Psihologia învăţării

Tema 1

Patru viziuni asupra psihologiei ştiinţifice şi impactul lor asupra

psihologiei învăţării

Psihologia învăţării nu se poate înţelege în afara contextului larg al

Dezbaterile asupra psihologiei, deoarece postulatele fundamentale, acordurile şi dezacordurile
învăţării se
prezente în marile dezbateri asupra învăţării se regăsesc în controversele, în
regăsesc în
dezbaterile asupra
cercetările din psihologia ştiinţifică, pentru care învăţarea a constituit un
psihologiei subiect privilegiat (E. Bourgeois, M. Frenay, 2004).
ştiinţifice

1. W. Wundt, pionierul psihologiei ştiinţifice

Deşi optase din 1875 pentru catedra de filosofie, W. Wundt considera
că psihologia nu va progresa decât dacă se va practica în laborator, măsurând
fenomene, descriind relaţii, deci fiind experimentală. În concepţia sa,
Structuralismul
propunea o viziune
fenomenele psihice trebuie studiate ca fapte naturale, cu aparate, dar obiectul
atomistă a de studiu rămânea conştiinţa care era considerată ca o sumă de elemente,
conştiinţei, iar ca senzaţii, percepţii care sunt unite între ele prin asocieri. Proiectul său era de a
metodă de studiu – descompune conştiinţa în cele mai simple elemente posibile, “grăunţi de
introspecţia. conştiinţă”, similari modului în care chimiştii descompun materia. Pentru a
(Ce?) reuşi să facă acest lucru, Wundt pune la punct o metodă originală de
introspecţie, pentru care subiecţii trebuiau să se antreneze. Ei erau expuşi, în
laborator, unor evenimente şi apoi raportau verbal, senzaţiile, percepţiile,
imaginile, emoţiile cele mai simple pe care le încercau. Astfel, în laboratorul
de la Leipzig s-au studiat, pe baza ipotezei paralelismului între faptele
psihologice şi cele nervoase, timpul de reacţie - timpul după care subiectul
produce un răspuns, ce era determinat prin caracteristicile care i s-au cerut şi
care sunt standardizabile şi prin starea lui psihologică. Măsurând acest timp
de reacţie se construiau raţionamente asupra stării subiectului.
Wundt nu s-a preocupat în mod explicit de învăţare, dar a impulsionat
indirect cercetările asupra ei.

1.1. Ebbinghaus

Fără laborator, aproape izolat de lumea ştiinţifică, Ebbinghaus este cel

Învăţarea - obiect care a efectuat trecerea de la termenul cunoaştere, cu conotaţiile lui filosofice,
al cunoaşterii
ştiinţifice
la termenul învăţare, care s-a impus în psihologie. Ebbinghaus a desfăşurat
experimente asupra învăţării şi memorării, fiind propriul său subiect. El
memora texte, şiruri de silabe cu sens sau fără sens şi măsura timpul necesar
reţinerii lor sau rata de păstrare după anumite intervale de timp, viteza cu care
Ebbinghaus - un se memorează şi se reactualizează seriile de silabe (ex. cew, tij etc.). În acest
pionier în mod, a stabilit celebra curbă a uitării, s-au identificat câteva variabile ale
cercetarea procesului de memorare, reuşind să impună o metodă nouă de studiu, diferită
învăţării de introspecţia propusă de Wundt.
Ebbinghaus a demonstrat că:
- se memorează mai uşor silabele care sunt asociate mai frecvent în
aceeaşi serie;
- se memorează mai uşor şi mai trainic cuvintele care au sens, faţă de
1
Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. © E. Cocoradă
 Psihologia învăţării

cele lipsite de sens.

Experimentele asupra memoriei, simple ca design, au deschis calea studierii proceselor
cognitive superioare şi au fost confirmate de studii ulterioare, dar impactul lor asupra învăţării, ca şi
cel al lucrărilor lui Wundt, este mic în epocă. Dar el (Ebbinghaus - n.n.) a deschis un câmp nou de
cercetare, acela al învăţării” termen care poseda la început o accepţie mai restrânsă decât cea actuală
(Dube, p. 47).

