Ion Antonescu

Ion Victor Antonescu (n. 2 iunie 1882, Piteşti, d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un ofiţer de carieră,
general şi politician român, şeful secţiei de operaţii a Marelui Cartier General al Armatei în primul război mondial,
ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major şi Ministru de
Război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi „Conducătorul
Statului”. Antonescu a decis intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial („Sfântul război pentru
reîntregirea teritorială”), de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti cedate în
1940, sub presiunile Germaniei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate.[1][2]

După război a fost judecat de Tribunalul Poporului de la Bucureşti. La data de 17 mai 1946 Ion Antonescu a fost
găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte. A fost executat la închisoarea Jilava la 1 iunie 1946.

[modifică] Regimul antonescian

[modifică] Puciul anticarlist şi Statul Naţional-Legionar

Viaţa politică românească interbelică era un amestec ciudat de intrigi, autoritarism şi o democraţie fragilă şi coruptă
de tip balcanic. Pe acest fundal de dezbinare politică[B], speriat de ofensiva germană în vestul Europei şi ocuparea
Olandei, Danemarcii, Belgiei şi mai ales, a Franţei, principalul sprijin al României faţă de expansionismul Axei[14] şi
simţindu-se vinovat de retragerea haotică din Basarabia, regele Carol II decide să cumpere cu monedă evreiască
simpatia şi sprijinul lui Hitler la viitoarele tratative cu Ungaria şi Bulgaria, ale căror pretenţii teritoriale erau
susţinute de Germania. La 8 august 1940 regele semnează cele două decrete-lege antisemite promulgate de prim-
ministrul Ion Gigurtu[C]: „Decretul-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România” şi un al doilea
decret, emis în aceeaşi zi, care interzicea „căsătoriile între români şi evreii de sânge sub sancţiunea de închisoare
corecţională de la 2 la 5 ani”[15]. Aceste legi copiau Legile de la Nürnberg[16][17].

Cedările teritoriale impuse României prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.
România pierdea o suprafaţă de 99.738 km² cu o populaţie de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din
teritoriul şi populaţia ţării. Manifestaţiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, iniţiate de ţărănişti au devenit -
sub influenţa agitatorilor legionari - anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în
care ajunsese România[18]. Dorind să-şi păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima - cu care se reconciliase scurt
timp înainte la recomandarea lui Moruzov -, Carol al II-lea i-a încredinţat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin
decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune naţională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu,
încălcând mandatul de numire şi promisiunea faţă de rege, nu a făcut un guvern de uniune naţională (mai târziu, la
procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să
participe la un guvern dictatorial, xenofob şi progerman (de fapt, a existat un simulacru de participare, la nivel de
subsecretari de stat). În consecinţă, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline,
suspendarea constituţiei şi dizolvarea parlamentului şi în seara aceleiaşi zile i-a cerut regelui să abdice şi să
părăsească ţara. Puciul a reuşit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 şi s-a expatriat, cedând tronul fiului
său Mihai I.

Antonescu i-a oferit garanţii de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu şi suitei lor şi s-a ţinut de cuvânt,
protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele.

La 14 septembrie 1940 lua fiinţă „Statul Naţional-Legionar Român”. Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, numit
vicepreşedinte al consiliului de miniştri, se considera creatorul şi sufletul acelui guvern.

[modifică] Poliţia legionară

Instaurarea Statului Naţional-Legionar a dus la o situaţie paralizantă. Ordinea internă a încăput pe mâna a două forţe
antagoniste: poliţia, responsabilă cu păstrarea ordinei publice conform legii, condusă administrativ de Ministerul de
interne - noul ministru de interne, generalul Constantin Petrovicescu a fost numit de Horia Sima fiind un simpatizant
legionar activ - şi coordonată de instanţele judecătoreşti, şi legionarii, organizaţia paramilitară a partidului Garda de
Fier, pornită să facă ordine conform propriei ideologii naziste şi a intereselor de partid. Deşi împănată cu legionari
şi simpatizanţi legionari, poliţia era antipatizată de aceştia datorită participării - adesea, cu exces de zel - la activităţi
anilegionare în perioada carlistă. Pentru a rezolva acest antagonism, Sima şi Petrovicescu au decis constituirea unui
corp de poliţie auxiliar, Poliţia legionară.

Antonescu a intuit avantajele pe care le putea avea de pe urma unei astfel de unităţi semi-oficiale: eliminarea unor
duşmani personali folosindu-se de legionari pe care-i va putea acuza ulterior de aceste crime şi ilegalităţi, aşa că s-a
grăbit să-i dea mână liberă: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de la Siguranţă, de la Poliţie, dublaţi
cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial” [19]. În
privinţa Siguranţei, Atonescu trişa, ştiind foarte bine că la conducerea Serviciului Special de Informaţii - SSI
Moruzov fusese înlocuit cu Eugen Cristescu, anti-legionar şi fidel Conducătorului statului.

Unul dintre primele acte ale noului prim-ministru a fost arestarea lui Mihail Moruzov (creatorul şi şeful Serviciului
Secret de Informaţii - SSI - al armatei române în perioada 1924-1940, instituţie care avea să iasă de sub tutela
militară şi să se subordoneze nemijlocit şefului statului, sub denumirea de Serviciul Special de Informaţii, SSI), pe
care l-a înlocuit cu Eugen Cristescu. La scurt timp după arestare, Moruzov şi adjunctul său, Niky Ştefănescu au fost
asasinaţi în noaptea de 26-27 noiembrie 1940 de un comando al Poliţiei legionare la închisoarea Jilava).

Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Jilava.

Moruzov a fost eliminat pentru că ştia prea mult - Horia Sima fiind interesat să nu se afle că el fusese agent
informator al SSI, iar Antonescu se temea de difuzarea conţinutului compromiţător al dosarului său personal aflat în
posesia lui Moruzov[20].

Legionarii se prezentau ca principala forţă politică şi paramilitară din ţară, dar, conform instrucţiunilor de la Berlin,
care voia să-şi asigure participarea României la războiul care se pregătea (planul Barbarosa), au fost nevoiţi să
suporte în fruntea statului un militar agreat de Germania şi acceptat de populaţie, mai ales de armată. Aşa a ajuns
Antonescu la guvernare; el nu ar fi putut de unul singur să devină şeful statului, întrucât nu fusese lider politic şi nu
avusese vreo formaţiune politică proprie (în timpul „revoluţiei legionare”, Antonescu era în domiciliu forţat la
mânăstirea Bistriţa). Ajuns la conducere, Antonescu a preluat ministerele ce reprezentau armata, justiţia, finanţele şi
serviciile secrete - conduse de antilegionarul Eugen Cristescu - şi a respins constant pretenţiile legionarilor de
acumulare de putere în guvern. Garda de Fier şi Mişcarea Legionară au fost loiale regimului nazist din Germania,
însă, din motive strategice, Hitler l-a preferat la conducerea României pe Antonescu, folosindu-se în acelaşi timp de
Mişcarea Legionară ca de o contrapondere, o ameninţare, pentru a-i preveni o eventuală neobedienţă.

În timpul celor patru luni de guvernare mixtă, corupţia a devenit oficială, legea, facultativă, iar drepturile omului,
precum şi siguranţa persoanei, a libertăţii de exprimare, a exercitării profesiei şi a proprietăţii au fost lăsate la bunul
plac al „cuiburilor legionare”. Antonescu i-a folosit pe legionari la executarea unor activităţi la care el nu a vrut să-şi
murdărească mâinile.

