Testamentul lui Iov

INTRODUCERE

Vă aducem aminte că aceasta este doar o carte apocrifă. Vă recomandăm să o priviţi cu

ochii crîţici, chiar dacă este un exemplu complet de dărnicie . Nimeni nu poate confirma în mod
sigur că lucrurile scrise în această carte sunt adevărate, chiar dacă dă un indiciu asupra numelui
său şi neamul de unde se trage Iov. Numele este de fapt “Iob” şi nu Iov, la fel ca şi “Abraam” şi
nu Avraam. Aceasta se întamplă deoarece la începutul primelor traducerilor în limba română,
traducătorii au ales ca litera B - beta să fie tradusă cu litera V , în română, de aceea în Biblia
Ortodoxă se gaseşte Valaam şi nu Balaam. Totuşi, şi în traducerea Cornilescu au ramas câteva
utilizări ale literei V în loc de B.

În ziua în care s-a îmbolnăvit, a dorit să pună rânduială în casa lui. De aceea şi-a
chemat toţi copiii, şapte băieţi şi trei fete.
Copiii mei , veniţi şi staţi împrejurul meu, ca să vă arăt ce-a făcut Domnul cu mine şi
toate câte mi s-au întâmplat. Căci eu sunt tatăl vostru Iov, care a îndurat peste poate, iar voi
sunteţi neam ales şi slăvit, din seminţia lui Iacov, tatăl mamei voastre. Eu mă trag din fii lui
Esau, fratele lui Iacov din care se trage şi maica voastră Dinah, care v-a născut pe voi. Prima
mea femeie a murit de o moarte năprasnică împreună cu cei zece copii ai noştri. Acum
ascultaţi-mă cu luare-aminte şi vă voi dezvălui tot ce mi s-a întâmplat.

II

Numele meu era Iobab, înainte ca Domnul să mă numească Iov. Aşadar, pe când mă
numeam Iobab locuiam chiar lângă templul unui idol la care se închina multă lume. Şi tot privind
eu la jertfele necontenite ce se aduceau acolo, am prins a cugeta în mine însumi şi a zice:" Oare
acesta să fie Dumnezeul care a făcut cerul şi pământul şi marea şi pe noi oamenii? Cum să
aflu adevărul?".

III

Într-o bună noapte, pe când dormeam, un glas mare a venit asupra mea, din mijlocul unei
lumini, şi mi-a strigat:"Iobab, Iobab!". Eu am răspuns :"Iată-mă !". Şi glasul a zis: "Scoală-te şi
îţi voi arăta cine este cel pe care vrei să-l cunoşti. Acesta căruia i se aduc jertfe şi (libatii) nu este
Dumnezeu, ci însăşi puterea Diavolului prin care se înşeală firea omenească". Auzind acestea,
am căzut la picioarele patului, cu faţa la pământ, şi am zis:" Stăpânul meu, care ai venit anume
ca să îmi mântueşti sufletul, ajută-mă ! Căci dacă lucrul acesta este al Satanei pentru amăgirea
oamenilor, atunci, rogu-te, dă-mi puterea să merg şi să-l curăţ şi să fac ca niciodată de acum
încolo să nu se mai slujească în el. Oare cine ar cuteza să mă împiedice pe mine, prinţul acestui
ţinut !?".

IV

Lumina mi-a răspuns, zicându-mi: " Negreşit că vei putea să cureţi locul acela. Ascultă-
mă însa. Iată ce mi-a poruncit Domnul să-ţi aduc la cunoştinţă !". Şi eu am răspuns: "Tot ce-a
poruncit Domnul slugii Sale voi asculta şi voi împlini".
Şi a continuat:" Iată ce spune: De te vei apuca să cureţi locul Satanei, acesta se va ridica
împotriva ta cu război şi plin de mânie. Atâta doar, nu te va putea omorî.
O să-ţi facă răni fără de număr, o să-ţi mistuie averile toate, o să îţi răpească pâna
şi copiii. Dar dacă rabzi până la capăt voi face numele tău vestit la toate neamurile pământului
până la sfârşitul veacurilor. Şi am să îţi întorc la loc averea, de doua ori mai mare decât la
început, ca să ştii că (Dumnezeu) nu se ia după ochi frumoşi, ci-l răsplăteşte cu bogăţii de tot
felul pe cel care îl ascultă. Şi vei fi trezit la înviere. Căci vei fi asemenea unui atlet care dă şi
primeşte lovituri, iar la sfârşit câştigă cununa biruinţei. Atunci vei şti că drept, adevărat şi
puternic este Domnul şi că îi învredniceşte pe aleşii Săi ".

Şi eu, copiii mei, i-am răspuns: " Până la moarte voi răbda fără şovăială". Apoi, după ce
îngerul mi-a pus pecetea şi a plecat, eu, dragii mei copii, m-am sculat în noaptea urmatoare şi
luând cu mine cinci sute de slujitori, am mers la templul idolului şi l-am făcut una cu pământul.
Iar după aceea m-am întors acasă şi am poruncit să se întărească toate intrările.

VI

Ascultaţi-mă, copiii mei şi vă minunaţi ! Îndată ce am intrat în casă am pus să se

întarească uşile şi am zis păzitorilor porţilor: " Dacă astăzi mă caută cineva, să nu mi se aducă
la cunoştinţă, ci răspundeti :" Nu are vreme acum, e prins cu lucruri grabnice".
Şi aflându-mă eu înăuntru, Satana, cu chip de cerşetor, bătu la poartă şi-i zise portăresei :
" Du-te şi spunei lui Iov că vreau să-l văd!". Portăreasa veni şi îmi spuse, dar primi de la mine
răspuns că nu aveam vreme.

VII

Auzind aceasta, Satana plecă, îşi puse pe umeri un bat şi prinse a se milogi portăresei aşa :
" Spunei lui Iov: Dă-mi pâine din mâinile tale, ca să mănânc". Şi eu i-am dat slugii o pâine arsă,
ca s-o azvârle (cerşetorului). Şi i-am răspuns:' Nu aştepta să mănânci din pâinile mele, Căci
îmi eşti străin". Portăreasa - fiindu-i ruşine de pâinea aceea arsă, neagră ca scrumul, şi pentru că
nu ştia că îl are în faţă pe Satana - a luat de la dânsa o pâine frumos rumenită şi i-a dat-o de
pomană. El o luă, dar, cunoscând cele întâmplate, zise:" Pleacă slugă nemernică, şi adu-mi ce ţi
s-a dat să îmi aduci". Atunci sluga prinse a se jeli cu lacrimi amare şi zise:" Adevărat, bine spui ca
sunt o slugă nemernică. Dacă n-aş fi fost, aş fi făcut precum mi-a poruncit stăpânul meu". Şi
întorcându-se în casă îi aduse Satanei pâinea arsă, cu următoarele cuvinte: " Aşa îţi zice
stăpânul meu: Nu o să mănânci niciodată din pâinile mele, Căci îmi eşti străin". Ci eu ţi-am
dat adineauri, ca să nu fiu judecată ca n-am miluit un cerşetor străin. Apoi Satana o trimise din
nou la mine cu următoarele cuvinte: " Cum este arsă scrum această pâine, aşa voi arde scrum şi
trupul tău. Peste un ceas mă întorc şi te nimicesc".
Eu am răspuns: " Fă ceea ce ai de făcut! Sunt gata să îndur toate nenorocirile pe care o să
le abaţi asupra mea !".

