Scrisoare din ţările calde către “tatăl rândunelelor”

Dragă Domnule Profesor,

Mi se întâmplă deseori să vorbesc cu dumneavoastră în gând, când vă citesc sau

vă recitesc scrierile - bucuroasă că am ocazia să vă împărtăşesc idei şi păreri
proprii, când vreau să vă cer părerea în cine ştie ce dilemă literară, sau pur şi
simplu din plăcerea de a fi împreună. Astăzi însă, obişnuita noastră formă de
comunicare nu mă mai mulţumeşte şi un sentiment nedesluşit mă îndeamnă să
aştern pe hârtie gânduri nerostite, ca şi cum pe aripile acestor rânduri cuvintelor
le-ar fi mai uşor să ajungă la dumneavoastră. Poate vă întrebaţi de ce vă scriu
după atâta timp, doi ani de la ultima scrisoare? Aş putea invoca vremurile - tot
mai acaparatoare şi mai grele, ce nu-mi lasă timp şi pentru “plăceri marunte” ca
cea a corespondării în scris; aş putea da vina pe maladia înstrăinării oamenilor de
ei înşişi, care mă abate şi pe mine, uneori, de la calea cea dreaptă şi bună a
inimii… Şi totuşi nu Iarna care ne bântuie planeta greu încercată este
răspunzătoare de întârzierea cu care vă scriu. Adevărul este că… acum a sosit
timpul acestei scrisori.

Calendarul din perete, spre care-mi ridic privirile întrebătoare ori de câte ori
cuvinte nărăvaşe mă obligă să mă opresc din scris, îmi aminteşte cu insistenţă că
metafora de mai sus - precum că omenirea ar trece printr-o grea Iarnă spirituală,
rezonează chiar şi cu anotimpul în care ne aflăm. Ştiu că în România este astăzi o
zi închisă şi rece, dar aici, la mii şi mii de kilometri depărtare de ţară, ne bucurăm
de o vreme blândă şi prietenoasă; un soare vădit obosit chiar şi în orele de vârf
ale amiezii, vesteşte apropierea iernii şi de ţinuturile calde în care trăiesc.

În zilele sfârşitului de vară, în care anotimpul cald şi cel rece duc tratative
prelungite şi se tocmesc când să proclame începutul iernii, uitând de sora-
toamnă şi de drepturile ei la domnie, aşadar în zile dramatice pentru schimbarea
vremii, mi se trezesc în suflet amintiri “de sezon”, din care nu lipsesc niciodată
paleta de culori ruginii, covorul frunzelor foşnitoare şi cerul pictat cu păsări
călătoare, grăbite să iasă la drum. Mărturisesc că dintre toate zburătoarele
migratoare spre Egipt, rândunelele îmi sunt cele mai dragi şi mai apropiate; zile în
şir le duc grija, ştiindu-le istovite de nesfârşitele ore de zbor şi răsuflu uşurată
când soseşte timpul să ajungă victorioase pe continentul african. Slăbiciunea
mea pentru rândunele dumneavoastră v-o datorez…

Vă aflaţi într-un colţ de lume cu ierni reci şi înzăpezite, iar eu, pe malul
Mediteranei, socotesc câte mări şi ţări se întrepun între noi. Şi cu toate acestea, în
ciuda distanţei care ne desparte, suntem atat de aproape şi apropiaţi… nu avem
decât să ne ridicăm privirile spre înălţimi pentru a înţelege că cerul de deasupra
ne uneşte şi ne leagă, ca o punte nevăzută, nu numai peste continentele în care
trăim, dar şi peste timpuri - între trecut, present şi viitor. Recunosc că sunt zile în
care mi se pare că Pământul se învârte mai repede ca de obicei... În asemenea
momente de cumpănă pentru echilibrul meu interior mă surprind vorbind cu
dumneavoastră, făcându-vă părtaş temerilor şi îndoielilor care mă frământă; căci
la cine aş putea găsi mai mare înţelegere şi sprijin când este vorba de libertatea
de a fi eu însămi, de a gândi şi a acţiona după firea mea? În aceste clipe de
căutare obişnuiesc să scrutez depărtările şi, convinsă că cerul prezentului şi cel
al trecutului sunt unul şi acelaşi, mă grăbesc să chem în ajutor rândunelele…
Rândunelele Jilavei.

