultaneitatea a doua evenimente devine dependenta de observator.
Singura data care permite descrierea luminii este viteza sa c,
constanta oricare ar fi observarorul. Timpul nu mai este concept
invariant, ci este relativ.
Teoria sa se bazeaza pe urmatoarele postulate:
1) viteza absoluta a unui obiect nu poate fi masurata; putem
masura doar viteza sa relativa fata de un alt obiect;
2) valoarea vitezei luminii in vid este intotdeauna aceeasi,
indiferent de viteza cu care se deplaseaza observatorul si
indiferent de sursa de lumina;
 3)viteza maxima care poate fi atinsa in Univers este viteza luminii.
Prin aceasta a fost capabil sa ofere o descriere consistenta si corecta
a evenimentelor fizice din diverse sisteme de referinta inertiale fara a
face presupuneri speciale cu privire la natura materiei sau a radiatiei,
sau a felului cum ele interactioneaza. Aproape nimeni nu a inteles
demonstratia lui Einstein.
In anul 1906, după aparitia articolului lui Einstein despre relativitate,
cercetatorul experimentator W. Kaufmann a publicat un articol ce
cuprinde noi rezultate asupra miscarii electronului - rezultate care
erau in contradictie cu teoria lui Lorentz si a lui Einstein.
Vorbind despre lucrarea lui Einstein asupra miscarii browniene, W.
Nernst, unul din cei mai proeminenti cercetatori germani ai epocii
spunea: ,,Aceasta descoperire a lui Einstein este mai importanta
decat teoria relativitatii. Caci teoria relativitatii este filozofie, pe cand
aceasta este singura lui descoperire fizica importanta. Reticenta
fizicienilor experimentatori fata de teoria relativitatii era cvasigenerala.
Printre cei care nu acceptau teoria erau nume ca W. Roentgen, M.
Abraham, Ph. Lenard.
Greutatile pe care ceilalti savanti le aveau cu teoriile lui Einstein nu
se datoreaza faptului ca teoriile sale sunt complexe din punct de
vedere matematic sau obscure tehnic; problema decurge mai
degraba din convingerile lui Einstein asupra teoriilor valabile si asupra
relatiei dintre experiment si teorie. Desi credea in continuare ca
singura sursa de cunoastere este experienta, era convins de
asemenea de faptul ca teoriile stiintifice sunt creatiile libere ale unei
intuitii fizice bine formate si ca premisele pe care se bazeaza teoriile
nu pot fi asociate logic experimentului. De aceea, o teorie buna este
teoria care necesita un numar minim de postulate pentru verificarea ei
practica. Aceasta economie de postulate – care este o caracteristica
a intregii sale opere stiintifice este si ceea ce a facut ca opera sa sa
fie inteleasa atat de greu de colegii sai.
Totusi Einstein a avut si sustinatori importanti. Primul care l-a
sprijinit a fost fizicianul german Max Planck.
In 27 septembrie 1905, Einstein adauga un post-scriptum la acest
articol si demonstreaza celebra formula E=mc2 , inducand echivalenta
intre materie si energie. Aceasta explica ca o masa m data este
asociata cu o cantitate de energie E egala cu masa inmultita cu
 patratul vitezei luminii c. O cantitate mica de energie este
echivalentul unei mari cantitati de energie.
E=mc2 nu este formula bombei atomice. Proiectul bombei atomice
a pornit în 1939. Fizica nucleara a fost dezvoltata de alti savanti,
precum Joliot Curie, Enrico Fermi si Leó Szilárd. In 1934, Szilárd a
avut ideea ,,reactiei in lanţ’’ pentru degajarea energiei atomice.
Szilárd a scris pe 2 august 1939, o scrisoare celebra preşedintelui
Roosevelt, semnata si de Einstein. Scrisoarea spunea: ,,Energia
nucleara este aici. Si savantii din Germania nazista lucreaza la ea.
Este o arma strategica decisiva. Presedintele trebuie sa hotarasca ce
sa facem cu ea.’’