VIII

Satana plecă de la mine şi merse drept sub bolta cerului, ca să îl roage pe Domnul să îi dea
putere asupra tuturor averilor mele. Şi luând puterea, veni şi îmi spulberă toata agoniseala.

IX
 Ascultaţi-mă cu luare aminte. Vă voi povesti toate câte mi s-au întâmplat şi câte mi s-au
luat. Aveam o suta treizeci de mii de oi şi din ele puneam deoparte şapte mii, pe care le tundeam
şi făceam haine orfanilor, văduvelor, celor săraci şi neputincioşi. Aveam o haită de opt sute de
câini, care îmi păzeau casa. Mai aveam noua mii de cămile, dintre care alesesem trei mii, ca să
cutreiere toate cetăţile. După ce le încărcam cu tot felul de lucruri, le trimiteam prin cetăţi şi
prin sate, poruncind ca mărfurile să fie împârţite pe degeaba neputincioşilor, văduvelor şi
nevoiaşilor. Aveam o sută patruzeci de măgăriţe la păscut. Am pus deoparte cincizeci
dintre ele şi am poruncit să li se vândă mânjii, iar banii să se dea săracilor şi năpăstuiţilor.
Aceştia veneau la mine din toate ţinuturile dimprejur. Cele patru porţi ale gospodariei rămâneau
tot timpul larg deschise, cu gândul ca nu cumva sosind vreunul, să ceară de pomană şi văzându-
mă stând la poartă, să se întoarcă din drum cu mâinile goale, cuprins fiind de ruşine. Ci, dacă m-
ar fi zărit stând la una din porţi să poată intra prin alta, ca să îşi ia cele de trebuinţă

Aveam şi treizeci de mese întinse în mijlocul ogrăzii, la tot ceasul din zi şi din noapte,
numai pentru drumeţii străini. Alte doisprezece mese erau puse anume pentru văduve. Dacă
vreun străin intra să ceară de pomană, îl sileam să rămână şi să se ospăteze la masă, înainte
să îşi ia cele de trebuinţă. Nu îngăduiam nimănui să iasă pe poartă cu stomacul gol.
Aveam şi trei mii cinci sute de perechi de vite. Puneam deoparte cinci sute să lucreze, cât
puteau, ţarinile celor care doreau să le împrumute, iar rodul adunat era pus deoparte şi împărţit
săracilor la mesele acelora. Aveam şi cincizeci de cuptoare pentru copt pâine, din care rânduisem
câteva pentru masa celor flămânzi.

XI

Unii străini, văzându-mi dărnicia, au vrut să împlinească şi ei această slujire. Alţii,

aflaţi la strâmtorare cu banii şi neavând de unde să cheltuiască, au venit să îmi ceară, zicând : “
Ne rugăm ţie, tare am vrea să împlinim şi noi această slujire, dar suntem săraci lipiţi
pământului. Fă-ţi pomană cu noi şi împrumută-ne ceva bani pentru ca mergand şi făcând
negoţ în cetăţile cele mari, să câştigăm şi să putem veni în ajutor săracilor. Iar după aceea îţi
dăm înapoi împrumutul”. Când auzeam eu aşa ceva mă bucuram nespus , oamenii cereau de la
mine ca să aibă grije de năpăstuiţi. Şi cu bunăvoinţă le dădeam cât pofteau, în schimbul unei
simple ţidule. Nu le luam nici garanţie, le scriam doar numele undeva. Astfel, oamenii făceau
negoţ cu banii mei. Se întampla ca unii să aibă noroc şi să izbutească. Câştigul îl împărţeau
săracilor. Alţii însă pierdeau totul. Atunci se întorceau la mine şi ziceau :” Te rugăm fii îngăduitor
cu noi ! Să vedem cum îţi putem înapoia datoria !?”. Eu aduceam însă ţidula, o citeam şi îi iertam,
zicându-le : “ Nu iau înapoi nimic din ce-am dat gândindu-mă la săraci”. Şi nu primeam nici o
răscumpărare de la datornicul meu.

XII

Dacă vreodată venea la mine un om cu inima veselă şi îmi spunea :” Uite, eu nu am de

nici unele, ca să îi ajut pe cei săraci. Astăzi însă vreau să îi slijesc la masa ta”, eu îi îngăduiam cu
tot dragul. Omul slujea şi apoi se ospăta pe cinste. Seara când se pregătea să se întoarcă acasă, îl
chemam şi îl sileam să îşi ia tainul, zicându-i :” Te-am văzut om vrednic la muncă. Şi orice om
muncitor aşteaptă şi nădăjduieşte răsplată. De aceea trebuie să primeşti”. Şi nu îngăduiam ca
tainul vreunui lucrător să rămână la mine în casă.

XIII
 Pentru că duceam lipsă de mulgători, laptele vitelor curgea prin văioagele munţilor; untul
se revărsa pe drumuri iar vitele erau atât de multe, încât se oploseau pe sub stânci şi prin peşteri
când le venea sorocul să fete. De aceea, munţii şiroiau de lapte, aratând aidoma unor calupuri
inchegate de unt. Robii mei se istoveau tot pregătind mâncare pentru văduve şi scârbindu-se de
atâţia săraci nu conteneau să mă blesteme zicând :” Cine ne-ar da şi nouă să ne îndestulăm
din cărnurile acestuia !?/ Dar eu mă purtam blând cu dânşii

XIV

Aveam şase harfe şi o citeră cu zece corzi. Mă sculam în fiecare zi, după ce terminau
văduvele de mâncat, apucam citera şi începeam să îi ciupesc corzile, iar ele cântau din gură. Prin
această cântare le aminteam de Dumnezeu, ca să îi aducă slavă precum unui Stăpân. Iar dacă
vreodată slugile mele începeau să mormăie pe furiş, puneam din nou mâna pe citeră şi le
răsplăteam truda printr-o cântare. Astfel potoleam bârfa lor cea scârboasă.

XV

Dupa ce slujeau dându-mi ajutor, copiii mei îşi luau merindea şi se duceau să mănânce cu
fratele lor mai mare, chemandu-le şi pe cele trei surori care stăteau în fruntea femeilor slujitoare,
după cum feciorii mei stăteau în fruntea bărbaţilor slujitori. Eu mă sculam în zori de zi şi
aduceam jertfe pentru fiecare în parte, trei sute de porumbei, cincizeci de iezi şi doisprezece miei.
Porunceam apoi ca toate acestea să fie pregătite săracilor, dupa rânduială. Şi le ziceam: “
Înfruptaţi-vă din prisosul acesta dupa rânduială şi rugaţi-vă pentru copiii mei. Nu cumva
feciorii mei să fi păcătuit înaintea Domnului umflându-se în pene şi grăind cu trufie: “ Noi
suntem fii de botaş. Pentru ce să mai slujim dar (săracilor) cu atâta bogăţie
agonisită ?”. Căci lucru tare scârbos e trufia înaintea lui Dumnezeu ! Şi încă mai aduceam pe
capiste o junica aleasă, dacă feciorii mei vor fi cugetat lucruri murdare înaintea lui Dumnezeu !

