Lumea basmului : Povestea lui Harap-Alb

Basmul are la origine un mit care s-a degradat, s-a transformat

neîncetat, contaminâdu-se tot mai mult cu elemente concrete, locale ,
etnice. Basmul păstrează în astfel de forme „degradate” reminişcenţe
din cosmologii şi antropologii arhaice din tehnicile de iniţiere şi
ritualuri. După cum remarca George Călinescu, basmul este „o
oglindire a vieţii în moduri fabuloase”. Un prim argument referitor
la caracteristicilor basmului se desprinde chiar din citatul dat în
cerinţa eseului. Manifestat încă din antichitate, fantasticul ia naştere
prin încălcarea cu bună ştiinţă a raţionalităţii şi plăsmuieşte o lume
opusă cotidianului. „Alterarea” realităţii se face prin interferenţa
naturalului cu supranaturalul, prin apariţia imposibilului, a absurdului
în mecanismul existenţei. „Alterarea” raţionalului duce la constituirea
unei lumi care acţionează după principii diferite de cele reale.O
categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau
fapte imaginare, de domeniul incredibilului. Fabulosul este specific
basmului popular, specie literară, în care acţiunea se situează încă de
la început pe tărâmul imaginar, prin formula stereotipică: „A fost
odată ca niciodată”, semn că peripeţiile personajelor pot fi puse pe
seama unor forţe supranaturale. De aceea, în lumea basmului voinţa
omului nu cunoaşte limite şi nu există contrarii care nu pot fi
rezolvate.Inspirându-se din teme şi motive ale basmelor populare,
Ion Creangă le-a respectat esenţa, dar le-a dat o interpretare
personală, de unde şi farmecul poveştilor sale. Capodopera sa,
„Povestea lui Harap-Alb”, se încadrează într-o arie tematică mai
largă, un ciclu al „încercărilor grele”, în care eroul face isprăvi ieşite
din comun şi a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor
însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. Un al
doilea argument privitor la trăsăturile basmului („Basmul porneşte
de la realitate dar se desprinde de ea, trecând în supranatural”) se
poate proba referindu-se la personaje, care, pe lângă calităţi şi
defecte omeneşti, pot avea şi însuşiri supranaturale. După cum
spune şi G. Călinescu, „eroii basmului nu sunt doar oameni, ci şi fiinţe
himerice şi, când într-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici nu avem
de-a face cu un basm”. Ce altceva ar putea fi acele personaje: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, dacă nu aceste fiinţe
himerice, create de imaginaţia autorului, fără corespondent în
realitate. Însă vorbirea şi atitudinea lor prietenoasă îi umanizează şi
acesţia amintesc de tovarăşi de copilărie ai lui Ion Creangă. Al
treilea argument, o lume în care voinţa omului nu conoaşte limite, în
care nu există contrarii, care sa nu poată fi rezolvate, se referă la
caracterul iniţiatic al drumului pe care îl parcurge eroul de la faza de
mezin la cea de împărat. „Povestea lui Harap-Alb” poate fi citită pe
două niveluri. Un prim nivel ar fi acela al interpretărilor curente, prin
care luăm contact cu povestea unui personaj şi al acţiunilor prin care
acesta trece. Un al doilea este unul mai complex, prin care cititorul,
depăşind ceea ce sugerează în aparenţă naraţiunea, pătrunde în
straturile ei profunde şi identifică semnificaţiile simbolice. Din acest
punct al interpretării „Povestea lui Harap-Alb” este un
bildungsroman, o „carte” a formării unui personaj, a evoluţiei sale
din stadiul de începător în cel de cunoscător cu experinţă de viaţă.
Ritualul iniţierii este un vechi fundament al basmului. Drumul
personajului central nu este altceva decât un traseu iniţiatic, cu probe
care trebuie trecute. Fiul craiului va parcurge o cale pe care odată şi
tatăl său a străbătut-o. De aceea este sfătuit de Sfânta Duminică să
ceară de la tatăl său calul, hainele şi armele acestuia de pe vremea
când a fost mire. Mezinul va trece o primă probă, cea a înfruntării
ursului, care de fapt era tatăl său deghizat. Deşi a fost avertizat de
către tatăl său să se ferască de Spân, fiul craiului încă nematurizat se
„întovărăşeşte” cu acesta. Ajungând la o fântână, novicele cade în
cursa pe care Spânul i-a întins-o: intră în fântână şi nu mai poate ieşi
decât când acceptă să fie sluga Spânului. Acesta este momentul în
care eroul capătă numele de Harap-Alb. Al patrulea argument se
axează pe afirmaţia ca „basmul porneşte de la realitate”. Realismul în
„Povestea lui Harap-Alb” se observă în arta caracterizării şi
individualizării unor personaje. Prin felul de a se comporta, prin felul
de a vorbi, prin descrierile înfăţişărilor lor, prin modul în care sunt
văzute de celelalte personaje. Astfel, ne apare figura craiului, tatăl
celor trei feciori, care înzestrat cu o îndelungată experienţă de viaţă
este caracterizat prin vorbirea lui sfăteană, plină de proverbe şi
zicători populare, a fetei de împărat care era frumoasă „de mama
focului”. În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” chiar
dacă este o creaţie originală, nu se îndepărtează prea mult de cel
popular.