Sunteți pe pagina 1din 16

MEDIUL

ATMOSFERIC
CAPITOLUL 9. GENERALITĂŢI PRIVIND
POLUAREA ATMOSFEREI

9.1 Importanţa aerului


Învelişul gazos reprezentat de atmosfera terestră constituie unul din factorii esenţiali ai
existenţei vieţii pe pământ. Componenta principală din aer este oxigenul, necesar organismului prin
actul respiraţiei. Bioxidul se carbon din aer întreţine asimilaţia clorofiliană iar azotul atmosferic
reprezintă o verigă importantă a circuitului azotului în natură. Menţinerea compoziţiei naturale a
aerului este vitală. Un motiv este faptul că bariera pulmonară umană reţine numai în mică măsură
substanţele ajunse la nivelul alveolelor odată cu aerul respirat. Din punct de vedere medical, aerul
influenţează sănătatea atât prin compoziţia sa chimică cât şi prin proprietăţile sale fizice
(temperatura, umiditatea, curenţii de aer, radiaţii, presiune, etc).
Poluarea aerului este dată de prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de compoziţia
normală a aerului care în funcţie de concentraţie şi/sau timpul de acţiune provoacă tulburări de
sănătate omului, afectează flora şi fauna sau alterează mediul înconjurător. De asemenea, aerul este
considerat poluat dacă substanţele din compoziţia sa normală sunt prezenta într-o concentraţie
substanţial diferită de cea normală, modificarea prezentând efecte nocive pentru om şi/sau mediu.
Este cazul în mod deosebit a CO2 şi a ozonului.
Atmosfera este învelişul gazos al planetei noastre şi este menţinută în jurul Pământului
datorită atracţiei gravitaţionale. Masa atmosferei a fost evaluată la aproximativ 52⋅ 1014t, din care:
- aproximativ jumătate (26⋅ 1014t) este concentrată până la o înălţime de 5km;
- aproximativ 21⋅ 1014t se află între 5km şi 18÷ 20km;
- aproximativ 5⋅ 1014t se găseşte la o înălţime mai mare de 20km.
Rezultă că fenomenele meteorologice, în marea lor majoritate, nu au o extensie verticală
prea mare. Pe direcţie orizontală însă, acestea cuprind regiuni geografice extrem de extinse. Pentru
deplasarea maselor de aer de la o regiune geografică la alta, este necesar un consum imens de
energie, ceea ce conduce la schimbări de vreme.

9.2 Compoziţia aerului atmosferic


Din măsurători efectuate în diferite puncte ale globului, s-a constatat că atmosfera are
aceeaşi compoziţie (Tabelul 9.1), variaţiile înregistrate fiind neglijabile (Tabelul 9.2). Pentru analiză
se iau probe de aer uscat, adică fără vapori de apă. Pe lângă gazele prezentate în Tabelul 9.1, în
atmosferă mai există substanţe radioactive (Radon, Thoron, Actinon) în cantităţi foarte mici. De
asemenea, se mai găsesc particule materiale aflate în stare lichidă sau solidă, vapori de apă, etc.

Tabelul 9.1 Componentele aerului uscat până la înălţimea de 25km


Concentraţia
Nr. Denumirea Densitate µ
în aer
crt. gazului (kg/m3) (kg/kmol)
(% volum)
1 Azot 960 78,09 28,02
2 Oxigen 1050 20,95 32
3 Argon 1380 0,93 40
4 Bioxid de carbon 1530 0,03 44
5 Neon 1690 1,8⋅ 10-3 20,18
6 Heliu 140 5,24⋅ 10-4 4
7 Cripton 2870 1⋅ 10-4 87,17
8 Hidrogen 70 5⋅ 10-5 2,02
9 Xenon 4500 8⋅ 10-6 131,3
10 Ozon 1600 1⋅ 10-6 48
11 Radon 7600 6⋅ 10-18 222
12 Aer uscat 1,293 - 28,97

Tabelul 9.2 Variaţia componentelor gazoase cu latitudinea


Latitudinea Azot Oxigen Argon Vapori de apă Bioxid de carbon
geografică (%) (%) (%) (%) (%)
Ecuator 75,99 20,44 0,92 2,63 0,02
500N 77,32 20,80 0,94 0,92 0,02
700N 77,87 20,94 0,94 0,22 0,03

Dintre componentele aerului, cele mai importante sunt:


• oxigenul, care întreţine viaţa şi stă la baza tuturor arderilor;
• azotul, care în combinaţie cu oxigenul, asigură dezvoltarea normală a vieţii şi temperează
acţiunea oxidantă a oxigenului. Azotul, în cantităţi mici, nu este toxic şi este util plantelor şi
pentru agricultură – unde este o inepuizabilă sursă de îngrăşăminte;
• vaporii de apă au o distribuţie variată. De exemplu, în Siberia, iarna vaporii de apă sunt
prezenţi în atmosferă într-o concentraţie de 10-6 %, iar în regiunea ecuatorială, de peste 5%.
Cantitatea cea mai mare de vapori se găseşte între sol şi o înălţime de 5km;
• Bioxidul de carbon este un gaz mai greu ca aerul, deci se găseşte în apropierea scoarţei
terestre. În regiunile industriale, se poate găsi până la o concentraţie de 0,5%. De asemenea,
noaptea se găseşte mai mult bioxid de carbon decât ziua, datorită faptului că, la lumina
soarelui, plantele îl consumă prin fotosinteză. Nu se găseşte la altitudini mai mari de 20-
30km. Vaporii de apă şi bioxidul de carbon au proprietatea de a absorbi căldura radiată de
suprafaţa Pământului. În lipsa lor, temperatura medie ar deveni –230C;
• Ozonul este format din 3 atomi de oxigen. El poate fi recunoscut prin mirosul pe care îl
imprimă aerului după furtună (în greaca veche ozon=puternic mirositor). Cantitatea de ozon
este mai mare ziua decât noaptea şi vara, decât iarna (de exemplu: vara există 1,9.10-5 g/m 3

ozon şi iarna, 1,3.10-5 g/m3). Ozonul absoarbe radiaţiile din Univers, în special razele
ultraviolete şi le transformă în căldură. Stratul de ozon este foarte subţire. Dacă s-ar putea
transporta la sol, la T=00C şi presiune normală, acesta ar forma un strat de grosime
1,5÷ 4,5mm.

9.3. Structura verticală a atmosferei


În funcţie de repartiţia verticală a temperaturii aerului, în atmosferă se delimitează următoarele
straturi (Figura 9.1):
• troposfera (de la suprafaţa terestră, până la 8÷ 18km, în funcţie de latitudine)
• stratosfera (de la 18km până la 35÷ 45km)
• mezosfera (de la limita stratosferei până la 80÷ 100km)
• termosferă (de la limita mezosferei până la 1000÷ 1200km). In cazul în care se indică
proprietăţile electrice ale termosferei, acest strat mai este denumit şi ionosferă.
• exosfera (de la limita termosferei până la 3000km). Dincolo de exosferă s-a considerat
existenţa unei alte zone – magnetosfera, unde iau naştere furtunile magnetice.
Între aceste straturi, se află zona de tranziţie, cu grosimi cuprinse între câteva sute de metri până la
câţiva kilometri. Aceste zone se numesc: tropopauza, stratopauza, mezopauza, termopauza.

În funcţie de compoziţie, se pot delimita următoarele zone ale atmosferei:


• omosfera (de la suprafaţa Pământului până la 100km înălţime) este caracterizată prin
omogenitatea compoziţiei sale;
• heterosfera (de la limita omosferei până la 1200km) are un caracter heterogen;
• exosfera (de la limita heterosferei, fără limita superioară stabilită) caracterizează atmosfera
extraterestră.
Figura 9.1 Structura verticală a atmosferei

Troposfera
Denumirea vine de la grecescul ,,tropos” = agitat (turbulent). În acest strat au loc cele mai
importante fenomene meteorologice (ploi, vânt, formarea norilor, etc). Limita superioară a
troposferei depinde de latitudine şi anotimp. De exemplu, la Ecuator se întinde până la 18km
altitudine, pe când la 450 (zona României) urcă până la 10÷ 12km, iar la Poli numai până la 6÷ 8km.
In acelaşi punct geografic, troposfera urcă vara cu 2÷ 4km faţă de nivelul din timpul iernii.
Troposfera cuprinde 75% din întreaga masă a atmosferei, deci are densitatea cea mai mare în
comparaţie cu celelalte straturi atmosferice. Ea cuprinde şi 90% din cantitatea de vapori de apă din
întreaga atmosferă, care se cumulează până la aproximativ 5km înălţime.
Datorită diversităţii fenomenelor ce au loc în troposferă, aceasta îşi pierde caracterul de
omogenitate în structura ei fizică şi, în consecinţă, se delimitează următoarele substraturi:
• stratul inferior de turbulenţă (strat limită) se găseşte în imediata vecinătate a suprafeţei
Pământului şi are o grosime de 1÷ 3km. Este stratul în care se manifestă cel mai puternic
influenţa calorică şi mecanică a suprafeţei terestre. Mişcarea aerului are un caracter
turbulent datorită încălzirii inegale a solului şi datorită frecării provocate de neregularităţile
suprafeţei Pământului. În acest strat apar norii caracteristici producerii unei cantităţi mari de
precipitaţii.
• stratul mijlociu se găseşte între 2÷ 7km înălţime. Influenţa suprafeţei terestre este resimţită
mai puţin, totuşi şi aici se produce transportul maselor de aer şi, ca urmare a fenomenului de
condensare, apar norii mijlocii.
• stratul superior se găseşte la peste 6km şi se extinde până la tropopauză. Influenţa scoarţei
terestre se manifestă şi mai puţin, iar temperatura este în permanenţă mai mică de 00C şi ca
urmare apar nori inferiori formaţi din cristale mici de gheaţă. Uneori aici se extind şi vârfurile
norilor de furtună.