Pentru păsările cerului înfrăţirea cu înalţimile este firească şi naturală, ca de la

sine înţeleasă. Cu noi, oamenii, e mult mai complicat. Nu că n-am putea avea şi
noi aripile noastre eliberatoare, dar cât de greu este să le creştem când trăim sub
imperiul fricii şi atâtea închisori nevăzute, ascunse ochiului şi privirii, ne
ameninţă libertatea! Dacă ne uităm împrejur, n-o să vedem nici gratii şi nici ziduri
şi cu toate acestea temniţele sufletului există, percepute în întreaga noastră fiinţă
interioară.

Şi pentru că vorbim despre închisori, vă datorez o marturisire… Când v-am

descoperit pe Internet site-ul personal, titlul “Literatură şi detenţie” mi-a stârnit
curiozitatea, dar m-a şi intrigat căci nu se potrivea “socotelii” că-l voi întâlni după
atâţia ani “doar” pe domnul Rădulescu - fostul meu dascăl de engleză din primul
an de liceu; la vremea aceea nu am ştiut nici că aţi fost deţinut politic şi nici că
aveaţi pasiunea scrisului, aşa că vă închipuiţi surprinderea mea când am făcut
cunoştinţă cu scriitorul Mihai Rădulescu - creatorul istoriei literaturii de detenţie
la români. Am început să vă citesc scrierile cu nesaţ - schiţe, versuri,
dramaturgie, studii de stilistică, teologie şi deşi am tot dat târcoale literaturii de
detenţie, nu m-am putut hotărî s-o abordez, ca să nu spun că mi-a fost teamă…
Gândul că urma să trec pragul unui univers terifiant - al durerii şi al suferinţei, al
ororilor petrecute în temniţele comuniste, despre care n-am ştiut mai nimic din
adolescenţă şi până la maturitate, mă făcea să tot amân momentul “confruntarii
cu adevărul”. În cele din urmă mi-am depăşit reticenţele, atrasă ca de un magnet
de un titlu cu conotaţii vădit pozitive, afective, sugerând înfrăţirea dintre oameni
şi necuvântătoare - oameni încătuşaţi şi păsările libere ale cerului.

Primii paşi prin literatura de detenţie i-am făcut alături de dumneavoastră, sub
atentă supraveghere şi îndrumare, prin intermediul unei scrieri croite exact pe
măsura sensibilităţii mele deosebite. A fost ca şi cum m-aţi luat de mână şi mi-aţi
spus cu blândeţe: “Draga mea, urmează-mă fără teamă. Nu despre calvarul celor
ce şi-au purtat crucea pe la Jilava vei citi în această schiţă ci despre speranţă şi
libertate… poate ţi se pare de necrezut, dar între zidurile cumplitei închisori am
cunoscut o mare şi nesperată bucurie, singura de acest fel de pe tot parcursul
celor patru ani de efectuare a condamnării mele. Pentru o vreme am revenit a
crede în exclamaţia filozofului, cum că ne-am afla în cea mai bună dintre lumile
posibile…” Aşa am făcut cunoştinţă cu “Tatăl rândunelelor”, în ochii mei cea mai
frumoasă povestire adevărată despre viaţă şi libertate.

Şi v-aţi ţinut promisiunea, nici un cuvânt despre atmosfera cutremurătoare ce te

izbea imediat ce coborai în temniţele Jilavei; despre cât era de potrivnică vieţuirii
înspăimântătoarea închisoare, despre condiţiile subumane şi efectele lor
dezumanizante aveam să aflu mai târziu, din alte scrieri. Însă la acea vreme a
primei lecturi pe tema detenţiei, atenţia mi-a fost direcţionată nu spre stricăciunea
sau păcatele firii omeneşti ci spre culmile spiritului şi înflorirea sa; am învăţat că
libertatea adevărată nu constă în a face orice, ci în a face binele - mesaj la care
mă reîntorc ori de câte ori vreau să-mi reamintesc cine sunt şi ce vreau.