Bugetul României, deficitar din cauza pierderilor teritoriale, când au fost absorbiţi un milion şi jumătate de refugiaţi,
cărora trebuia să li se asigure cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie 1940 se mai produsese şi un
cutremur de pământ devastator, a devenit excedentar[21][22] la finele anului 1940 prin jefuirea sistematică a averilor
evreieşti. Miliarde de lei–aur au intrat atât în vistieria ţării, cât şi în buzunarele legionarilor. Procesul de expropriere
forţată a capitalurilor şi bunurilor evreieşti numit „românizare” a fost aplicat de comisiile de românizare – controlate
de legionari[23]). La 4 decembrie 1940 a fost încheiat „Acordul economic româno-german” pe zece ani. Acordul
suplimenta „Pactul Petrol-Armament” pe care-l încheiase prim-ministrul Gheorghe Tătărescu cu Germania la 27 mai
1940[24] în ralierea economiei române la acţiunile germane de război. Antonescu a declarat la procesul din 1946 că a
parat cererile repetate ale germanilor de a se creşte producţia de materii prime necesare susţinerii efortului de război
şi pătrunderea capitalului german în economia românească. Iar subsecretar în ministerul finanţelor, Mircea
Vulcănescu a declarat în procesul lotului doi de inculpaţi la Tribunalul Poporului din Bucureşti că Germania a plătit
cu aur furniturile exportate de România[25].
Dispunând de puteri depline, generalul Antonescu a preluat majoritatea prerogativelor fostului suveran, Carol al II-
lea, şi s-a autoproclamat „Conducătorul statului”. Conducerea statului se făcea prin decrete-legi, care înlocuiau
abrogatele legi votate de parlament. „Conducătorul” nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nimănui,
un for politic sau o altă formă de control public. Presa era înregimentată şi cenzurată, monarhia sub control, cu
prerogativele drastic reduse, majoritatea simbolice: numirea primului ministru, comanda armatei, conferirea de
distincţii, numirea de ambasadori etc. Se instaura astfel un regim dictatorial caracterizat prin anularea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, eliminarea separării puterilor în stat, desfiinţarea instituţiilor democratice, conducerea prin
decrete-legi, încurajarea rasismului (în special, antisemitismului) şi a naţionalismului extremist.

Regele Mihai, la vârsta de 19 ani a fost o fantoşă în mâna lui Antonescu,D [26] care se visa un alter-ego al mareşalului
Philippe Pétain, (vezi Adrian Cioroianu, Carol Iancu ş.a.).

[modifică] Rebeliunea legionară

Legionarii au încercat să pună mâna pe aparatul de stat folosind metodele şi experienţa organizaţiilor paramilitare
naziste din Germania, SA şi SS: teroare şi haos, descinderi prin forţă, maltratări, sechestrări de persoane, arestări
ilegale, tortură, asasinate. Legionarii i-au asasinat în special pe acei lideri politici care se opuseseră ascensiunii lor,
între care Virgil Madgearu, Nicolae Iorga, Gheorghe Argeşanu, Victor Iamandi. Acţiunile criminale au culminat cu
masacrul de la Jilava din noaptea 26/27 noiembrie 1940, când au fost ucişi 64 de deţinuţi, toţi foşti demnitari.

Simţindu-se ameninţat, Antonescu a plecat la 14 ianuarie 1941 la Berlin să ceară ajutorul lui Hitler pentru
înlăturarea legionarilor de la guvernare şi dobândirea puterii politice absolute. Întâlnirea a avut un succes total
(Hitler spunea că „în toată Europa cunosc doi şefi de stat cu care îmi place să lucrez: cu Mussolini şi cu generalul
Antonescu”) şi şi-au promis colaborarea şi sprijinul reciproc (această promisiune va costa viaţa a zeci de mii de
soldaţi şi ofiţeri români pe care Antonescu, conştient că războiul este pierdut, a refuzat să-i salveze de la pieire la
Stalingrad şi-n luptele ulterioare). Înarmat cu aprobarea şi sprijinul lui Hitler, Antonescu a emis la 28 noiembrie
1940 un decret-lege privind „reprimarea infracţiunilor în contra ordinei publice şi intereselor statului” şi la 5
decembrie 1940 un decret care prevedea pedeapsa cu moartea pentru cei care „instigau la rebeliune”. A desfiinţat
comisiile de românizare controlate de legionari, l-a destituit pe ministrul de interne, generalul pro-legionar
Constantin Petrovicescu, şi a înlocuit toţi prefecţii şi chestorii legionari.

Legionarii au reacţionat cu o serie de acţiuni teroriste, jafuri, masacre, devastări şi incendieri de instituţii, sinagogi
etc. Au fost atacaţi, schingiuiţi, batjocoriţi şi ucişi demnitari români, militari şi evrei (Pogromul de la Bucureşti) La
Bucureşti a fost prins pe stradă un grup de soldaţi, asupra cărora, după ce au fost bătuţi, s-a turnat petrol şi li s-a dat
foc. Rebeliunea legionară a fost declanşată la 21 ianuarie 1941 şi înăbuşită de armată, la ordinele lui Antonescu, la
23 ianuarie 1941. Aproximativ 8.000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la diferite pedepse, iar
mişcarea legionară a fost înlăturată de la conducerea statului[E] (circa 40% dintre cei 900-1.000 de cetăţeni români
ucişi de legionari au fost evrei).

Prin decretul nr. 314 din 14 ianuarie 1941 a fost abrogată denumirea „Stat Naţional-Legionar” şi orice activitate
politică a fost interzisă. La 27 ianuarie 1941, Antonescu a format un nou guvern compus din militari şi tehnocraţi.
Vicepreşedinte al consiliului de miniştri a fost numit profesorul Mihai Antonescu (prieten, dar nu rudă cu mareşalul;
ca avocat l-a apărat pe Ion Antonescu într-un proces de bigamie, apoi, prin vizitele săptămânale la mânăstirea
Bistriţa a fost folosit ca emisar al generalului la Berlin şi pe lângă liderii politici).

Pe plan extern, în baza promisiunilor lui Hitler de a retroceda teritoriile amputate, Antonescu a vasalizat România
intereselor germane. În timpul vizitei sale în Germania, la 23 noiembrie 1940, Antonescu a semnat actul aderării
României la Pactul Tripartit (sau axa Germania, Italia şi Japonia) şi a solicitat trimiterea unei misiuni militare
germane în România.

[modifică] „Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!” - Războiul împotriva URSS

„Ostaşi! Vă ordon: treceţi Prutul!” Cu acest ordin s-a pornit „războiul sfânt, anticomunist, drept şi naţional”. La
22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, atacând Uniunea Sovietică, alături de Germania şi aliaţii săi.

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareşal. Prin decretele regale nr. 2240/7 august
1941 şi 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a şi
clasa I F .

La eliberarea teritoriilor Basarabia şi Bucovina de Nord - până la sfârşitul lunii iunie 1941 -, Antonescu a fost
conjurat de fruntaşii partidelor istorice, Maniu, Brătianu şi alţii, să oprească trupele la graniţa recunoscută a
României şi să nu-şi caute aventuri şi cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor făcute lui Hitler, a optat pentru
continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la victoria finală.

