Sunteți pe pagina 1din 145

DDRREEPPTT CCOOMMUUNNIITTAARR SSiinntteezzăă

Capitolul 1

ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

I.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa. În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin” a lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să poată produce între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ perpetuu. Immanuel Kant, în 1795 a elaborat un „Proiect de pace eternă” bazat pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip republican. Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii…”. Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei, dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia naţionalismelor europene.

1

Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi politic”. (v. Adrian Năstase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p.21-29). Acestei alianţe i se puteau alătura şi alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative. Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. După primul război mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea Generală a Societăţilor Naţiunilor a propus să se constituie „un fel de legătură federală” între naţiunile europene. În 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă europene, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifice sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale. În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA. În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor pentru unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga în 1948, care a reunit peste 800 delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie. Richard Caudenhove-Kalergi a creat mişcarea „Pan Europa” 1 .

I.2. Etapele realizării Uniunii Europene

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se află Planul Marshall care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare europeană. După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă,

1 Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14

2

în special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunţat Secretariatul de stat din Washington că, datorită gravelor dificultăţi cu care se confrunta economia britanică, nu mai avea forţa economică şi militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană. În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările socialiste şi comuniste pro-sovietice, ajungând chiar la desemnarea unor miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei. În acest context, Truman, preşedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei şi Turciei. Congresul SUA l-a aprobat şi a stabilit obiectivul de a „manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de Moscova”. La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale URSS care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revoluţia mondială. Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală viza şi relansarea propriei economii aflată în recesiune, relansare posibilă prin cererea mare de mărfuri dar şi stoparea avansurilor socialiste şi comuniste din Italia şi Franţa care, împreună cu naţionalizarea laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menţinerea economiei de piaţă în această parte a lumii. La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei a avut loc la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economică (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiu privind necesităţile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferinţa din 22 septembrie 1947 şi a fost transmis în SUA. La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei externe (Foreign Assistance Act) prin care este susţinut Programul de Recuperare Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul

3

Marshall. A fost creată Administraţia de Cooperare Economică (CECA), ca agenţie federală pentru organizarea ajutorului, aceasta funcţionând până la 30 septembrie 1951. La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ca agenţie europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de observator 2 . Ajutorul dat de SUA Europei, între 1949-1961 a fost de peste 30 miliarde dolari. OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, SUA acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene. Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, într-un discurs a propus crearea unei „înalte autorităţi” supranaţionale, care să dirijeze producţia şi desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul demo-creştin care a reconstruit Germania. Acesta, în 1949 a propus o „asociere de drept internaţional pe bază de cooperare” în care „Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele” 3 . La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman, Declaraţia de la 9 mai 1950). Dorinţa de colaborare viza şi alte domenii, între altele şi cel al apărării. S-a încercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor membre CECO având ca punct de plecare Planul Pleven.

2 Ion Ignat, op. cit., p. 14-19. 3 Adrian Năstase, op. cit., p. 28.

4

5

Plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise
Plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise

Plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise şi altor ţări euro- pene

unei organizaţii deschise şi altor ţări euro- pene PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI Luarea deciziilor

PRINCIPII

FUNDAMENTALE

ALE DREPTULUI

Luarea deciziilor de către organe com-

puse din reprezentanţii Guvernelor

Statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii unanimităţii)

Deciziile vor obliga numai statele care le acceptă

Deciziile vor obliga numai statele care le acceptă ori taxele a) taxele la import şi la
Deciziile vor obliga numai statele care le acceptă ori taxele a) taxele la import şi la

ori taxele

a) taxele la import şi la export

având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor

b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în privinţa preţuri- lor, condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi a măsurilor care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului

c)

subsidiile şi ajutoarele

acordate de

state ori

taxele speciale

impuse de state

în orice formă ar fi ele

d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei

care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţei FUNDAMENTUL ECONOMIC AL TRATATULUI se află în art.4

FUNDAMENTUL

ECONOMIC AL

TRATATULUI

se află în art.4 al Tratatului în care sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a căr- bunelui şi oţelului şi că vor fi abolite

şi interzise:

CECO

6

La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA), sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat, un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în subordine trupele europene 4 . Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodată în aplicare urmare a faptului că, în 1954, Adunarea Naţională Franceză nu l-a ratificat. În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel înfiinţată avea competenţă generală în domeniile politicii economice, al securităţii şi politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare 5 . Conferinţa la nivel înalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis ca viitorul cooperării europene să se bazeze pe integrarea economică şi, în special, pe realizarea unei pieţe comune între statele membre. În acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul întocmit de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înfiinţarea Comunităţii Europene (CEE). În 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul instituind Comunitatea Europeană (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau EURATOM. Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor, constituiţi din reprezentanţi ai statelor membre, şi o Curte de Justiţie. Acestea aveau competenţe în domeniul pentru care s-a convenit Tratatul.

4 Adrian Năstase, op. cit., p. 32. 5 Idem, op. cit., p. 35.

7

INSTITUŢIILE POLITICE ALE CECO
INSTITUŢIILE
POLITICE ALE
CECO

1. Înalta Autoritate

zarea obiectivelor Tratatului în conformi-

tate cu principiile stabilite. Alcătuire:

persoane independente desemnate de guver-

având ca

scop

reali-

proprii din taxe asupra producţiei de oţel

şi cărbune.

gaţiilor statelor membre şi producătorilor

în sensul Tratatului

Competenţe:

stabilirea obli-

ne împreună. Are resurse financiareîn sensul Tratatului Competenţe: stabilirea obli- 2. Adunarea Comună controlul politic. parlamentele

2. Adunarea Comună

controlul politic.

parlamentele naţionale. În faţa acesteia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru

, responsabilă cu

membri din

Alcătuire:

aplicarea Tratatului. Poate iniţia şi aproba moţiune de cenzură privind Înalta Autoritate. Membri acesteia au fost aleşi direct şi secret începând cu 1979naţionale. În faţa acesteia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru , responsabilă cu membri din Alcătuire:

3. Consiliul Miniştrilor

– organism inter-

guvernamental pentru apărarea membrilorcu 1979 3. Consiliul Miniştrilor – organism inter- CECO mai dispunea de o Curte de Justiţie

CECO mai dispunea de o Curte de Justiţie - organism jurisdicţional având ca scop respectarea normelor Tratatului. Şi Tratatul de la Roma prevede constituirea unor instituţii – o Comisie (Înalta Autoritate), executivul independent al Comunităţii, Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental şi autoritate legislativă, Curtea de Justiţie – autoritate judiciară şi o adunare parlamentară cu rol consultativ. Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3

8

comunităţi (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi Înalta Autoritate (CECO) înlocuindu-le cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie 6 . Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, începând cu anul 1975, şefii de state sau de guverne se reunesc de trei ori pe an, în cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decât Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunităţii. În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a Greciei şi, în 1986, a Portugaliei. La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri directe, în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979. În 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piaţa Internă a dat publicităţii Carta Albă, document care a pus bazele unui program legislativ în vederea realizării pieţei interne, obiectiv propus să se realizeze până la 31 decembrie 1992. În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Albă, s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca „o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1993. La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat în decembrie 1991 şi intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca obiective:

1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică; 2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună; 3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

6 Idem, op. cit., p. 35.

9

4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor 7 ; 5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3 piloni:

primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din

ansamblul dispoziţiilor privind comunităţile europene, care nu se mai limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice Europene , ci a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea profesională, tineret, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi politici industriale;

al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate

comună (PESC). Consiliul European defineşte „orientările generale ale PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei acţiuni comune. Uniunea este reprezentată de Preşedinţie;

CEI 3 PILIERI AI UE

PRIMUL PILON este alcătuit din cele trei

comunităţi europene CECO, CEE şi Euratom3 PILIERI AI UE PRIMUL PILON este alcătuit din cele trei AL DOILEA PILON îl constituie

AL DOILEA PILON îl constituie politica exter- nă şi de securitate comună (PESC)

nă şi de securitate comună (PESC)

politica exter- nă şi de securitate comună (PESC) AL TREILEAPILON îl constituie justiţia şi afacerile

AL TREILEAPILON îl constituie justiţia şi afacerile interne (JAI)politica exter- nă şi de securitate comună (PESC) – al treilea pilon îl constituie Justiţia şi

al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne

(JAI). Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei. Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune,

7 Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002, p. 9-10.

10

decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regulamentelor în statele membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre adoptare. Există un Comitet de Coordonare, compus din înalţi funcţionari care formulează avize destinate Consiliului şi care pregăteşte lucrările acestuia 8 .

OBIECTIVELE PESC Art. J1(1) din Tratat
OBIECTIVELE
PESC Art. J1(1)
din Tratat
 

a) salvgardarea valorilor comune, a intereselor

fundamentale şi a independenţei Uniunii

fundamentale şi a independenţei Uniunii

b) consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor

b)

consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor

membre, sub toate formele

c)

menţinerea păcii şi întărirea securităţii

internaţionale, în conformitate cu principiile

Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu prin- cipiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele

Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu prin- cipiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele

Cartei de la Paris

d) promovarea cooperării internaţionale

d) promovarea cooperării internaţionale

e)

dezvoltarea şi consolidarea democraţiei

şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

8 Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.

