Pentru a citi am nevoie de o stare.

N-aș putea-o descrie exact, prea

intimă fiind cred. Nu pot spune cum trebuie să fiu ca să devin cititor, în
schimb pot spune cum sunt când nu sunt cititor. Nu pentru că nu vreau să
spun, ci pentru că nu pot.
Nu pot citi dacă sunt trist; oricâtă bunăvoință și răbdare aș mobiliza, n-
am nici o șansă de a mă concentra, ci trec printre rânduri ca rața prin
apă. Dacă sunt nerăbdător, elanul – prostesc de cele mai multe ori – îmi
acaparează toată atenția. Dacă-i caniculă… eh, dacă-i caniculă și simt că-
s la capătul toleranței față de îngrămădeala de grade celsius, atunci nu
pot face mai nimic din ceea ce înseamnă meșteșug cu tentă intelectuală,
deci implicit nu pot nici citi. Dacă exact atunci când mă apuc de-o
lectură ai mei din familie, ori prieteni apropiați vor cu tot dinadinsul să
vorbească, să se certe, ori să pălăvrăgească aiurea cu mine, atunci din
nou atenția mea e compromisă, la fel ca și lectura, poate foarte
interesantă până-n acel moment. S-ar zice că sunt destul de înțepat,
înfumurat și cu nasul pe sus. Dar nu-i așa, vă înșelați. E un lucru pe care
nu-l pot controla.
Uite, ca să fiu sincer cu mine, dar și cu voi, vă spun că n-am mai citit trei
pagini de carte de mai bine de trei luni. N-am putut, oricât de des și tare
m-aș fi străduit. Ba eram ocupat, ba-mi găseam argumente să mă conving
că-s ocupat, ba era dogoarea asta ucigătoare, ba eram la o terasă și câte
și mai câte motive. Și într-o zi, din senin, s-a întors. M-a mângăiat
tandru. Apoi s-a apropiat tiptil, fără zgomot, treptat, fără nici cea mai
inconștientă umbră de tupeu. Pofta de lectură, că despre ea vorbesc.
După trei luni, simțeam din nou hârtia. Cu tot cu mirosul specific.
Literele, cuvintele, rândurile, trăirile. Treptat, toate se întorceau, toate
reveneau la locul lor. Cuminți își reintrau în rol. Mi-a fost dor de ele.