2. Funcţionalismul
Abordarea propusă de Wundt a stârnit controverse: pe de o parte a fost continuată de unii din
foştii săi elevi, pe de altă parte, a fost contrazisă, iniţial tot de unii din foştii săi elevi. În S.U.A.,
Edward B. Titchener (1867-1927) a continuat lucrările lui Wundt, în timp ce William James, G.
Stanley Hall (1844-1924) şi Jhon Dewey (1859-1952) au dezvoltat, începând din 1890, o concepţie
nouă, numită funcţionalism.
Ca şi Wund, funcţionaliştii au considerat că obiectul de studiu al
Funcţionalismul psihologiei ştiinţifice este conştiinţa şi faptul de experienţă este punctul de
propune o plecare în studiul acesteia, dar au respins viziunea atomisă asupra
psihologie conştiinţei. Pentru a caracteriza efectele negative ale încercării de a
focalizată pe descompune conştiinţa în elemente componente, au folosit metafora
operaţiile psihicului muzicii: dacă o melodie este descompusă în note şi pauze atunci se pierde
în acţiunea de ceea ce este esenţial, muzica. Ei au considerat că psihicul uman este un
adaptare. ansamblu de procese care exercită activităţi şi funcţii (gândirea, percepţia,
judecata, simţirea etc.) aflate în serviciul adaptării constante a organismului
la mediul din care face parte. Prin urmare, conştiinţa nu este reductibilă la
unităţi discrete, iar metoda introspecţionistă nu este adecvată pentru studiu
acesteia.
Structură versus Aprofundând această divergenţă, se ajunge la una din marile
funcţionare controverse ale psihologiei şi, implicit, ale psihologiei învăţării: structură
versus funcţionare. Wundt şi Titchener propuneau studiul structurii
conştiinţei (ce?) în timp ce Dewey, James şi Hall propuneau studiul
James şi Dewey funcţionării conştiinţei (cum şi de ce?). În concluzie, funcţionaliştii propun
propun abordări o psihologie focalizată pe operaţiile psihicului care este angajat în medierea
originale ale dintre subiect şi mediul său, în serviciul unei adaptări dinamice. Pentru că
învăţării şi funcţionarea psihicului nu poate fi abordată in abstracto ci în acţiune, în
educaţiei. practică, funcţionalismul a mai fost numit şi pragmatism.

3. Comportamentalismul (behaviorism)
Psihicul uman Edward Lee Thorndike (1874-1949), un fost student al lui James, era
exercită funcţii şi pasionat de pe vremea studiilor de problema inteligenţei la animale. La
activităţi pentru a
sfârşitul secolului al XIX-lea, el a formulat întrebări incomode pentru acea
se adapta la mediu
(Cum? De ce?) vreme, cum ar fi: animalele (câini, pisicile) sunt capabile să gândească?
Sunt ei capabili să înveţe?
Thorndike a organizat experienţe deosebit de interesante pentru a
Cuşca-problemă studia modul în care învaţă animalele: a construit aşa-numita cuşcă-
problemă în care era plasat animalul şi i se solicita să rezolve o situaţie-
problemă (a ieşi din cuşcă, a se hrăni etc.). Teza centrală a lui Thorndike era
A învăţa – a stabili că procedând prin încercări şi erori repetate, animalul sfârşeşte prin a adopta
o conexiune între un comportament (acţionează asupra unei manete, de ex.) cu o
un stimul şi un consecinţă/efect fericită (deschiderea cuştii şi obţinerea hranei). Cu alte
răspuns cuvinte, animalul învaţă să stabilească o legătură între un stimul şi un
2
Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. © E. Cocoradă
 Psihologia învăţării

