Legatura covalenta

Legătura covalentă – covalenţa (G.N.Lewis) - este legătura chimică

formată prin punerea de electroni în comun de către atomi, atomii având
poziţii fixe unii faţă de alţii. Prin punerea în comun de electroni se
formează molecule, atomii realizând structuri stabile de dublet (H2) sau
octet
Exemple de formare a legăturii
covalente.
H2 H• + H• H:H
 Atomii pot forma legături covalente simple sau multiple:
-legături covalente simple H – F; H–O–H; :NH3; CH4

- legături covalente multiple între atomi de acelaşi fel (a) sau între
atomi diferiţi (b)

(a) :Ö=Ö: :N≡N: =C=C= -C≡C-

(b) O=C=O, O=S=O, H–C≡N.

Legătura covalentă poate fi de trei feluri, după modalitatea de

punere în comun a electronilor:

 polară,
nepolară;
coordinativă
Legătura covalentă nepolară

se formează între atomii de aceeaşi specie sau între atomii de specii
diferite care au electronegativităţi foarte apropiate (aceştia fiind carbonul
şi hidrogenul);

perechea de electroni care formează legătura covalentă aparţine în

egală măsura ambilor atomi;

centrul sarcinilor pozitive coincide cu centrul sarcinilor negative;

 exemple de molecule nepolare: H2, Cl2, O2, N2. De asemenea, ca

exemplu de molecule nepolare mai pot fi date moleculele de CH4, CCl4,
formate din atomi diferiţi, dar având o structură simetrică.

C H

H H
 Legătura covalentă polară

-se formează doar între atomi ai nemetalelor din specii diferite.

Fiecare dintre cei doi atomi pune în comun câte un electron, dar
atomul care are electronegativitatea mai mare atrage mai puternic
perechea formată.

- intr-o moleculă polară formată din atomi diferiţi, perechea de

electroni care formează legătura covalentă nu mai aparţine în egală
măsura ambilor atomi, ci este deplasata mai mult spre unul din atomi
şi anume spre acel atom la care este mai accentuat caracterul
electronegativ;

-centrul sarcinilor pazitive nu mai coincide cu centrul sarcinilor

negative;

- exemplu de molecule polare: NH3, H2O, HCl, etc.

 
-molecula polara este un dipol care se simbolizeaza: H  Cl
-un dipol este caracterizat prin momentul de dipol (apare
fenomenul de polarizare) :
  qd   10 29 C  m
Legătura coordinativă (donor – acceptor) este o legătură
covalentă în care perechea de electroni de legătură provine de la un
singur atom – donor. Atomul care acceptă perechea de electroni –
acceptor.
Reacţia poate fi scrisă:

:NH3 + BF3 = H3N → BF3

Săgeata indică aici o legătura donor-acceptor, amoniacul fiind donorul

iar atomul de bor (B) care are în BF3 doar 6 electroni de legătură în
jurul său este acceptorul.
 Combinaţiile formate prin legături coordinative – denumite
combinaţii complexe – sunt formate dintr-un ion central (metal) şi
liganzi. Liganzii pot fi molecule neutre sau anioni. Numărul de liganzi
care înconjoară ionul central poartă numele de numar de coordinaţie.

Exemple de liganzi:

[Cu(NH3)4]2+ + 2Cl- - clorură tetraaminocupru(II)

[Co(NH3)6]2+ + 2Cl- - clorură hexaaminocobalt(II)
Na+ + [Ag(CN)2]- - dicianoargentat de sodiu
4K+ + [Fe(CN)6]4- - ferocianură de potasiu sau hexacianoferat de
potasiu.

Formarea legăturilor chimice se poate explica prin hibridizare.

Hibridizarea are loc în procesul formării legăturii chimice.