11

OBIECTIVELE UE REFORMULATE PRIN TRATATUL DE LA AMSTERDAM DIN 1997 (art. 3)
OBIECTIVELE UE
REFORMULATE
PRIN TRATATUL
DE LA AMSTERDAM
DIN 1997 (art. 3)

1) promovarea unui

social echilibrat şi durabil

înalt al ocupării forţei de muncă , în special

progres economic şi

şi a unui

nivel

prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi socialemuncă , în special progres economic şi şi a unui nivel şi prin stabilirea unei monetare

şi prin stabilirea unei

monetare

uniuni economice şi

cuprinzând, în viitor, o

monedă unică

2)

ţională, în special prin implementarea

Afirmarea identităţii sale

pe scena interna-

PESC

,

politici

progresivă a unei

de apărare comune , care să poată duce la o apărare comună

inclusiv prin definireaapărare comune , care să poată duce la o apărare comună 3) întărirea protecţiei drepturilor şi

3) întărirea protecţiei drepturilor şi interese-

lor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii3) întărirea protecţiei drepturilor şi interese- 4) menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca o zonă a

4) menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca o zonă

a libertăţii, securităţii şi justiţiei , în care

libertatea de mişcare a persoanelor să fie

asigurată împreună cu măsuri adecvate în dome-, în care libertatea de mişcare a persoanelor să fie , imigrării, precum şi în materia

, imigrării, precum şi în materia prevenirii crimi- nalităţii şi a luptei împotriva acestui fenomen

niile

controlului graniţelor externe, azilului

5) menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui pentru a examina în ce măsură

ar fi necesară o revizuire a politicilor şi formelor

de cooperare instituite de Tratat, în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitarear fi necesară o revizuire a politicilor şi formelor În 1995 a avut loc o nouă

În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi Suedia. Această extindere s-a desfăşurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetică a aranjamentelor instituţionale. Pregătirea extinderii prin includerea ţărilor din centrul şi estul Europei

12

a fost încredinţată unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG), prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino în martie 1996, sub preşedinţia italiană. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost reformulate obiectivele Uniunii. În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilităţii, în sensul acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui grup de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare fără ca progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea celorlalte state membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost extinsă participarea directă a Parlamentului European în domeniul legislativ prin procedura codeciziei într-un număr tot mai mare de noi domenii 9 După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000. O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent. Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la Laecken din 2001 a fost instituită Convenţia europeană care a avut ca scop redactarea unui text constituţional care să răspundă în mod real nevoilor comunităţii europene. La 28 februarie 2002, în hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles, Convenţia Europeană, concepută ca un forum mai larg de dezbatere, a reunit reprezentanţii ţărilor membre, dar şi ai celor candidate, 28 la număr, incluzând şi Turcia, ai Comisiei europene şi Parlamentului European. Lucrările au durat până la 10 iulie 2003. Au

9 Idem, p. 44-45.

13

fost 26 reuniuni plenare şi numeroase întâlniri ale celor 11 grupuri de lucru. Preşedinţia Convenţiei a fost exercitată de şeful statului francez, Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepreşedinţi, foşti prim- miniştri. Belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giulliano Amato. A fost proiectul noului Tratat constituţional. Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea unei conferinţe interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat fundamental al UE. La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii Externe, alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. România, Bulgaria şi Turcia au participat cu statut de observator. Datorită divergenţelor apărute între participanţi proiectul nu a putut fi adoptat. Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie 2003, a luat notă că nu a fost posibil pentru CIG să găsească un acord global privind Tratatul constituţional şi s-a cerut preşedinţiei, deţinută de Irlanda, ca, pe baza consultărilor, să se facă o evaluare a perspectivelor de progres şi să pregătească un raport pentru Consiliul European din martie 2004. Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toţi participanţii, a fost posibilă încheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constituţional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea completă a Tratatului este „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”. În lucrare vom folosi pentru acesta şi termenul de Constituţia de la Roma. Schimbările de esenţă aduse de Tratatul constituţional vor fi analizate la fiecare capitol în parte. Anticipăm, precizând sintetic, aceste schimbări:

– introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate în Consiliul UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. O decizie care se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape să fie atins, statele membre vor face eforturi pentru găsirea unei soluţii de consens;

14

– a fost inclusă în Tratat şi Carta Drepturilor Fundamentale ale

UE, fiind astfel deschisă calea aderării ulterioare a UE la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului;

– UE a primit explicit personalitate juridică. Facem menţiunea că personalitate juridică au avut Comunităţile;

– a fost creată funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales prin vot de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre;

– s-a renunţat la sistemul „pilonilor UE” introdus în 1993 prin

Tratatul de la Maastricht;

– s-a prevăzut posibilitatea dezvoltării unei apărări europene şi

s-a introdus o clauză de solidaritate a statelor UE în faţa unui atac extern asupra uneia dintre ele;

– Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, faţă de

736 în prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputaţi pentru un stat membru (faţă de 4 în prezent), iar cel maxim de 96 (faţă de 99, astăzi); – a fost recunoscută dimensiunea socială a Uniunii, între obiectivele acesteia fiind şi dezvoltarea unei economii sociale de piaţă şi progresul social; – în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a prevăzut un Parchet european cu competenţă în lupta contra fraudelor comunitare, precum şi împotriva criminalităţii grave, cu dimensiune transfrontalieră. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare în domeniul interne. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa urma să intre în vigoare după aprobarea sa de către toate statele membre. S-a prevăzut o dată, ca ipoteză de lucru, pentru finalizarea aprobării de către statele membre - 1 noiembrie 2006. Supusă ratificării, Constituţia pentru Europa nu a trecut acest test. A fost respinsă la vot mai întâi de Franţa şi mai apoi de Olanda. Încrederea în succesul acesteia a fost atât de mare încât nu a fost prevăzută şi o soluţie de avarie. Ce se întâmplă dacă unul sau mai multe state o resping. Soluţia a venit mai târziu din partea Germaniei care a deţinut preşedinţia Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene în semestrul I al anului 2007 şi constă în adoptarea unui Tratat de reformă al Uniunii Europene („Tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”). Asupra acestui tratat revenim în secţiunea I.4.

15

I.3. Semnificaţia şi sensul evoluţiei comunitare

La sfârşitul primului război mondial, în ciuda ideilor exprimate în timp, aşa cum am arătat, despre unirea statelor Europei, o astfel de realizare părea imposibilă. Marele sociolog român Dimitrie Gusti 10 , într-un studiu consacrat naţiunii şi statului naţional în raporturile juridice şi politice internaţionale, referitor la Conferinţa de pace de la Versailles, aprecia că omenirea asistă la un însemnat capitol istoric: la o înmormântare şi la o înviere. A murit statul vechi, veşnic agresiv şi cuceritor, bazat, înăuntru şi în afară, pe simpla putere, brutală, şi i-a luat locul statul nou întemeiat pe ideea naţională şi democratică. „Victoria finală a principiului naţional înseamnă începutul unei noi ere de legislaţie internaţională; de astăzi titlul juridic al întemeierii de viitoare state va trebui să fie dreptul naţiunilor de a dispune de ele înseşi (…). Întregul program politic al păcii, care s-a încheiat la Versailles, este cuprins aici. Singurul criteriu pentru reconstituirea hărţii politice a Europei va trebui să fie harta naţiunilor, iar congresul păcii ar fi avut de făcut numai o operă de înregistrare, aceea de a stabili coincidenţele dintre frontierele politice şi cele naţionale. Astfel s-a născut o Europă nouă. Iar pentru a ne da seama de puterea creatoare a vieţii politice noi, pe care a avut-o ideea naţională, este de ajuns să amintim că, înainte de pacea de la Versailles, în Europa erau 28 state şi 62 naţiuni (numai Austro- Ungaria conţinea 10 naţiuni); aşadar, majoritatea naţiunilor erau asuprite, căci din 28 state numai 7 erau alcătuite din câte o naţiune, prin urmare, din 62 naţiuni numai 7 erau propriu-zis independente, având organizaţia lor politică proprie (…). Astăzi, popoarele au devenit naţiuni, iar statele dinastice, state naţionale.” Realitatea crudă a celui de-al doilea război mondial a dovedit nerealismul acestei speranţe de pace bazate pe state naţionale, atât de frumos exprimată de Gusti. Şi speranţa s-a ivit din nou, plecând de la două state europene, etern rivale, şi care întotdeauna au avut ceva de disputat – Franţa şi Germania.

10 Dimitrie Gusti, Sociologie juridică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

16

Europa postbelică a fost caracterizată de euforie federalistă. Statele europene însă au manifestat prudenţă faţă de ideea de federalism în special din cauza temerii pierderii suveranităţii. Jean Monnet, care a realizat experimentul planificării economice în perioada imediat următoare, credea că singura posibilitate de a evita un război în Europa era de a înlocui suveranitatea naţională cu o construcţie federală de „State ale Europei”, obiectiv care putea fi atins printr-o integrare funcţională, care presupunea cooperare supranaţională în anumite sectoare economice. Cooperarea dintre state în cadrul Organizaţiei pentru Cooperare Europeană constituită pentru derularea Planului Marshal a fost în esenţă o cooperare interguvernamentală. Pentru întărirea legăturilor dintre state era necesară înfiinţarea unei instituţii căreia să i se dea puteri supranaţionale. În acest sens, Robert Schuman a propus înfiinţarea unei organizaţii independente de guvernele statelor care o compun, căreia să i se dea competenţe pentru două din componentele cheie ale economiilor lor - cărbunele şi oţelul. În privinţa direcţiilor de evoluţie a construcţiei europene, se disting mai multe curente de gândire:

funcţionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de instituţionalismul juridic francez (integrarea funcţională). A stat la baza realizării CECO şi Euratom care au avut o abordare sectorială a cooperării. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor economice; – interguvernamentalişti - care se pronunţă pentru cooperarea interguvernamentală. Acest curent a fost reprezentat şi de fostul preşedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat în sensul că trebuie reorientat procesul de construcţie europeană de la un caracter supranaţional la unul interguvernamental. Era răspunsul la planul Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a Statelor care să aibă o politică externă şi de apărare comună prin centralizarea instituţiilor comunitare. Ulterior, în 1965, în relaţia Franţei cu ceilalţi parteneri europeni s-a produs criza numită a „scaunului gol”. Charles de Gaulle a respins propunerile instituţiilor comunitare vizând extinderea votului majoritar în Consiliu, creşterea atribuţiilor bugetare ale Parlamentului European şi a propus ca majorarea cheltuielilor Comunităţii să se facă din resurse proprii. Ca

17

urmare, Franţa nu şi-a mai ocupat locul în Consiliu. Criza a încetat în 1966, în urma „compromisului de la Luxemburg” prin care s-a decis că, în cazul în care sunt în joc interese foarte importante ale unui stat membru, Consiliul va prelungi discuţiile până la ajungerea la un compromis care poate fi adoptat în unanimitate;

neofuncţionalismul având ca întemeiere teoretică conceptul

„spillover process”. Este vorba de revărsarea competenţelor comunitare de la un domeniu la altul;

federalismul interguvernamental ca metodă a construcţiei

europene în opoziţie cu metoda interguvernamentală şi într-o anumită continuitate cu funcţionalismul sectorial. Are la bază propunerea lui Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirată din experienţa germană a federalismului corporatist. Printr-un discurs ţinut în mai

2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o dezbatere europeană privind trecerea de la UE la Statele Unite ale

Europei. Viza Tratatul instituţional şi Constituţia Europeană, instituirea unui guvern unional şi a unei preşedinţii europene. „Europa statelor naţiune” urma să fie conciliată cu „Europa popoarelor” prin următoarele măsuri:

– realizarea unui parlament bicameral prin crearea a două

camere care să reprezinte naţiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor;

– distribuirea competenţelor între cele trei nivele ale administraţiei (europeană, naţională, regională), în lipsa căreia nu putea exista o corectă aplicare a principiului subsidiarităţii;

– adoptarea unei Constituţii Europene care să includă şi un

Catalog al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni 11 . Răspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitată, arătând, totodată, că Franţa nu a abandonat teza apărării identităţii naţionale în construcţia europeană şi în procesul de integrare europeană. Franţa continua să aibă o viziune suveranistă a statului, iar

11

Iordan

Gheorghe

Bărbulescu,

Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 20

UE

de

la

naţional

la

federal,

 