Zona dintre Nistru şi Bug, Transnistria a intrat sub administraţie românească, guvernator fiind Gheorghe Alexianu.
Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei şi Ungariei, Maramureşul de Nord şi Banatul
Sârbesc. Mareşalul s-a opus ocupării acestor teritorii şi a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie
germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic şi nu există surse obiective care să poată indica
care a fost poziţia reală a majorităţii poporului român, sau a diferitelor sale pături sociale, faţă de hotărârea de a intra
în război (atunci nu se făceau sondaje de opinie). În tot decursul regimului antonescian s-au organizat două
simulacre de plebiscit, primul după rebeliune şi abrogarea „statului naţional-legionar” şi al doilea după eliberarea
Basarabiei. Ambele au primit răspunsul «da» în proporţie de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de
popor, iar participarea partidelor istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea
armata ca principalul său sprijin şi sursă de putere. În cartea Antonescu şi generalii români, autorii colonel dr.
Alexandru Duţu şi Florica Dobre[27] contestă această teză: printre primele măsuri, odată cu preluarea puterii,
„Conducătorul” a făcut epurări largi în cadrul ofiţerilor superiori ai armatei. Prin aplicarea art. 58 din Legea
înaintărilor în armată, au fost trecuţi în rezervă „pentru incapacitate”, 80 de ofiţeri, între care generalul de armată
Constantin Ilasievici, generalii de corp de armată Florea Ţenescu, Ioan Ilcuşu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu şi
Gheorghe Argeşanu, generalii de divizie Gheorghe Mihail şi Constantin Atanasescu etc.[28] La scurt timp au fost
trecuţi în rezervă alţi 84 de ofiţeri superiori[29]. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite:
incapacitate, corupţie, vinovaţi de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulţi au prevalat considerente de
natură subiectivă, dorinţa lui Antonescu de a plăti poliţe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail şi Aurel
Aldea, cu foştii aghiotanţi regali Alexandru Orăşanu şi David Popescu ş.a. În perioada iunie-septembrie 1941 au fost
înlăturaţi alţi peste 20 de generali şi colonei pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de energie”.

În anii care au urmat, între cei care au fost trecuţi în rezervă sau în retragere s-au aflat generalii Barbu Alinescu,
Iosif Iacobici[30], Emanoil Bârzotescu, Nicolae Ghinăraru, Traian Cocorăscu, Romulus Ioanovici (1942), Constantin
Constantinescu-Claps, Teodor Ionescu, Constantin Panaitiu (1943), Marin Cosma Popescu, Gheorghe Munteanu,
Radu Băldescu[31]. Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20
martie 1943 la comanda Corpului 6 şi numit guvernator militar al Bucovinei[32]. Cei mai mulţi dintre ofiţeri au fost
scoşi din cadrele active deoarece şi-au exprimat rezerve faţă de greşelile tactice şi strategice ale lui Antonescu în
catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război evident pierdut - după
înfrângerile de la Moscova şi Stalingrad - toate rezervele armatei, conform promisiunilor faţă de Hitler, cu riscul de
a lăsa ţara descoperită în faţa unor eventuale acţiuni beligerante ungureşti. Armata română, dotată insuficient, s-a
angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea şi Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de
milion de soldaţi şi ofiţeri. Numai în bătălia de la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste
180.000 de morţi, răniţi sau dispăruţi – pierderi umane – şi 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din
anului 1938) – pierderi materiale.

Cei care au luat poziţie făţişă faţă de „conducător” (Nicolae Ciupercă, Iosif Iacobici) au fost eliminaţi, iar cei care au
acţionat cu discreţie, sabotând hotărârile mareşalului (Ilie Şteflea, Socrat Mardari, Traian Borcescu) s-au menţinut.
Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După eşecul ofensivei germane asupra Moscovei, deşi
înţelesese încă din septembrie 1942 că prăbuşirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă şi că războiul era pierdut,
credincios obligaţiilor luate faţă de Hitler, în loc să-şi scoată trupele din încercuire, Antonescu a continuat să dispună
trimiteri de unităţi româneşti spre zona dezastrului, ceea ce a provocat conflicte dese şi acute cu generali români de
frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major s-a opus intenţiei mareşalului de a
trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o limitare a numărului acestora în concordanţă cu posibilităţile de
echipare corespunzatoare. Generalul a fost demis şi trecut in rezervă [33]. Ajutorul său şi noul comandant al Marelui
Stat Major, generalul Ilie Şteflea, a ales politica de sabotare a acestor dispoziţii, reducând numărul efectivelor care
urmau să fie trimise. Cu ajutorul generalilor Socrat Mardari, Traian Borcescu şi a colonelului Valerian Nestorescu, a
oprit toată artileria diviziilor de dublură (diviziile 25, 26, 27, 31, 34 şi 45 infanterie), jumătate din artileria diviziilor
de munte, majoritatea artileriei grele şi câte o baterie din fiecare divizie plecată pe front. În acest fel, a păstrat în ţară
circa 220 000 de soldaţi care ar fi trebuit să ajungă în Stepa Calmucǎ, de lângă Stalingrad[34].

[modifică] Tentative de armistiţiu

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu - pentru a preveni eventualele iniţiative
ale opoziţiei - să mimeze că se interesează de o cale pentru ieşirea din conflict. Astfel, din septembrie 1942 şi până
la 23 august 1944, în numele guvernului de la Bucureşti, diplomaţii români au făcut tatonări printre Aliaţi pentru
încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători politici români cu vederi de dreapta, de centru şi de
stânga s-au reunit, atrăgându-l şi pe rege de partea lor, pentru a obţine de la Aliaţi un armistiţiu avantajos. În
condiţiile puternicei ofensive sovietice de la începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea
armistiţiului. Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) şi Stockholm
(noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, şi la Cairo (martie - iunie 1944), din partea
opoziţiei. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, în numele
mareşalului Antonescu, şi Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia.

Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost comunicată delegaţiei române de la
Cairo, condusă de Barbu Ştirbey, condiţia armistiţiului: „capitulare necondiţionată”, condiţie respinsă de Antonescu,
care din convingere, sau ca tactică de tergiversare, îşi exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13
aprilie la Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susţinute şi de Marea Britanie şi Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaţilor lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau privite de Puterile Aliate cu
suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia şi interesul redus al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit
România în braţele Moscovei încă de la Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervenţiile
liderilor politici pentru o pace separată erau şi ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu,
regele era considerat o marionetă şi şanse reale de insurecţie nu se întrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziţie, P.N.Ţ., P.N.L., P.S.D. şi P.C.R. au pus bazele unei coaliţii naţionale, Blocul
Naţional Democrat, care şi-a propus ca obiective înlăturarea regimului Antonescu, încheierea armistiţiului cu
Naţiunile Unite şi instaurarea unui regim democratic. Regele şi-a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a lui
Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net
al lui Antonescu de a admite acest armistiţiu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat.