Configuratia atomului de carbon este: 1s2 2s2 2p2

Tipuri de orbitali Structură Geometrie Unghiuri Exemple
hibridizaţi

sp liniară 180o C2H2, CO, CO2, N2

sp2 triunghiulară 120o C2H4, CH2O, COCl2

sp3 tetraedrică 109,5o CH4, CCl4, SiF4,

dsp3 90o , 120o PCl5, Fe(CO)5

bipiramidă trigonală
d2sp3 90o SF6, [Fe(CN)6]3-

octaedrică
Caracteristicile legaturii covalente

 orientată în spaţiu dupa unghiuri bine stabilite;

este rigidă (atomii ocupă poziţii fixe);

stabila, energia care se degaja la formarea legaturii covalente este egala

dar de semn contrar cu energiile furnizate pentru ruperea legaturii
covalente;

este foarte puternică;

au puncte de topire scazute, duritate mica datorita legaturilor

intermoleculare (leg. de hidrogen, leg. dipol – dipol;

 bune izolatoare ( nu exista purtatori de sarcini);

Substanţe covalente, ionice. Corelaţie dintre structura
şi proprietăţile acestora

Diamantul

-În structura diamantului fiecare atom de carbon aflat în starea de

hibridizare sp3 este legat prin 4 covalenţe de alţi 4 atomi de carbon după
o orientare tetraedrică (fig. 1).

- Unghiul dintre două valenţe este de 109o28’, iar distanţele

interatomice sunt de 1,54 Ao. Prin cele patru valenţe ale sale, fiecare
atom de carbon este legat covalent de alţi patru atomi C, formând astfel
o reţea tridimensională infinită, astfel încât întreg cristalul constituie de
fapt o singură moleculă. Atomii de carbon hibridizaţi aflaţi în starea de
hibridiare sp3, formează legături puternice, fapt ce explică proprietăţile
fizico-chimice deosebite ale diamantului.

-Celula elementară a diamantului este cubică.

 Fig. 1 Structura chimică a diamantului
Proprietăţile diamantului

 starea de agregare – diamantul este un solid transparent, strălucitor

care, când este pur, este incolor şi străveziu. Supus încălzirii sublimează,
la temperaturi de aproximativ 4000o C. Lipsa unei faze lichide şi căldura
mare de vaporizarede 171,7 kcal/mol, este explicată prin ruperea
legăturilor covalente;

 duritatea - diamantul este cea mai dură substanţă naturală cunoscută,

duritatea acestuia fiind de 10 pe scara Mohs, aceasta variind însă în
funcţie de gradul de puritate a cristalului. Din cauza durităţii ridicate,
cristalele de diamant pot fi şlefuite numai cu pulbere de diamant şi din
fulerită. Duritatea diamantului este explicată prin energiile de legătură C-
C foarte mari;

 densitatea diamantului este 3,51g/cm3;

 proprietăţile optice ale diamantului sunt de asemenea în
concordanţă cu structura sa cristalină. Transparenţa totală (lipsa de
absorbţie) faţă de lumina vizibilă ultravioletă până la 1500 A sau mai jos
dovedeşte că electronii legăturilor C-C din diamant nu pot fi excitaţi de
frecvenţele acestor radiaţii electromagnetice. Indicele de refracţie,
neobişnuit de mare (n= 2,407 pentru lumina roşie şi 2,465 cea violetă)
dă naştere jocului de lumină specific al acestei pietre preţioase;

 proprietăţi electrice- diamantul este un rău conducător de căldură

şi electricitate, datorită faptului că toţi electronii de valenţă sunt
localizaţi în cadrul legăturii covalente, ei neputându - se mişca liber;

 reactivitate chimică – a diamantului este foarte scăzută, practic

fiind este o substanţă inertă. Diamantul este mult mai puţin reactiv decât
cărbunele negru şi chiar decât grafitul. El nu se aprinde, în oxigen
molecular, decât pe la 800o C; Din punct de vedere al solubilităţii,
diamantul este insolubil în toţi solvenţii;

poliformismul diamant - grafit. În condiţii standard, diamantul este

forma alotropică nestabilă, iar grafitul cea stabilă. Prin încălzire
îndelungată la 1500o, în absenţa oxigenului, diamantul se transformă în
grafit.
Aplicaţiile industriale ale diamantului sunt:

 în industria bijuteriilor;
 în industria instrumentelor de tăiat sau găurit fiind un material abraziv;
în medicină (chirurgie);
în industria electronică prin aplicarea de straturi pe electrozi;
în tehnologia semiconductorilor;
în chimie.

GRAFITUL
Celula elementară a grafitului este de tip hexagonal. În structura
grafitului atomii de carbon se găsesc în starea de hibridizare sp 2, formând
o reţea bidimensională.