18

modelul de Uniune dorit de Franţa era al unei „uniuni de state” faţă de „federaţia europeană” a lui Fischer 12 . În acest context, preşedintele francez Chirac, în anul 2000, aflat în faţa Parlamentului german, păstrând unele dintre ideile unanim acceptate de francezi, respectiv identitatea naţională, refuzul realizării

unui suprastat european, repartizarea mai clară a competenţelor, participarea Parlamentelor naţionale la activitatea comună, specificitatea instituţiilor europene, a trebuit să accepte şi unele dintre ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea „crizei de proiect comunitar şi apropierea extremelor federaliste şi interguvernamentale”. În discursul rostit cu această ocazie, deşi a respins termenul de „federal”, a fost de acord cu Fischer în două direcţii importante:

– crearea unui „grup pionier” de state în jurul axei franco-

germane, care, ajutat de o instituţie nouă, Secretariatul General al Cooperării Întărite”, trebuia să ducă la capăt, începând cu 2001, o accelerare a integrării în domeniile politicilor economice, politicii

externe şi de securitate comună, apărării comune, securităţii interne;

– elaborarea unei Constituţii Europene care să includă Carta

drepturilor fundamentale ale UE, să facă o mai clară distribuţie a

funcţiilor în UE şi să stabilească limitele geografice ale acesteia 13 . Acceptarea ideii necesităţii adoptării unei Constituţii este în favoarea federalismului pentru că, în mod firesc, o constituţie presupune a avea şi un stat. Putem aprecia, deci, că evoluţia Uniunii Europene s-a făcut în două direcţii:

– de la economic la politic, constând în evoluţia de la cele 3

comunităţi economice iniţiale (CECO, CEE şi Euratom) spre o uniune cu competenţe lărgite;

– de la naţional la federal, constând în existenţa unor instituţii supranaţionale şi în existenţa unei constituţii.

12 Vedrine, Reponses a Joschka Fischer, Le Monde, 11.06.2000, apud Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22 13 Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22-23

19

Totodată, evoluţia a avut loc şi în planul întinderii europene, de la cele 6 state fondatoare la cei 25 membri în prezent, şi 27 membri, în perspectiva aderării României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

I.4. Semnificaţia şi perspectivele Tratatului de reformă

Evoluţia comunitară în direcţia adoptării unei Constituţii părea să dea câştig de cauză federalismului, direcţia fiind de la interguvernamental spre integrat. Uniunea Europeană tindea spre un nou statut depăşind formal categoria organizaţiilor internaţionale în direcţia primirii unor competenţe care ţin mai degrabă de esenţa statului federal. Respingerea Tratatului constituţional impunea găsirea unei soluţii pentru continuarea construcţiei comunitare. Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, în Declaraţia adoptată la 25 martie 2007 la Berlin s-a subliniat că Uniunea Europeană este răspunsul la provocările majore care depăşesc graniţele naţionale. Că „acest model european îmbină succesul economic cu responsabilitatea socială. Piaţa unică şi moneda unică ne fac puternici. Astfel putem modela în funcţie de valorile noastre interdependenţa tot mai accentuată a economiei globale şi concurenţa tot mai mare de pe pieţele internaţionale. Bogăţia Europei stă în cunoştinţele şi capacitatea cetăţenilor săi. Acestea reprezintă cheia creşterii economice, a ocupării forţei de muncă şi a coeziunii sociale (…) Odată cu unificarea europeană, un vis al generaţiilor trecute a devenit realitate. Istoria noastră ne aminteşte că trebuie să protejăm această unificare pentru binele generaţiilor viitoare. În acest sens trebuie să reînnoim mereu forma politică a Europei pentru a ţine pasul cu vremurile. De aceea, astăzi, la 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, suntem uniţi în scopul nostru de a aşeza Uniunea Europeană pe noi baze comune înainte de alegerile parlamentare europene din 2009”. Parlamentul European a adoptat la 11 iulie 2007 o Rezoluţie de convocare a Conferinţei interguvernamentale (CIG) cu un mandat menit să transforme majoritatea înnoirilor cuprinse în Tratatul constituţional în amendamente la tratatele în vigoare.

20

Consiliul European a stabilit mandatul Conferinţei interguvernamentale (CIG) de redactare a unui tratat, denumit „Tratat de reformă”, de modificare a tratatelor existente în vederea consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi coerenţei acţiunii sale externe. Se renunţă la conceptul

constituţional care presupunea abrogarea tuturor tratatelor existente şi înlocuirea acestora cu un text unic intitulat „Constituţie”. Mandatul CIG prevede:

– Tratatul de reformă amendează TUE, care îşi păstrează

titulatura şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) care

se va numi „Tratatul privind funcţionarea Uniunii”;

– Uniunea înlocuieşte Comunitatea şi îi succede acesteia;

– cele două tratate nu vor avea caracter constituţional;

– „ministrul afacerilor externe al Uniunii” se va numi „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate”;

– se va renunţa la denumirile de „lege” şi „lege-cadru”,

păstrându-se cele de „directive”, „regulamente” şi „decizii”;

– nu va mai exista în tratatele modificate nici un articol care să

facă referire la simbolurile UE precum steagul, imnul sau deviza;

– vor fi păstrate elementele de noutate de la CIG 2004 privitoare

la delimitarea competenţelor care revin UE şi respectiv statelor

membre, natura specifică a politicii externe şi de securitate comună, rolul consolidat al parlamentelor naţionale, caracterul atribuit Cartei drepturilor fundamentale şi crearea unui mecanism în domeniul cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală, care să permită statelor membre să avanseze în direcţia unui act specific, permiţând în acelaşi timp celorlalte să nu participe la aceasta;

– extinderea codeciziei la 50 de domenii incluzând domenii

cheie de politică, printre care libertatea, securitatea şi justiţia;

– participarea parlamentelor naţionale la activitatea Uniunii, fără a aduce atingere competenţelor stabilite Uniunii;

– deschiderea pentru public a dezbaterilor legislative care au loc în cadrul Consiliului de Miniştri;

– posibilitatea ca un milion de cetăţeni din statele membre ale

Uniunii să ceară Comisiei să prezinte o nouă propunere legislativă;

21

– prevederea că decizia de a rămâne în Uniune este opţiunea

statelor membre şi recunoaşterea dreptului de retragere;

– extinderea votului cu majoritate calificată la mai mult de 40 de

domenii noi;

– simplificarea modului de calcul cu majoritate calificată;

– cooperarea simplificată;

– dubla majoritate (55% din populaţie sau 55% din numărul de

state pentru minoritatea de blocaj);

– clauza de solidaritate care va da forţă obligatorie statelor

membre de a se susţine reciproc în eventualitatea unui atac terorist,

calamitate naturală sau provocată de om; – conceptul de minoritate de blocare alcătuit din membrii Consiliului reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin 75% din numărul statelor membre;

– instituirea funcţiei de Preşedinte permanent al Consiliului European.

I.5. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Este o structură de securitate, în exclusivitate europeană, care a luat fiinţă prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948 semnat de Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Scopul tratatului, formulat în preambul, era „al garantării reciproce a securităţii statelor semnatare şi angajamentul ferm al acestora de a lua măsurile necesare în cazul revenirii Germaniei la o politică de agresiune”. Ulterior, ca urmare a schimbărilor petrecute în lume, a „războiului rece” şi eşuării Tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare, s-a procedat la revizuirea Tratatului. Au fost invitate Germania şi Italia să adere la acest tratat şi noul tratat s-a transformat în Uniunea Europei Occidentale. Germaniei i-au fost impuse restricţii militare: o armată de cel mult 12 divizii; nu va avea un stat major general propriu; nu va produce sau achiziţiona armament nuclear, chimic şi bacteriologic (N.B.C.) şi nu va dezvolta anumite tipuri de tehnică militară terestră, de aviaţie şi maritimă cu potenţial ofensiv. Aceste restricţii au fost în vigoare până în anul 1986 când au fost ridicate la insistenţele Germaniei, cu excepţia armelor de nimicire în masă (N.B.C. sau A.N.M.).

22

După admiterea Germaniei în NATO, această alianţă occidentală (UEO) s-a transformat dintr-o instituţie cu caracter militar, într-o organizaţie de securitate cu caracter politic. În 1984, urmare a Memorandumului Franţei cu privire la UEO, prin care s-a afirmat că „UEO este singura instanţă europeană competentă în materie de apărare”, a fost reactivat Consiliul de Miniştri al UEO, alcătuit din miniştrii apărării ai statelor membre. În anul 1986 a avut loc o întâlnire între preşedintele american, Ronald Reagan, şi secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, care, în discuţiile purtate, au fost pe punctul de a lua hotărâri care vizau soarta Europei şi a întregii lumi, fără a consulta şi statele europene. Franţa a propus semnarea unei Carte de Securitate a Europei ca o contrapondere la o înţelegere SUA şi URSS. În 1987 s-a semnat „Platforma asupra intereselor europene în materie de securitate”. Spania şi Portugalia au devenit şi ele membre ale UEO în anul 1987 ca urmare a aderării la Comunitatea Europeană. În 1990 s-a pus problema unei noi abordări a relaţiilor cu fost URSS în domeniul controlului armamentului, problemă care să facă obiectul unei CIG care să analizeze şi modul în care UEO poate fi integrată organic în Uniunea Europeană. În Tratatul de la Maastricht, la art. J4, se prevede: „Uniunea Europeană cere UEO, care este parte a dezvoltării Uniunii, să elaboreze şi să aducă la îndeplinire deciziile şi acţiunile Uniunii, cu implicaţii în domeniul apărării”. Ulterior, compunerea UEO a fost lărgită cu membrii Uniunii. În 1997 erau membri plini: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie; membri asociaţi: Islanda, Norvegia, Turcia; observatori:

Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia; parteneri asociaţi: Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia.

I.6. Aderarea României la Uniunea Europeană

România a avut legături cu Uniunea Europeană înainte de Revoluţia din decembrie 1989. În anul 1980 s-a semnat un Acord pentru crearea comisiei mixte România - UE.