Tropopauza
Trecerea de la un strat la altul nu se face brusc. Grosimea acestui strat variază de la câteva
sute de metri până la 1÷ 1,5km, coborând de la Ecuator la Poli. Temperatura urcă de la Ecuator (-70
până la -800C) la Poli (-50 până la 600C). Aici si găsesc curenţi aerieni rapizi (jet stream) cu viteze
de peste 200m/s, care se extind pe zeci de mii de km, uneori parcurgând întreaga emisferă.

Stratosfera
Se extinde de la limita superioară a tropopauzei până la aproximativ 35km. Temperatura
aerului este în general constantă până la aproximativ 25km (datorită stratului îngust de ozon de la
aceste înălţimi, care absoarbe radiaţiile UV), după care începe să crească. Variaţiile de temperatură
sunt mult mai accentuate la latitudinile mici şi mari, faţă de latitudinile mijlocii. În păturile joase ale
stratosferei apar curenţii aerieni rapizi. Prezenţa vaporilor de apă este extrem de redusă. Uneori, la
20÷ 25km înălţime apar aşa-numiţii ,,nori sidefii” irizaţi de culorile curcubeului, alcătuiţi din
cristale fine de gheaţă.

Mezosfera
Se extinde de la 35÷ 45km până la 80÷ 100km înălţime. În acest strat au loc o serie de
fenemene fotochimice. Până la 55km înălţime are loc o creştere a temperaturii până la 0÷ 50C,
datorită faptului că stratul de ozon absoarbe radiaţiile UV. De la 55km înălţime până la
80÷ 100km, temperatura scade până la -75÷ -950C. Din acest motiv apar curenţi de convecţie şi
amestecul turbulent. De asemenea, tot în acest strat superior apar nori luminoşi cu aspect argintiu,
care pot fi văzuţi de pe Pământ doar în amurg. Aceşti nori sunt formaţi din cristale aciculare de
gheţă. Apa provine din reacţia hidrogenului cu gruparea hidroxil (OH) sub acţiunea catalitică a
sodiului rezultat din dezintegrarea meteoriţilor.
Termosfera
Se extinde de la limita superioară a mezosferei până la 1000÷ 1200km. Până la 400km, temperatura
creşte de la –900C până la 2000÷ 30000C, datorită absorbţiilor radiaţiilor de lungime mică de undă
emise de Soare. După 400km, temperatura scade. La mijlocul termosferei apar aurorele polare.
În termosferă există cantităţi imense de particule cu sarcini electrice (ioni), deci stratul are o
conductivitate electrică foarte mare. Din acest motiv, zona se mai numeşte ionosferă. Ionizarea are
loc datorită acţiunii razelor ultraviolete şi cosmice care bombardează atomii gazelor destul de
rarefiate care, pierzând electroni, devin ioni pozitivi. Electronii liberi imprimă stratului o accentuată
conductivitate electrică. Această conductivitate perturbă undele radio. După modul de propagare a
undelor radio, jumătatea inferioară a termosferei se împarte în substraturi:
• substratul D (80÷ 85km) care are o mare putere de absorbţie a undelor radio, din care doar o
mică parte se reflectă;
• substratul E (85÷ 100km);
• substratul F1 (100÷ 220km);
• substratul F2 (220÷ 320km) reflectă cel mai bine undele radio cu lungime de undă mică,
deoarece are un număr mare de electroni liberi.

Exosfera
Se extinde dincolo de 1200km. Aici, moleculele de aer, sau părţi disociate ale acestora,
scapă de sub influenţa gravitaţiei terestre şi trec în spaţiul interplanetar. Nu mai au loc ciocniri între
molecule, deci densitatea atmosferei este atât de mică, încât se apropie de cea din spaţiul
interplanetar.

9.4. Poluarea aerului


Poluanţii din aer pot fi substanţe străine de compoziţia normală a aerului sau substanţe care
intră în această compoziţie şi care, în funcţie de concentraţie sau/şi timp de acţiune exercită un efect
nociv asupra omului sau a mediului.