XVI

Aşa am făcut în primii şapte ani după ce mi s-a arătat îngerul. Apoi Satan a luat
putere (de la Dumnezeu), şi s-a pogorât fără mila asupra mea şi mi-a pârjolit cele şapte mii de
oi puse deoparte pentru îmbrăcămintea văduvelor, cele trei mii de cămile, cele cinci sute de
măgăriţe şi cele cinci sute de perechi de vite. Pe toate acestea mi le-a nimicit singur, prin puterea
pe care a primit-o împotriva mea. Iar pe restul averilor au pus mâna concetăţenii mei, cărora până
atunci nu le făcusem decât bine. Ei au început să mă duşmănească şi prădau ce îmi mai
rămăsese din turme. Iar când m-au înştinţat că s-a ales praful de întreaga mea avere am adus
slavă lui Dumnezeu şi n-am blestemat.

XVII

Atunci diavolul ştiindu-mi inima, prinse a unelti împotriva mea. Lua înfăţişarea
împăratului perşilor şi veni în cetatea mea, adunând în jurul său scursoarea scursorilor. Şi grăi cu
glas ameninţător: “ Omul acesta Iobab, a risipit toate bunurile pământului. Nu a mai rămas
nimic din ele. Le-a dat cui a apucat : cerşetorilor orbilor calicilor. Tot el a dărâmat templul
marelui dumnezeu, ştergând de pe faţa pământului locul închinăciunii. Pentru tot ce a săvârşit
împotriva casei lui dumnezeu îl voi răsplăti eu, cum se cuvine. Voi duceţi-vă şi prădaţi-i vitele
care i-au mai rămas, precum şi roadele ogorului”. Dar ei răspunseră: “Iobab are şapte feciori şi
trei fete. Dacă fug şi se aciuează în ţinuturi străine, spunând pretutindeni că am fost nişte tirani?
Dacă se ridica în urma noastră şi ne omoară ?”. Diavolul zise : “ Nu aveţi nici o teamă ! Cea mai
mare parte din averea lui am mântuit-o prin foc. Altă parte am înhăţat-o cu de-a sila. Acum îi voi
omorâ copiii”.

XVIII

Spunând acestea, , merse şi prăvăli acoperişul casei peste copii mei, strivindu-i. Iar
concetăţenii, cum văzură că totul se întamplase aşa cum a spus, veniră asupra mea şi începură
să mă prigonească. Şi fără milă îmi jefuiră toată casa. Oh, ce îmi văzură ochii ! Pe mesele şi
paturile mele călcau cu picioarele unor oameni josnici şi scârboşi. Nu puteam scoate nici măcar
un cuvânt din gură. Eram vlăguit ca o femeie care nu îşi mai simte soldurile de durerile cumplite
ale naşterii. Îmi aminteam numai de prevestirea acestui război, pe care mi-o facuse Domnul prin
mijlocirea îngerului Său , şi de vorbele de laudă pe care mi le spusese. Devenisem ca omul
acela care vrând să intre într-o cetate ca să îi cunoască bogăţiile şi să moştenească o parte din
slava ei, încărca marfa pe corabie, dar în mijlocul mării, văzând talazurile înspumate şi furia
vânturilor, îşi azvârle toată încărcătura în apă zicând: “ Mai degrabă îmi prăpădesc toata averea,
numai să intru în cetate, unde voi moşteni bunuri cu mult mai preţioase decât bagajele şi corabia
aceasta”. Aşa gândeam că averea mea nu cântărea nimic pe lângă minunata cetate despre care
îmi vorbise îngerul.

XIX

Când a venit şi îngerul vestitor, care mi-a înfăţişat uciderea copiilor mei, m-am cutremurat
din rărunchi. Mi-am sfâşiat toate hainele de pe mine, abia reuşind să îl întreb pe cel ce mă
vestise: “ Dar tu cum ai scăpat viu?”. Când am aflat tot ce mi s-a întâmplat, am început să urlu,
zicând : “ Domnul a dat Domnul a luat. Cum a vrut Domnul aşa s-a întâmplat. Fie numele
Domnului binecuvântat !”.

XX

Abia dupa ce mi se năruise tot ce aveam, Satan pricepu că nimic nu mă putea scârbi.
Atunci merse şi ceru trupul meu de la Domnul, ca să îmi facă rău chiar mie. Şi Domnul îi dădu pe
mâini trupul meu ca să îl chinuiască cum va voi. Peste sufletul meu însă nu îi dădu nici o putere.
Diavolul s-a apropiat când stăteam pe tronul împărătesc şi îmi plângeam copiii ucişi. S-a abătut
asupra mea ca o vijelie năprasnică, răsturnându-mi tronul, de am rămas trei ceasuri prins sub el,
Căci nu puteam nicicum să mă strecor afără. Şi m-a lovit cu gădina împuţită din cap până în
picioare. Cu mare tulburare şi amărăciune am ieşit din cetate şi m-am aşezat pe o movilă de
bălegar. Trupul îmi era mâncat de viermi, udeala stropea din belsug ţărâna, ţâşneau din mine tot
felul de scursori, iar în carne mi se oplosiseră o mulţime de viermi. Ori de câte ori un vierme sărea
din rană, eu îl luam cu mâna şi îl aşezam în acelasi loc, zicând: “ Stai aici unde ai fost aşezat atât
cât voi fi stăpânul tău.

XXI

Am petrecut astfel patruzeci şi opt de ani bolind pe grămada aceea de bălegar din afara
cetăţii. Le-a fost dat ochilor mei să o vadă pe întâia mea nevastă cărând apă la casa unuia sau a
altuia, înţolită ca o slugă, doar ca să poată câştiga o pâine şi sâ mi-o aduca mie. Eu clătinam din
cap şi ziceam : “ O, Doamne, trufaşi mai sunt cârmuitorii acestei cetăţi! Uite cum ( nu se sfiesc)
să o pună pe femeia mea să îi slugărească !”. Pe urmă însă mă întorceam la gânduri mai
îngăduitoare.
 XXII

După unsprezece ani i-au luat şi porţia mea de pâine. Se învoiră să îi dea numai cât să îi
ajungă ei să mănânce. Dar ea împărţea dumicatul pe din două - pentru ea şi pentru mine - zicând
cu năduf : " Vai mie, curând n-o să se starure nici cu pâine!". Şi nu se sfia să meargă în piaţa
publică şi să cerşească ici şi colo, pe la negustori, câte un colţuc de pâine, ca să îmi aducă să
mănânc.