23

În anul 1993 s-a semnat Tratatul de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, pentru o perioadă de 5 ani, fiind prelungit ulterior cu încă 5 ani. Obiectivele acestei asocieri erau următoarele:

– asigurarea unui „cadru adecvat pentru dialogul politic între

părţi”, care să permită aprofundarea şi extinderea acestei componente a raporturilor bilaterale;

– promovarea dezvoltării comerţului, precum şi a unor „relaţii

economice armonioase” între părţi; – asigurarea unui „fundament solid pentru cooperarea economică, socială, financiară şi culturală” între România şi Comunităţile Europene;

– sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a unei economii de piaţă şi de consolidare a democraţiei;

– crearea de instituţii adecvate pentru a face efectiv demersul de asociere a României la UE;

– asigurarea unui cadru corespunzător privind „integrarea

graduală” a României în Comunităţile Europene, România acţionând în acest sens pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare. Principiile generale ale asocierii României la UE:

– angajamentul părţilor de a se abţine de la introducerea, până la

intrarea efectivă în vigoare a Acordului, a unor reglementări care s-ar afla în contradicţie cu prevederile deja negociate (clauza „stand-still” sau „status-quo”);

– „asimetria în acordarea reciprocă de concesii comerciale”,

concretizată în faptul că ansamblul Comunităţilor Europene îşi vor îndeplini angajamentele cu precădere în prima parte a perioadei de tranziţie, în timp ce concesiile la care a convenit România vor fi puse în aplicare, în cea mai mare parte a lor, în a doua parte a perioadei de tranziţie;

– disponibilitatea părţilor ca, după intrarea în vigoare a

Acordului, pe parcursul perioadei de tranziţie, să procedeze de comun

acord, funcţie de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la „revederea perioadei şi ameliorarea concesiilor reciproce”, inclusiv la accelerarea calendarului de aplicare a acestora (clauza de accelerare);

– stabilirea, pentru realizarea asocierii, a unei perioade de

tranziţie de maximum 10 ani, împărţite în două etape egale.

24

Prin semnarea Tratatului din 25 aprilie 2005, România a trecut de la statutul de „stat candidat” la statutul de „stat în curs de aderare”. În vederea aderării la 1 ianuarie 2007, România a fost supusă unui proces de monitorizare. Primul raport de monitorizare a fost publicat de Comisie în data de 25 octombrie 2005. În 2006 au mai fost două rapoarte. Raportul Moscovici, prezentat Parlamentului European la 29 noiembrie 2006, a recomandat primirea României în UE, care a avut loc, aşa cum s-a preconizat, la 1 ianuarie 2007.

1.7. Construcţia europeană. Repere cronologice

19 septembrie 1946 Winston Churchill, într-un discurs la Universitatea din Zurich, cere crearea unui

„fel de State Unite ale Europei” 17 decembrie 1946 - este fondată, la Paris, Uniunea Federalistă Europeană 1 ianuarie 1948 - intră în vigoare Convenţia pentru vămile dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg

17 martie 1948

- Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la

16 aprilie 1948

Bruxelles) este semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie - este creată, pentru coordonarea Planului

Marshall, Organizaţia pentru Cooperarea Economică Europeană (OEEC) 28 ianuarie 1949 - ţările Benelux, Marea Britanie şi Franţa decid crearea Consiliului Europei şi cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei să ajute la pregătirea statutului acestui Consiliu

4 aprilie 1949

5 mai 1949 - statutul Consiliului Europei este semnat la

- semnarea la Washington a Tratatului NATO

Londra (Marea Britanie) - intră în vigoare Consiliul Europei

3 august 1949

8 -10 august 1949 - prima sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei este ţinută la Strassbourg (Franţa). Membrii federalişti ai parlamentului cer constituirea unei autorităţi politice europene

25

- într-un discurs inspirat de Jean Monet,

Robert Schumann, ministru de externe francez, propune Franţei şi Germaniei şi oricărei alte ţări europene care vor să li se alăture punerea împreună a resurselor de cărbune şi oţel („Declaraţia Schumann”) 3 iunie 1950 - Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia, Olanda şi Germania subscriu la Declaraţia Schumann 26-28 august 1950 - Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul Schumann

9 mai 1950

18

aprilie 1951 - la Paris cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

10

decembrie 1951 Paul-Henri Spaak părăseşte preşedinţia Adunării Consultative a Consiliului Europei ca protest faţă de atitudinea Marii Britanii faţă de Europa

27

mai 1952 - cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia,

 

Luxemburg şi Olanda) semnează la Paris Tratatul Comunităţii Europene a Apărării

23

iulie 1952 - Jean Monnet este numit Preşedinte al Înaltei Autorităţi, iar Paul-Henri Spaak este numit preşedinte al Adunării

30

august 1954 - Adunarea Naţională Franceză respinge Tratatul Comunităţii Europene a Apărării

20

octombrie 1954

- urmând Conferinţei de la Londra, se semnează acorduri privind modificarea Tratatului de la Bruxelles şi ia viaţă Uniunea Europei Occidentale

10

noiembrie 1954

- Jean Monnet, Preşedintele Înaltei Autorităţi,

 

demisionează ca urmare a eşecului Comunităţii Europene a Apărării

21

decembrie 1954 - Curtea Europeană de Justiţie dă prima sa hotărâre

26

23 octombrie 1955 - conform rezultatelor referendumului, Saarland decide să renunţe la statutul ei autonom şi se alipeşte Germaniei

25 martie 1957 - Tratatele de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi

25 martie 1957 - Tratatele de la Roma privind constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM sau CEEA); tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958

1 ianuarie 1958 - intră în vigoare Tratatele de la Roma. Sediul Comunităţilor noi create este stabilit la Bruxelles. Adunarea Parlamentară are sediul la Luxembourg, iar Curtea de Justiţie este comună pentru toate cele 3 comunităţi 26 ianuarie 1958 - cei 6 decid crearea unui Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi ai Ţărilor Membre (COREPER) care să pregătească Consiliile 13 mai 1958 - deputaţii din Adunarea Parlamentară se grupează pentru prima oară conform afinităţilor politice şi nu conform naţionalităţii 7 octombrie 1958 - este stabilită în Luxemburg Curtea Europeană de Justiţie care înlocuieşte Curtea de Justiţie CECO 4 ianuarie 1960 - este semnată la Stockholm (Suedia) Convenţia Asociaţiei Europene a Liberului Comerţ (EFTA), care cuprinde Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie

1962 - elaborarea primului plan pentru crearea

uniunii monetare, de către Comisia CE 14 ianuarie 1962 - Consiliul adoptă primele norme privind Politica agricolă comună (PAC) 30 iulie 1962 - intră în vigoare normele care creează Politica agricolă comună (PAC) 1 noiembrie 1962 - intră în vigoare acordul de asociere dintre Grecia şi Comunitate

27

14 ianuarie 1963 - Generalul de Gaulle, Preşedintele Franţei, îşi exprimă îndoiala cu privire la voinţa politică a Marii Britanii, în legătură cu aderarea la Comunităţi. Câteva zile mai târziu, negocierile cu toate ţările candidate sunt suspendate

8 aprilie 1965 - Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de fuziune) se realizează unificarea executivelor

8 aprilie 1965 - Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de fuziune) se realizează unificarea executivelor celor trei comunităţi (CECO, CEE şi CEEA)

1 ianuarie 1966

- CEE intră în cea de-a treia şi ultimă fază de

28 - 29 ianuarie

tranziţie către Piaţa Comună. Aceasta implică trecerea de la votul cu unanimitate la cel cu majoritate pentru majoritatea deciziilor luate de Consiliu - Compromisul Luxemburg . Franţa, după 7

1966

luni de aplicare a politicii „scaunului gol”, îşi

reia locul în Consiliu în schimbul păstrării necesităţii votului în unanimitate atunci când deciziile ce se iau prezintă un interes major 9 februarie 1967 - Consiliul de Miniştri al CEE decide să armonizeze taxele indirecte în Comunitate, să adopte principiul sistemului taxei pe valoarea adăugată, să aprobe primul program economic pe termen mediu prin care se defineşte şi se fixează scopurile politicii economice a Comunităţii pentru anii ce urmează 30 iunie 1967 - Comisia semnează Actul final al negocierilor multilaterale GATT (Runda Kennedy) 1 iulie 1967 - intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene 12 noiembrie 1969 - cazul Stauder. Curtea Europeană de Justiţie arată că în principiile generale ale dreptului comunitar este inclusă şi respectarea drepturilor fundamentale ale individului

28

1-2 decembrie 1969 - are loc la Haga conferinţa CE şi se reliefează necesitatea elaborării unui raport privind posibilităţile de dezvoltare ale CE într-o Uniune Economică şi Monetară (UEM) 4 martie 1970 - Comisia înmânează Consiliului un memorandum cu privire la un plan de stabilire a unei Uniuni Economice şi Monetare

1970

- se prezintă şi este aprobat Planul Werner

22 aprilie 1970

privind crearea UEM în perioada 1971-1980 - se semnează Tratatul de la Luxemburg.

22 martie 1971

Consiliul decide introducerea graduală a unui sistem de resurse proprii, prin care Comunitatea va primi toate taxele vamale asupra produselor importate din ţările nemembre, toate impunerile asupra importurilor din domeniul agriculturii, precum şi resursele care au ca bază taxa pe valoarea adăugată. Se decide şi extinderea puterilor bugetare ale Parlamentului European - Consiliul adoptă planul Werner privind

31 martie 1971

întărirea coordonării politicilor economice. Ţările membre trebuie să ia măsuri pentru a armoniza politicile lor bugetare şi pentru a reduce marginile fluctuaţiei dintre monedele lor - cazul Acordului European privind

Transportul Rutier. Curtea Europeană de Justiţie dezvoltă principiile care fac separaţia între componentele Comunităţilor şi cele ale ţărilor membre 12 mai 1971 - Consiliul introduce un sistem de compensare monetară pentru comerţul cu produse alimentare între ţările membre, pentru a se menţine unitatea pieţei comune agricole

- este creat sistemul monetar tip „şarpe”. Cei 6 cad de acord să limiteze marginile fluctuaţiei între monedele lor la 2,25%

24 aprilie 1972

29

19-21 octombrie

- are loc un Summit la Paris. Şefii de stat şi de

1972

guvern definesc noi domenii ale acţiunii comunitare şi reafirmă că 1980 este data limită până la care se va ajunge la Uniunea Economică şi Monetară

1971-1973 - are loc şocul petrolier şi se întrerupe aplicarea Planului Werner

1973

- prima extindere – Danemarca, Irlanda şi

11-12 februarie

Marea Britanie aderă la CECO, CEE şi EURATOM - Consiliul recunoaşte oficial dreptul

1974

Comitetului Economic şi Social să trimită

opinii din proprie iniţiativă. S-a căzut de acord şi că acest Comitet să-şi publice opiniile 21 iunie 1974 - cazul Reyners. Curtea Europeană de Justiţie statuează că oricând un cetăţean al unei ţări membre doreşte să creeze o afacere în altă ţară membră, această din urmă ţară nu are dreptul să apeleze la nici un text de lege sau prevedere administrativă sau din practica judiciară care să discrimineze persoana respectivă în raport cu cetăţenii proprii 30 noiembrie 1974 - sunt ratificate de Comunitate şi ţările membre Acordurile dintre CECO, Norvegia şi Finlanda. Acestea vor intra în vigoare la 1

ianuarie 1975 3 decembrie 1974 - Consiliul ajunge la un acord cu privire la conţinutul unui proiect de Tratat asupra puterilor bugetare ale Parlamentului şi asupra creării unei Curţi de Conturi

9-10 decembrie

- are loc un Summit în Paris. Şefii comunitari

1974

de stat sau de guvern decid să se întâlnească de trei ori pe an în Consiliul European, îşi dau acordul asupra alegerii directe a Parlamentului European, îşi dau acordul asupra creării Fondului European Regional de Dezvoltare şi hotărăsc să stabilească o Uniune Economică şi