9.4.1. Natura agenţilor poluanţi


Din punctul de vedere al naturii lor, poluanţii aerului pot fi clasificaţi în două grupe:
suspensii (aerosoli) şi gaze sau vapori toxici.

a) Suspensiile (aerosolii) sunt particule solide sau lichide de dimensiune cuprinsă între 100μm
şi 0,001μm. Particulele cu dimensiuni mai mari decât 100μm nu au stabilitate în atmosferă şi astfel
sistemul dispers nu se poate constitui. Particulele de dimensiuni mai mici decât 0,001μm constituie
dispersii moleculare.

Sistemul dispers format din aerosoli se clasifică în funcţie de dimensiune şi comportare în


atmosferă astfel:
- suspensiile cu dimensiuni mai mari decât 10μm au stabilitate mică în aer, sedimentând în
atmosfera imobilă cu viteză uniform accelerată şi care au putere de difuzie mică;
- suspensiile cu diametrul cuprins între 10 - 0,01μm se caracterizează prin faptul că în
atmosfera imobilă sedimentează cu viteză uniformă conform legii lui Stokes, frecarea faţă
de moleculele de aer anulând acceleraţia. Stabilitatea acestor aerosoli este mare ca şi puterea
lor de difuzie;
- suspensiile cu dimensiuni mai mici decât 0,1μm au o stabilitate în atmosferă foarte mare.
Fiind de dimensiune coloidală aceste suspensii nu sedimentează în atmosfera imobilă, ci se
deplasează cu mişcare browniană. Capacitatea de difuzie este foarte mare, similară cu cea a
gazelor.
Pe lângă semnificaţia de ordin fizic, această clasificare prezintă şi importanţă din punct de vedere
sanitar. Particulele mari (d >10μm) se reţin în cursul respiraţiei în căile respiratorii superioare şi se
elimină repede din plămâni. În schimb particulele mici, din ultimele două categorii, pot ajunge prin
respiraţie la nivelul alveolei pulmonare şi constituie aşa numiţii „aerosoli respirabili” cu potenţial
nociv ridicat.

Aerosolii poluanţi pot fi clasificaţi, din punct de vedere al stării de agregare, în:
- aerosoli lichizi, reprezentaţi de gaze sau vapori condensaţi în atmosferă sau dizolvaţi în apa
atmosferică (ceaţă). Un exemplu cunoscut îl reprezintă ceaţa acidă care se formează în zone
intens poluate cu oxizi de sulf.
- aerosoli solizi, reprezentaţi de pulberi. Aceştia constituie cei mai răspândiţi poluanţi ai
atmosferei. Ei se clasifică în pulberi toxice şi netoxice. Cele toxice determină manifestările
patologice specifice substanţei toxice componente. Cele netoxice pot exercita efecte iritante
cancerigene, alergizante, fotodinamice, infectante şi fibrozante.
b) Gazele şi vaporii toxici sunt de natură foarte diversă, au stabilitate mare în atmosferă şi
putere mare de difuzie. Ambele caracteristici depind mai ales de caracteristicile fizice ale atmosferei.
Temperatura crescută creşte volatilitatea, iar cea scăzută favorizează condensarea şi trecerea din
stare gazoasă în cea de aerosoli. Umiditatea crescută poate schimba starea de agregare a
substanţelor gazoase prin dizolvare în vaporii de apă. Radiaţiile, în special cele ultraviolete, pot
duce la reacţii fotochimice importante.
Efectul asupra vieţuitoarelor depinde de natura substanţei, de concentraţia ei în aer şi de
timpul de acţiune. În cazul organismului uman, calea principală de pătrundere a poluanţilor
atmosferici în organism este aparatul respirator. De aceea solubilitatea în apă (respectiv pe
mucoasa bronşică) a poluanţilor gazoşi este de mare importanţă. Cu cât solubilitatea este mai mare,
cu atât efectul este mai redus. Poluantul reţinut în zonele superioare ale arborelui bronşic poate fi
eliminat repede.
Poluanţii pot reacţiona chimic cu constituienţi atmosferici sau cu alţi poluanţi. Astfel pot
rezulta noi substanţe cu agresivitate mai mare sau mică asupra mediului şi vieţuitoarelor. Dintre
reacţiile cele mai întâlnite amintim fenomenele de oxidare fotochimică declanşate de radiaţiile UV din
atmosferă sau de poluanţii industriali cu efect oxidant. Reacţiile fotochimice complexe guvernează şi
formarea smogului fotochimic oxidant produs de gazele de eşapament ale autovehiculelor. În acest tip
de poluare sunt implicaţi oxizii de azot, hidrocarburile şi radiaţiile UV solare.