răspuns comportamental, deci învaţă să rezolve problema. Cercetările sale

au deschis calea teoriei conexionismului care va exercita un rol considerabil
în deceniile următoare, atât asupra cercetărilor din psihologia educaţională
cât şi asupra practicilor educative. Conexionismul va constitui una din
sursele unui curent important în teoriile învăţării, behaviorismul.
În aceeaşi epocă, în Rusia, medicul Ivan Petrovici Pavlov (1849-
Salivaţia psihică 1936) realiza experimente asupra digestiei la câine. În timpul
- fenomen de experimentelor a avut loc un incident: după un timp, s-a observat că
învăţare a unei animalele încep să saliveze nu numai în momentul în care văd hrana ci şi
legături atunci când aud zgomotul produs de paşii îngrijitorului care le-o aduce.1
Această întâmplare l–a condus pe Pavlov la descoperierea “salivaţiei
psihice”, pe care a văzut-o ca fenomen de învăţare a unei legături
(conexiuni) noi între un stimul (zgomotul paşilor, lumina din laborator) şi
un răspuns comportamental (salivaţia). Ea constituie punctul de plecare al
teoriei reflexului condiţionat (învăţarea prin condiţionare clasică) care va
influenţa psihologia educaţiei dar şi terapiile comportamentale.
Un alt nume celebru la începutul secolului al XX-lea este cel al lui
John B. Watson (1878-1958) fost student al lui Dewey, care nu este
1913- manifestul cunoscut atât prin originalitatea cercetărilor, cât prin radicalitatea poziţiei
mişcării sale în probleme care privesc obiectul de studiu şi metoda de cercetare în
behavioriste psihologia ştiinţifică (E. Bourgeois, M. Frenay, 2004, p. 7). Într-un articol
din 1913, devenit manifestul mişcării comportamentaliste, Watson a folosit
pentru prima dată termenul behaviorism.
Watson consideră psihologia ca ramură a ştiinţelor naturii, ce nu poate
avea ca obiect de studiu conştiinţa ci comportamentul, ceea ce este
observabil din exterior. Concepte cum sunt senzaţiile, percepţiile, afectele,
emoţiile, imaginile sau stările mentale, folosite atât de structuralişti cât şi de
Comportamentul şi
funcţionalişti sunt elemente subiective, al căror studiu ştiinţific nu este
învăţarea sunt
funcţii ale posibil. Pentru ca psihologia să devină o ştiinţă, este necesar ca ea să
caracteristicilor de părăsească aceste “himere” şi să se focalizeze asupra comportamentului,
mediu care este obiectiv. În acelaşi timp, este respinsă metoda introspecţiei, în
locul căreia este propusă observaţia şi măsurarea obiectivă a
comportamentelor. În plan teoretic, Watson apără teze apropiate de cele ale
lui Pavlov (ale cărui lucrări le-a cunoscut din 1913). Învăţarea este definită
ca modificare a comportamentului, rezultă din stabilirea sau din stingerea
Behaviorismul unei legături între stimuli şi răspunsuri; ca şi la Thorndike, învăţarea nu
consideră ca obiect presupune nici o activitate mentală la subiect. Cu alte cuvinte,
de studiu al comportamentul şi modificările acestuia sunt doar funcţii unice ale
psihologiei caracteristicilor de mediu fără să presupună nici o intervenţie asupra
comportamentul dispoziţiilor înnăscute sau nici o mediere cognitivă în relaţia subiect-mediu.

Behaviorismul se diferenţiază radical atât de structuralism cât şi de

funcţionalism, deoarece consideră ca obiect de studiu al psihologiei nu
conştiinţa ci comportamentul. Ca şi funcţionalismul, respinge metoda
Behaviorismul se introspecţionistă ca mod de cercetare, dar pentru motive diferite. În timp ce
diferenţiază de funcţionalismul respinge această metodă deoarece tinde să descompună
structuralism şi de
conştiinţa în particule elementare, behaviorismul consideră însăşi conştiinţa
funcţionalism
subiectivă ca obiect neadecvat pentru psihologie. E. Bourgeois şi M. Frenay
apreciază că, în ciuda acestor diferenţe, structuralismul şi behaviorismul se
regăsesc în asociaţionism, deoarece operează, ambele, o descompunere în unităţi elementare, care se

1
Modalitatea de face o descoperire din întâmplare este numită în creatologie – serendipity.
3
Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. © E. Cocoradă
 Psihologia învăţării

reunesc la capătul unor experienţe prin asociere (se asociază unităţi ale conştiinţei sau stimuli şi
răspunsuri elementare). Acest fapt face ca structuralismul şi behaviorismul să se opună
funcţionalismului.