[modifică] Antisemitismul activ şi „Curăţirea terenului”

Antisemitismul activ, spre deosebire de vechiul antisemitism românesc latent, cu eclatări periodice, incrustat în
istoria românească şi care s-a dezvoltat în paralel cu colaborarea şi fecundarea reciprocă interetnică, a fost importat
şi propagat partidul Totul pentru Ţară şi de Mişcarea Legionară, legiferat prin legile lui Octavian Goga şi Ion
Gigurtu şi amplificat de propaganda prilejuită de cedările de teritorii. El a fost aplicat minorităţii evreieşti de regimul
antonescian ca misiune principală de stat. Antonescu a promovat o politică de purificare etnică, antisemită, dură,
activă, care s-a manifestat prin masacre, atrocităţi şi jafuri faţă de cetăţenii români de etnie evreiască: Pogromul de
la Iaşi, „trenurile morţii”, deportările în Transnistria, Masacrul de la Odesa şi altele. Politica de purificare etnică
declanşată şi controlată de Ion Antonescu s-a exprimat prin distrugerea fizică a cetăţenilor români de etnie evreiască
simultană cu jaful organizat de stat pentru distrugerea economică a populaţiei evreieşti [35]. Au fost deportaţi în
Transnistria 195.000 de cetăţeni români de etnie evreiască dintre care, la 15 noiembrie 1943, au rămas în viaţă
49.927. În Transnistria, guvernul antonescian a mai exterminat peste 170.000 de evrei ucraineni, în total au fost
masacraţi peste 300.000 de evrei[36]. Situaţia romilor nu a fost mai blândă. În 1942, Antonescu a ordonat deportarea
în Transnistria a 24.617 de cetăţeni români de etnie romă, dintre care numai jumătate au supravieţuit şi au reuşit să
se reîntoarcă în România[37].

Printre manifestările antisemitismului activ la nivel statal se pot manţiona:

 Limitarea drepturilor şi libertăţilor: Evreilor le-au fost anulate autorizaţiile pentru vânzarea „produselor
monopolului statului” (tutun, sare). Au fost „românizate” casele de film, sălile de cinematograf, birourile de
voiaj şi turism. Au fost confiscate vasele maritime şi fluviale aflate în proprietatea evreilor. Evreilor le-a
fost interzisă utilizarea aparatelor de radiorecepţie, pentru a nu răspândi „ştiri de propagandă contra
intereselor ţării..., alarmând permanent populaţia”. Le-a fost retras permisul de conducere a
autovehiculelor.
 Confiscări şi deposedări de bunuri: au fost confiscate şi trecute în patrimoniul statului, cu tot inventarul lor,
proprietăţile rurale ale evreilor, sub orice titlu, şi proprietăţile urbane. Până la 31 decembrie 1943, măsura a
cuprins 75.385 de apartamente, din care 1.656 au fost repartizate unor instituţii, iar 58.980 particularilor.
 Constrângerea la diverse contribuţii sau prestaţii. Prestarea de „muncă obligatorie”, obligaţia evreilor de a
contribui la „constituirea de stocuri de îmbrăcăminte în interes social” - valoarea hainelor şi a altor
contribuţii în natură a fost, pâna în ianuarie 1943, de 1.800.135.650 de lei[38][39]

 Scriitorii ostateci - în 1941 administraţia antonesciană a afişat o listă cu numele a 42 de scriitori, fruntaşi ai
intelectualităţii române de etnie evreiască, care urmau să fie omorâţi în cazul inobedinţei vreunui evreu faţă
de regim. Lista cuprindea şi numele unor scriitori decedaţi (Ronetti-Roman, d. 1908, etc.) sau care nu se
mai aflau pe teritoriul României.

Pentru detalii, vezi: Scriitori ostateci.

În şedinţa din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul şi ministrul de externe Mihai Antonescu, s-
a adresat miniştrilor: „Aşa că vă rog să fiţi implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta
aici... Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forţată a
întregului element evreu din Basarabia şi Bucovina, care trebuie zvârlit peste graniţă... Veţi fi fără milă cu ei. Nu
ştiu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acţiune totală, cu posibilitatea de
purificare etnică şi revizuire naţională... Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în
istorie vom intra ca barbari... Îmi iau răspunderea în mod formal şi spun că nu există lege... Deci, fără
forme(formalităţi), cu libertate completă(de acţiune)”[40].

La sfârşitul lui octombrie 1941, articole redacţionale din presa românească - care exprimau linia oficială – au
anunţat românilor că „problema evreiască a intrat în faza soluţiei finale şi că niciun om din lume şi nici o minune nu
pot împiedica soluţionarea ei”. Guvernul a anunţat că România „s'a înscris printre naţiunile care sunt hotărîte să
colaboreze efectiv pentru rezolvarea definitivă a problemei evreieşti, nu numai locale, dar şi europene” [41]. Într-o
scrisoare de răspuns trimisă unui intelectual care i-a elogiat politica antisemită, Antonescu s-a obligat să-i elimine
complet pe evreii din România: „Nimeni şi nimic nu mă va împiedica, atâta timp cât voi trăi, de a împlini opera de
purificare”[42].

„Curăţirea terenului” era numele de cod folosit de regimul antonescian ca echivalent al termenului german
„soluţia finală”. Ordinul de curăţirea terenului, de exterminare a unei părţi a evreilor din Basarabia şi Bucovina şi
de deportare a restului, a fost dat de Antonescu din proprie iniţiativă şi nu ca rezultat al presiunilor germane. Pentru
punerea în aplicare a acestei sarcini, el a ales jandarmeria şi armata, în special administraţia civilă a armatei,
pretoratul. Şeful Marelui Stat Major al Armatei, generalul Iosif Iacobici, a ordonat comandantului Biroului 2,
locotenent-colonelului Alexandru Ionescu, să pună în aplicare un plan „pentru înlăturarea elementului iudaic de pe
teritoriul basarabean prin organizarea şi acţionarea de echipe, care să devanseze trupele române”. Planul a fost
pus în aplicare începând cu 9 iulie 1941. Armata a primit „ordine speciale” prin generalul Şteflea, executorul acestor
ordine fiind Marele Pretor al Armatei, generalul Ioan Topor[43] Jandarmeria a primit ordinul de curăţire a terenului
cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni şi Galaţi. Inspectorul
general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în faţa subofiţerilor şi ofiţerilor de jandarmi la
Roman că „prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curăţire a terenului, prin care se
înţelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe
teritoriul urban; arestarea tuturor suspecţilor, a activiştilor de partid, a acelora care au ocupat funcţiuni de răspundere
sub autoritatea sovietică şi trimiterea lor sub pază la legiune”. Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin
Popoiu, a atras atenţia jandarmilor săi că „trebuie să-i extermine pe evrei dela pruncul în faşă până la bătrânul
neputincios, toţi fiind periculoşi pentru naţia română”[44].

„Ordinele speciale” erau considerate „secret de stat” şi transmise verbal sau ca documente cu regim secret, de
fiecare dată când autorităţile militare sau civile evitau să execute evrei, fie de teama consecinţelor, fie întrucât nu
credeau în existenţa unor asemenea ordine. De exemplu, cazul maiorului Frigan din garnizoana Cetatea Albă, care
nu a cunoscut ordinele speciale şi a cerut instrucţiuni în scris pentru executarea evreilor, pretorul Armatei a III-a,
colonelul Marcel Petala, s-a deplasat la Cetatea Albă pentru a ordona personal maiorului directivele. Imediat au fost
executaţi toţi cei 3.500 de evrei care mai rămăseseră în ghetou[45].