Mai tarziu după ce bomba atomica a fost aruncata asupra
Hiroshimei, Albert Einstein a spus: ,,Dacă stiam ca vor face asta, m-
as fi făcut cizmar!’’
In anul 1907 Albert Einstein introduce principiul ecivalenţei
gravitatiei cu inertia si il foloseste pentru a prezice deplasarea
gravitationala spre rosu (gravitational redshift). Principiul echivalentei
este un postulat prin care campurile gravitationale sunt echivalente cu
acceleratiile sistemelor de referinta. De exemplu, oamenii care
calatoresc intr-un lift nu pot, in principiu, sa decida dacă forta care
actioneaza asupra lor este cauzata de gravitatie sau de o acceleratia
constanta a liftului. Teoria generalizata a relativitatii nu a fost
publicata in forma ei completă pana in anul 1916. In aceasta teorie,
interactiunile corpurilor, care pana atunci fusesera circumscrise
fortelor gravitationale, sunt explicate ca fiind o consecinta a influentei
corpurilor asupra geometriei spatio-timpului (spatiul cvasidimensional,
o abstractie matematica, avand cele trei dimensiuni ale spatiului
euclidian si timpul a patra dimensiune). Pe baza teoriei generalizate a
relativitatii Einstein a justificat variatiile neexplicate ale miscarii pe
orbita a planetelor si a prezis curbarea luminii stelare in vecinatate
unui corp masiv - ca exemplu Soarele.
Observatiile efectuate de astronomul britanic sir Arthur Eddington,
in timpul unei eclipse, vor confirma matematic rezultatele teoriei lui
Einstein. Confirmarea acestui fenomen in timpul eclipsei de Soare din
1916 a devenit un eveniment mediatic, si faima lui Einstein s-a
raspandit in întreaga lume.
In anul 1917 Einstein introduce ideea emisiei stimulate de radiatie
(care va duce la inventarea maserului si laserului).
 Restul vietii Einstein l-a dedicat pentru a-si generaliza teoria chiar
mai mult. Ultimul sau efort, de realizare a unei teorii unificate a
campurilor, care nu s-a dovedit reusit intru totul, s-a bazat pe
incercarea de a intelege toate interactiile fizice - incluzand
interactiunile magnetice si interactiunile nucleara tare si slaba – ca pe
modificari ale geometriei spatio-timpului intre entitati care
interactioneaza.
Parerea celor mai multi dintre colegii lui Einstein este ca eforturile
sale nu au fost indreptate intr-o directie buna. Intre 1915 si 1930
principala tendinta a fizicii era dezvoltarea unei conceptii cu privire la
caracterul fundamental al materiei, cunoscuta si ca teoria cuantica.
Albert Einstein a introdus in fizica conceptul de cuante de lumina
(particule–pachete de energie care au caracteristicile undelor
electromagnetice), dand un impuls mecanicii cuantice.
Mecanica cuantica presupune o descriere ,,probabilistica’’ a
infinitului mic. Materia ar fi compusa din particule care, statistic, se
afla acolo; dar nu se poate spune cu precizie unde anume; un
eveniment se produce cu o anumita probabilitat, dar nu cu certitudine.
Ducand la extrem aceasta conceptie, fizicianul Erwin Schrödinger
a reusit sa demonstreze ca in acelasi univers o pisica poate sa fie si
vie, si moarta, in acelasi timp.
Fizica cuantica considera ca materia este compusa din particule
elementare care au aceleasi proprietati cu undele electromagnetice.
Au fost identificate intre 50 si 200 de tipuri, de la electron la proton,
de la graviton la foton. Unele particule au un comportament cu
adevarat extraorinar. Unele pot sa se intoarca in timp. Aceasta teorie
continea principiul dualismului unda-corpuscul (lumina prezinta atat
proprietatile unei particule, cat si cele ale unei unde) pe care Einstein
il considerase anterior ca necesar ca si principiu de incertitudine, care
afirma ca precizia in masurarea proceselor este limita. In plus
promova o respingere la nivel fundamental a notiunii de cauzalitate
stricta. Einstein nu putea totusi sa accepte asemenea notiuni si a
criticat aceste teorii pana la sfarsitul vietii sale.