Fiecare atom de carbon formează trei legături  cu cei trei atomi de

carbon vecini formând ungiuri de 120o şi dând naştere unor reţele
hexagonale orientate în aceealaşi plan. Al treilea orbital 2p al fiecărui atom
de carbon dintr-un plan rămâne nehibridizat şi conţine un electron
neparticipant, aceşti orbitali p se înterpătrund formând un orbital
molecular п extins, în care toţi electronii orbitalilor nehibridizaţi ai atomilor
de carbon dintr-un plan sunt comuni, mobili, aparţinând tuturor atomilor
din plan.
Astfel, cristalul de grafit este format din straturi plane de atomi de
carbon, care sunt aranjaţi în hexagoane sub formă de faguri şi legaţi între
ei prin legături slabe, de tip van der Waals.

Fig. 2. Structura chimică a grafitului

Proprietăţile grafitului

• stare de agregare – grafitul este un solid de culoare neagră, care

sublimează la o temperatură de 3825°C, energia necesară ruperii
legăturilor de C fiind foarte mare;

• duritate mică – 1 pe scara Mohs, sub acţiunea unor forţe mecanice

straturile hexagonale putând fi presate uşor.

• densitatea grafitului este mică de 2,26 g/cm3, datorită structurii

stratificate;

• proprietăţile electrice ale grafitului pot fi explicate pe baza

anizotropie (variaţia proprietăţilor în funcţie de direcţie). Astfel, în plan
paralel cu atomii, grafitul se comportă ca un conductor metalic, în timp
ce perpendicular pe planuri, grafitul secomportă ca un semiconductor.

• proprietăţile termica sunt influenţate de anizotropie, astfel

conductibilitatea termicăeste de 200 ori mai mare în planurile paralele,
decât în plan perpendicular.
• proprietăţi magnetice – grafitul devine magnetic bipolar numai
după o tratare pirolitică (încălzire);

• proprietăţile lubrifiante ale grafitului po fi explicate datorită

clivajului uşor al cristalelor, straturile de atomi pot aluneca unul în
raport cu altul;

• proprietăţi optice, grafitul prezintă un indice de refracţie n = 1,93-

2,07 (roşu). Grafitul absoarbe lumina datorită electronilor delocalizaţi
(culoare neagră);

• reactivitate chimică – grafitul este mai reactiv decât diamantul. Este

insolubil în acizi, apă sau alţi solvenţi nepolari;

Sintetic grafitul se obţine prin coxificarea (încălzirea sub un curent de

aer la 3000 °C) a materialelor bogate în carbon, cum sunt cărbunele
brun, antracitul, petrolul).
 Fulerena

• Fullerene reprezintă cea de-a treia formă alotropică a

carbonului;
• a fost descoperita în anul 1985 în timpul unor experimente
de spectroscopie laser de la Rice University de către profesori
Robert F. Curl Jr., Richard E. Smalley şi Sir Harold Kroto W.

• În anul 1996 pentru această descoperire cercetătorii au

primit Premiul Nobel pentru chimie.

•Fulerenele sferice arată ca o minge de fotbal, în timp

fullerene cilindrice sunt cunoscute sub denumirea de nanotuburi
de carbon, acestea fiind descoperite după 1991 de către
japonezul Sumio Iijima, specialist în microscopie electronică (fig.
3).
 Fulerena C60 Nanotuburi de
carbon
Fig. 3 Structura chimică a fulerenelor

Fig 4. Structura chimică a grafitului şi a fulerenei

Fulerena are forma unei mingi de fotbal (fig. 4), în care atomii de
carbon formează un icosaedru regulat, cu vârfurile tăiate. Atomi de carbon
care formează fulerena se găsesc în starea de hibridizare sp2.
Din punct de vedere al legăturilor chimice dintre atomii de carbon
constitueți, fulerenele sunt înrudite structural cu grafitul.
Proprietăţile fulerenelor:

• starea de agregare - la temperatura ambiantă C60 este o pulbere

neagră, fotosensibilă care îşi schimbă culoarea sub acţiunea radiaţiilor
UV medii. Prin încalzire la câteva sute de grade sublimează, iar prin
răcire avansată (la temperaturi mai mici decât –183oC), moleculele C60
se organizează într-un solid cristalin cu reţea cubică care se dizolvă în
toluen formând o soluţie de culoare roz. Sub acţiunea radiaţiilor laser
polimerizează, polimerul nemaifiind solubil în toluen.

