Sunteți pe pagina 1din 2

Tratatul de la Amsterdam reprezintă etapa în care iniţiativele de cooperare la nivel european

în privinţa justiţiei, libertăţii şi securităţii au devenit subiect al legislatiei comunitare, ce


include politicile privind acordarea vizelor, condiţiile de eliberare a permisului de rezidenţă
pentru imigranţi, azilul, etc. Din această etapă putem spune că eforturile comunităţii europene
dobândesc rezultate palpabile în privinţa politicilor imigraţiei si azilului. Astfel, Consiliul
European de la Tampere (1999) a decis crearea unei zone de libertate, securitate şi justiţie în
UE, cu un program de acţiune ce fusese aprobat la Consiliul de la Viena (1998). Programul
adoptat la Consiliul de la Tampere a introdus patru direcţii în politica privind migraţia : un
sistem european comun privind azilul, o politică a migraţiei legale şi a integrării cetăţenilor
din ţările ce nu sunt membre UE, lupta împotriva imigraţiei ilegale şi cooperarea cu ţările de
origine şi de tranzit. Următorul moment important a fost „Programul Haga” ce a adus un nou
suflu agendei UE în privinţa politicii imigraţiei şi azilului,, punând bazele unei politici
comune în privinţa imigraţiei şi azilului, având drept instrument un plan multianual până în
2009.
În urma unui studiu derulat de Comisie în iunie 2000, a fost prezentată o Comunicare
în acelaşi an (noiembrie 2000) în privinţa politicii comunitare a migraţiei, având meritul de a
apropia statutul legal al cetăţenilor statelor terţe de statutul cetăţenilor statelor membre UE,
ceea ce presupune tratament egal şi promovarea diversităţii. Putem lua drept referinţă în acest
sens şi Directiva 2000/43/EC, care subliniază principiul tratamentului egal între persoane
indiferent de rasă sau origine etnică. O altă Directivă, 2000/78/EC merită menţionată în acest
context, deoarece prevede tratamentul egal în termeni de angajare şi condiţii de muncă, creată
cu scopul de a combate discriminarea bazată pe varstă, sex sau religie.
Putem spune totuşi că bazele unei politici comune în privinţa migraţiei au fost puse în
1986, odată cu Actul Unic European, sau chiar din perioada anterioară, din 1985, când
guvernele Germaniei, Franţei şi Ţărilor de Jos au semnat Tratatul Schengen, ce stabilea
proceduri comune privind imigraţia în statele semnatare. A urmat apoi în 1992 Tratatul de la
Maastricht, prin care au fost creaţi cei trei piloni, al treilea fiind dedicat Justiţiei şi Afacerilor
Interne. În acest ultim cadru, principalele preocupări au vizat politica azilului, regulile privind
traversarea frontierelor comune externe şi politica imigraţiei. Deşi al treilea pilon este unul
interguvernamental, ce inseamnă că acordurile trebuie adoptate pe baza votului unanim, UE a
menţionat în Tratat că anumite decizii pot fi transferate în pilonul Comunităţilor Europene,
model de decizie supranaţională unde deciziile se iau pe baza votului majoritar. Acest aspect
a creat speranţa că poate fi atins obiectivul unei politici comune în viitor. Odată cu Tratatul
de la Amsterdam politica migraţiei şi azilului a devenit una dintre principalele politici ale UE,
ce a intrat sub incidenţa responsabilităţii comune.
După Comunicarea din noiembrie 2000, Comisia a propus o directivă privind
condiţiile de intrare şi rezidenţă a imigranţilor în scopuri economice (2001/332 E/08).
Această iniţiativă este prima care a reglementat canalele prin care imigranţii au primit drept
de acces în statele membre UE în scopuri economice. Aceasta propunere raspundea de fapt la
două nevoi : găsirea de resurse umane pentru piaţa muncii din statele membre UE, ce au
experimentat diminuarea forţei de muncă în termeni de calitate şi cantitate ; armonizarea
regulilor de intrare şi de rezidenţă în Europa.
Pentru a fundamenta aceste noi directii, Comunicarea Comisiei 2005/184 ce implementeaza
Programul Haga a identificat noi priorităţi, ce vizau controlul migraţiei şi făceau apel la „o
abordare echilibrată a controlului migraţiei, prin dezvoltarea unei politici comune care să se
adreseze migraţiei legale la nivelul Uniunii, dar şi printr-o intensificare a combaterii migraţiei
ilegale, a traficului de fiinţe umane, în special femei şi copii”.
În acest context Comisia a prezentat Planul Strategic privind Migraţia Legală9, care
să ajute UE să facă faţă provocărilor sale economice şi demografice, dar şi să controleze
fenomenul migraţiei. Acest plan acoperă perioada 2006-2009 iar printre propuneri se numără
şi Cardul Verde European, care să permită forţei de muncă din ţări terţe, cu o foarte bună
calificare profesională, să lucreze în ţări membre UE fără permis de muncă, acest card putând
fi considerat o viză de rezidenţă la nivel avansat.

O politica europeana in domeniul migratiei mai cuprinzatoare - Stoparea angajarii


imigrantilor ilegali si incurajarea migratiei circulare si a parteneriatelor pentru mobilitate.