9.4.2. Surse de poluare a aerului


Sursele de poluare a atmosferei pot fi naturale sau artificiale.

a) Sursele naturale nu provoacă decât în mod excepţional poluări superioare ale atmosferei. Cea
mai frecventă este poluarea cu pulberi provenite din erodarea straturilor superficiale ale solului,
ridicate de vânt până la o anumită înălţime. Alt exemplu sunt furtunile de nisip ce apar în apropierea
formelor aride sau de deşert. În anumite condiţii meteorologice pot avea loc transporturi masive de
praf de sol până la distanţe apreciabile de locul de producere. Alte surse naturale sunt erupţiile
vulcanice, emanaţiile de gaze din sol, descompunerea substanţelor organice din sol, incendiile din
păduri, etc.

b) Sursele artificiale sunt mai importante şi constituie o urmare a activităţii omului, în


primul rând a industrializării şi urbanizării . Aceste surse pot fi staţionare sau mobile.
- Sursele staţionare cuprind procesele de combustie şi procesele industriale diverse. În mod
teoretic, printr-o ardere completă a unui combustibil pur, ar rezulta numai CO2 şi apă,
substanţe lipsite de nocivitate considerabilă. În practică însă, nici combustibilii nu sunt puri,
nici arderile nu sunt complete. Din procesul de combustie rezultă produşi secundari care
intră în compoziţia fumului şi care ajung astfel în atmosferă. Cantitatea lor este cu atât mai
mare cu cât combustibilul conţine mai multe impurităţi şi arderea este mai puţin completă.
De exemplu, la arderea cărbunelui, fumul rezultat conţine suspensii (cărbune şi cenuşă) şi
gaze. Suspensiile conţin carbon, siliciu, aluminiu, oxizi de fier, etc. Gazele conţin pe lângă
vapori de apă, oxizi de azot, bioxid de sulf, oxid de carbon, etc. Combustia produşilor de
petrol conduce la emanarea în atmosferă a unor cantităţi superioare de oxizi de azot , oxid de
carbon, bioxid de sulf, hidrocarburi, etc, precum şi suspensii conţinând carbon şi cenuşă
bogată în sulfaţi. Gazele naturale reprezintă combustibilul cu potenţialul poluant cel mai
redus. La combustie, pe lângă CO2 şi HO2 , se emit în atmosferă oxizi de azot, oxid de
carbon, hidrocarburi şi uneori particule în suspensie. Alte surse staţionare importante sunt
procesele industriale. Volumul şi natura poluanţilor depind de profilul industriei, de
procesele tehnologice şi de eficienţa sistemelor de epurare.
- sursele mobile sunt reprezentate de mijloacele de transport rutiere, feroviare, aeriene şi
maritime. Dintre acestea cele mai poluante sunt autovehiculele, deoarece eliminarea se face
foarte aproape de sol (fapt ce conduce la concentraţi crescute la înălţimi foarte mici) şi
emisiile au loc pe întreaga suprafaţă a localităţii. Cele mai importante substanţe poluante din
această sursă sunt oxidul de azot, oxidul de carbon, hidrocarburile, suspensiile formate din
particule de carbon, plumbul, etc.

9.4.3. Factori ce influenţează poluarea aerului


Poluanţii emişi în atmosferă sunt supuşi fenomenului de autopurificare, ce cuprinde în
esenţă procesul de diluare, de transformare chimică şi de sedimentare. Diluarea şi sedimentarea
conduc la scăderea concentraţiei poluanţilor. Aceste fenomene sunt condiţionate de proprietăţile
substanţelor poluante şi de condiţiile atmosferice.
Din punct de vedere al naturii poluanţilor, suspensiile au stabilitate mai mică în atmosferă
decât gazele şi o capacitate de difuzie mai redusă. Stabilitatea este cu atât mai redusă cu cât
dimensiunea şi masa poluanţilor sunt mai mari. Suspensiile se diluează mai greu în aer, dar
sedimentează mai repede decât gazele. Gazele difuzează uşor în atmosferă, capacitatea de difuzie şi
implicit de diluare fiind invers proporţionale cu densitatea acestora. Gazele cu densitate mare
(clorul, vaporii de Hg) se acumulează la nivelul solului, pe când cele cu densitate mică (oxidul de
carbon) se ridică repede în straturile superioare ale atmosferei.

Dintre factorii de mediu care influenţează autopurificarea şi deci realizarea unor