30

Monetară. Ei cer primului ministru belgian, Tindemans, să creeze un raport asupra Uniunii Europene până la sfârşitul lui 1975

1974

- anul înfiinţării Consiliului European

1975

- din acest an se reunesc în cadrul Consiliului

European (alt organism decât Consiliul Europei) şefii de stat sau de guvern ai membrilor UE

18 martie 1975 - Consiliul creează un Fond European

Regional de Dezvoltare şi un Comitet pentru Politici Regionale. Consiliul adoptă o unitate europeană de cont bazată pe un coş compozit al monedelor din spaţiul comunitar. Va fi utilizată iniţial pentru Convenţia Lomé şi pentru operaţiunile Băncii Europene de Investiţii. Va fi mai târziu introdusă gradual şi în alte sectoare ale activităţilor comunitare 1-2 decembrie 1975 - Consiliul European se întruneşte la Roma. Se ia decizia asupra alegerii Parlamentului

European prin sufragiu universal 8 aprilie 1976 - cazul Defrenne. Curtea Europeană de Justiţie arată, în decizia sa, că principiul egalităţii plăţii femeilor cu bărbaţii este direct aplicabil 12-13 iulie 1976 - Consiliul European are loc în Bruxelles. Se cade de acord asupra numărului şi distribuţiei locurilor pentru Parlamentul ce se va alege în 1979 prin sufragiu direct şi universal. Consiliul îl desemnează pe Roy Jenkins drept preşedinte al Comisiei

20 septembrie 1976 - adoptarea Actului pentru alegerea

reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu universal direct – cu primele alegeri directe în 7 iunie 1979 3 noiembrie 1976 - Consiliul decide că ţările membre vor extinde, de la 1 ianuarie 1977, limitele pescuitului la 200 mile de coastele Mării

31

Nordului şi Atlanticului Nordic. Această decizie marchează începutul politicii comune în domeniul pescuitului

9 martie 1978 - prin decizia Simmenthal Curtea Europeană de Justiţie consolidează principiul proeminenţei legii comunitare

4-5 decembrie 1978

- are loc un Consiliu European la Bruxelles.

Este stabilit Sistemul Monetar European (SME) care se bazează pe o unitate valutară europeană (ECU)

13 martie 1979 - intră în vigoare Sistemul Monetar European (SME) cu scopul de a asigura stabilirea cursurilor de schimb între monedele naţionale

ale statelor membre CE

1981 - a doua extindere – Grecia aderă la CECO,

CEE şi EURATOM

3-4 decembrie 1984 - are loc un Consiliu European la Dublin

(Irlanda). Se decide întărirea Sistemului Monetar European (SME) şi acordarea pentru

ECU a unui rol mult mai important

13 februarie 1985 - cazul Gravier. Curtea Europeană de Justiţie

 

a

decis că, conform principiului

1986

nediscriminării în funcţie de cetăţenie, un student francez (în acest caz) care dorea să studieze în Belgia nu va trebui să plătească taxe mai mari decât colegii săi belgieni - a treia extindere – Spania şi Portugalia aderă

1 iulie 1987

la CECO, CEE şi EURATOM Intră în vigoare Actul Unic European (AUE) care stabileşte ca obiectiv până la finele anului 1992 realizarea pieţei interne unice; se adaugă, astfel, la cooperarea economică şi cooperarea politică. Danemarca preia Preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene

12 aprilie 1988 - Comitetul Delors prezintă raportul cu privire

la uniunea economică şi monetară.

32

Parlamentul adoptă Declaraţia asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale

1989 - Consiliul European de la Madrid aprobă Raportul Delors care identifică condiţiile şi etapele pentru realizarea UEM

20 iunie 1990 - CEE şi EFTA pornesc negocieri oficiale pentru crearea Spaţiului Economic European 4 decembrie 1990 - Consiliul European adoptă măsuri tranzitorii cu privire la cadrul reunificării Germaniei

14-15 decembrie

-

are loc un Consiliu European la Roma. Sunt

1990

lansate cele două Conferinţe

Interguvernamentale cu privire la Uniunea Monetară şi Uniunea Politică 26 noiembrie 1991 - Comunitatea aderă la Organizaţia Agriculturii şi Alimentaţiei (FAO), devenind

prima organizaţie de integrare economică membră cu drepturi şi obligaţii depline la o agenţia specializată ONU

9-10 decembrie

-

la Maastricht, Consiliul European stabileşte

1991

cadrul realizării UEM

7 februarie 1992 - Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Se semnează tratatul

cu privire la realizarea UEM şi UP. Acesta şi-a definit ca obiective:

1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând trecerea la o monedă unică;

2. afirmarea identităţii pe scena internaţională

printr-o politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună;

3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor

resortisanţilor statelor membre prin instituirea

unei cetăţenii a Uniunii;

4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în

domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, garantându-se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a

33

persoanelor 1 noiembrie 1993 - intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii Europene

- Consiliul şi Comisia ajung la un acord asupra codului de conduită ce guvernează accesul public la documentele oficiale

6 decembrie 1993

25

mai 1994

- Biroul Guvernatorilor Băncii de Investiţii

 

Europene creează Fondul de Investiţii Europene

27

iulie 1994 - Comisia adoptă o „Carte Albă” cu privire la

politica socială europeană 6 decembrie 1994 - Consiliul adoptă programul vocaţional Leonardo da Vinci

17 decembrie 1994 - este semnat la Lisabona Tratatul asupra Cartei Europene a Energiei

1994 - se înfiinţează Institutul Monetar European (IME), precursorul Băncii Centrale Europene

(BCE) 1995 – 14 martie - Consiliul şi Parlamentul semnează Programul Socrate în domeniul educaţiei

1995 - a patra extindere – Austria, Finlanda şi Suedia aderă la UE

29

martie 1996 - se deschide la Torino (Italia) Conferinţa Interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht

16

iulie 1997 - este adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă” – privind reforma instituţională a Uniunii Europene

2 octombrie 1997 - Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cuprinde prevederi în domeniile protecţiei drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, cooperarea în domeniul securităţii şi al justiţiei şi dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător

1998 - se definesc cele 11 ţări ce urmează să formeze UEM, începând cu anul 1999

34

1 iunie 1998 - crearea Băncii Centrale Europene

1998 - se desemnează conducerea Băncii Centrale Europene

1 ianuarie 1999 - se introduce moneda unică – euro în 11 state europene care au îndeplinit criteriile de convergenţă (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Austrai, Spania, Portugalia, Finlanda şi Irlanda)

1 mai 1999

15 ianuarie 2000 - la Bruxelles încep negocierile de aderare cu

- intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam

9 mai 2000

statele candidate: Malta, România, Bulgaria, Slovacia, Lituania şi Letonia - se celebrează a 50-a aniversare a

7-11 decembrie

„Declaraţiei Schuman” - Tratatul de la Nisa – accelerarea negocierilor

2000

de aderare şi reforma instituţională; este

2 ianuarie 2001

semnat de către miniştrii afacerilor externe ale statelor membre ale UE la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003 - Grecia devine cel de-al 12-lea stat membru

ai zonei euro 15-16 iunie 2001 - Consiliul European de la Goteborg decide cu

privire la extinderea UE şi procesul de aderare, printre altele ca „efurturi speciale să fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi

României” 1 ianuarie 2002 - intră în circulaţie moneda euro în cele 12 state care au îndeplinit criteriile de convergenţă 28 februarie 2002 - se sfârşeşte perioada de circulaţie monetară duală, euro devine moneda unică în spaţiul celor 12 state participante la zona euro

1 februarie 2003

1 aprilie 2003 - semnarea Tratatului de aderare de către cele 10 state ce urmează să intre în UE la 1 mai

- intră în vigoare Tratatul de la Nisa

2004

35

19-20 iunie 2003 - Consiliul European de la Salonic adoptă proiectul noii Constituţii Europene 1 mai 2004 - Ziua Extinderii (a cincea extindere): 10 ţări aderă la UE: Malta, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria 1 ianuarie 2007 Aderarea Bulgariei şi României la UE

Exemple de teste de verificare a cunoştinţelor

1. Dante Aligheri vedea Europa unificată condusă:

a) de un monarh, lider ştiinţific şi politic;

b) de

un

suveran,

lider

ştiinţific

şi

politic,

aflat

celorlalţi suverani;

deasupra

c) de un suveran aflat deasupra celorlalţi suverani.

2. Cele trei comunităţi care au stat la baza Uniunii Europene

sunt:

a)

CECO, CEA, CEE;

b)

CECO, CEE, CEEA;

c)

CECO, UEO, CEEA;

d)

CECO, CEE, UEO.

3.

Instituţiile politice ale CECO erau:

a)

Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Miniştrilor;

b)

Comisia, Consiliul, Consiliul European şi Parlamentul;

c)

Adunarea Parlamentară, Consiliul European, Consiliul de

Miniştri şi Comisia.

4. Funcţionalismul sectorial a stat la baza Tratatului CEE şi a

avut o abordare sectorială a cooperării.

Răspunsuri: 1) c; 2) b; 3) a; 4) f.

36

Capitolul 2

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

2.1. Evoluţie instituţională

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a arătat, aveau, la început, instituţii proprii. La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a fost prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:

a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;

b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental;

c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor

membre. Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal; d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile dintre state. Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma

(Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie. Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci Comunităţile aveau în final următoarele instituţii:

a) Comisia Comunităţilor Europene;

b) Consiliul de Miniştri;

c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei;

37

d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai Statelor Membre au decis să se reunească cu regularitate. În acest mod a luat naştere Consiliul European (a se vedea secţiunea următoare). În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene sunt:

Consiliul European, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, denumit uzual Consiliul, Comisia Uniunii Europene şi Curtea Europeană de Justiţie. Atribuţiile acestora, datorită particularităţilor, nu permit încadrarea precisă, potrivit separaţiei puterilor statului (legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor fi prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte.

interguvernamentalşidarpolitic,preponderent

caractercuInstituţieGuvern.desaustatde

şefiloraperiodicăreuniune-EuropeanConsiliul

caractercuInstituţieGuvern.desaustatde şefiloraperiodicăreuniune- EuropeanConsiliul

euro-constituit-EuropeanParlamentul

din

şiegalvotprinaleşiparlamentari

direct,

şiegalvotprinaleşiparlamentari direct,

culegislativeatribuţiileÎmpartesecret.