Înainte de a-mi continua depănarea amintirilor legate de acel “botez al focului” de

neuitat, trebuie să ştiţi că lectura scrierilor dumneavoastră este întotdeauna una
dinamică şi plină de viaţă, presărată cu imagini şi dialoguri ce par a se petrece
aievea - de nu ştiu niciodată dacă sunt rodul imaginaţiei sau rezultatul unor
incursiuni performante în lumi paralele. “Tatăl rândunelelor” nu a făcut excepţie
de la obişnuitul nostru ritual care ne permitea să fim când înăuntrul povestirii, ca
participanţi la cele întâmplate, când în afara ei, înflăcăraţi comentatori sau
spectatori impresionaţi. Aşa se face că imediat ce am trecut pragul celulei pe care
o împărţeaţi cu încă douăzeci de deţinuţi, mi-aţi făcut semn cu capul în direcţia
uşii ghintuite, înspre capătul la care aceasta se îmbina cu peretele şiroind de
umezeală; privirile mi s-au supus ascultătoare, descoperind exact pe locul indicat
cele două cuiburi clădite cu migală unul lângă celălalt. Din motive numai de ele
înţelese, patru dintre rândunele Jilavei hotărâseră să împartă încăperea
întunecoasă, aerul închis şi mirosul de igrasie cu obştea semenilor lor umani. N-
aş şti să explic de ce, dar la prima vedere alegerea randunelelor mi s-a părut de-a
dreptul surprinzătoare, parându-mi-se nefirească asocierea acestor păsări libere
şi independente, iubitoare de înălţimi, cu spaţiul limitat şi limitator al celulei de
închisoare. Citindu-mi gândurile aţi replicat pe un ton uşor amuzat:
“Surprinzător? Aşteaptă să-l cunoşti pe Susai!”

Continuându-mi lectura am aflat că rândunelele aveau pui şi că doi dintre ei,

insuficient dezvoltaţi pentru a face faţă greutăţilor existenţei, fuseseră
condamnaţi de către părinţii lor la moarte prin înfometare. Susai, tovarăşul de
celulă de care vă lega nu numai un sentiment de admiraţie dar şi o sinceră
prietenie, tocmai pleda în favoarea salvării puilor de rândunică, garantându-le
tovarăşilor de celulă că va găsi calea potrivită să-i înzdrăvenească până vor
deveni aidoma celor preferaţi de adulţii zburători. Cucerită de entuziasmul
înverşunatului apărător al celor doi condamnaţi fără de vină, am hotărât pe loc că
aş fi gata să-l urmez pe “tatăl rândunelelor” până la capătul Pământului…

Nu m-am îndoit nici o clipă că Susai, despre al cărui temperament extrovertit,

clocotind de vitalitate şi inventivitate apucasem deja să citesc, îşi va ţine
promisiunea făcută cu atâta convingere şi cu toate acestea nimic nu m-a pregătit
pentru cele ce au urmat curajoasei hotărâri - un întreg lanţ al minunilor,
desfăşurate într-o înlănţuire şi sincronicitate perfecte, vizând armonia
desăvârşită. Hrăniţi cu muştele prinse de către cei mai îndemânateci dintre
deţinuţi, puii începură a se îzdrăveni, crescând văzând cu ochii; părinţii, sesizând
schimbarea în bine a acestora, îşi schimbară atitudinea faţă de hrănirea lor,
revenind din hotărârea de a-i înfometa. Chiar şi atunci când obştea deţinuţilor
constată cu stupoare că cei doi pui întârziaţi faţă de generaţia lor nu fuseseră
înscrişi la “şcoala de zbor” pentru cei ce urmau să străbată ţări şi mări pentru
întâiaşi dată - de a cărei existenţă nici măcar nu fuseseră conştienţi, aşadar chiar
şi în faţa acestei probleme de viaţă şi de moarte, Susai găsi o cale să-şi ajute
protejaţii. Cea mai riscantă dintre acţiunile de salvare a puilor se dovedi o soluţie
eficientă când aceştia, smulşi din cuibul pe care nu-l văzuseră niciodată din afară
şi aruncaţi unul după altul peste capetele susţinătorilor lor umani, se descurcară
în a da din aripi; începură a zbura. În acest stadiu al lecturii aţi cerut nerăbdător
“dreptul la cuvânt”, pentru a-mi prezenta cu emoţie Minunea petrecută cu Susai:
“Daca puii noştri reţinuseră chipul iubitor al tatălui lor uman, măcar ca imagine
purtată în minusculele lor creiere, prietenul meu nu mai era pe deplin un deţinut
politic “vinovat” că nu-şi denunţase şeful, ci parţial, era un zburător în drum
scăldat de raze, spre Egipt. Susai, în acea parte a sa, îşi dobândise libertatea
înainte de termenul stabilit prin condamnare de Tribunalul militar. Cu Susai se
petrecuse minunea: pătrunsese, pe aripile puilor, în rai.”