2. Învăţarea prin experienţă

Deşi funcţionalismul are cele mai slabe preocupări asupra învăţării ca obiect de cercetare, James
dar şi Dewey au propus abordări originale ale învăţării şi ale educaţiei. Ei nu au o teorie a învăţării,
verificată experimental, ci propun o abordarei a învăţării fundamentată de concepţia lor psihologică
globală, de concepţia asupra conştiinţei sau comportamentului. Şi
Contribuţii la funcţionaliştii şi behavioriştii au fost preocupaţi de aplicarea practică a
ameliorarea directă ideilor lor. Această poziţie este congruentă cu tendinţa funcţionalistă de a
a practicilor accentua asupra interacţiunii dintre individ şi mediu. J. Dewey are
educative. importante scrieri asupra educaţiei şi a contribuit la ameliorarea directă a
practicilor educative.

Lucrări ale lui Dewey:

- How We Think: Restatement of the Relationship of Reflexive Thinking to
the Educative Process (1933);
- Experience and Education (1938);
- The Child and the Curriculum: The School and Society (1956).
Dewey a înfiinţat, în 1896 la universitatea din Chicago faimoasa “Lab
School” unde se aplicau şi se experimentau perceptele educative ale
Lab School funcţionaliştilor. Lab School există şi în prezent, a fost dezvoltată şi acoperă
perioada preşcolară, şcolaritatea mijlocie şi secundară, având peste 1500 de
studenţi (Bourgeois, Frenay, p. 46).

Din numeroasele idei ale Dewey, reţinem:

1. învăţarea este un rezultat al interacţiunii subiect - mediu. Ea nu are ca
punct de plecare nici mediul singur (cum susţineau behavioriştii) nici
Învăţarea este un dispoziţiile interne ale subiectului (cum credeau gestaltistii). Învăţarea
rezultat al rezultă din interacţiunea mediu-subiect, care acţionează unul asupra altuia,
interacţiunii subiect iar această interacţiune nu se produce doar la nivel cognitiv ci şi
- mediu comportamental. Din perspectiva celui care învaţă, învăţarea este legată de o
dublă acţiune:
- acte produse asupra mediului (a experimenta, a face ceva, a pune în
practică)şi care au consecinţe observabile asupra subiectului;
- acţiuni reflexive ale gândirii asupra acţiunii de la primul nivel (a înţelege,
a raţiona, a face prognoze).
Prin urmare, a învăţa presupune acţiune şi reflecţie sau “learning by
Learning by doing
doing” şi este legată de conceptul de experienţă, aceasta însemnând, în
concepţia lui Dewey, reflecţie asupra practicii şi nu reflecţie asupra a nimic.
În acord cu această concepţie, cel care vrea să devină psiholog trebuie să
aibă ocazia de a realiza cât mai multe experienţe în acest domeniu, să facă
practică, să acţioneze şi interacţioneze, şi, în acelaşi timp, să reflecteze
Învăţarea eficace asupra acţiunilor sale.
este privită ca utilă 2. procesele mentale, conştiinţa sunt organizate în jurul unor funcţii şi
de cel care învaţă activităţi specifice, care servesc adaptării individului la mediu. Prin urmare,
ca învăţarea să fie eficace, este necesar ca ea să fie privită ca fiind utilă de
cel care învaţă şi cu sens.
4
Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. © E. Cocoradă
 Psihologia învăţării