uropeneEUniuniiMiniştrilor

Consiliul

,EuropeneUniuniiMiniştrilorConsiliul

careinterguvernamentalăpoliticăinstituţie

reprezentanţiiministerialnivellareuneşte

legisla-atribuţiileÎmparteMembre.Statelor

 

uropean.EParlamentulcutive

dinalcătuităesteEuropeneUniuniiComisia

Membre,

Statelededesemnaţireprezentanţi

steEuropean.E

Parlamentuldevalidată

steEuropean.E Parlamentuldevalidată

legis-iniţiativăladreptulAre

.U.Eexecutivul

legiferare.deatribuţiişiaredarlativă,

din:alcătuită

,legislativă

Puterea

din:alcătuit ,Europene Uniunii Executivul
din:alcătuit
,Europene
Uniunii
Executivul

JustiţiedeEuropeanăCurtea

JustiţiedeEuropeanăCurtea
din:alcătuită ,EuropeneUniuniia Judecătorească Puterea
din:alcătuită
,EuropeneUniuniia
Judecătorească
Puterea
EuropeneUniunii alepoliticeInstituţiile
EuropeneUniunii
alepoliticeInstituţiile

2.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale

Prima distincţie: Consiliul European - Consiliul Europei

38

Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu Consiliul

Europei. Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a statutului acestuia. La acea dată, la palatul St. James din Londra, 10 ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia au semnat Tratatul de înfiinţare a Consiliului Europei. Sediul a fost ales oraşul Strasbourg, capitala provinciei Alsacia, regiune franceză, oraş situat la graniţa franco- germană. Şi-a început activitatea la 8 august 1949, prin ţinerea primei sesiuni a Comitetului Miniştrilor la Primăria oraşului Strasbourg. Lucrările au fost deschise de ministrul francez de externe Robert Schuman şi au fost prezidate de Paul-Henri Spaak, ministrul belgian de externe. La 18 septembrie 1959 a fost creată Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. La 28 ianuarie 1977, Preşedintele Franţei, Valery Giscard d'Estaing a inaugurat, la Strasbourg, Palatul Europei, noul sediu al Consiliului. În anul 2003, Consiliul Europei avea 62 de state membre. Scopul Consiliului Europei

(art. 1 din Statut):

realizarea unei mai mari unităţi între membrii săi pentru:

– salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună; – facilitarea progresului economic şi social.

acest scop va fi realizat prin:

discutarea chestiunilor de interes comun prin organele consiliului;

încheierea de acorduri şi

adoptarea unor acţiuni comune în domeniile: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ;

39

– participarea membrilor la lucrările Consiliului Europei nu va afecta activitatea lor în cadrul ONU şi altor organizaţii sau uniuni internaţionale la care sunt părţi.

chestiunile referitoare la apărarea naţională nu ţin de competenţa Consiliului Europei

Consiliul Europei are următoarele organe proprii: a) Comitetul de Miniştri; b) Adunarea Consultativă; c) Secretariatul. România s-a alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia prin Legea nr. 64/1993.

Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):

Organele Consiliului Europei (art. 10 din Statut ):

Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):
Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):
Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):
Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):
Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):
Organele Consiliului Europei ( art. 10 din Statut ):

Comitetul Miniştrilor - organul competent să acţioneze în numele Consiliului Europei (art. 13 din Statut)Comitetul Miniştrilor

Adunarea Consultativă (cunoscută şi ca

Adunarea Parlamentară) - organul deliberativ al Consiliului Europei (art. 22 din Statut)13 din Statut) Adunarea Consultativă (cunoscută şi ca Secretariatul - asistă Comitetul Miniştrilor şi

Secretariatul - asistă Comitetul Miniştrilor şi

Adunarea Consultativă (art. 10 din Statut)Secretariatul - asistă Comitetul Miniştrilor şi

Consiliul Europei a elaborat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 septembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.

Instituţii

ale

Consiliului

Comisia Europeană a

Europei

cu

competenţe

Drepturilor Omului (înfiinţată

privind drepturile omului

în 1954, şi-a încetat activitatea la 31 octombrie 1999);

Curtea

Europeană a

Drepturilor Omului (instituită

40

A

doua

distincţie:

Miniştri al Uniunii Europene

în 1959, cunoscută ca vechea curte care şi-a încetat existenţa la 31 octombrie 1998. La 1 noiembrie 1998 şi-a început activitatea noua Curte);

Comitetul

Miniştrilor al

Consiliului

Consiliul

European

-

Consiliul

de

Consiliul European este una dintre instituţiile politice ale Uniunii Europene. Reuneşte şefii de stat sau de Guvern ai statelor

membre U.E. Consiliul de Miniştri al U.E. este tot o instituţie politică

a U.E., are compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ

cu atribuţii decizionale al U.E. de regulă, în documente oficiale din doctrină, pentru a desemna Consiliul de miniştri, se foloseşte

denumirea scurtă „Consiliul”. Nu este o regulă stabilită oficial şi expres. Referirea la instituţie poate fi şi trebuie să fie şi prin raportare

la context.

poate fi şi trebuie să fie şi prin raportare la context. Consiliul Europei - organizaţie inter-
poate fi şi trebuie să fie şi prin raportare la context. Consiliul Europei - organizaţie inter-

Consiliul Europei - organizaţie inter- naţională a statelor din Europa- peste 60 de membri

inter- naţională a statelor din Europa- peste 60 de membri Consiliul European - instituţie politică U.E.

Consiliul European - instituţie politică U.E. reunind şefii de stat sau de guvern ai statelor membre U.E.

şefii de stat sau de guvern ai statelor membre U.E. Consiliul de Miniştri al U.E. -

Consiliul de Miniştri al U.E. - instituţie politică U.E.cu com- poziţie interguverna- mentală

.

Consiliul European. Apariţie

– Nu a fost prevăzut în tratatele institutive (CECO, CEE, Euratom). Este rezultatul unui proces istoric. – A apărut pe cale neconvenţională ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt a şefilor de stat sau de guvern.

41

Consiliul European. Evoluţie.

– Existenţa sa a fost reglementată

ulterior prin Actul Unic European (AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la

Maastricht (TUE).

Prima etapă - Întâlnirile în cadrul conferinţelor (1961-1974)

A doua etapă - Consiliul Europei

(1974-1987)

A treia etapă - Oficializarea

Consiliului European prin AUE

A patra etapă - Instituţionalizarea Consiliului European prin TUE

Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor europene s-au întâlnit, cu caracter neregulat, în conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri au avut un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Natura juridică a instituţiei şi actelor pe care le adopta era incertă. A doua etapă. La summit-ul din 1974, şefii de stat şi de guvern au stabilit că, împreună cu preşedintele Comisiei, ar trebui să se întâlnească periodic pentru a discuta problemele majore ale Comunităţii într-o atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile Consiliului de Miniştri 14 . Iniţial, denumirea era Consiliul Comunităţilor Europene. Competenţele Consiliului erau:

impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;

orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin general;

coordonarea politicilor comunitare;

definirea noilor sectoare de activitate adăugate după Consiliul de la Londra din 30.06.1977. A treia etapă. Actul Unic European, semnat la Luxemburg la 14 februarie 1986 de 9 din cele 12 state membre şi la Haga, la 28 februarie 1986, de celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în

14 Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed. Universal Dalsi, 2001, p. 36

42

vigoare în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin acest act s-a făcut oficializarea Consiliului European. Potrivit art. 2 al AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de guverne, asistaţi de miniştri afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Reuniunile aveau o periodicitate de două ori pe an. Începutul celei de a patra etape a fost marcat de Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992. În conformitate cu Decizia 93-591 din 08.11.1993, Consiliul Comunităţilor Europene, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, se numeşte Consiliul Uniunii Europene.

Misiunile

Consiliului European.

impulsionează dezvoltarea Uniunii;

stabileşte orientările politice generale necesare dezvoltării Uniunii (art. D);

prezintă Parlamentului European un raport, în urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune (art. D);

orientările

defineşte

principiile

şi

PESC (art. J 3(1));

stabileşte strategiile comune care vor fi implementate de Uniune în domeniile în care statele membre au interese comune (art. J 3(2));

stabileşte progresiv o politică de apărare comună, care ar putea duce la o apărare comună;

decide cu privire la o posibilă integrare a Uniunii Europei Occidentale în Uniune (art. J 7).

Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie de către Statele Membre pe perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se o dată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula fiind ca acelaşi stat UE să deţină, în acelaşi timp, conducerea celor două foruri.

43

CRONOLOGIA PREŞEDINŢIEI CONSILIULUI EUROPEAN - începând cu anul 1998 -

Anul

 

Statul care a asigurat Preşedinţia

Preşedintele Consiliului European

1998

-

Regatul

Unit

al

Marii

Tony Blair

Britanii

 

Viktor Klima

-

Austria

1999

-

Germania

Gerhardt Schröder

-

Finlanda

Paavo Lipponen

2000

-

Portugalia

Antonio Guterres

-

Franţa

Lionel Jospin

2001

-

Suedia

Göran Persson

-

Belgia

Guy Vorhof Stadt

2002

-

Spania

Jose Maria Azna-Lopez

-

Danemarca

Anders Fogh Rasmussen

2003

-

Grecia

Costas Simitis

-

Italia

Silvio Berlusconi

2004

-

Irlanda

Bertie Ahern

-

Olanda

Jean Peter Balkenende

2005

-

Luxemburg

Jean-Claude Juncker

-

Regatul Unit al Marii Britanii

Tony Blair

2006

-

Austria

Wolfgang Schüsel

-

Finlanda

2007

-

Germania

 

-

Portugalia

2008

-

Slovenia

 

-

Franţa

2009-

România

   

sem. al

 

II-lea

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă, în lunile iunie şi

44

decembrie. Din 2002, urmare a Tratatului de la Nisa, cel puţin o şedinţă a Consiliului European se ţine la Bruxelles. Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de vedere ale Parlamentului să fie luate în considerare. Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună.

Natura juridică a Consiliului European Au fost formulate mai multe opinii privind natura juridică a Consiliului European. Una dintre teorii susţine natura juridică de organ interguvernamental de cooperare. Acesta acţionează ca o instituţie politică, este un organ suplu şi informal, respectând competenţele şi responsabilităţile instituţiilor comunitare. O altă teorie susţine natura juridică de organ sui-generis. Apreciind asupra acestui aspect, susţinem atât natura de organ interguvernamental, prin alcătuirea şi competenţele sale, dar şi de organ sui-generis, având în vedere faptul că este unicul organ de acest fel, este o noutate prin el însuşi că este instituţionalizat, dar şi pentru argumentul că, prin competenţa sa, nu se încadrează, prin asemănare, cu instituţiile naţionale şi federale, nici în puterea legislativă, nici în celelalte două puteri (executivă sau judecătorească). Asupra acestui aspect vom reveni când vom face discuţie asupra naturii juridice a tuturor instituţiilor politice ale Uniunii Europene.

Constituţia

pentru

Europa

despre

Consiliul

European

Sediul materiei îl constituie art.I-21 şi art. I-22 din Constituţie.