XXIII

Vazând aceasta Satana se preschimba în negustor. Femeia mea veni la prăvălia lui, ca de
obicei, şi îi ceru pâine, socotind că e făptură omenească. Dar Satana zise:" Plateşte preţul şi i-a
ce pofteşti !". Ea îi răspunse :"De unde să scot banii? Nu ştii câte nenorociri s-au abătut asupra
noastră ? Dacă ţi-e milă de noi, miluieşte-ne, dacă nu, fă cum vrei!". Satana însă îi zise:" Dacă
nu aţi fi meritat nenorocirile acestea nu le-aţi fi avut. Acum, că n-ai nici un ban asupra ta, îmi dai
părul de pe cap şi îţi iei trei pâini. Aşa o să aveţi trei zile de mâncare". Nevasta mea răspunse:"
La urma urmei, ce e un smoc de păr pe lângă foamea bărbatului ?". Şi bătându-şi joc de părul
ei, zise aceluia: "Hai vino şi ia-l!". Atunci diavolul puse mâna pe foarfece şi îi tăie tot părul de pe
cap, dându-i în schimb trei pâini. Şi toată lumea se uita la dânşii. Ea luă pâinile şi mi le aduse
mie. Satana o urmărea pe drum, ţinându-se ascuns în urma ei şi îmboldindu-i inima.

XXIV

Femeia mea se apropie de mine şi începu să strige cu glasul înecat de lacrimi: " Iov, Iov,
până când o să tot şezi pe grămada asta de bălegar din afara cetăţii, spunându-ţi: " încă un pic,
încă un pic" şi tot aşteptând nădejdea mântuirii ? [ Uite-te la mine] cum umblu de colo până colo,
pribeagă şi roabă pe la toţi. De acum s-a isprăvit cu amintirea ta pe faţa pământului - s-au dus
feciorii mei şi ficele pântecelui meu. În zadar m-am chinuit pentru dânşii. Tu zaci în putreziciunea
viermilor, petrecându-ţi nopţile sub cerul gol, în frig, iar eu, nenorocita, ziua trudesc, iar noaptea
mă frământ cum să fac rost de un colţ de pâine, ca să te hrănesc. Căci acum nu mai capăt decât
o singură porţie, pentru mine, şi trebuie să o fac pe din două, gândind în sinea mea :" Oare nu e de
ajuns că eşti atât de chinuit, nici să te saturi cu pâine nu ai dreptul?". Pentru aceea mi-am luat
inima în dinţi şi fără nici o ruşine m-am dus la piaţă . [ Am găsit un negustor care mi-a zis] :"
Dă banul şi i-a ce pofteşti!". Eu am încercat să îi arăt cât suntem de strâmtoraţi, dar ce mi-a fost
dat să aud din gura lui ? " Dacă nu ai nici un ban asupra ta femeie, dă-mi părul de pe cap şi ia în
schimb trei pâini. Veţi avea cu ce trăi trei zile". Atunci eu lehamesită de toate, i-am răspuns : Hai
tunde-mă!". Şi el, plin de josnicie, mi-a tăiat părul acolo în mijlocul pieţei, dinaintea tuturor
gură-cască.

XXV

Cine oare nu s-a întrebat plin de uimire : " Aceasta este Sitis, femeia lui Iov, care avea
paisprezece praguri la verandă şi o uşă până în mijlocul casei, pentru ca oricine intra să fie cinstit
cum se cuvine? Iar acum îşi dă părul pentru câteva pâini!
Cămilele ei încărcate cu fel de fel de bunuri străbăteau ţinuturile, bucurându-i pe săraci,
iar acum îşi dă părul pentru câteva pâini.
Cea care ţinea mereu şapte mese întinse în ograda, unde ospătau săracii şi drumeţii
flămânziţi de cale, acum îşi vinde părul pe câteva pâini.
Uitaţi-vă, cea care îşi spăla picioarele numai în lighene de aur şi argint acum umblă
desculţă, cu picioarele pe pământul gol, şi îşi dă părul pentru câteva pâini.
Cea care purta veşmintele alese din in ţesut cu fir de aur umblă acum numai în zdrenţe şi
îşi dă părul pentru câteva pâini.
Uitaţi-vă bine, cea care avea chiar şi paturile rotunjite din aur şi argint acum îşi vinde
părul pe câteva pâini".
Iov, Iov, după acestea multe înşirate îţi mai zic un lucru pe sleau: de la slăbiciunea inimii
mi s-au zdruncinat toate oasele. Scoală-te, ia pâinile acestea şi potoleşte-ţi foamea, apoi spune un
cuvânt împotriva Domnului şi termină! Aşa voi scăpa şi eu de lehamitea pe care mi-a stârnit-o
boala trupului tău.

XXVI

Eu i-am răspuns: " Iată sunt şaptesprezece ani de când zac acoperit cu răni peste tot şi
răbdând viermii care îmi scormonesc prin carne. Dar niciodată sufletul meu n-a fost greu din
pricina chinurilor îndurate, cât s-a îngreuiat acum de vorba aceasta pe care mi-ai spus-o:" Spune un
cuvânt împotriva Domnului şi termină!". Vezi bine, şi eu şi tu le răbdăm pe toate - nu numai
pierderea averii, dar şi moartea copiilor noştri - iar tu vrei să spunem un cuvânt împotriva lui
Dumnezeu şi să înstrăinăm de noi cea mai mare bogăţie ? Nu îţi mai aminteşti de averile uriaşe
pe care le-am stăpânit ? Dacă am ştiut să le primim pe cele bune din mâna Domnului, de ce nu am
şti să le răbdăm şi pe cele rele ? Să răbdăm aşadar, pentru ca Domnul, mişcat, să se
milostivească de noi! Tu nu vezi că diavolul stă în urma ta şi îţi tulbură cugetul, ca să mă
ispiteşti şi pe mine ? Vrei să pari ca una dintre femeile acelea nebune care şi-au rătăcit bărbaţii
pe calea simplităţii ?

XXVII

Apoi m-am întors către Satana şi i-am strigat, văzându-l că se tot ţine de spatele femeii
mele : " Treci în faţă, nu te mai ascunde! Oare leul îşi arată puterea într-o cuşcă? Pasărea
zboară în colivie? Ieşi şi luptă cu mine pe faţă" . Atunci diavolul , ieşind din spatele femeii, a stat
locului şi a început să bocească: " Uite, Iov, mă dau bătut şi mă retrag dinaintea ta, care eşti
carne, eu care sunt duh. Tu eşti lovit de nenorocire, iar eu mă chinuiesc. A fost ca o încleştare între
doi luptători, şi unul l-a răpus pe celălat. Cel de deasupra l-a redus la tăcere pe cel de dedesupt
astupându-i gura cu nisip şi frângându-i mădularele. Dar acum acesta a ţinut piept cu îndârjire şi
nu s-a lăsat răpus, cel de deasupra a prins a striga cu glas mare, (recunoscându-se învins). Astfel
tu Iov, ai stat dedesupt, lovit de cumplita nenorocire, dar până la urmă nu te-ai dat răpus şi m-ai
biruit".
Făcut de ruşine, Satana s-a dus de la mine şi ma lăsat în pace vreme de trei ani. La fel şi
voi, copiii mei, să aveţi îndelungă răbdare în împrejurările vieţii, pentru că îndelunga răbdare le
biruie pe toate.