In anul 1924 S. Bose si A. Einstein introduc statistica Bose -
Einstein.
După 1920 Einstein a dorit elaborarea unei teorii unitare a campului, a
unei teorii a campului total, menita sa unifice
 electromagnetismul si gravitatia si sa permita derivarea efectelor
cuantice.
In ,,Note autobiagrafice” si in alte texte, Einstein a caracterizat
situatia fizicii teoretice la inceputurile activitatii sale stiintifice drept o
situatie de criza.
Succesele teoriei campului a lui Maxwell si lipsa totala de rezultate
in incercarile de a da o interpretare mecanica acestor ecuatii au dus
in mod practic, la abandonarea conceptiei mecaniciste despre
mecanica ca baza a fizicii. Atunci, cercetarile s-au desfasurat pe doua
baze esential diferite, fizica particulelor si fizica campului. Aceasta
situatie i s-a parut lui Einstein una provizorie si nesatisfacatoare.
El nu s-a indoit nici un moment ca depasirea dualismului continuu-
discontinuuu prin construirea unei baze conceptuale unitare trebuie
sa fie primul tel al activitatii fizicianului teoretician. Einstein, a fost de
parere ca integrarea efectelor cuantice reprezinta cea mai serioasa
incercare pe care trebuie sa o treaca tentativele de a deriva toate
fenomenele fizice pornind de la o baza conceptuala unitara.
Convingerea lui Einstein a fost ca ceea ce a numit programul lui
Maxwell - descrierea realitatii fizice prin campuri ce satisfac ecuatii
diferentiale partiale fara singularitati - este singura cale pe care o va
putea fi atins obiectivul unificarii cunoasterii.
Teoria unitara a campului este de fapt un program, nu o teorie,
recunoaste Einstein.
Dirac, unul din marii fizicieni ai secolului, priveste cu multa
intelegere chiar si rezervele lui Einstein fata de mecanica cuantica.
Un contemporan celebru al lui Einstein, R. A. Milikan, sustinea ca
cele mai importante progrese ale cunoasterii fizice s-au datorat in
primul rand dezvoltarii tehnicilor instrumentale ale cercetarii. Aceasta
apreciere nu a contrariat pe cei mai multi dintre colegii sai fizicieni,
nici pe cei ce se ocupau cu fizica teoretica.
Asa cum aprecia Einstein, teoria restransa a relativitatii a fost
rezultatul straduintelor de a impaca principiul relativitatii miscarilor
uniforme (invarianta legilor naturii in raport cu miscarea de translatie
uniforma) cu principiul constantei vitezei miscarii luminii in vid. Aceste
doua principii, bine sustinute de experienta, nu pareau compatibile
unul cu celalalt. Unificarea lor de catre Einstein printr-o modificare a
cinematicii, a continutului fizic a notiunilor de miscare, spatiu si timp
care a fost in masura sa puna in evidenta caracterul arbitrar al
 reprezentarilor statornicite despre caracterul absolut al spatiului,
timpului si simultaneitatii.
G. Holton unul din cercetatorii de frunte ai operei lui Einstein
ajunge la concluzia ca primele trei articole ale sale, au o structura
asemanatoare. Articolele cuprind numai experimente mintale. Ele
sunt scrise intr-un stil ce seamana cu cele ale altor fizicieni
teoreticieni.
Einstein facea o distinctie clara dintre teoriile constructive si teoriile
de principii. Sunt constructive acele teorii care isi propun sa explice
fapte noi prin postularea unor entitati, dincolo de nivelul observatiei. O
teorie constructiva este introdusa pentru a face fata contradictiei
sistematice dintre teoria acceptata si datele experientei.
Teoria de principii explica intr-un mod nou, pe baza unui principiu,
fapte care sunt explicate deja de alte teorii.