Am rămas tăcută şi dusă pe gânduri mult după ce ultimele fraze ale schiţei “Tatăl
rândunelelor” fuseseră rostite cu glas plin de bucuria biruinţei. “Să fie oare
posibil ca tocmai la Jilava, sub un cer sfâşiat de durerea şi suferinţa celor
încătuşaţi, să crească printre sârme ghimpate flori libere de câmp? Să iei
atitudine faţă de viaţă precum îţi dictează firea şi sensibilitatea… iată o izbândă de
invidiat! În ce lume s-au petrecut toate acestea?” m-am trezit dând glas cu voce
tare gândurilor şi emoţiei care mă stăpâneau. Răspunsul cum că ne-am afla “…în
cea mai bună dintre lumile posibile” s-a ivit ca de la sine şi odată cu el am realizat
că în temniţele Jilavei se petrecuse încă o minune (a căta, oare?), prin care atât
suferitorii oprimaţi cât şi oprimatorii, uniţi prin acelaşi ţel comun, fuseseră
antrenaţi într-o adevărată cruciadă a binelui - salvarea a doi pui de rândunică. Aţi
clătinat aprobator din cap şi pe un ton didactic datorat lungilor ani de activitate
profesorală, mi-aţi explicat: “La Jilava orice mişcare neîngăduită de regulament
era sever pedepsită cu bătaie şi izolare în condiţii criminale. Totuşi, niciunul
dintre gardieni, nici cei mai fioroşi, n-a intervenit în această acţiune a deţinuţilor
deşi o distracţie cât de măruntă a hainelor vărgate era total interzisă ca şi orice
contact cu ceva ce le-ar fi putut bucura zilele negre”.

Au trecut mai bine de doi ani de la neuitata lectură în doi, evocată cu nostalgie în
rândurile acestei scrisori şi vă pot spune cu emoţie că în tot acest răstimp am
recitit de nenumarate ori povestirea despre rândunele şi salvatorul lor,
minunându-mă de fiecare dată de efectul învigorător pe care îl are asupra mea.
Căci dacă “tatăl rândunelelor” a reuşit să rămână el însuşi în faţa temutei Jilave şi
a stăpânilor ei, de ce nu aş ieşi şi eu biruitoare asupra “închisorilor moderne” din
viaţa de zi cu zi ?! Pe aripile cuvântului scris, prin intermediul scrierii pe care v-a
inspirit-o, Susai şi-a dobândit nemurirea, continuând să poarte ştafeta libertăţii şi
a speranţei din cititor în cititor. O adevărată minune, nu-i aşa?