XXVIII

După douăzeci de ani de nenorocire aflară şi împăraţii despre câte mi se întâmplasera. Şi,
sculându-se, porniră către mine, fiecare din ţara lui, ca să mă vadă şi să îmi aducă mângâiere.
Nu mă recunoscură însă de departe. Atunci prinseră a striga şi a plânge cu jale mare. Îşi sfâşiară
veşmintele şi după ce îşi acoperiră capetele cu tărână se aşezară lângă mine. Şi stătură şapte
zile şi şapte nopţi fără ca nici unul să scoată o vorbă. Nu pentru ca erau răbdători rămăseră ei
aşa, fără să vorbească, ci pentru că ei mă ştiau un om din cale-afără de bogat. Când aduceam şi
le arătam pietrele mele preţioase încremeneau de uimire. Apoi începeau să bată din palme şi
ziceau: "Dacă noi, trei împăraţi, ne-am strânge şi ne-am pune laolaltă averile, tot nu am izbuti să
egalăm nestematele împărăţiei tale". Eram de neam mai bun decât cei din Răsărit.
Aşadar, îndată ce sosiră începură să întrebe prin Ausitis: "Unde este Iov, cel care
domneşte peste întregul Egipt?" Şi oamenii îi înştinţară despre mine cum că stau pe o grămadă
de bălegar undeva în afara cetăţii şi că de douazeci de ani nu mai pusesem piciorul dincoace de
ziduri. Apoi iscodiră despre averile mele şi aflară tot ce mi se întâmplase.

XXIX

După ce ascultară cu luare-aminte, ieşiră din oraş însoţiţi de concetatenii mei. Aceştia
arătară către mine, dar împăraţii făcură cu mâinile semn de împotrivire, zicând că nu eu sunt
Iovav (Iobab). În sfârşit, una peste alta, pe când se ciorovăiau aşa, Eliphas, regele themaniţilor,
mă întrebă: "Tu eşti Iov, împărat ca şi noi?". Iar eu , jeluindu-mă şi acoperindu-mi capul cu
ţărână, am făcut semn din cap şi am zis: "Da, eu sunt".

XXX

Şi văzând că încuvinţez, se prăvăliră la pământ şi începură să plângă de se

cutremurară şi soldaţii care vedeau trei împăraţi zăcând de trei ceasuri la pământ ca nişte
morţi. Apoi se ridicară şi prinseră a se întreba unul pe altul: "El o fi?". Şapte zile îi intrebară pe
oamenii din Ausitis, iscodindu-i despre toate ale mele, turme şi averi. Şi ziceau aşa:" Ştim câte
lucruri trimitea prin satele şi cetăţile dimprejur, ca să fie dăruite săracilor, fără să mai punem la
socoteală bunătăţile împărţite la el acasă. Cum a putut să cadă într-o asemenea putreziciune?".

XXXI

Dupa şapte zile, cât întoarseră totul pe faţă şi pe dos, Elious zise către ceilalţi împăraţi:"
Haideţi să ne apropiem şi să îl întrebăm cu grijă dacă el este cu adevărat (Iobab) sau nu !". Până
atunci stătuseră departe de mine, cam la o jumătate de stadiu, din pricina împuţiciunii trupului
meu. Aşadar, se ridicară şi se apropiară, ducând fiecare în mâini parfumuri bine mirositoare. Iar
împreună cu dânşii veneau şi mulţi soldaţi care aruncau spre mine cu parfum, din toate părţile,
ca să se poată cât de cât apropia.
Trei zile au stat şi au împrăştiat buna mireasmă. Iar când au ajuns lângă mine, Elious m-a
întrebat:" Tu eşti Iovav, împărat ca şi noi? Tu eşti cel care pe vremuri erai atât de slăvit? Tu eşti
cel aidoma soarelui care pe timpul zilei straluceşte pe tot pământul? Tu eşti cel aidoma lunii şi
stelelor care luminează pe cer la miez de noapte?". I-am răspuns:"Eu sunt". Atunci cu jale mare, cu
glas sfâşiat de durere, a cântat un bocet împărătesc împreună cu ceilalţi trei împăraţi şi cu
oştenii lor.

XXXII

Plângerea lui Elious

Ascultaţi plângerea lui Elious, care înfăţişează, pentru toţi bogăţia lui Iov.

Tu eşti cel care ai rânduit şapte mii de oi,

ca să aibă cu ce se îmbrăca?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care ai rânduit trei mii de cămile,
ca să ducă flămânzilor de-ale gurii?
Unde-i acum slava tronului tau?
 Tu eşti cel care ai rânduit ca o mie de vite,
să lucreze ogoarele nevoiaşilor
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care pe vremuri aveai paturi de aur,
iar acum şezi pe o movilă de bălegar?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care pe vremuri aveai tronul din pietre preţioase,
iar acum te bălăceşti în noroi?
Unde-i acum slava tronului tău?
Cine se poate asemui cu tine,
aşa cum stăteai în mijlocul copiilor tăi?
Erai ca un copac ce-a dat rod bine mirositor.
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care ţinea şaizeci de mese întinse,
pentru săturarea săracilor?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care aveai cădelniţe cu tămâie pentru întreaga adunare,
iar acum zaci în împuţiciune?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti cel care aveai lămpi de aur şi de argint,
iar acum aştepţi lumina de la raza lunii?
Unde-i acum slava tronului tău?
Tu eşti Iov cel plin de mare slavă?
Unde-i acum slava tronului tău?

XXXIII

Cum Elious jelea mai departe împreună cu ceilalţi împăraţi, se facu o mare tulburare.
După ce ţipetele se potoliră cât de cât, Iov zise:
"Linişte! Am să vă arăt tronul,slava şi vrednicia mea între sfinţi.
Tronul meu este mai presus de lume,
iar slava mea şi vrednicia mea stau la dreapta Tatălui.
Lumea asta va trece şi slava ei va pieri,
cei ce nădăjduiesc în ea se vor prăbuşi,
dar tronul meu se află în pământul cel sfânt
şi slava mea în veacul cel netrecător.
Râurile vor seca în matcă,
şi crestele valurilor coborâ-vor în hăuri adânci,
dar râurile din pământul în care se află tronul meu nu vor dispărea,
ci vor curge la nesfârşit.
Împăraţii vor trece, toţi cârmuitorii se petrec,
slava şi mândria lor sunt ca o oglindă,
dar împărăţia mea durează în vecii vecilor
şi slava şi vrednicia ei şed în carele Tatălui".

XXXIV

Eu am zis acestea ca să fac linişte. Dar Eliphas s-a mâniat peste măsură şi a grăit catre
ceilalţi doi prieteni ai săi:" Ce folos că ne-am urnit până aici, cu oşti cu tot, vrând să îi aducem
acestuia o mângâiere? Nu vedeţi cum ne judecă? Să ne întoarcem chiar acum în ţările noastre!
Zace în colcăiala viermilor şi în putoare, dar aţi auzit cum se oţâreşte la noi - "Împărăţiile se duc
şi cârmuitorii lor împreună cu ele, dar a mea durează în veci"?. Şi Eliphas se ridică în picioare, cu
mare tărăboi, şi îi salută pe ceilalţi doi împăraţi, zicându-le: "Eu plec, fiindcâ, iată, noi am venit
să aducem acestuia un pic de mângâiere, şi el ne-a făcut praf în faţa oştenilor noştri".