Misiune

- dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia; - defineşte orientările şi priorităţile politice generale; - nu exercită funcţii legislative;

45

 

-

identifică interesele strategice ale Uniunii şi

stabileşte obiectivele politicii externe şi de securitate comune. Înainte de a întreprinde orice

acţiune pe scena internaţională sau de a-şi asuma orice angajament care ar putea leza interesele Uniunii, fiecare Stat Membru consultă celelalte state în cadrul Consiliului European.

Compunere

şefii de stat sau de Guvern ai statelor membre, care pot decide să fie asistaţi de un ministru;

-

preşedintele Comisiei Europene, care poate fi asistat şi de un membru al Comisiei.

-

Lucrările

se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea preşedintelui Consiliului European;

-

(reuniunile)

în cazul în care situaţia o impune, preşedintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.

-

Hotărârile

-

Consiliul European se pronunţă prin consens,

cu excepţia cazului în care în Constituţie se prevede altfel - majoritate calificată (art- I-25).

Preşedintele

-

nu poate exercita un mandat naţional, deci nu

Consiliului

poate fi unul din şefii de stat sau de Guvern, aşa

European

cum este în prezent;

-

este ales de Consiliul European cu majoritate

calificată pentru un mandat de doi ani şi jumătate care poate fi reînnoit o singură dată; - în caz de imposibilitate a exercitării mandatului

sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului prin majoritate calificată

Atribuţiile

- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;

Preşedintelui

Consiliului

asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza Consiliului Afacerilor Generale; - acţionează pentru facilitarea coeziunii şi consensului, în cadrul Consiliului European;

-

European

46

 

-

prezintă Parlamentului European un raport

după fiecare reuniune a Consiliului European;

-

asigură, la nivelul său şi în această calitate,

reprezentarea externă a Uniunii în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără să aducă atingere atribuţiilor ministrului afacerilor externe.

Actele

- sunt fără caracter legislativ; - adoptă decizii europene în cazurile prevăzute de Constituţie; - poate adopta, în unanimitate, o decizie europeană care autorizează Consiliul Miniştrilor să hotărască cu majoritate calificată în alte cazuri decât cele prevăzute în partea a III-a a Constituţiei care priveşte politicile şi acţiunile interne; - actele sale pot să primească orice alt nume cu excepţia celor prevăzute ca acte legislative europene (orientări, declaraţii, rezoluţii ş.a.).

Consiliului

European

Deşi nu are competenţe legislative, actele Consiliului European nu se limitează la cadrul general de orientare a evoluţiei Uniunii. Constituţia prevede că un membru al Consiliului Miniştrilor poate solicita sesizarea Consiliului European în cazul în care consideră că un proiect de lege sau lege-cadru europeană în domeniul securităţii sociale prin care se stabilesc măsurile necesare pentru instituirea liberei circulaţii a lucrătorilor, privitoare la dreptul la plata prestaţiilor (pensiilor), ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de securitate socială, inclusiv.

2.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (Consiliul)

2.3.1. Precizări terminologice

Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de surse şi traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri, Consiliul Miniştrilor sau doar Consiliul U.E. Atunci când referirea va fi la

47

reuniunea şefilor de stat sau de Guvern ai statelor membre, întotdeauna va fi folosită denumirea Consiliul European.

2.3.2. Consiliul Miniştrilor U.E.

Ca instituţie politică a Uniunii Europene, a apărut în urma procesului evolutiv al construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare comunitate (CECO, CEE, CEEA) avea propriul organism interguvernamental:

CECO Consiliul Special al Miniştrilor; CEE Consiliul; CEEA Consiliul. Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965 a luat naştere un singur Consiliu de Miniştri. Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, acesta „este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru”. În mod excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul de externe. În această formulă este denumit Consiliul General pentru Afaceri Generale şi Afaceri Externe. În funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, reprezentarea este asigurată de ministrul de resort, aceste consilii fiind consilii tehnice. Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului, guvernelor Statelor Membre. Tendinţa firească a acestora este de a da prioritate interesului naţional în faţa celui comunitar dar aceasta este amortizată de conferirea monopolului iniţiativei legislative în mâinile Comisiei Europene. Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii legislative (decizionale) şi bugetare pe care le împarte cu Parlamentul European. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede, la art. 145, că, pentru asigurarea realizării obiectivelor acestui tratat,

48

Consiliul

asigură coordonarea politiciloreconomice generale ale statelor membre

dispune de putere de decizie - legislativă şi bugetară - pe care o exercită împreună cu Parlamentul European

conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de Consiliu

îşi rezervă dreptul de a exercita direct atribuţii de executare

încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie

asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunii Uniunii - vezi art. 3 din Tratatul de la Amsterdam

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană

Consiliul

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană Consiliul adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în

adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii externe şi de securitate comună (PESC), pe baza orientări-- lor generale trasate de Consiliul EuropeanÎn baza Tratatului privind Uniunea Europeană Consiliul Coordonează activităţile statelor membre şi adoptă

orientări-- lor generale trasate de Consiliul European Coordonează activităţile statelor membre şi adoptă

Coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la coope-- rarea poliţienească şi juridică în materie penalăorientări-- lor generale trasate de Consiliul European acestor următoarele competenţe: În afara principale

acestor

următoarele competenţe:

În

afara

principale

atribuţii,

Consiliul

mai

are

49

– numeşte secretarul general al Consiliului;

– decide asupra organizării secretariatului general;

– îşi adoptă regulamentul intern;

– cu avizul Comisiei, stabileşte statutul comitetelor prevăzute de

tratat;

– stabileşte remuneraţiile, indemnizaţiile şi pensiile preşedintelui

şi membrilor Comisiei, ale preşedintelui, judecătorilor, avocaţilor generali şi grefierului Curţii de Justiţie, precum şi orice indemnizaţie care ţine loc de remuneraţie. Consiliul poate să adopte poziţii comune şi să promoveze, în forma şi conform procedurilor adecvate, orice modalitate de cooperare care este utilă pentru urmărirea obiectivelor Uniunii şi să adopte acţiuni comune atunci când obiectivele Uniunii pot fi realizate mai bine printr-o acţiune comună decât prin acţiuni separate ale statelor membre. La propunerea Comisiei şi cu consultarea Parlamentului, poate lua măsurile necesare pentru combaterea oricărei discriminări bazate pe sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă sau orientare sexuală (art. 6A introdus prin Tratatul de la Amsterdam). Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că rolul Consiliului este dublu:

for al reprezentanţilor Statelor Membre;

organ legislativ.

Conducerea Consiliului. Se exercită de către Preşedintele Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de fiecare stat membru pe o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu. Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind Consiliul European, Preşedinţia este exercitată de acelaşi Stat Membru în acelaşi timp şi la Consiliul European şi la Consiliul de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă statului în cauză o poziţie avantajoasă prin faptul că acesta stabileşte priorităţile dar prezintă şi inconvenientul finalizării măsurilor stabilite în mandatele anterioare. Acesta stabileşte întâlnirile Consiliului, dar este şi responsabil şi de maniera în care se desfăşoară întâlnirile pe perioada mandatului său. În urma experienţei acumulate în funcţionarea Consiliului, au fost luate o serie de măsuri pentru creşterea eficienţei şi continuitatea şedinţelor sale, precum:

50

introducerea troicii, constând în permanentizarea întâlnirii preşedintelui în exerciţiu cu predecesorul şi succesorul acestuia, asigurând astfel o continuitate a instituţiei;

planificarea agendei de lucru care este compusă din:

• planificarea agendei de lucru care este compusă din: probleme de tip A - cele asupra

probleme de tip A - cele asupra cărora s-a ajuns la un acord deprincipiu şi care necesită doar aprobarea finală probleme de tip A

acord deprincipiu şi care necesită doar aprobarea finală probleme de tip B - cele asupra cărora

probleme de tip B - cele asupra cărora mai există divergenţe. Ele se discută de experţii naţionali de la nivel inferior, până la realizarea unui acord. Dacă numai câteva state se opun deciziei, problema este înaintată Consiliului pentru negocieri, în vederea găsirii unei soluţiiprobleme de tip B

diferite măsuri practice:

– planificarea amănunţită a şedinţelor; – asigurarea documentelor de lucru cel puţin cu o săptămână înainte de şedinţă; – coordonarea datelor de ţinere a şedinţelor ministerelor de resort ale statelor membre pentru a asigura participarea miniştrilor la şedinţele Consiliului. Statul care urmează să preia Preşedinţia Consiliului, potrivit Regulilor de procedură, trebuie ca, până cel mai târziu cu o săptămână înainte de preluarea mandatului, să stabilească, pe baza programului operaţional anual, şi cu consultarea comisiei, agenda provizorie cu arătarea activităţii legislative şi a deciziilor operaţionale preconizate. La întocmirea acestei agende este consultat şi statul care va prelua preşedinţia următoare. Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de externe (Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe), este răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor Consiliului European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt ce a determinat ca la Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 să se convină reducerea numărului acestora. Noile configuraţii au fost stabilite prin Regulamentul din 2002.

51

Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea preşedintelui său, din iniţiativa sa, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei. Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe două domenii:

Afaceri Generale;

Relaţii Externe. În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol major este rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică. În funcţie de problemele discutate, se întâlneşte în diverse configuraţii.

Compunere; miniştrii de finanţe şi ai economiei

Periodicitatea şedinţelor: o dată pe lună

Atribuţii:

- coordonarea politicii economice;

- supravegherea economiei;

- monitorizarea politicilor bugetare

ale statelor membre şi a finanţărilor publice;

- politica monetară europeană;

- pieţele financiare şi mişcările de

capital;

- relaţiile economice cu ţările terţe;

- împreună cu Parlamentul European

pregăteşte şi adoptă bugetul Uniunii

Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare (ECOFIN)

Cu o zi înainte de întrunirea ECOFIN, miniştrii din ţările zonei euro (12 în prezent), se întâlnesc pentru a analiza probleme şi lua decizii privind Uniunea Economică şi Monetară. Reprezentanţii ţărilor care nu au trecut la moneda euro nu au drept de vot în ECOFIN în problemele legate de euro sau UEM.

52

Compunere; miniştrii justiţiei şi ai internelor

Periodicitatea şedinţelor: o dată pe lună

Atribuţii:

- colaborarea în domeniul J.A.I.(politica vizelor, cooperarea judiciară ş.a.) care constituie unul din cei trei piloni ai Uniunii Europene. Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda au o participare parţială, iar ultimele două nu iau parte la deciziile legate de libertatea de mişcare a persoanelor, controlul graniţelor externe şi politica de vize.

Consiliul în configuraţia

pentru Justiţie şi Afaceri (JAI)

Compunere; miniştrii de resort din Statele Membre (sănătăţii, muncii şi protecţiei sociale, protecţiei consumatorului)

Periodicitatea şedinţelor:

   

de 4 ori pe an

Atribuţii:

- adoptă regulile europene pentru armonizarea şi coordonarea legilor

naţionale privitoare la

condiţiile

de

muncă, prevenirea îmbolnăvirilor şi protecţia consumatorilor. Protecţia socială şi regulile de angajare sunt totuşi de competenţa statelor mem- bre.Consiliul stabileşte obiective comune, analizează măsurile naţio- nale luate şi face recomandări Statelor Membre.