concentraţii mai mari sau mai mici, menţionăm:
a) emisiile influenţează poluarea şi autopurificarea prin natura şi volumul lor, în funcţie de
acestea existând posibilitatea să se depăşească capacitatea de autopurificare a bazinului aerian.
Viteza şi temperatura poluanţilor emişi pot influenţa procesul de autopurificare: viteza şi/sau
temperatura ridicată la emisie au tendinţa de a proiecta la înălţime mare poluanţii, făcând
astfel diluarea lor în aer.
b) factorii meteorologici influenţează procesul de autopurificare prin temperatura aerului,
umiditatea aerului, precipitaţii, curente de aer şi radiaţii.
În ceea ce priveşte temperatura aerului, maximă importanţă o are gradientul termic.
Temperatura scade în general cu înălţimea şi favorizează diluarea poluanţilor datorită corenţilor de
aer ascensionali. În cazul apariţiei la o anumită altitudine a unui strat de aer cald (strat de inversie
termică), difuzia în altitudine încetează şi poluanţii se acumulează la sol. Fenomenul este cu atât
mai puternic cu cât plafonul de inversie este mai jos şi mai stabil. Inversiile termice sunt frecvente
îndeosebi în perioadele de vreme instabilă (toamna, început de iarnă, început de primăvară) şi în
anumite condiţii geografice (văi, depresiuni).
Umiditatea crescută a aerului împiedică difuzia şi deci diluarea poluanţilor în aer, iar
suspensile constituie nuclee de condensare ce favorizează formarea ceţii. Ceaţa este una din
condiţile meteorologice cele mai favorabile autopurificării prin reducerea capacităţii de difuzie. În
plus, în ceaţă se dizolvă poluanţii solubili în apă, ce pot conferi ceţii proprietăţi toxice.
Precipitaţiile favorizează depunerea pe sol a poluanţilor atmosferici şi joacă un rol
purificator important. În schimb, în apa din precipitaţii se pot dizolva poluanţii, fenomen ce se
poate produce şi la mare altitudine sau la distanţe mari de locul de creare. Un exemplu sunt ploile
acide înregistrate în Scandinavia datorită transportului la altitudini mari a poluanţilor din Anglia şi
nordul Germaniei.
Curenţii de aer favorizează autopurificarea diluarea poluanţilor în atmosferă. În schimb ei
pot deplasa pulberile şi gazele până la distanţe apreciabile de locul de emisie. Calmul atmosferic
constituie o condiţie defavorabilă pentru autopurificare, pentru că favorizează concentrarea
poluanţilor în jurul zonei de emisie.
Radiaţiile solare, prin spectrul lor caloric, împiedică condensarea vaporilor de apă, efect
favorabil autopurificării. Prin spectrul luminos şi UV poate produce reacţii fotochimice cu formare
de produşi toxici.

c) factorii geografici mai importanţi pentru fenomenul de autopurificare sunt relieful, prezenţa
oglinzilor de apă şi vegetaţia.
Relieful plat este caracterizat prin prezenţa continuă a curenţilor de aer care facilitează
diluarea poluanţilor în atmosferă. În schimb, zonele de ventilaţie redusă (văi , depresiuni) sunt mai
expuse poluării. De asemenea, frecvenţa inversiilor termice este mai mare în aceste zone.
Vegetaţia este un factor autopurificator important, efectul major avându-l copacii, respectiv
pădurile. Potenţialul filtrant cel mai pronunţat este faţă de pulbere prin reducerea vitezei vânturilor,
modificarea turbulenţei atmosferice şi prin proprietăţile suprafeţei frunzelor şi a părţilor lemnoase
de a fixa elementele în suspensie. De asemenea, aerul rece din pădure favorizează curenţii
ascensionali şi deci ventilaţia.
Oglinzile de apă fixează suspensiile şi unele gaze poluante. Suprafeţele întinse de apă
(mări, oceane) generează curenţi de apă ce asigură o bună ventilaţie a atmosferei.

9.5 Densitatea aerului uscat


Pentru un gaz ideal:
m
pV = µ RT (9.1)

de unde densitatea este:


m pµ
ρ = = (9.2)
V RT
La o transformare a gazului dintr-o stare iniţială (la t=00C) într-o stare finală (la o
temperatură T oarecare), rezultă:
p 0µ
ρ 0= (9.3)
RT 0

Prin împărţirea celor două relaţii (9.2, 9.3) se obţine:


T0 p
ρ =ρ 0 (9.4)
T p0

unde, la 00C: ρ 0 = 1,293 kg/m3, p0 = 760 mmHg sau p0 = ρ gh = 13600⋅ 9,806⋅ 0,76 = 101280,3
N/m2.

9.6 Densitatea aerului umed


În mod normal, în aerul atmosferic există o cantitate oarecare de vapori de apă. Aceşti
vapori sunt mai uşori decât aerul uscat (µ =µ
vap =18kg/kmol; µ
apă aer =µ =28,9kg/kmol).
usc

Densitatea aerului umed este:


ρ umed =ρ uscat +ρ vapori (9.5)
Presiunea totală a aerului este:
pumed = puscat + pvapori (9.6)
Se ştie că:
µvap 18
= 28 ,9 = 0,622
µusc

ρvap µ vap Vµ
= ⋅ = 0,622
ρusc Vµ µusc
unde Vµ = 22,414 m3/kmol.
Folosind relaţia (9.2), se obţine:
p uscat µuscat + p vapori µvapori
ρ umed = ρ uscat + ρ vapori = =
RT