Ordinele speciale erau date direct de Ion Antonescu, armatei, Serviciului special de informaţii şi jandarmeriei, iar
Mihai Antonescu le transmitea administraţiei civile. Executantul ordinelor speciale, marele pretor, generalul Ioan
Topor, era direct subordonat şefului Marelui Cartier General, generalului Ilie Şteflea. Jandarmeria în cele două
provincii, prin inspectorii generali, colonelul Teodor Meculescu, în Basarabia, şi colonelul Ioan Mânecuţă, în
Bucovina, era subordonată la începutul operaţiunii generalului Constantin Vasiliu şi mai târziu generalului Topor.

După emiterea acestor ordine speciale de curăţirea terenului, teritoriul dintre Nistru şi Bug devenise un imens
cimitir presărat cu zeci de mii de cadavre despuiate de haine şi lăsate să putrezească de-a lungul drumurilor. Apele
Bugului, infestate de cadavre, nu mai erau potabile. Indiferenţa faţă de sanitaţie periclita populaţia locală
neevreiască, militarii români şi membrii minorităţii germane din zona Bugului. Bijuteriile, obiectele de valoare,
dinţii de aur, inelele şi verighetele, banii jefuiţi dispăreau în drum spre vistieria statului.

Crime asupra populaţiei evreieşti locale din Transnistria au fost înfăptuite de plutoane ale morţii formate din
jandarmi români[46] în drumul spre zona de relocare din est[47].

Zeci de mii de evrei au fost ucişi în Odesa[48], Bogdanovca[49] şi Akmecetka[50][51] în 1941 şi 1942.

Pentru detalii, vezi: Masacrul de la Odesa.

Mihai Antonescu stabilise acorduri (Abmachungen) privind colaborarea pe teren cu SS-ul, adică cu subunităţile
Einsatzgruppe D, şi cu alte formaţiuni germane. Instructorii germani au raportat despre cruzimea, rapacitatea,
corupţia şi ineficienţa camarazilor români care au acţionat neplanificat, n-au şters urmele execuţiilor în masă şi au
comis jafuri, violuri sau împuşcări pe străzi, n-au îngropat cadavrele sau au primit mită de la evrei. Din schimburile
de scrisori, protestele şi dispoziţiile în această privinţă reiese că germanii erau furioşi de lipsa de organizare şi
planificare şi nu din cauza omorurilor în sine. Rapoartele trimise de diversele unităţi ale Einsatzgruppe D şi de cele
ale jandarmeriei militare germane Feldgendarmerie erau pline de informaţii cu privire la execuţii şi jafuri şi despre
modul de acţiune neorganizat al românilor, conchizând că „soluţionarea problemei evreieşti de către români în
regiunea dintre Nistru şi Nipru a fost dată pe mâini necorespunzătoare”. În darea de seamă care a rezumat primele
cinci rapoarte ale Einsatzgruppe D, trimisă la 30 octombrie 1941 ministrului de externe al Germaniei Ribbentrop,
comandantul poliţiei de siguranţă SD (Chef der Sicherheitspolizei und des SD) relata: „Modul în care românii se
comportă cu evreii este complet lipsit de metodă. Nu am avea nimic de reproşat numeroaselor execuţii dacă
pregătirile tehnice şi execuţiile ar fi suficient de corecte. În general, românii lasă cadavrele celor ucişi pe locul în
care au fost împuşcaţi, fără să le îngroape”[52].
În iunie 1942, Mihai Antonescu, în numele lui Ion Antonescu, a reacceptat, în convorbiri secrete cu trimişii lui
Himmler din Sicherheitspolizei, soluţia finală în România, adică deportarea tuturor evreilor români, cu foarte mici
excepţii, în lagărul de exterminare Belzec din Polonia unde, conform planului german, urmau să fie gazaţi şi arşi
într-un ritm de 2.000 pe zi. În afară de 17.000 de evrei găsiţi „utili” economiei naţionale sau cu drepturi
excepţionale, întreaga minoritate evreiască din România, care număra în mai 1942 (recensământul a fost organizat în
acest scop) 292.149 suflete, urma să fie exterminată în circa 140 de zile[53]. La 13 octombrie 1942, aplicarea planului
a fost suspendată de partea română după ce a ajuns la concluzia că interesele germane şi cele române nu mai
coincideau, că armata română urma să fie măcinată la Stalingrad şi că, în ciuda tuturor sacrificiilor materiale
(alimente, petrol, materii prime) şi umane, Hitler nu intenţiona să retrocedeze României Transilvania de Nord.

Guvernanţii români s-au străduit să-i inducă în eroare pe reprezentanţii puterilor occidentale privind ordinele
speciale de curăţirea terenului. La 31 iunie 1941 decanul Corpului Diplomatic din Bucureşti şi nunţiul apostolic,
monseniorul Andrea Cassulo a cerut o audienţă urgentă la Antonescu pentru a protesta contra samavolniciilor faţă de
evrei şi a cere clemenţă. [54] Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Franklin Mott Gunther, primit în audienţă de
Ion şi Mihai Antonescu a protestat faţă de atrocităţile antievreieşti. La 4 noiembrie 1941, el a raportat Ministerului
de Externe de la Washington: „Am atras atenţia permanent şi insistent celor mai de seamă autorităţi române
reacţia inevitabilă a guvernului meu şi a poporului american faţă de un astfel de tratament inuman şi chiar ucideri
nelegiuite de oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare, descriind pe larg atrocităţile comise contra evreilor din
România. Observaţiile mele au trezit în mareşalul Antonescu şi la premierul interimar Mihai Antonescu manifestări
de regret pentru excesele comise „din greşeală” sau de „elemente iresponsabile” şi (promisiuni) de moderaţie în
viitor... Programul de exterminare sistematică continuă totuşi şi nu văd vreo speranţă pentru evreii români atâta
timp cât actualul regim... va rămâne la putere"[55].

Politicieni şi intelectuali români marcanţi - înfruntând riscuri serioase - au protestat sau au intervenit pentru
îndulcirea sau anularea unor ordine draconice. Spre exemplu intervenţia Reginei mamă, Elena, împreună cu
Patriarhul Nicodim Munteanu, pentru oprirea deportării evreilor bucovineni în Transnistria şi repatrierea orfanilor
(rabinul dr. David Safran, trimis de Rabinul Şef al Cultului Mozaic din România a cerut sprijinul Patriarhului
I.P.S.S. Nicodim Munteanu şi a rămas impresionat de înţelegerea şi compasiunea prelatului: „Ştiu tot, fiul meu drag,
aseară mi-a telefonat Eminenţa Sa Andrea Cassulo... misiunea... onorează credinţa iudaică şi crucea care a fost
pângărită...Voi fi astăzi la M.S. Elena şi la conducătorul Statului. Misiunea mea este să apăr”[56]). Intervenţia lui
Iuliu Maniu din 1942, la cererea liderului evreu Willy Filderman, l-a înfuriat pe mareşalul Antonescu, care era ferm
decis să termine cu evreii. În nota sa prezentată la 31 august 1942 Consiliului de Miniştri, Antonescu spunea: „Să se
publice structura oraşelor pentru ca să vadă şi ţara cât era de compromisă şi de ameninţată viaţa economică şi
dezvoltarea spirituală din cauza ticăloşiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenţi erau partidele
„naţionaliste” din Transilvania şi Regat. Dacă voi lăsa moştenitorilor regimului aceeaşi situaţie, voi face şi
regimul meu părtaş la această crimă. Voi trece peste toţi şi peste orice greutate pentru a purifica naţia de această
neghină. Voi înfiera la timp pe toţi acei care au venit – ultimul dl. Maniu – şi vor veni să mă împiedice a răspunde
dorinţei majorităţii imense a acestei naţii... Să se publice integral această rezoluţie a mea odată cu publicarea
statisticei şi memoriului de faţă. Publicarea până la 10 septembrie[57].