Einstein sublinia ca sunt necesare doar putine cunostinte pentru
formularea unei teorii de principii de indata ce au fost determinate
conditiile de ordin formal pe care trebuie să le satisfaca ecuaţiile ei.
Termodinamica clasica, o teorie pentru care Einstein avea cea mai
inalta apreciere, ilustreaza foarte bine caracteristicile unei teorii de
principii. In ,,Note autobiografice” Einstein mentioneaza ca
termodinamica i-a servit drept model si sursa de inspiratie in
elaborarea teoriei relativitatii.
Se stie ca Einstein nu a primit Premiul Nobel pentru teoria
relativitatii, ci pentru merite in fizica teoretica, in special pentru
descoperirea efectului fotoelectric.
Teoriile lui Einstein erau prezentate drept constructii matematice
arbitrare ce se situeaza la antipodul fizicii autentice, a
fizicii ,,germane” sau ,,ariene”, care ar ramane pe terenul ferm al
experientei. H. Dingler este unul din putinii autori care incearca sa
dea o fundamentare epistemologica criticii teoriei relativitatii. Dingler
sustine ca fundamentul stiintei trebuie construit numai din enunturi
despre trairi si enunturi despre actiuni. In teoria relativitatii ,,un
rezultat experimental singular nu este explicat metodic pornind de la
conditiile sale (care nici nu sunt inca cunoscute destul de bine), ci
explicat in mod aparent prin acumularea unei multimi de principii
generale neprobate ca principiu relativitatii, covarianta, relativitatea
timpului, transformari generale Lorentz etc. Dingler critica teoria
relativitatii de pe pozitiile ,,fizicii fenomenologice”, o orientare pe care
 Einstein a caracterizat-o drept contrara telului unificarii cunoasterii
fizice pe baza unui numar tot mai mic de concepte si principii de un
nivel tot mai inalt de generalitate.
Einstein a subliniat ca opera lui stiintifica de tinerete cu deosebire
teoria relativitatii, datoreaza mult influentei stimulatoare a scririlor
istorico-critice ale fizicianului austriac, indeosebi lucrarile sale de
istorie a mecanicii.
Punctul de vedere empirist principal - continutul notiunilor fizicii va
trebui determinat prin raportarea lor la experienta - a putut constitui un
pretios imbold si un fir calauzitor in examinarea critica a
fundamentelor fizicii. Pretinsa existenta rationala sau necesitate a
priori a unor concepte si principii, care au fost utilizate mult timp cu
succes in cunoasterea naturii, este inselatoare. Valabilitatea lor este
limitata de un domeniu determinat al experientelor noastre.
Creatorul teoriei relativitatii a utilizat in mod eficient argumentele
oferite de filozofia empirista a cunoasterii, atacand concepte
consacrate de o traditie indelungata (spatiu absolut, timp absolut,
miscare absoluta, eter, sistem inertial) pe temeiul ca sunt lipsite de
continut fizic.
De la inceputurile activitatii sale stiinsifice, Einstein a fost atras de
teoriile ce tindeau spre unificare cat mai cuprinzatoare a cunoasterii
fizice prin introducerea unor principii (originea empirica a conceptelor
teoretice, caracterizarea enunturilor teoretice ca simple prescurtari ale
datelor senzoriale, considerate drept elemente constitutive de baza
ale cunoasterii fizice), dar si cu ,,orientarea fenomenologica” a
cercetarii fizice, care era intemeiata pe anumite principii.
Principiul determinarii campului gravitational de catre masa
corpurilor, un principiu care a avut un rol important în elaborarea
teoriei generalizate a relativitatii a fost caracterizat de Einstein drept o
generalizare a cerintei lui Mach de a readuce interactiunea la masa
corpurilor si a fost numit de el ,,principiul lui Mach”.
Einstein i-a scris lui Mach ca vede o legatura intre atitudinea critica
a lui Planck fata de conceptiile acestuia si lipsa de intelegere a lui
Planck fata de teoria generala a relativitatii.