XXXV

Intervenţia lui Baldad. Testarea lui Iov

Baldad însă la oprit, zicându-i: " Nu se cuvine să vorbeăti aşa unui om îndoliat, şi nu
numai, ci el însuşi lovit de mare suferinţă. Iată noi, aşa sănătoşi cum ne aflăm, abia am putut
ajunge până la dânsul năclăindu-ne în parfumuri. Oare nu îţi aminteşti, Eliphas, cum te-ai chinuit
aceste doua zile? Să avem un pic de răbdare, ca să aflăm măcar ce-i cu dânsul: şi-a ieşit din
minţi? Îşi mai aminteşte oare fericirea de altădată? A înebunit? Fiindcă, mă întreb, cine nu ar lua-
o razna şi nu ar înebuni dupa o astfel de nenorocire? Lasă-mă să mă duc mai aproape şi să aflu
ce e cu dânsul".

XXXVI

Şi Baldad se ridică, se apropie de mine şi îmi zise: "Tu eşti Iov?". Iar eu i-am răspuns:
"Da". Şi el zise iarăşi: "Mintea ţi-e la locul ei?". Eu am răspuns: " Nu-i la cele pământeşti,
fiindcă pământul şi cei ce îl locuiesc nu stau o clipă locului. Mintea mea e la cele din ceruri,
fiindcă în ceruri nu există nici o frământare". Atunci Baldad zise: " Ştim că pământul nu stă
locului şi se schimbă mereu la răstimpuri; când merge înainte, când se linişteşte, când se încinge
în războaie crâncene. Şi despre cer am auzit că stă în bună rânduială. Dar, ca să văd că eşti
într-adevăr în toate minţile, îngăduie să îţi pun o întrebare. Dacă îmi răspunzi cu înţelepciune la
prima, am să ţi-o pun şi pe a doua. Şi dacă îmi răspunzi cum se cuvine şi la a doua, va fi limpede
pentru noi toţi că nu ţi-ai ieşit din minţi".

XXXVII

Apoi a continuat: "În cine ai nădejde?". Eu am răspuns: "În Dumnezeul cel viu". El iarăşi
a întrebat:" Spune-mi, cine ţi-a spulberat averea şi te-a acoperit cu buboiul acesta?". Eu am
răspuns: " Dumnezeu". El iarăşi a luat cuvântul şi a zis către mine:" Şi cum, tot în Dumnezeu ţi-
ai pus nădejdea, În cel care te-a acoperit cu buboiul acesta şi ţi-a spulberat averea? Dacă a dat apoi
a luat, trebuia să nu fi dat nimic de la bun început. Oare un împărat îşi bate joc de un ostaş care l-a
slujit cum se cuvine? Cine e în stare să cunoască adâncimile Domnului şi ale Înţelepciunii Sale?
Cine ar îndrăzni să Îi atribuie Domnului săvârşirea unei nedreptăţi?
Răspunde-mi Iov, la întrebările acestea. Iarăşi îţi zic, arată-mi că eşti în toate minţile.
Dacă nu ţi-ai pierdut înţelepciunea, spune-mi de ce vedem că soarele urca pe cer în partea de la
răsărit şi coboară de pe cer în partea dinspre apus? De ce, când ne trezim în zorii zilei, îl vedem
urcând dinspre răsărit? Lămureşte-mă, dacă eşti cu adevărat slujitor al lui Dumnezeu".

XXXVIII

Şi eu am răspuns: "Cugetul nu mi l-am pierdut deloc, mintea mea înca nu a luat-o razna.
Pentru ce oare să vorbesc despre minunile Domnului? Gura mea şi-ar răni Stăpânul. Niciodată
nu am să fac una ca asta. Cine suntem noi, cei care fiind făpturi de carne şi avându-ne sorţii pe
pământ, îndrăznim să desluşim tainele cereşti!? Ca să ştiţi că mintea mea a rămas la locul ei,
ascultaţi ce am să vă întreb. Mâncarea intră în noi pe gură. Şi apa se bea tot pe gură şi apoi se
scurge prin gâtlej. Dar, o dată ajunse la locul uşurării, se despart una de cealaltă. Cine se desparte?
Baldad zise: "Nu ştiu". Iar eu am luat iarăşi cuvântul şi am continuat aşa; " Dacă nu eşti în stare
să desluşeşti căile trupului, cum vei pricepe atunci căile cerului?". Atunci interveni Sophar şi
zise;" Noi nu căutăm să desluşim cele ce sunt deasupra noastră, ci vrem să ştim dacă tu eşti în
toate minţile. Şi, într-adevăr, ne-am dat seama că nu te-ai smintit nici un pic. Spune, ce-ai vrea să
facem pentru tine? Căci am adus cu noi doftori vestiţi, din trei împărăţii. Vrei să te îngrijească
vreunul dintre ei? Poate aşa te linişteşti". Eu însă am răspuns: " Vindecarea şi îngrijirea
mea sunt numai la Domnul, Cel care i-a făcut pe doftori".

XXXIX

Şi pe când vorbeam eu aşa a sosit femeia mea, Sitis, zdrenţăroasă toată. Fugise de la
stăpânul care o înrobise, fiindcă acesta nu îi îngăduise să iasă afară, ca nu cumva s-o zărească
cei trei împăraţi şi să o ia cu dânşii. Cum veni se aruncă la picioarele acestora şi începu să
bocească: " Vă amintiţi, o , Eliphas şi prietenii tăi, ce rochii purtam când eram împreună cu voi?
Şi acum, uitaţi-vă în ce hal vă ies înainte!". Ei începură să plângă cu glas sfâşietor. dar apoi
tăcură zăpăciţi, Căci scârba lor se făcuse de doua ori mai mare. Eliphas ceru să i se taie mantia
în jumatate şi o acoperi pe femeia mea. După ce îi mulţumi, acesta îi mai facu o rugăminte,
zicând: " Porunceşte soldaţilor tăi să sape sub dărâmăturile casei care s-a prăbuşit peste copii
mei, măcar oasele să stea la loc sigur, într-un mormânt. Noi înca nu am putut face asta din pricina
cheltuielilor mari. Să le putem vedea barem oasele. Ce-s eu animal sălbatic, am oare păntece de
fiară, de mi-au murit zece copii şi pe nici unul nu l-am îngropat cum se cuvine?". Ostaşii se
pregăteau să plece la săpat, dar eu nu i-am lăsat, grăindu-le aşa: " O să vă chinuiţi în zadar. Pe
copiii mei nu îi veţi mai găsi, Căci au fost luaţi la ceruri de către Împăratul care i-a creat". Şi ei
mi-au răspuns: " Cum să nu spună că ţi-ai ieşit din minţi şi ai înebunit cel ce te-ar auzi vorbind
aşa: " Copiii mei au fost luaţi la ceruri" ? Arată-ne odată adevărul".

