elegii duineze

(1923)

DIN PATRIMONIUL PRINŢESEI

MARIE VON THURN UND TAXIS-HOHENLOHE

Întâia elegie
Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cohortele
îngerilor? şi chiar dacă vreunul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri
de prea amarnica lui existenţă. Căci frumosul nu-i
decât începutul cumplitului greu-îndurat,
şi de-l admirăm într-atât e doar pentru că, nepăsător,
ne refuză distrugerii. Cumplit e fiece înger.
Mă stăpânesc aşadar şi-mi înăbuş chemarea
suspinului sumbru. Ah, cine-ar putea
să ne-ajute? Nu îngeri, nu oameni,
şi-animalele agere încă-şi dau seama
că nu suntem prea acasă în lumea
tălmăcită-ntr-atât. Ne rămâne
poate vreun pom pe-o colină, pe care
să-l revedem zi de zi; ne rămâne cărarea de ieri
şi răsfăţata credinţă a unei deprinderi
care, -ndrăgindu-ne, n-a mai plecat şi cu noi a rămas.
O, noaptea, şi noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie chipul - , ea cui n-ar rămâne, dorita,
lin dezamăgitoarea, ea trudnic singuraticei inimi
iminentă. E ea-ndrăgostiţilor mai uşoară?
Ah, ei numai şi-ascund unul altuia soarta.
Nu o ştii încă? Aruncă-ţi tu golul din braţe
spre spaţiile de noi respirate; şi poate că păsări
simt văzduhul lărgit cu un zbor mai lăuntric.

Da, primăverile de tine nevoie aveau. Unele stele

se-aşteptau să le simţi. Din trecut
un val se-nălţa către tine, sau când
pe lângă-o fereastră deschisă treceai
se dăruia o vioară. Menire-au fost toate acestea.
Ai dus-o tu însă până la capăt? Distrat nu erai
de-aşteptarea-ţi mereu, ca şi cum o iubită
toate-ţi vesteau? (Unde-ai vrea adăpost să-i găseşti,
când marile gânduri străine la tine
intră şi ies şi adesea rămân peste noapte?)
Dar dacă ţi-e dor, cântă îndrăgostitele; încă departe
de nemurire le este vestita simţire.
Invidiindu-le aproape, tu cântă pe cele ce-au fost
părăsite
şi care-ţi părură mult mai iubitoare ca cele-alintate.
Mereu să reiei de la capăt nicicând împlinita slăvire;
dă-ţi seama: eroul durează, şi însăşi căderea i-a fost
numai pretext să existe: ultima-i naştere.
Dar pe-ndrăgostite sleita natură în sine le ia înapoi,
de parcă puteri n-ar avea să-mplinească din nou
aceeaşi lucrare. La Gaspara Stampa
te-ai gândit tu de ajuns, ca vreo fată,
de iubit părăsită, să simtă înaltul exemplu
al acestei îndrăgostite, spunându-şi: ca ea vreau să fiu?
N-au să devină aceste străvechi suferinţe, -n sfârşit,
mai fecunde? Nu-i timpul ca, încă iubind,
de fiinţa iubită să ne izbăvim, biruind cu fiori:
cum săgeata doar biruie coarda, ca-n salt adunată
să fie mai mult ca ea însăşi. Căci nicăieri nu-i oprire.

Voci, voci. Ascultă, tu inima mea, cum doar sfinţi

ascultau altădată: încât uriaşa chemare
îi înălţa din ţărână; dar ei, neclintiţii,
îngenuncheau mai departe şi-n seamă n-o luau:
aşa ascultau. Nu, nici gând că vreodată tu Domnului
glasu-ai putea să-i înduri. Dar ascultă-adierea,
vestea continuă ce din tăcere se-ntâmplă.
Urcă spre tine un murmur acum dinspre morţii
cei tineri.
Oriunde intrai in biserici, la Roma, Neapole,
soarta lor nu ţi-a grăit liniştit?
Sau ţi-apărea o sublimă inscripţie,
ca, de curând, acea stelă din Santa Maria Formosa.
Ce vor de la mine? să-nlătur încet aparenţa
nedreptăţii, ce-mpiedică pura mişcare
a spiritelor lor, câteodată, puţin.

Desigur, e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,

să uiţi obiceiurile abia câştigate,
trandafirilor şi-altor lucruri ce-s făgăduinţă anume
să nu le mai dai înţelesul acestui omenesc viitor;
ceea ce-n mâini nesfârşit temătoare ai fost,
să nu mai fii, şi chiar numele tău
ca pe-o jucărie stricată să-l lepezi.
Straniu, să nu-ţi mai doreşti mai departe dorinţele.
Straniu,
tot ce era-ngemănare, în spaţiu să vezi fluturând
atât de liber. Şi starea de moarte e grea,
Şi anevoie ajungi până-acolo să simţi o fărâmă
de veşnicie. - Cei vii fac însă greşeala
cu toţii că deosebesc prea puternic.
Îngerii-adesea (se spune) n-ar şti dacă umblă
printre cei vii sau cei morţi. Eternul torent
prin amândouă tărâmurile duce cu sine
vârstele toate şi în amândouă le-acoperă glasul.

Până la urmă, cei smulşi timpuriu nu mai au trebuinţă

de noi,
blând de ce-i pământul te dezveţi, cum, crescând,
lin te desprinzi de la sânul matern. Dar noi, care
vrem marile taine, noi, cărora-ades fericit ni se naşte
mersu-nainte din jale -: putea-vom să fim fără ei?
În zadar e legenda că, plângându-l pe Linos, cândva
cea dintâi
muzică a cutezat să străpungă tăria inertei materii?
că-abia-n spaţiul înfricoşat, din care un tânăr aproape
divin
brusc dispăru pe veci, golul ajunse-n acea
vibraţie care-i acum pentru noi mângâiere, extaz
şi-ajutor?