In spatiu, timpul va spune –Albert Einstein – se modifica si in raport
cu gravitatia. Cu cat este atras de un corp, cu atat timpul devine mai
lent. Cu cat este mai mare masa corpului care exercita atractia, cu
 atat mai puternica va fi atractia si cu atat mai lenta va fi scurgerea
timpului.
Astfel incat timpul este mai lent la suprafata lui Jupiter decat la
suprafata Pamantului. Este mai lent la suprafata Soarelui sau a unei
stele mai mari. Ca sa nu mai vorbim de gaurile negre in care timpul se
opreste de-a dreptul.
Gravitatia este acea forta datorita careia corpurile se atrag intre ele.
Pentru a intelege cum actioneaza in spatiu gravitatia si masa, ne
imaginam ca punem pe ea un obiect greu: obiectul se va afunda in
foaie si va produce o adancitura cu atat mai mare cu cat greutatea sa
este mai ridicata. Dar intre dimensiunile spatiului stelar se afla si
timpul. Masa, asadar curbeaza spatio-timpului.
Gaurile negre au fost stele, asemenea soarelui nostru. La un
moment dat au explodat si s-au concentrat in jurul unui nucleu de
masa enorma. O lingurita de atomi dintr-o gaura neagra ar avea
greutatea a unui portavion.
Forta de gravitatie pe care o exercita este atat de puternica incat
nici lumina nu se poate indeparta de ele. De accea se numesc ,, gauri
negre’’. Nu emit si nu reflecta lumina, doar o atrag. De fapt, atrag totul
chiar si timpul care, in apropierea lor, ar trece foarte incet si s-ar
putea chiar opri.
Un ceas Swatch, oricat ar fi de precis, aruncat intr-o gaura neagra,
nu ar ajunge sa mai arate ora amiezii.
Timpul s-ar opri si pentru un astronaut (sau un turist) care ar ajunge
intamplator prin apropierea lor. Adica, fie ceasul, fie turistul ar fi redusi
la simple spaghete lungi, intinse de forta de gravitatie uriasa.
Forta de gravitatie curbeaza spatiul si incetineste timpul. Curbeaza
chiar si continutul spatio-temporal (extensia fara intreruperea spatiului
si durata timpului) care constituie universul nostru.
Daca ar fi posibila traversarea dintr-o parte in alta a acestui
continuu cu o astronava fantastica, ne-am afla in punctul si in
momentul plecarii.
Dar ar trebui sa ne imaginam o calatorie imposibila, de miliarde de
ani, cu o viteza mai mare decat cea a luminii...
Atunci cand un obiect ajunge aproape de viteza lumini, in raport cu
un observator nemiscat, timpul se incetineste, obiectele devin tot mai
mici, in vreme ce masa creste.
 Astfel ca daca ai calatori cu viteza luminii, conform teoriei
relativitatii, ai fi supus tuturor acestor efecte si te-ai transforma in
energie.
Conform teoriei relativitatii generale, universul este curbat asupra
lui insusi.
Astfel incat, doua parti ale sale, una din trecut si una din viitor, ar
putea veni in contact facand posibila o scurtatura (o palnie) spatio-
temporala.
Astronava Entreprsise din Star Trek-stiintifico-fantastica
deocamdata-ajunge uneori in astfel de canale, posibile teoretic.
Einstein a trait intr-o epoca in care constiinta insemnatatii sociale a
aplicatiilor practice ale descoperirilor stiintifice era deja puternica. Pe
masura ce isi afirma cu mai multa autoritate aceasta capacitate,
printr-o dezvoltare cumulativa ce contrasta cu cea a altor creatii ale
spiritului, stiinta exacta parea sa se departeze de filosofie si de cultura
umanista in general. Multi oameni instruiti erau inclinati sa vada in
cercetarea naturii o activitate lipsita de semnificatie spirituala majora,
straina in mare masura nazuintei spre adevar, bine si frumos.