( p tot − p vapori )µuscat + p vapori 0,622 µuscat


RT

( p tot − 0378 p vapori )µvapori p tot µuscat  p 


= = 1 − 0,378 vapori 
RT RT  p tot 
(9.7)
unde R = 8314,3 J/kmol⋅ K. În tabelul 9.3 sunt prezentate densităţile aerului în diferite condiţii de
temperatură, presiune şi umezeală. Se vede că: ρ umed <ρ .
uscat

Tabelul 9.3 Densităţile aerului în diferite condiţii


Presiunea ρ (kg/m3)
atmosferică Aer uscat Aer saturat cu vapori

(mmHg) - 20 0C 0 0C + 20 0C - 20 0C 0 0C + 20 0C
750 1,376 1,276 1,190 1,375 1,273 1,180
675 1,239 1,148 1,070 1,239 1,145 1,061

9.7. Proprietăţile fizice ale suspensiilor (aerosolilor) din aer


In tabelele 9.1 şi 9.2 nu sunt incluse printre componentele aerului particulele în suspensie,
pe care de altfel aerul le conţine întotdeauna. Gazele şi vaporii din aer se prezintă sub forma unor
molecule individuale în permanentă mişcare haotică (browniană). Suspensiile sunt agregate formate
din mai multe molecule, acestea având uneori aceeaşi natură. De cele mai multe ori însă, moleculele
sunt de natură diferită.
Aerosolii apar în aer ca rezultat al mai multor procese fizico-chimice. Unele particule
servesc ca nuclee în jurul cărora condensează vaporii. Altele reacţionează chimic cu gazele sau
vaporii din atmosferă şi formează noi compuşi. Când două particule se ciocnesc în aer, ele tind să
adere una la cealaltă datorită forţelor de atracţie de suprafaţă, formând astfel agregate din ce în ce
mai mari, prin procesul de aglomerare. Cu cât agregatele sunt mai mari, cu atât ele au o masă mai
mare şi deci probabilitatea ca ele să cadă pe sol creşte. Procesul prin care aerosolii cad din aer pe sol
se numeşte sedimentare. “Spălarea” suspensiilor din aer prin fulgi de zăpadă, ploaie, ceaţă, etc este
o manifestare curentă a proceselor de aglomerare şi sedimentare. Alte particule părăsesc aerul
datorită impactului şi retenţiei acestora de către suprafeţe solide, precum cele formate de vegetaţie,
sol sau clădiri. Conţinutul de aerosoli în atmosferă trebuie deci privit ca un proces dinamic.
Numărul particulelor creşte prin injecţia continuă în aer a particulelor mici, prin crearea de particule
în aer prin condensarea vaporilor sau prin reacţii chimice între gaze şi vapori. Pe de altă parte,
numărul lor scade continuu datorită proceselor de aglomerare, sedimentare şi reţinere în urma
impactului.
Mulţi aerosoli au origine naturală: sare din spray-ul marin; polen aeroputat, bacterii,
particule minuscule de resturi vegetale sau animale; particule erodate de vânt de pe plaje, deşerturi,
sol sau roci; particule emanate la erupţiile vulcanice şi geotermale sau din incediile din păduri;
particule ce intră în troposferă din spaţiul extratrerestru. Nivelul concentraţiei naturale a
suspensiilor din aer nu poate fi cunoscut, din simplul motiv că atunci când acestea ajungeau în aer
numai din surse naturale, omenirea nu avea cunoştinţele necesare pentru a face astfel de
determinări. Măsurătorile au început să fie efectuate în epoca modernă, când aerul era deja infestat
cu particule provenite din surse artificiale de mai multe milioane de ani. Singurul lucru care ne
rămâne de făcut pentru a avea o estimare a nivelului natural al suspensiilor în aer, este să efectuam
măsurători în zone îndepărtate de sursele artificiale de suspensii, adică în mijlocul oceanelor, la poli
sau în vârful munţilor foarte înalţi.
Conţinutul de suspensii în aer se determină în stare uscată. De aceea, înaintea măsurătorilor,
trebuiesc eliminate picăturile de apă, fulgii de nea sau vaporii (de apă sau organici). Eliminarea se
face prin evaporare sau desicare. Cum diversele studii asupra conţinutului de aerosoli în aer
folosesc diverse metode de uscare şi diverse definiţii ale stării uscate, este important să cunoaştem
procedurile şi definiţiile folosite atunci când dorim să comparăm date despre aerosolii din
atmosferă.
Cantitatea de particule din aer poate fi exprimată şi în alte moduri decât ca masă per unitate
de volum de aer. Modurile alternative folosesc:
• numărul total de particule în unitatea de volum de aer;
• numărul de particule de o anumită dimensiune din unitatea de volum de aer;
• masa particulelor de o anumită dimensiune din unitatea de volum de aer;
• aria suprafeţei particulelor;
• volumul particulelor.