De teama judecăţii puterilor democratice, care de la sfârşitul anului 1942 au avertizat că vor pedepsi cu asprime state
şi conducători care au luat parte la exterminarea populaţiei civile, Mihai Antonescu, cu aprobarea lui Ion Antonescu,
a iniţiat o vastă acţiune secretă de falsificare, sustragere şi înlocuire de documente incriminatorii pentru a minimaliza
răspunderea regimului pentru crimele comise împotriva evreilor din România şi Ucraina. Documentele false
urmăreau să arunce vina în primul rând, pe germani şi pe legionari, pentru execuţiile în masă comise de armată şi
jandarmerie la Iaşi, în Basarabia şi în Ucraina. Falsificarea documentelor urmărea nu numai problema evreiască, ci
şi absolvirea post-factum a regimului de cealaltă mare crimă, înfeudarea ţării intereselor germane, participarea la
război dincolo de obiectivul naţional just al României - eliberarea celor două provincii româneşti ocupate de URSS
în iunie 1940 -, şi de uriaşele pierderi umane şi materiale ale României într-un război inutil şi lipsit de glorie [G].
Echipa principală de falsificatori de documente a operat la Ministerul de Externe, dar fenomenul s-a înregistrat şi la
Ministerul de Interne şi în special la Marele Stat Major[H][58].
Rezultatele ordinelor speciale de curăţirea terenului au fost următoarele:

- România nu a predat evrei Germaniei pentru exterminare.

- Toate crimele şi pogromurile antievreieşti de pe teritoriul aflat sub conducerea statului român au fost
exclusiv rezultatul acţiunilor unor cetăţeni români.
- Cu excepţia Pogromului de la Dorohoi şi a altor cazuri izolate[I], marile acţiuni antievreieşti (pogromuri,
deportări, masacre, „munca în folos obştesc” etc.) au fost „dictate de sus”, fie de comandamentul Mişcării
Legionare (Pogromul de la Bucureşti), fie de guvernul antonescian.
- Cu toate masacrele şi prigoana, situaţia finală a cetăţenilor de etnie evreiască în România a fost mai
blândă decât în ţările vecine (Ungaria, Polonia, Ucraina, Grecia, Iugoslavia[J]) sau mai îndepărtate (Franţa,
Olanda, Norvegia, Germania, Italia, Austria, Cehoslovacia, Ţările Baltice). Evrei străini sau din
Transilvania de Nord şi-au salvat viaţa trecând în România [59]

Au fost români care, riscându-şi conştient viaţa, au acordat ajutor evreilor persecutaţi. Cu mici excepţii (Viorica
Agarici, acad. prof. Raoul Şorban), ei au fost ignoraţi de statul român. 55 dintre ei au fost distinşi de Israel cu
cetăţenia de onoare şi cu titlul, diploma şi medalia Drept între popoare.

[modifică] Ideologia lui Antonescu

În privinţa orientării politice, Antonescu nu a fost un doctrinar. Plin de contradicţii, cu o mentalitate nebuloasă şi
oscilantă, el s-a situat pe poziţii nete de extremă dreaptă, preluate ca atare de la legionari. În octombrie 1942, într-o
scrisoare către C. I. C. Brătianu, Antonescu critica vehement atât acceptarea condiţiilor Congresului de Pace de la
Berlin, ca urmare a Războiului de Independenţă (1877-1878), cât şi acceptarea semnării tratatului de pace din 1919:
...„jidani, care împreună cu englezii şi americanii, au dictat pacea”(din 1919) ... şi că Ion C. Brătianu a fost nevoit
să primească (în 1878) condiţia înjositoare a acordării de drepturi cetăţeneşti evreilor, ...„datorită căreia s-a
jidovit ţara şi s-a compromis economia românească şi puritatea rasei noastre”... „El (Brătianu) ... a provocat
decăderea morală a României prin capitularea în faţa evreilor şi a francmasonilor, care şi-a căpătat expresia prin
instaurarea sistemului democrat-liberal, ce a acordat drepturi tuturor.” [60]. Pentru Antonescu, evreii, francmasonii,
comuniştii, ruşii, sistemul democrat şi liberal constituiau un amalgam, duşmanul care trebuia nimicit, ca o cerinţă
impulsivă, ventrală, în afară de logică, explicaţii sau motive. Antonescu declara la 7 martie 1941: ...„Principiul e că
ce este român îl instalez în Bucovina: ce este străin, ucrainean etc. îl punem în lagăre şi de acolo îl expediem în
ţările slave. (...)Domnilor, să aveţi înaintea dumneavoastră necesitatea pentru acest neam de a profita – în acest
dezastru – ca să se purifice, să devină omogen. Suntem fără milă. Nu mă gândesc la om; mă gândesc la interesele
generale ale neamului românesc, care ne dictează să nu mai fim îngăduitori cum am fost până acum şi datorită
cărui fapt suntem azi împestriţaţi cu atâţia străini care ne-au făcut cel mai mare rău.” [61].

Mareşalul s-a declarat adept al „Căpitanului” (Corneliu Zelea Codreanu), iar la 6 octombrie 1940, ca prim ministru
al statului naţional-legionar, îmbrăcat în cămaşă verde cu diagonală (uniforma legionară) şi salutând cu salutul
fascist, Antonescu a depus jurământul legionar ca membru al Mişcării Legionare [62].

Unii autori contestă că Antonescu a fost un dictator fascist. Istoricul Florin Constantiniu prezintă guvernarea
antonesciană ca o „dictatură moderată” datorită comunicării intense cu liderii fostelor partide politice, incomparabilă
cu regimul existent în Germania celui de-al Treilea Reich, în Italia fascistă sau în Uniunea Sovietică[63]. Comparativ
cu Hitler, Stalin şi Mussolini, cu numai circa 800.000 de cetăţeni români martirizaţi pe conştiinţă, poate fi considerat
un „dictator moderat”.

Simpatiile mareşalului au fost filoengleze şi filofranceze în perioada în care a fost ataşat militar la Londra şi Paris şi
filogermane după întâlnirile cu Hitler. Antonescu i-a declarat lui Hitler că pe el „nu-l interesează ideologiile, ci
interesele superioare ale patriei sale”, dar această poliţă a rămas fără acoperire, dacă se are în vedere obedienţa sa
faţă de ordinele Führerului, prin subordonarea economiei, politicii externe şi interne (faţă de minorităţi), precum şi a
armatei române, intereselor germane.
Antonescu era un dictator cu toane, sinusoid. De ordinele pe care le dădea la furie, dimineaţa, adesea se dezicea
seara, fie că era vorba de masacre de evrei sau de romi, fie că interzicea cetăţenilor să iasă din casă în cămaşă în
miezul verii (vara lui 1941), fie că pretindea pietonilor să circule pe trotuare cu sens unic, fie că decreta felul în care
le era permis femeilor să meargă pe bicicletă şi cu ce lungime de fustă. Se zvonea că suferea de boli cronice.
Istoricul Ioan Scurtu aminteşte un fapt cert: la un moment dat, Antonescu „a ieşit din circuitul public o bună bucată
de timp, în 1943”[64] Istoricul militar Mihail Ionescu îl cita pe Gheorghe Magherescu, ofiţer din anturajul lui
Antonescu în perioada 1940-1944: „acesta mi-a spus că suferea de malarie, dar că doctori plasaţi de mişcarea
legionară pe lângă Antonescu ar fi încercat să utilizeze tratamentul cu bismut pentru a-l lichida. De aici” (spunea el
încercând să apere memoria fostului şef) ”legenda că Mareşalul ar fi suferit de sifilis.” Magherescu lăsa să se
înţeleagă că tratamentul cvasiidentic aplicat şi sifilisului şi malariei a putut da naştere mitului unui Antonescu
sifilitic.