• proprietăţi electrice - în forma cristalină, fulerena C60 este un

izolator electric şi termic, asemănător diamantului.

•proprietăţi chimice - fulerenele sunt specii reactive, având tendinţa

de a accepta electroni de la metale electropozitive (alcaline, alcalino
pamântoase sau chiar lanthanide), conservând intacte, în urma acestor
reacţii, nu doar moleculele de fulerene, ci, în unele cazuri, chiar
microcristale. Atomii de carbon din structura fulerenei formează o
structură poroasă, cu cavitati delimitate de atomi vecini. Metalele pot fi
“legaţi” în exteriorul moleculei, fiind astfel plasat, în ansamblul
compusului, între moleculele de fulerena sau, dimpotrivă, poate fi
înglobaţi în interiorul câmpului molecular. duritate mică.
Cei mai cunoscuţi compuşi metalici ai fulerenei sunt cunoscuţi sub
denumirea de A3C60, în care unei molecule C60 îi corespund trei atomi
metalici (în special potasiu sau rubidiu). Aceşti compuşi sunt
supraconductori la temperaturi cuprinse în intervalul 19 - 40K . Fulerena
este solubile în benzină, toluen, etc.
Posibile aplicaţii ale fulerenelor:

• în industria electronică (supraconductori de tipul A3C60);

• în fotolitografie, la obţinerea unor lacuri fotosensibile (datorită

proprităţilor lor de a schimba culoarea la iradiere);

• în industria chimică la ranforsarea polimerilor cu ajutorul

nanotuburilor;

•în industria energetică (pentru furnizarea sau stocarea energie, în

pile solare şi baterii, sau chiar drept combustibil de racheta);

•în medicină: imagistica, drug delivery. Cercetările în domeniul

medical au dovedit că moleculele de fulerena au capacitatea, în anumite
condiţii, de a bloca virusul HIV.
 Dioxidul de siliciu (SiO2)

- se găseşte în natură sub trei forme cristaline: cuarţul (sistem

hexagonal), cristobalita (sistem cubic) şi tridinitul (sistem cubic) (fig 5).
Această proprietate a SiO2 de a se găsi sub mai multe forme cristaline se
numeşte polimorfism.

a) cuarţ
 b) tridinit

c) cristobalit

Fig. 5. Structura chimică a SiO2: (a) cuarţ, (b)tridinit; (c) cristobalit

 Cea mai răspândită formă a SiO2 este cuarţul acesta fiind constituentul
cristalin al unor roci, de exmplu granitul.

Reţeaua cristalină a cuarţului este o reţea atomică în care fiecare atom

de siliciu se leagă covalent cu patru atomi de oxigen dispuşi tetraedric, iar
fiecare atom de oxigen se leagă de cei doi atomi de oxigen vecini.
Întreaga reaţea este formată din tetraedre SiO4 cu fiecare atom de oxigen
reprezentând un colţ comun a două astfel de tetraedre, de aceea cuarţul are
o formă elicoidală.

Proprietăţile cuarţului sunt corelate cu structura lui cristalină:

 culoare - în stare pură cuarțul este incolor, impuritățile din cristal

determină culoarea mineralului. Clivajul este inexistent în spărtură având o
culoare sidefie;

duritatea cuarţului are valoarea 7 pe scara Mohs;

densitate mică de 2,65 g/cm3 datorită structurii afânate;

temperatura de topire ridicată cuprinsă între 1600o –1670o C, din cauza

transformărilor polimorfe prezente în diferite proporţii;
 reactivitate chimică redusă, fiind atacat la temperatura camerii de
HF. Proprietatea cuarţului de a nu reacţona cu acizii, cu excepţia HF, a
dus la folosirea lui la fabricarea vaselor pentru reactivi.

 proprietăţi optice – cuarţul este o substanţă optic activă: după

comportarea lui în lumina liniar polarizată, poate fi dextrogir, care
roteşte lumina spre dreapta, sau levogir, care roteşte lumina spre
stânga. Cuarţul fiind transparent la radiaţiile ultraviolete, se foloseşte
pentru construirea lentilelor, cuvelor utilizate în spectroscopie.