V-am purtat în lungul şi latul schiţei atât de dragi mie ca şi cum nu

dumneavoastră i-aţi fi autorul ci... un novice, necunoscător al comorilor ascunse
în ea. Am făcut-o nu numai de dragul de a sta la poveşti cu dumneavoastră -
plăcere de care mă bucur ori de câte ori îmi stă în putinţă, dar şi pentru a ajunge
la un punctul ţintit încă de la începutul acestei lungi scrisori. E vorba de o
mărturisire pe care aţi făcut-o cândva, precum că “soarta noastră, poate a
tuturora, este de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlalţi”. Pe
vremuri Susai a îndrăznit să “contrazică” o lege nescrisă a naturii, care de
milenii domnea nestingherită în lumea necuvântătoarelor; inspirată de curajul
lui, dar fără pretenţia de a mă compara cu eroul rândunelelor, în prezentul
rândurilor de faţă îndrăznesc să ies împotriva “adevărului” formulat mai sus. Şi
pentru că trebuie să ştiţi care a fost rodul activităţii dumneavoastră asupra mea
în acel prea scurt an de liceu sau în lunile care i-au urmat după trei decenii, vă
mărturisesc că... pentru mine sunteţi Tatăl rândunelelor! Dumneavoastră vă
datorez primul meu zbor spre tărâmurile creaţiei literare, mult după ce stolul
generaţiei mele a ieşit sau chiar a ajuns în Ţările calde ale realizării de sine prin
descoperirea propriei meniri. Nu e nevoie să-mi explicaţi ce au simţit cei doi pui
de rândunică “smulşi” de Susai din cuibul lor şi “obligati” să dea din aripile
nedeprinse cu zborul... O ştiu prea bine pentru că şi eu am fost în situaţia lor...
Atunci când, răspunzându-mi la scrisoarea în care vă explicam cine sunt şi ce m-
a determinat să vă caut după 33 de ani de la terminarea liceului, mi-aţi cerut să
scriu o schiţă pe tema celor istorisite, m-am simţit ca împinsă afară din “cuibul”
căldicel şi aruncată drept spre înălţimile depăşirii de sine, a propriilor bariere şi
limite personale. Vă mai amintiţi? “Pentru că ne aflăm la capitolul literatură, te rog
reia istorisirea cu biblioteca de împrumut a mamei şi cu aceea creată în casa unui
băiet sărăcan de 11 ani, bibliotacarul vostru. Reia-o ca schiţă literară şi public-o
neapărat undeva. Te felicit de pe acum...!” N-am îndrăznit să nu mă supun
invitaţiei formulate ca şi cum îmi cereaţi cel mai firesc şi simplu lucru din lumea…
Ca şi cei doi pui de rândunică, nu fusesem înscrisă la “şcoala de zbor a celor ce
urmau să străbată mări şi ţări pentru întâiaşi dată”, măcar că eram trecută de
vârsta de cincizeci de ani…şi cu toate acestea, deşi nimic nu mă pregătise pentru
călătoria ce avea să urmeze, am ieşi la drumul lung şi necunoscut. Multă vreme
am crezut că n-am s-o scot la capăt printre nenumăratele foi cu încercări şi
ştersături, dar în cele din urmă o minune s-a produs şi cu mine când prima mea
schiţă literară – “Biblioteca de împrumut”, a prins contur şi apoi... viaţă. Ştiu că
nu v-a fost uşor să mă împingeţi afară din “cuib”, nesigur dacă atinsesem un
stadiu suficient de “creştere” pentru a reuşi să zbor prin forţe proprii şi totuşi aţi
făcut-o, cu hotărâre, cu delicateţe, cu mari emoţii, precum mi-aţi mărturisit-o mai
târziu. Pentru toate acestea aş dori să vă mulţumesc…

La vară, când voi veni în ţară, am să vă vizitez negreşit. Nu v-am uitat

“avertismentul” prietenesc, aşa că n-am să aduc “atenţii şi alte prostioare”; am
să vă pun pe mormânt doar un mac roşu cules de prin împrejurimi, să vă
amintească de floarea de foc pe care aţi trezit-o în sufletul elevei dumneavoastră.
Am să vă povestesc despre scrieri noi ce au urmat “Bibliotecii de împrumut” şi
planuri de viitor, despre site-ul “literatură şi detenţie” care încă respiră, dar mai
ales despre prietenii dumneavoastră, deveniţi între timp şi prietenii mei. Şi dacă
săgeţi iuţi cu chip de rândunele vor fulgera cerul senin, tulburându-ne când şi
când convorbirea, va fi acesta consemnul tacit că m-aţi auzit şi că vă bucuraţi.
Până atunci vă las cu bine şi cu tot dragul închei această scrisoare,

Monica
Levinger Monica

25 decembrie 2010 - Israel