Unele particule sunt foarte mici şi nu pot fi observate nici cu ajutorului unui microscop
optic. Acestea au masa atât de mică, încât prezenţa lor poate fi mascată la o analiză gravimetrică de
prezenţa a doar câteva particule mai mari. Pentru a demonstra acest lucru, să considerăm două
particule de aceeaşi natură (densitate ρ), dintre care una are dimensiunea de 10 μm (limita
superioară a dimensiunilor particulelor aflate în aer) şi alta de 0,1 μm (limita inferioară). Masa unei
particule sferice este
4
m= πρr 3
3
(9.7)
unde m este masa particulei, r raza particulei şi ρ densitatea acesteia. Conform ultimei relaţii, masa
particulei mai mici este de un milion de ori mai mică decât a celei mai mari. De aceea metoda
gravimetrică nu poate distinge o particulă de 0,1 μm în prezenţa uneia de 10 μm. Pentru a măsura
întreaga varietate de particule din atmosferă trebuie deci să combinăm diverse tehnici, fiecare mai
potrivită pentru o anumită gamă de dimensiuni ale particulelor.
Astfel, cele mai mici particule (10-3 – 10-1μm) – doar puţin mai mari decât o moleculă de gaz
– sunt măsurate cu ajutorul microscopiei electronice, folosind sarcina lor electrică. Particulele din
următoarea gamă de dimensiuni (10-1 – 10 μm) sunt determinate tot prin microscopie electronică sau
cu ajutorul camerei cu ceaţă prin intermediul capacităţii acestor particule de a funcţiona ca nuclee
de condensare a vaporilor de apă (metodă de determinare indirectă, pentru că în fapt se măsoară
picăturile de apă formate şi nu particulele în sine). Următoarea gamă de particule (10-1 – 10 μm) se
determină prin microscopie electronică sau microscopie optică. Particulele de dimensiunile cele mai
mari (10 – 104μm) se determină cu ajutorul gravimetriei, fie ca particule în suspensie separate de
aer prin instrumente de colectare, fie ca particule sedimentate căzute din aer într-un receptor.
Determinând conţinutul aerului în fiecare gamă din spectrul de dimensiuni menţionat prin
metoda cea mai adecvată, se poate construi o diagramă a distribuţiei pe dimensiuni a aerosolilor
dintr-o probă de aer. Figura 2.3 arată distribuţiile obţinute pentru aceaşi probă de aer, reprezentată
funcţie de numărul particulelor, a ariei suprafeţei acestora şi a volumului (sau masa – mărimile fiind
direct proporţionale) particulelor. Distribuţia volumică (sau masică) este denumită bimodală de
oarece are două maxime separate, unul în jurul valorii de 0,2 μm şi altul la aproximativ 10 μm.
Cele două maxime provin din două mecanisme diferite de formare a particulelor. Modul de
la 0,2 μm rezultă din procesele de formare de coagulare şi condensare. Aceste particule se formează
în atmosferă prin reacţii chimice între gaze şi vapori. Particulele rezultate sunt denumite particule
fine, spre deosebire de cele corespunzătoare maximului de la 10 μm, care sunt denumite particule
grosiere. Particulele fine sunt formate în principal de sulfaţi, nitraţi, substanţe organice, compuşi ai
amoniului sau ai plumbului, etc.
Modul de la 10 μm corespunde particulelor introduse în atmosferă ca particule solide de pe
suprafaţa solului sau a marilor şi oceanelor. Tot în acest maxim se regăsesc şi particulele din modul
de coagulare-condensare care au crecut în dimensiuni prin procesul de aglomerare. Aici regăsim
mai ales particule din siliciu, fier, aluminiu, sare marină şi particule din resturi vegetale. Există deci
un dinamism ce crează particule mici, le permite să crească în dimensiuni, apoi să sedimenteze (în
absenţa precipitaţiilor) sau să părăsească atmosfera prin antrenarea acestora pe sol de către
precipitaţii.
Majoritatea particulelor din atmosferă au formă sferică pentru că se formează prin
condensare, prin procese de răcire sau conţin particule-nuclee învelite într-un strat de lichid.
Tensiunea de suprafaţă a lichidului face ca materia din particulă să ia formă sferică. Totuşi există şi
alte forme sub care se prezintă aerosolii: azbestul apare in fibre alungite, iar cenuşa aeroputată are
forme neregulate.
In încheierea acestei secţiuni să subliniem şi faptul că determinarea distribuţiei pe
dimensiuni ale particulelor din aer este de interes major de oarece particulele de anumite dimensiuni
pot fi inhalate şi reţinute în sistemul respirator. Totodată, particulele din atmosferă absorb şi
împrăştie radiaţia solară.