XL

Eu le-am zis: "Ridicaţi-mă, ca să pot sta în picioare". Şi ei m-au ridicat sprijinindu-mă

fiecare de câte un braţ. Cum m-am ridicat, am făcut o rugăciune de mărturisire către Tatăl şi
după aceea am grăit prietenilor mei: " Uitaţi-vă spre răsărit şi o să îi vedeţi pe copiii mei
încoronaţi cu slavă cerească". După ce a privit într-acolo, Sitis femeia mea, s-a aruncat, în
genunchi, la pământ şi a zis:" Acum ştiu că Domnul îşi aminteşte de mine. Am să mă scol şi
am să plec în cetate. Am să închid un pic ochii, ca să mă odihnesc de truda robiei mele". Şi îndată
a plecat în cetate şi a intrat în grajdul cu vitele sale, furate de noii stăpâni, care o înrobiseră. Aici
se întinse lângă un staul şi adormi pe veci, cu sufletul împăcat.
Stăpânul cel despotic a căutat-o peste tot şi cum nu o găsea, a venit, pe seară la grajdul
vitelor. Şi a găsit-o aici întinsă pe jos, fără suflare. Toate vitele se adunaseră în jurul ei şi
mugeau cu mare jale. Vestea s-a răspândit iute dintr-un capăt în altul al cetăţii. Atunci au dat cu
toţii buzna, ca să vadă ce sa întâmplat şi au găsit-o pe femeie moartă, iar animalele plângeau
roată împrejurul trupului ei.
Apoi au luat-o, au dus-o de acolo şi au îngropat-o chiar lângă casa care se prăbuşise peste
copiii ei. Toţi săracii din oraş au bocit-o zicând aşa: " Priviţi, oameni buni, Sitis, această femeie
mândră şi slăvită, n-a fost socotită vrednică să aibă un mormânt!".

XLI

Dupa aceea, Eliphas şi ceilalţi se aşezară la sfat, discutând şi aruncând în mine cu tot felul
de vorbe mari. În ziua a douăzeci şi şaptea voiau sa se ridice şi să plece, fiecare în ţara sa. Dar
Elious îi rugă să mai rămână un pic zicându-le: "Nu plecaţi încă, aşteptaţi-mă şi pe mine, Căci
vreau să îmi vărs năduful pe Iov. Toate zilele acestea, cât aţi stat aici, voi l-aţi răbdat umflându-se
în pene cu dreptatea lui. Ei bine, eu nu îl mai rabd. Înca de la început l-am plâns şi l-am jelit, Căci
îmi aduceam aminte de fericirea lui dintâi, când eram cu toţii la fel de sus. El însă mi-a răspuns,
plin de mândrie şi dispreţ, că tronul lui se află în ceruri. Ascultaţi-mă aşadar şi o să vă arăt că
soarta lui nu este aceasta". Şi Elious, inspirat de Satana, începu să mă împroaşte cu tot felul de
vorbe neruşinate, care se află scrise în Paralipomenele lui Eliphas.

XLII

După ce şi-a isprăvit vorbele umflate, Domnul mi s-a arătat într-o vijelie, stând pe nori, A
grăit (cu glas puternic) şi l-a acuzat pe Elious, arătându-mi că cel care a vorbit în el nu era o fiinţă
omenească ci o fiară. Domnul vorbea cu mine de pe un nor, însă toţi cei patru împăraţi auzeau ce
îmi spunea. Şi după ce a vorbit cu mine i-a zis lui Eliphas: "De ce aţi păcătuit, Eliphas, tu şi cei
doi prieteni ai tăi ? Căci nu aţi vorbit cu draptate despre slujitorul meu Iov. Ridicaţi-vă şi rugaţi-l
să aducă o jertfă pentru voi, ca să vi se ierte păcatul. Căci daca nu face el însuşi aceasta, veţi
pieri". Ei mi-au adus degrabă cele trebuincioase jertfei. Eu le-am luat şi am jertfit pentru dânşii, iar
Domnul a primit şi i-a deslegat de păcat.

XLIII

Eliphas, Baldad şi Sophar cunoscură ca Domnul îi iertase pe dânşii, dar nu şi pe Elious.

Atunci Eliphas, primind duh de sus, cântă un imn, iar ceilalţi doi prieteni, împreună cu ostaşii care
se aflau lângă locul jertfei îi ţinură isonul. Iată cântarea lui Eliphas:
"Ridicate au fost păcatele noastre, îngropată este nelegiuirea noastră.
Numai Elious, Elious cel nemernic nu va lăsa nici o amintire printre cei vii.
Lampa i s-a stins de tot, flacăra ei nu mai străluceşte, slava făcliei lui se va întoarce
spre osândirea lui, Căci el este fiul întunericului, nu al luminii.
Slava şi credincioşia i-o vor moştenii păzitorii de la uşile întunericului.
Împărăţia lui s-a dus, tronul lui a putrezit de tot.
Cortul lui preţios a ajuns în iad, Căci el a îndrăgit frumuseţea şarpelui şi solzii dragonului.
Fierea şi veninul lui îi vor fi hrană, Căci nu a ştiut să câştige,
iubirea Domnului şi nici nu s-a temut de El,
dar a stârnit mânia celor pe care Domnul îi preţuieşte.
Domnul l-a uitat şi sfinţii s-au lepădat de dânsul, sălaş îi sunt acum mânia şi pătimirea.
Nu e nici un strop de milă în inima lui şi nici un strop de pace,
în trupul lui pe limbă are numai venin de viperă.
Drept este Domnul, drepte sunt toate judecăţile Sale.
La el nu există părtinire. Pe toţi îi judecă după aceaşi măsură.
Iată, Domnul s-a apropiat, iată îngerii s-au pregătit, înainte vin coroanele şi laudele.
Bucură-se toţi sfinţii, veselească-se în inimile lor,
Căci au primit slava pe care o aşteptau.
Smuls a fost păcatul nostru, curăţită a fost nelegiuirea noastră,
numai Elious cel nemernic nu va lăsa nici o amintire pentru cei vii".

XLIV

Dupa ce Eliphas a încheiat imnul, împreună cu toţi care se aflau în jurul locului de jertfă,
ne-am ridicat şi am intrat în cetate. Am venit aici, în casa unde locuim acum, şi am făcut nişte
ospeţe pe cinste întru bucuria Domnului. Apoi am căutat să îi ajut iarăşi pe săraci. Au început să
vină la mine toţi prietenii de odinioară şi alţii, doritori să facă bine, care mă întrebau: "Ce vrei
acum de la noi?" Iar eu, amintindu-mi de cei săraci, voiam să le fac din nou bine şi le ziceam
acelora :" Daţi-mi fiecare câte o mială, ca să îi îmbrac pe cei dezbrăcaţi". Şi fiecare mi-a adus
câte un ban de patru drahme , de aur. Şi Domnul mi-a binecuvântat avutul, sporindu-l de încă două
ori.

XLV

Copiii mei, iată acum am ajuns la capătul zilelor. (Vă zic) să nu Îl uitaţi niciodată pe
Domnul! Ajutaţi-i pe săraci, nu întoarceţi spatele neputincioşilor ! Nu vă luaţi femei de neam
străin! Vouă copiii mei, vă las tot avutul meu şi fiecare să îşi stăpânească partea fără nici o
oprelişte.