Potrivit istoriei medicinei, în acea perioadă malaria nu se trata cu bismut, tratamentul de preferinţă era chinina,
completat cu plasmokina şi atebrina (produse Bayer). Injecţiile cu bismut se administrau la tratarea sifilisului
cerebral, deşi provocau intoxicări cronice, bismutoză. Tot ca tratament antisifilitic se folosea malarioterapia -
infestarea indusă cu malarie care, prin şocurile hipertermice periodice pe care le provoca, avea potenţialul să omoare
spirochetele sifilitice sensibile la temperaturi de peste 400 Celsius. Aceste trei boli împreună (sifilis, malarie,
bismutoză) şi fiecare separat ar fi fost suficiente pentru a limita activitatea normală a unui conducător de stat [65][66].

Istoricul şi publicistul Alex Mihai Stoenescu, în cartea sa „Armata, Mareşalul şi evreii” (1998), respinge ipoteza
legată de presupusul sifilis punând la îndoială competenţa şi corectitudinea medicilor care l-au tratat pe Mareşal:
„Este o ipoteză pe care au lansat-o medicii în primul rând. ...Fiind vorba de dictatorul Antonescu, s-a folosit şi
acest amănunt pentru a justifica cumva reacţiile lui între care unele sunt într-adevăr de neînţeles sau reprezintă
erori foarte grave. Consecinţele unora dintre ele le tragem şi astăzi.” [67]

[modifică] Procesul şi moartea

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deţinut timp de aproape doi ani în URSS, după
care a fost readus în ţară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului din
Bucureşti, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alături de foştii colaboratori, criminalii de război Mihai
Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedinte al consiliului de miniştri, generalul de jandarmi Constantin Z.
Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 - 23 august 1944), şi Gheorghe Alexianu,
fost guvernator al Transnistriei.

Tribunalul Poporului din Bucureşti a pronunţat 13 sentinţe de condamnare la moarte, dintre care 3 condamnaţi au
fost graţiaţi cu comutarea pedepsei în închisoare pe viaţă şi 6 condamnaţi in absentia, care nu şi-au mai executat
pedeapsa.[68][69][70].

Raportul oficial[71] a consemnat că „Ion Antonescu a cerut să fie executat de militari şi nu de gardienii închisorii”,
dar a fost refuzat. Înainte de execuţie, Ion Antonescu a exclamat: "Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar
cenuşa mea". "[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras,
Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat,
sprijinindu-se într-un cot şi a spus: 'Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!', după care gardianul şef s-a dus la
Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu erau
încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o
puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea. A
schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasiliu după care s-a dus la
Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu
mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el
mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap
după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort."
Sentinţa din 17 mai 1946 a fost contestată în anul 2006 şi reconfirmată, cu anumite amendamente, de Curtea de Apel
Bucureşti la 5 decembrie 2006[72].

În urma recursului intentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procesul a fost rejudecat la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, la 6 mai 2008 a anulat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti şi a respins definitiv
cererea de revizuire a sentinţei date de Tribunalul Poporului din Bucureşti, din 17 mai 1946.[73]

[modifică] Campania de reabilitare a lui Antonescu

Primele încercări de reabilitare a lui Antonescu şi a regimului său, încă din 1946, au folosit ocultarea documentelor
şi surselor care nu corespundeau noii linii oficiale şi popularizarea selectivă şi contorsionată a datelor istorice -
metodologie utilizată de oficialităţile române, cu colaborarea unor politicieni, istorici şi ziarişti, cale de peste o
jumătate de secol. Pentru reabilitare au acţionat două grupe de interese, aparent contradictorii, care s-au reunit
ulterior eliminării lui Ceauşescu:

A. Comuniştii - numit prim-ministru prin decret regal, la 5 septembrie 1940 de câtre regele Carol al II-lea,
Antonescu a fost demis în mod legal, prin decret regal şi arestat de câtre regele Mihai I la 23 august 1944,
cu sprijinul Blocului Naţional Democrat (a nu se confunda cu Blocul Partidelor Democrate) şi a unor ofiţeri
hotărâţi să-şi salveze ţara de la dezastru. În urma încercărilor liderilor comunişti de a accentua participarea
lor la răsturnarea regimului (la acea dată Partidul Comunist Român avea circa 1.000 membri) acest act a
devenit o lovitură de stat, în care lor le revenea rolul principal. Ceilalţi participanţi, Iuliu Maniu, C.I.C.
Brătianu, etc., au fost arestaţi, iar ziua de 23 august a fost declarată sărbătoare naţională[74][75]. Pasul următor
a fost estomparea Holocaustului, devnit secundar prigoanei contra comuniştilor (vezi interviul acordat de
preşedintele Ion Iliescu ziarului israelian „Ha’aretz” din 25 iulie 2003: „Holocaustul nu a fost numai
pentru populaţia evreiască în Europa. Mulţi alţii au fost ucişi în acelaş fel, inclusiv polonezii (...) În
România de sub nazişti evreii şi comuniştii au fost trataţi la egalitate” (engleză : “The Holocaust was not
unique to the Jewish population in Europe. Many others were killed in the same manner, including Poles,”
Iliescu said. He absolved the Romanian people from any responsibility for the murder of Jews that took
place in Romania during WWII, adding: “In Romania under the Nazis, Jews and Communists were treated
equally”), ca un act de luptă de clasă şi nu unul de purificare etnică.[76] [77]. Romii nu erau luaţi în
consideraţie.
B. Foştii colaboratori cu regimul lui Antonecu, [78] şi profitorii, îmbogăţiţii din surse oculte (jaful
sistematic al evreilor[79]), care au ocupat şi în regimul comunist poziţii în presă şi alte posturi de unde, cu
îngăduirea tacită a oficialităţilor, puteau să influenţeze opinia publică (vezi cazul Radu LeccaK ).

Situat în vârful piramidei, Antonescu nu a ucis şi nu a jefuit personal; ordinele i-au fost executate ad literam, sau
amplificate, de cohorte de colaboratori recrutaţi din toate straturile sociale. Istoricul Radu Ioanid menţionează că
foarte puţini fascişti români implicaţi în Holocaust au fost arestaţi şi judecaţi şi niciunul nu a mai fost executat
ulterior lui Antonescu, explicaţia fiind atât în dorinţa oficialităţilor de a oculta un trecut jenant cât şi în relaţiile
tensionate cu evreii supravieţiutori ai Holocaustului, hotărâţi să emigreze spre Israel şi cu liderii lor cu vederi
liberale.[80]

Guvernul României, împreună cu Comisia Aliată de Control, conform art. 14 din Pactul de Armistiţiu cu România.
[81][82]
a anchetat aproximativ 2.700 de acuzaţi de crime de război. Comisia de anchetă a stabilit că existau dovezi
suficiente pentru a trimite la parchet cam jumătate din cazuri pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime
împotriva umanităţii. Tribunalele Poporului au condamnat 668 persoane, dintre care 113 condamnări la moarte,
peste 200 condamnări la închisoare pe viaţă şi alte sentinţe. [83] Dintre cei judecaţi şi condamnaţi în contumacie,
majoritatea nu şi-a ispăşit niciodată pedeapsa.

