Sunteți pe pagina 1din 3

Dosar de teme aplicative

Daniel Barbu “Modernizarea”


– prezentare de text

Daniel Barbu în eseul intitulat “Modernizarea”, publicat în volumul “Şapte teme de


politică românească”, pune în discuţie problema trecutului poporului român lăsat în umbră până
în secolul al XIX-lea, când “românii s-au trezit despuiaţi de Istorie şi s-au pornit imediat să
caute, în adâncul memoriei lor colective şi printre toate monumentele şi documentele care le
stăteau la îndemână, o istoricitate care, totuşi s-a dovedit ambiguă”1. De asemenea, în paginile
cărţii se vorbeşte despre felul în care ia naştere politica, care vine odată cu modernizarea.
Modernizarea este un concept regasit în textul lui Daniel Barbu care îl consideră nu “doar
un proces care ordonează viaţa, munca, gândirea, activităţile şi exigenţele oamenilor în funcţie
de viitor, ca şi cum toate acestea ar fi condamnate la progres şi menite unei inevitabile
dezvoltări.”2 Din punctul său de vedere modernitatea cuprinde “comportamente, atitudini,
gesturi, practici şi cuvinte a căror semnificaţie nu este niciodată contemporană cu ea însăşi şi cu
atât mai puţin îndreptată spre viitor, ci, dimpotrivă, întotdeauna alimentată de un sens care o
precede şi care-i impune propriile sale reguli.”3
Modernitatea în spaţiul românesc se prezintă ca un fenomen dual. Pe de-o parte
modernitatea constă în activităţile vizibile, cum ar fi “producţia, distribuţia şi consumul”, iar pe
de altă parte ea se regăseşte în practicile politice. Aceste două forme pe care le ia modernitatea
creează dorinţa de a “fonda prezentul şi de a anticipa viitorul, obligat să-şi caute în trecut
propriul fundament şi justificarea ultimă.”4
Eseul este structurat în trei capitole intitulate “Istoria şi inventarea politicului”,
“Dreptatea şi statul modern”, “Adevărul şi puterea intelectualilor”.
Primul capitol se deschide prin argumentarea apelului la istorie, a suprapunerii trecutului
cu prezentul. Acest fapt are drept cauză necesitatea raţionalizării actelor de guvernare, impunerea
unor noi norme de către liberalism, pentru ca viitorul să se construiască în funcţie de trecut.
Acest capitol cuprinde fragmente dintr-un document din anul 1866, semnat de cosulul general al
Belgiei în România, Jacques Poumay în care vorbeşte despre caracterul şi moravurile românilor.
În viziunea sa românii se împart în doua categorii: “oamenii Vechiului Regim” şi “oamenii noi”.
Sunt prezentaţi mai ales “oamenii noi”, întrucât “oamenii trecutului” au dispărut sau au mai
rămas foarte puţini. Noii oameni sunt văzuţi de către Jacques Poumay ca fiind deloc credincioşi,
1
http://www.europenizare.ro/studlog/icrm.php?PHPSESSID=jfbeol2olutn5cadsj6n6m8bf6#
Daniel Barbu, Modernizarea, vol. Şapte teme de politică românească, Bucuresti, Ed. Antet, 1997, p. 1.
2
Ibidem
3
Ibidem
4
Ibidem

1
deoarece religia greco-ortodoxă este în esenţă o religie “exterioară, lipsită de predicaţie şi de
învaţământ teologic”.5 Oamenii noi nu cunosc semnificaţia familiei; ei divorţează într-un număr
foarte mare, deci căsătoria în cazul lor nu are valoare. Aceşti oameni însă, îşi iubesc ţara şi
vorbesc mult despre ea, lucru ce reiese şi din faptul că literatura română se bazează pe acest
sentiment şi pe cel de iubire. “Românii înţeleg uşor, pricep imediat şi au spirit fin”6, iar
“chestiunile politice îi preocupă în cel mai înalt grad”.7
Din categoria de oameni prezentată mai sus fac parte cu precădere elitele sociale şi
intelectuale care manifestă o predilecţie pentru Drept şi Litere. Valori precum: “munca,
economia, familia, morala, ordinea, autoritatea, religia sau spiritul ştiinţific” lipsesc cu
desăvârşire la români, astfel, le rămâne doar politica alături de discursurile sale.
În cel de-al doilea capitol, “Dreptatea şi statul modern”, sunt surprinse, întru-un fragment
aparţinând lui Nicolae Bălcescu, temele care au străbătut “vârsta democratică românească”. În
primul rând, apare o confuzie între dreptul natural şi cel supranatural, datorată statutului
Bisericii, care a reprezentat un punct de referinţă pentru locuitorii din mediul rural. În al doilea
rând, principiul libertăţii este mărginit atât de caracterul moral cât şi de dorinţa de perfecţionare.
Apoi, “acţia vine după idee” în sensul că principiile şi cuvintele au greutate şi ele trebuie să
denote realitatea concretă, din ele trebuie să reiasă faptele.
În ultimul capitol al eseului se vorbeşte despre puterea, care în timpul modernizării a
cunoscut două forme: una dintre ele este “dezvoltarea naturală şi organică”, iar cea de-a doua
formă se prezintă ca un obicei redat prin discursuri. De asemenea, se pune în discuţie tema
adevărului care limitează puterea, despre care Titu Maiorescu afirmă că: “Viţiul radical… în
toată direcţia de astăzi a culturei noastre este neadevărul… neadevăr în aspirări, neadevăr în
politică, neadevăr în poezie, neadevăr în până în gramatică, neadevăr în toate formele de
matifestare a spiritului public.”8 Titu Maiorescu face aceste afirmaţii datorită convingerii sale
potrivit căreia “În lupta între civilizarea adevărată şi între o naţiune rezistentă se nimiceşte
naţiunea, dar niciodată adevărul.”
Liberalii erau de părere că România are nevoie de modernizare şi că acest lucru trebuie să
se întample cât mai repede indiferent de repercusiuni. Astfel, Titu Maiorescu intră în polemica
anti-liberală, însă el nu se ridică împotriva liberalilor ca grup, ci împotriva oamenilor politici ai
acelei vremi.

5
http://www.europenizare.ro/studlog/icrm.php?PHPSESSID=jfbeol2olutn5cadsj6n6m8bf6#
Daniel Barbu, Modernizarea, vol. Şapte teme de politică românească, Bucuresti, Ed. Antet, 1997, p. 2.
6
Ibidem
7
Ibidem, p. 3.
8
Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în vol. Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1978,
p. 154.

2
O mare parte din intelectualii români, de la Titu Maiorescu la Nicolae Manolescu, au
încercat să se ridice împotriva Statului, dar nu pentru că ar fi avut o alta variantă de oferit.
Puterea intelectualilor exista numai dacă nu se împotriveau puterii statale.
Statul liberat a fost responsabil de introducerea clasei politice moderne în societate, în
timp ce intelectualii “s-au instalat în cultură ca într-un dispozitiv de putere.” 9 Să fi fost oare
benefic pentru România ca intelectualii să formeze clasa politică modernă?

9
http://www.europenizare.ro/studlog/icrm.php?PHPSESSID=jfbeol2olutn5cadsj6n6m8bf6#
Daniel Barbu, Modernizarea, vol. Şapte teme de politică românească, Bucuresti, Ed. Antet, 1997, p. 10.