XLVI

(Slugile) au adus avutul şi l-au împărţit numai celor şapte feciori. Neprimind nimic,
fetele s-au întristat şi au zis către tatăl lor; " Stăpâne, părinte al nostru, oare nu suntem şi noi
copiii tăi? Pentru ce nouă nu ne-ai lăsat nici o avere?" Dar Iov a răspuns aşa fetelor: " Nu vă
supăraţi, ficele mele. Căci nu v-am uitat. Voua v-am pregătit o moştenire cu mult mai de preţ
decât aceea a fraţilor voştri". Apoi a chemat-o la dânsul pe fata care se numea Hemera şi i-a zis:
"Ia cheia, mergi şi descuie ascunzătoarea şi adu-mi de acolo cele trei vase de aur, ca să vă dau şi
vouă moştenirea". Fata a mers şi a adus ce i sa cerut. Iov a deschis (vasele) şi a scos trei sfori
colorate în atât de multe culori, încât nimeni nu ar fi putut spune cum arătau întocmai. Căci ele nu
erau de pe pământ, ci din cer, strălucind nemaipomenit şi aruncând văpăi de foc, întocmai ca
razele soarelui. Iov dărui fiecărei fete câte o sfoară şi le zise: " Legaţi-vă cu ele peste piept, ca să
vă poarte noroc în toate zilele vieţii voastre".

XLVII

Atunci, a doua fiică, pe nume Kaşia, întrebă cu mirare: "Tată, aceasta-i moştenirea noastră
despre care ziceai că e mult mai de preţ decât a fraţilor noştri? La ce-s bune sforile astea fără nici
un rost? Oare de pe urma lor vom avea din ce trăi?". Tata le răspunse:" Nu numai că de pe urma
lor veţi avea din ce trăi, dar ele vă vor conduce într-un sălaş mai bun, ca să trăiţi în ceruri. Nu
aveţi de unde cunoaşte, copilele mele, preţul acestor sfori. Domnul m-a socotit vrednic să le
primesc în ziua în care a hotărât să se îndure de mine şi să şteargă de pe trupul meu bubele şi
viermii. Atunci m-a chemat şi mi-a dăruit aceste trei sfori, Zicându-mi:"Ridică-te şi încingeţi
şoldurile ca un bărbat! Eu te întreb şi tu să răspunzi!". Eu am luat sforile şi m-am încins cu ele.
Într-o clipită, viermii şi buboaiele de pe trupul meu s-au făcut nevăzute. Cu ajutorul Domnului
m-am înzdrăvenit atât de bine, de parcă niciodată nu aş fi zăcut. Mia dispărut până şi amintirea
chinurilor din suflet. Domnul însă mi-a vorbit cu putere, spunându-mi câte se întâmplaseră cu
mine până atunci şi câte aveau să se întâmple cu mine de atunci încolo. Aşadar, copilele mele,
dacă aveţi aceste sfori, vrăjmaşul nici nu o să vă tulbure, nici nu o să îşi poată strecura gândurile
necurate în cugetele voastre. E un filacteriu de la Tatăl. Ridicaţi-vă şi încingeţi-vă cu ele, acum
înainte de a-mi da eu ultima suflare, ca să puteţi vedea ce se întâmplă cu sufletul meu şi să vă
minunaţi de făpturile lui Dumnezeu.

XLVIII
 Atunci Hemera s-a ridicat şi s-a încins roată împrejur cu una din cele trei sfori, precum îi
spusese tatăl ei. Şi a simţit alt cuget în ea, Căci nu se mai gândea la cele pământeşti şi vorbea
în limba îngerilor. Şi a înălţat un imn lui Dumnezeu după tipicul cântărilor îngereşti. Iar Duhul a
îngăduit ca aceste cântări, spuse de ea, să fie încrustate în scrisoarea ce îi aparţine.

XLIX

Dupa aceea s-a încins Kasia şi a simţit, la rându-i, alt cuget în ea, căruia nu îi mai păsa
deloc de toate cele lumeşti. A prins a grăi în limba Începătoriilor şi a slăvi lucrarea din Sălaşul
cel de deasupra. Iar dacă cineva doreşte să cunoască lucrarea din ceruri, o va putea găsi descrisă
în (imnurile) Kasiei.

În sfârşit s-a încins şi cea de a treia fată, numită Cornul Amaltheii. Iar gura a început să
vorbească în limba celor de sus, Căci cugetul i s-a schimbat pe loc, întorcându-se de la cele
lumeşti. Şi vorbea în limba heruvimilor, slăvindul pe Stăpânul Virtuţiilor şi arătând slava lor.
Cine vrea să găsească o urmă despre ziua slavei Tatălui o va găsi în rugăciunile Cornului
Amaltheii.

LI

După ce fetele s-au oprit din cântări, Domnul şi Duhul Sfânt m-a îmboldit pe mine,
Nereus, Fratele lui Iov ( ca să merg lângă dânsul). Am mers şi m-am aşezat alături, pe un pat. Şi
aici mi-a fost dat să ascult despre minunile pe care fetele şi le povesteau una alteia. Şi am scris o
carte întreagă, cea mai mare parte plină cu imnuri învăţate de la fiicele fratelui meu. Aceste imnuri
sunt curată mântuire pentru noi, Căci vorbesc despre minunile lui Dumnezeu.

LII

Dupa trei zile, Iov căzu iar la pat, bolnav. Acum însă bolea fără chin şi fără suferinţă.
Nici un chin nu se mai putea atinge de el datorită cingătorii făcătoare de minuni pe care o purta.
După încă trei zile ştiu că vin îngerii să îi i-a sufletul. Se ridicară iute, puse mâna pe harfă şi o
dădu ficei sale Hemera. Kasiei îi dădu o cădelniţa, iar celeilalte, Cornul Amaltheii, o tobă, ca să îi
binecuvinteze pe cei care veneau să îi ia sufletul. Luând cele încredinţate, ele văzură carele de
lumina apropiindu-se de sufletul tatălui lor şi binecuvântarş şi aduseră slavă într-o limbă
nepământeasca. Vizitiul carului mare se dădu jos şi îl salută pe Iov. Doar cele trei fete şi tatăl
lor vedeau acestea; noi ceilalţi nu vedeam nimic). Şi dupa ce îi lua sufletul în braţe urcă din nou
în car şi o porni către răsărit. Iar trupul lui Iov, învelit în pânză, fu îngropat în mormânt. Înaintea
lui mergeau cele trei fete încinse cu cingătorile făcătoare de minuni şi cântând imnurile Tatălui.

LIII

Eu Nereus, fratele lui Iov, cu cei şapte feciori ai săi, cu săracii şi orfanii laolaltă şi cu
toţi nevolnicii bocim aşa: " Vai de noi astăzi, de doua ori vai de noi, Căci
astăzi a fost luată puterea credincioşilor
astăzi a fost luată lumina orbilor
astăzi a fost luat părintele orfanilor
astăzi a fost luat primitorul străinilor
astăzi a fost luată îmbrăcămintea văduvelor.
 Cine nu plânge după un asemenea om al lui Dumnezeu?"
Când ajunseră cu trupul la mormânt, văduvele şi orfanii se aşezară roată-mrejur şi nu
lasară să fie îngropat. Abia după trei zile îl puseră în mormânt, cu cântare frumoasă, pe cel ce are
numele vestit între toate neamurile din veac. Amin.

Sfârşit