4.Gestaltismul
Un alt trio, de data aceasta în Germania, lansează mişcarea numită
Subiectul tinde să psihologia formei (formă - gestalt, în germană) sau teoria gestaltului. Acest
trateze stimulii trio este format din iniţiatorul mişcării - Max Wertheimer (1880-1943), căruia
producând o bună i se adaugă Kurt Kofka (1886-1941) numit teoreticianul şi Wolfgang Kölher,
formă experimentatorul ideilor. Participanţi la aceeaşi mişcare de construire a unei
psihologii ştiinţifice, experimentale, gestaltiştii, după o serie impresionantă
de experimente asupra percepţiei, se îndepărtează radical de ceilalţi. În aceste
experimente ei îşi propun să demonstreze existenţa unei medieri cognitive
între subiect şi efectele pe care mediul le are asupra acestuia. De exemplu, ei
realizează experienţe cu ajutorul stroboscopului şi arată că, în anumite
condiţii, succesiunea rapidă a imaginilor fixe prezentate unui subiect este
văzută de acesta ca o mişcare continuă (mişcarea aparentă). Sau doi subiecţi
care sunt supuşi aceluiaşi stimul vizual ambiguu, pot, în mod real să vadă
lucruri diferite (pocalul lui Rubin, 1915: unii văd un pahar negru pe fond alb,
alţii două profiluri umane albe pe fond negru).
Teza centrală a gestaltismului este că subiectul tinde să trateze stimulii
Comportamentul (să selecţioneze, să organizeze, să completeze) astfel încât să producă o
rezultă din “bună formă”, predefinită, care face ca totul să aibă sens. Astfel, dacă
acţiunea cognitivă dispunem patru cercuri negre pe vârfurile unui pătrat imaginar, şi din aceste
a subiectului
cercuri tăiem un sector de 90 de grade, vom observa central un pătrat alb
asupra stimulilor
strălucitor. Aceste rezultate arată, în opinia gestaltiştilor, că predicţia
mecanică a comportamentului nu se poate realiza pe baza stimulilor care sunt
prezentaţi subiectului. Comportamentul nu rezultă din acţiunea stimulilor în
sine ci din acţiunea cognitivă exercitată de subiect asupra acestor stimuli.
Spre deosebire de structuralişti, gestaltiştii nu neagă importanţa
studierii comportamentului uman, ei susţin că sunt esenţiale procesele
cognitive care se află sub aceste comportamente. Dacă dorim să influenţăm
Gestaltismul se comportamentul, vom acţiona nu direct asupra acestuia ci asupra activităţii
apropie de cognitive care îl orientează. Această teză are implicaţii importante asupra
funcţionalism prin educaţiei, dar şi asupra terapiei psihologice sau a oricărui domeniu aplicativ
postularea
al psihologiei, care îşi propune să schimbe comportamentul unui subiect, deci
existenţei unei
relaţii între să-l conducă la învăţare. Ea nu este foarte îndepărtată de concepţia
comportament şi funcţionalistă a relaţiei dintre subiect şi mediu, dar gestaltiştii sunt mai
mediu avansaţi în verificarea empirică a tezei lor. Pentru ei acţiunea subiectului
asupra mediului este de ordin cognitiv şi nu de ordinul lui “a face”.
Un alt element de apropiere între teoria gestalt şi funcţionalism este
concepţia holistă a comportamentului şi a conştiinţei, prin opoziţie cu
concepţia elementaristă şi asociaţionistă, specifică behaviorismului şi
asociaţionismului. De exemplu, dacă un subiect ascultă o melodie, el percepe
un întreg, o formă (gestalt) care depăşeşte suma părţilor din care este
compusă. La fel se întâmplă şi dacă subiectul priveşte un film animat, el
percepe mişcări continue, care nu se reduc la imaginile fixe care îl compun.
Concepţia holistă În ambele cazuri, activitatea cognitivă exercitată de subiect asupra mediului
asupra (stimulilor) constă în a selecţiona, a lega, a organiza stimulii într-un întreg
comportamentului care este o bună formă. În acest punct, gestaltiştii se diferenţiază de abordarea
şi conştiinţei, atomistă, specifică metodei introspecţiei.
similară cu a Scurta incursiune în concepţiile care au contribuit la fundamentarea
funcţionalismului. psihologiei ca ştiinţă şi a apariţiei psihologiei învăţării, arată că principalele
idei actuale erau creionate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi că ele
reactualizau marile dezbateri filosofice, empirismul şi raţionalismul.

5
Universitatea Transilvania din Braşov, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. © E. Cocoradă