Unora dintre condamnaţii la pedeapsa capitală li s-a comutat sentinţa la închisoare pe viaţă. Condamnaţii pentru
crime de război au fost eliberaţi parte, în baza unui decret din 1950 şi restul au fost eliberaţi ca „reeducaţi social”,
între 1962 şi 1964 prin amnestiere.[84] Suspecţi de crime de război detectaţi ulterior, nu au mai fost anchetaţi, sau
judecaţi.[85]
Reabilitarea lui Antonescu s-a produs simultan şi comunicant cu denigrarea şi cu înăsprirea tratamentului faţă unul
dintre principalii săi acuzatori potenţiali, victimile Holocaustului din România. Antisemitismul ocult al
conducătorilor comunişti, sprijinit de cel stalinist s-a exprimat indirect, dar efectiv. Regimul comunist instaurat în
România după război a garantat prin Constituţie emanciparea tuturor etniilor. În realitate, antisemitismul - interzis
prin lege - a îmbrăcat forme noi. „Dictatura proletariatului” a acţionat cu asprime faţă de «elementele burghezo-
moşiereşti», neproletare, «cu origine nesănătoasă», «cosmopolite», «cu rude în străinătate», etc., care formau marea
majoritate a evreilor din România.

Primul ziar suspendat de către comunişti, în februarie 1945, a fost „Curierul Israelit”, iar redactorul şef, dr. Wilhelm
Filderman, preşedintele Comunităţilor Evreieşti din timpul războiului şi fost deportat în Transnistria, a fost arestat.
În anul 1948 au fost expulzaţi din România o serie de conducători evrei: dr. Filderman, judecat şi condamnat în
contumacie, Marele Rabin dr. Alexandru Şafran, Rabinul-şef al evreilor din România, ş. a. In decursul anilor 1953 -
1954 au fost arestaţi şi condamnaţi pe diferite motive liderii evrei A. L. Zissu[86] şi Jean Cohen, apoi au urmat
procesele anti-sioniste care s-au desfăşurat în tribunale militare, fără avocaţi şi procurorii refuzând probele cu
martori. Inculpaţii erau aduşi în faţa instanţei după „pregătiri speciale”, siliţi prin torturi şi înfometare, să semneze
mărturii mincinoase în care recunoşteau cele mai abominabile crime „împotriva poporului român şi împotriva
socialismului”. Sentinţele Tribunalului Militar au fost deosebit de dure, între 6 şi 25 ani de temniţă grea.
Preşedintele completului de judecată a fost generalul Alexandru Petrescu, cel care în anii 1940-1941, având gradul
de locotenent colonel a condamnat la moarte evrei din Cernăuţi, cel care i-a trimis la moarte pe Romulus Cofler şi
Emil Calmanovici sau l-a condamnat la muncă silnică pe viaţă pe Belu Zilber[87], (vezi şi Situaţia cetăţenilor români
de etnie evreiască în regimul comunist).

Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale şi instaurarea unui regim de autoritate
monarhică. Carol al II-lea a sprijinit cultura şi modernizarea societăţii româneşti, însă nu a avut nici un respect
pentru sistemul democratic al ţării. În anii 1930 s-a înregistrat o creştere a numărului partidelor ultra-naţionaliste,
mai ales a mişcării fasciste Garda de Fier, ce exploata naţionalismul, frica de comunism şi resentimentul faţă de
dominaţia străină şi în special faţă de dominaţia evreiască asupra economiei. Alegerile din 1937 au reprezentat un
moment dificil pentru democraţie. Datorită confuziei alegătorilor, nici unul dintre partide nu a obţinut 40% din
voturi, necesare pentru prima electorală; pe locul III, cu 15,58% s-au plasat legionarii. La 28 decembrie 1938, regele
îl numeşte pe Octavian Goga prim ministru, deşi acesta conducea un partid minor, Partidul Naţional-Creştin.

La 10 februarie 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă miniştrii din Garda de Fier, şi în
directă opoziţie cu sprijinul lui Adolf Hitler pentru Gărzii de Fier, regele Carol al-II-lea a dizolvat guvernul şi a
instituit o dictatură regală. Instituind starea de asediu şi cenzura, el numeşte un guvern consultativ, în frunte cu
Patriarhul Miron Cristea, având în componenţa sa pe generalul Ion Antonescu, ministru al apărării. În februarie
1938, Carol al-II-lea publică noua Constituţie, care asigura baza juridică a regimului autoritar. Pentru a-şi consolida
puterea, el desemnează Consiliul de Coroană ca organ permanent şi dizolvă partidele politice. Apreciindu-l pe
Mussolini, Carol al II-lea creează breslele de lucrători, în scopul organizării corporatiste a statului român. De
asemenea, el creează ţinuturile, conduse de rezidenţi regali, pentru a avea un control mai puternic asupra
administraţiei locale. În decembrie 1938, el creează "Straja Ţării", după modelul tineretului hitlerist. Pentru a înlocui
partidele politice, în decembrie 1938 se constituie Frontul Renaşterii Naţionale, primul organism politic de masă din
istoria României.

Carol al II-lea a luat măsuri dure împotriva Gărzii de Fier, ordonând asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu în
noiembrie 1938. La 21 septembrie 1939, ca o reacţie la asasinat, un grup de legionari condus de Miţi Dumitrescu îl
asasinează pe Armand Călinescu. În contextul situaţiei politice internaţionale grave din 1939, Carol al II-lea este silit
să abdice la 6 septembrie 1940, lăsând puterea efectivă generalului Ion Antonescu, care va forma, la 15 septembrie,
un guvern alături de legionari, proclamând Statul Naţional-Legionar.

[modifică] Al doilea război mondial

Pentru detalii, vezi: România în al Doilea Război Mondial şi Al Doilea Război Mondial.
România a fost nevoită în iunie 1940 să evacueze şi cedeze Basarabia , Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa ca urmare
a ultimatumului dat de Uniunea Sovietică, dar ţara va rămâne neutră mai bine de un an (în decursul căruia Regatul
României a permis evacuarea guvernului, tezaurului şi forţelor poloneze spre Egiptul britanic. Regatul îşi schimbă
alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în
război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS: Basarabia,
Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc
armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944 (armata sovietică fiind deja
în Moldova de nord încă din luna martie), Regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului
Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu,
Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al
doilea război mondial s-a caracterizat aşadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei şi
Bucovinei, pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câştigată. La încheierea războiului, pe planul
diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, şi România a semnat Tratatul de pace de la Paris
(1946) ca stat duşman învins. Pierderile Regatului României s-au cifrat la aproximativ 300.000 în luptele cu U.R.S.S
şi 169.822 în luptele cu Germania Nazistă.