Personalitatea si opera lui Einstein, mai mult decat cea a oricarui
cercetator al naturii din secolul nostru, a contrariat si a trezit interesul
unui public larg in primul rand, deoarece a permis sa se vada cat de
stramta si inadecvata este aceasta imagine prozaica, pedestra,
asupra cunoasterii pozitive.
Teoria relativitatii a readus stiinta teoretica in centrul discutiei
filozofice. Rezonanta filozofica a teoriei relativitatii a fost, fara indoiala,
considerabil amplificata de forta personalitatii lui Einstein, de
sensibilitatea lui morala neobisnuita. Actiunile si opiniile lui in
probleme de interes general au avut un ecou deosebit de puternic
intr-o lume care fusese deprinsa sa gandeasca ca oamenii de stiinta
nu ar avea nimic deosebit de spus in probleme ce depasesc limitele
inguste ale domeniului lor de specialitate. Einstein a sfidat conceptia
larg impartasita potrivit careia omul de stiinta ar trebui sa pastreze o
rezerva prudenta in chestiunile de interes public. El a califica-o falsa,
ipocrita si daunatoare.
Lui Einstein i se potriveste fara indoiala inspirata formulare a lui
Tudor Vianu: ,, Este clasic omul care traieste in indoita constiinta a
dependentei sale fata de totalitatea fortelor materiale si spirituale ale
lumii si a individualitatii sale puternice si mandre”.
 Fascinatia pe care au exercitat-o ideile si initiativele lui Einstein
asupra oamenilor inclinati spre reflectie exprima fara indoiala impresia
puternica pe care o produce atat integritatea omului, cat si integritatea
gandirii sale. Idealul de cunoastere atat de personal al lui Einstein nu
poate fi despartit de idealul sau de viata si de umanitate. Sensul
suprem al existentei individuale era pentru el dezvoltarea deplina a
aptitudinilor si facultatilor creatoare ale individului, excercitarea lor
libera in folosul colectivitatii. ,,Scopul trebuie sa fie dezvoltarea unor
indivizi caracterizati prin actiune si gandire independenta, care vad
insa menirea suprema a vietii lor in slujba obstei”. Idealul unei
societati umane este idealul societatii care incurajaza si sprijina
nazuinta membrilor ei de a participa prin efectul creator al imaginatiei
la dezvaluirea ordinii, armoniei si frumusetii existentei, precum si la
contemplarea lor dezinteresata.
Independent de posteritatea optiunilor sale stiintifice si filozofice,
Einstein ramane un simbol pentru acele straduinte care confera
secolului nostru un loc distinct in traditia culturala a umanitatii. Prin
actiunea lui, mai mult decat prin cea a oricarei alte personalitati
creatoare, reflectia asupra telurilor si cailor cunoasterii naturii devine
una constient filozofica si se integreaza intr-o conceptie mai
cuprinzatoare asupra conditiei umane si a sensului vietii. Prin Albert
Einstein se inaugureaza o noua era in dialogul dintre stiinta naturii si
lumea valorilor spirituale.

BIBLIOGRAFIE
1. Albert Einstein, ,, Cum vad eu lumea: teoria relativitatii pe
intelesul tuturor’’, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996.
2. Albert Einstein, ,,Cum vad eu lumea: teoria relativitatii pe
intelesul tuturor’’, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2000.
3. Albert Einstein, ,,Teoria relativitatii: o expunere elementara’’,
Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.
4. David Joseph Schwartz şi Michael McGuinness, ,, Cate ceva
despre Einstein’’, Ed. Cartea Veche, Bucuresti, 2000.
5. Luca Novelli, ,,Einstein si masinile timpului’’, Ed. Humanitas,
Bucuresti, 2003.
6. Stephen Hauking, ,,Visul lui Einstein si alte eseuri’’, Ed.
Humanitas, Bucuresti, 1997.
7. Isac Newton, ,,Principiile matematice ale filosofiei naturale’’, Ed.
Academiei, Bucuresti, 1956.
8. Max Van Laue, ,,Istoria fizicii’’, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1965.
9. N. Ionescu Pallas, ,,Relativitate generala si cosmologie’’, Ed.
Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980.