 Piezoelectricitate, cuarţul manifestă fenomenul de

piezoelectricitate, care constă în polarizarea electrică a unor substanţe
cristaline în urma unor deformări mecanice (efectul piezoelectric direct)
sau modificarea dimensiunilor într-un câmp electric variabil (efect
piezoelectric invers).

Pe baza efectului piezoelectric invers, cristalele de cuarţ se utilizează

ca generatoare piezoelectrice, care sunt traductori ai energiei electrice
în energie ultraacustică. Efectul piezoelectric direct este folosit în
dispozitivele care convertesc câmpul electric în vibraţii mecanice şi
invers. De exemplu: doza de pick-up care transformă vibraţiile
mecanice ale discului în câmp electric, care la rândul lui generează
unde acustice în difuzor.
 Oxidul de aluminiu (corindonul)

În natură oxidul de aluminiu se găseşte în două forme cristaline:

forma α, sistem hexagonal şi forma γ, sistem cubic. Cea mai
răspândită formă cristalină este forma α, aceasta fiind numită şi
corindon. În stare pură corindonul este incolor, dar culoarea lui variind
în funcţie de impuritățile existente în cristal. Astfel de variații de
culoare sunt: de la incolor, brun, sur, roz, roşu, galben, verde, violet,
sau minerale de culoare albastră cu diferite nuanțe. În mod deosebit
sunt apreciate cristalele de culoare roşie numite rubine, ce conţin
impurităţi de oxid de crom, cele albastre numite safire, ce conţin
impurităţi de oxid de titan şi fier.

Corindonul prezintă o reţea cristalină ionică în care fiecare ion de

Al3+ este înconjurat octaedic, la distanţe egale de şase ioni de oxigen,
O2-, iar fiecare ion de oxigen este înconjurat de 4 ioni de aluminiu. Între
ioni se stabileşte o legătură ionică, datorită forţelor coulombiene de
atracţie, însă legătura ionică prezintă un caracter parţial covalent.
Acest lucru este explicat datorită întrepătrunderiinorilor electronici şi
celor doi ioni, care au volume diferite (volumul ionului de O 2- este de
trei ori mai mare decât al ionului de Al3+).
 Proprietăţile corindonului

 temperatură de topire ridicată de 2050o C datorită energiilor

mari de reţea;

 duritate mare, 9 pe scara Mohs. Corindonul fiind recomandată

pentru operaţii de măcinare sau şlefuire a unor materiale cu rezistenţă la
tracţiune ridicată.. Caracteristicile deosebite de rezistenţă la abraziune şi
uzură fac din corindon un material deosebit de utilizat în industria
abrazivelor (pietre de polizor şi şmilgher) şi ca, corpuri de măcinare,
cuţite de strung, lagăre, matriţe.

rezistenţă mare la uzură;

conductibilitate electrică şi termică redusă (constanta sa

dielectrică fiind 7,5); Ceramica pe bază de oxid de aluminiu la
temperaturi joase este dielectrică fiind folosită în industrie şi tehnică ca
izolatori.

 proprietati optice - corindoritul este transparent pentru radiaţiile

din vizibil şi ultraviolet şi parţial pentru infraroşu, find folosit la
fabricarea pismelor şi lentilelor.
 proprietatea de anizotropie optică - transmite lumina în mod diferit, în
funcţie de direcţia de propagare a acesteia. Un obiect privit prin corindion
apare dublu datorită fenomenului acestuia de birefrigenţă (de dublă
refracţie). Astfel, la ieşire din cristal razele sunt paralele între ele şi din acest
motiv un obiect privit printr-un mediu birefringent este dublu.

 Reactivitate chimică redusă, doar HF îl atacă la temperatura de cca

300o C. Oxidul de aluminiu prezintă o mare rezistenţă chimică faţă de
majoritatea metalelor topite,ceea ce a făcut ca recipientele şi creuzetele din
alumină sinterizată să fie folosite într-o mare varietate de lucrări de laborator
cu metale topite.

Aplicatii:

Rubinul şi safirul se utilizează în mecanica fină pentru construirea

lagărelor pentru ceasornice şi aparatele de mare precizie, cuţitelor pentru
balanţe şi acelor pentru pick-uri.
în industria abrazivelor (pietre de polizor şi şmilgher şi ca, corpuri de
măcinare, cuţite de strung, lagăre, matriţe.
in industria electrotehnica - izolator