Consiliul Afacerilor

Consumatorilor, Sănătăţii, Politicii Sociale şi a Forţei de Muncă

53

Compunere; în funcţie de proble- matică, este alcătuit din miniştrii afacerilor europene, industriei, cercetării

Periodicitatea şedinţelor:

de 5 sau 6 ori pe an

Atribuţii:

- face propuneri legislative în domeniul pieţei unice, industriei, cercetării (concurenţă, ajutor de stat, protecţia mediului, IMM-uri, politici de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică). Principalul instrument în acest moment îl constituie Al Şaselea Program Cadru (2002-2006)

Consiliul Concurenţei (creat în iunie 2002 prin comasa-

rea Consiliului pentru Piaţa

Industrie

Cerce tare)

şi Consiliului

pentru

Internă,Consiliului pentru

Compunere: miniştri de resort

Periodicitatea şedinţelor:

o dată la două luni

Atribuţii:

- politicile în domeniile de compe-

tenţă (reţele de energie, telecomu- nicaţii şi transport transeuropean).

A adoptat deciziile pentru crearea

sistemului de navigaţie prin satelit - GALILEO .Tot în domeniul telecomu- nicaţiilor şi-a stabilit 4 obiective:

stabilirea unor reţele integrate la

nivel european; introducerea socie-

tăţii informaţionale;

pieţelor naţionale;

renţelor de reglementare din legis-

laţia statelor membre.

În

europene;

toţi consumatorii;

cadru mai prietenos pentru mediu; piaţă competiţională pentru energie.

deschiderea

eliminarea dife-

reţele trans-

domeniul energiei

:

accesul la energie pentru

crearea unui

Consiliul în configuraţia pentru

Transport, Telecomunicaţii şi Energie

54

Compunere: miniştrii de resort (agricultură, silvicultură, pescuit). Participă şi comisarii europeni pentru agricultură, pescuit, sigu- ranţă alimentară, probleme vete- rinare, sănătate publică. Este unul

dintre cele mai importante consilii deoarece agricultura este o proble- mă de prim ordin a Uniunii

agricultura este o proble- mă de prim ordin a Uniunii Consiliul Agriculturii şi • Pescuitului Periodicitatea

Consiliul Agriculturii şi

Pescuitului

ordin a Uniunii Consiliul Agriculturii şi • Pescuitului Periodicitatea şedinţelor : o dată pe lună

Periodicitatea şedinţelor:

o dată pe lună

Periodicitatea şedinţelor : o dată pe lună Atribuţii: - agricultură; - pescuit; - siguranţă alimentară; -

Atribuţii:

- agricultură;

- pescuit;

- siguranţă alimentară;

- sănătate publică.

Lucrările sale sunt pregătite de 12 formaţiuni de lucru împărţite în 45 de subdiviziuni sau domenii.

Compunere: miniştrii de resort

subdiviziuni sau domenii. Compunere: miniştrii de resort Periodicitatea şedinţelor : de 4 ori pe an •
subdiviziuni sau domenii. Compunere: miniştrii de resort Periodicitatea şedinţelor : de 4 ori pe an •

Periodicitatea şedinţelor: :

de 4 ori pe anminiştrii de resort Periodicitatea şedinţelor : • Consiliul pentru Mediu Compunere: miniştrii de resort

de resort Periodicitatea şedinţelor : de 4 ori pe an • Consiliul pentru Mediu Compunere: miniştrii

Consiliul pentru Mediu

Compunere: miniştrii de resort

Periodicitatea şedinţelor:

de 4 ori pe an

de resort Periodicitatea şedinţelor : de 4 ori pe an Tineret şi Cultură • Consiliul pentru
de resort Periodicitatea şedinţelor : de 4 ori pe an Tineret şi Cultură • Consiliul pentru
de resort Periodicitatea şedinţelor : de 4 ori pe an Tineret şi Cultură • Consiliul pentru

Tineret şi Cultură

Consiliul pentru Educaţie,

55

Lucrările Consiliului sunt pregătite de Secretariatul General (acelaşi şi pentru Consiliul European). Secretarul general este Înaltul Reprezentant pentru PESC. Secretariatul general asigură permanenţa şi garantează stabilitatea. Începând cu 18 octombrie 1999, secretar general şi Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate Comună este Javier Solana Madariaga (fost ministru cu diferite portofolii în Guvernul Spaniei - Culturii, Educaţiei şi Ştiinţei, Afacerilor Externe - şi secretar general al NATO, între iulie 1992- octombrie 1999). Secretarul general este ajutat de un secretar general adjunct care este responsabil cu gestionarea Secretariatului. Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o serie de organe auxiliare, dintre care cel mai important este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) care a fost instituit prin Tratatul de fuziune din 1967. Este menit să pregătească lucrările Consiliului, dar are şi rolul de a exercita controlul politic din partea Statelor Membre. Orientează şi supervizează activitatea numeroaselor grupuri de experţi de care dispune consiliul. Este alcătuit din două subcomitete: COREPER 1 ŞI COREPER 2.

COREPER 2 - este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai Statelor Membre cu rang de

ambasadori

COREPER
COREPER

COREPER 1 - este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor per- manenţi ai Statelor Membre. Se ocupă de probleme tehnice

56

2.3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului Miniştrilor

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a vota:

a) majoritate simplă;

b) majoritate calificată;

c) unanimitate.

a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma,

hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia cazurilor când

Tratatul prevede altfel.

b) Majoritatea calificată. Această procedură a fost instituită

prin ?????????? când Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie de decizii pentru care până atunci au prevăzut sistemul unanimităţii, respectiv în problemele considerate ca ţinând de suveranitatea lor. Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în Consiliu este diferit în funcţie de mărimea sa. Repartizarea numărului de voturi a suferit modificări de la momentul tratatelor institutive şi până în prezent. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevedea următoarea repartizare (pentru 15 state membre):

câte 10 voturi fiecare

-

- Franţa

-

câte

4

- Austria

- Germania

voturi fiecare

- Suedia

 

- Italia

- Marea Britanie

-

8 voturi

- Spania

-

câte

4

- Danemarca

voturi fiecare

- Irlanda

 

- Finlanda

câte 5 voturi fiecare

-

- Spania

- Belgia

2 voturi

 

- Luxemburg

 

- Grecia

   

- Olanda

-

Portugalia

57

Pentru adoptarea actelor, majoritatea calificată însemna:

– 62 voturi, când actele erau adoptate la propunerea Comisiei; – 62 voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în celelalte cazuri.

De la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este de 321, iar majoritatea calificată este de 232 voturi. Repartizarea pe state este următoarea:

- Germania

- câte 29 voturi fiecare

- Franţa

- Italia

- Regatul Unit al Marii Britanii

- Polonia

- Spania

- Olanda

- Grecia

- Republica Cehă

- Belgia

- Ungaria

- Portugalia

- Austria

- Suedia

- Danemarca

- Finlanda

- Irlanda

- Lituania

- Slovacia

- Cipru

- Estonia

- Letonia

- Luxemburg

- Slovenia

- Malta

- câte 27 voturi fiecare

- 13 voturi

- câte 12 voturi fiecare

- câte 10 voturi fiecare

- câte 7 voturi fiecare

- câte 4 voturi fiecare

- 3 voturi

După aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007, numărul de voturi va fi de 345, cu o majoritate calificată de 225

58

voturi. Numărul de voturi la vechilor membri rămâne neschimbat, la acesta adăugându-se voturile celor două noi intrate, respectiv:

Bulgaria - 10 voturi;

România - 14 voturi,

iar majoritatea va fi cu 258 voturi. În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi în ce priveşte numărul de state care realizează aceste voturi (state mari-state mici) şi ponderea populaţiei pe care o reprezintă din totalul populaţiei Uniunii (62%). Redăm, în continuare, informativ, date în acest sens privind Statele Membre ale Uniunii Europene. Orice stat membru va putea cere verificarea condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din populaţia Uniunii.

 

AUSTRIA - 10 voturi

 

BELGIA - 12 voturi

 

-

anul aderării

-

1995

-

anul aderării

-

membru

-

forma

de

-

republică

 

fondator

 

guvernare

parlamentară

-

forma

de

-

monarhie

- capitala

-

Viena

guvernare

constituţională

- suprafaţa

-

83.858 km 2

- capitala

-

Bruxelles

 

- populaţia

-

8,18

- suprafaţa

30.510

km 2

 

mil.locuitori

- populaţia

-

10,29

mil.

 

locuitori

 
 

CIPRU - 4 voturi

 

DANEMARCA - 7 voturi

- anul aderării

 

-

2004

- anul aderării

-

1973

-

forma

de

-

republică

-

forma

de

-

monarhie

guvernare

 

guvernare

constituţională

- capitala

-

Nicosia

- capitala

- Copenhaga

- suprafaţa

-

9.250 km 2

- suprafaţa

- 43.094 km 2

- populaţia

771.651

- populaţia

- 5,38 milioane

 

locuitori

 

locuitori

 
 

ESTONIA - 4 voturi

 

FINLANDA - 7 voturi

 

- anul aderării

 

- 2004

- anul aderării

- 1995

 

-

forma

de

- republică

-

forma

de

- republică

 

guvernare

parlamentară

guvernare

 

59

- capitala

 

-

Tallinn

- capitala

 

-

Helsinki

- suprafaţa

-

45.226 km 2

- suprafaţa

337.030

km 2

- populaţia

1,4 milioane locuitori

-

- populaţia

5,19 milioane

-

locuitori

 

FRANŢA - 29 voturi

   

GERMANIA - 29 voturi

- anul aderării

 

-

membru

- anul aderării

-

membru

 

fondator

 

fondator

-

forma

de

-

republică

-

forma

de

- federală

republică

guvernare

 

guvernare

- capitala

-

Paris

- capitala

-

Berlin

- suprafaţa

-

547.030 km 2

- suprafaţa

-

357.021 km 2

- populaţia

-

60,18

mil.

- populaţia

82,4 milioane locuitori

-

locuitori

 

GRECIA - 12 voturi

   

IRLANDA - 7 voturi

- anul aderării

 

-

1981

- anul aderării

-

1973

-

forma

de

-

republică

-

forma

de

-

republică

guvernare

parlamentară

guvernare

- capitala

-

Atena

- capitala

-

Dublin

- suprafaţa

-

131.940 km 2

- suprafaţa

-

70.280 km 2

- populaţia

-

10,66

mil.

- populaţia

3,92 milioane locuitori

-

locuitori

 

ITALIA - 29 voturi

 

LETONIA - 4 voturi

- anul aderării

 

-

membru

- anul aderării

- 2004

 

fondator

 

-

forma

de

- republică

-

forma

de

-

republică

guvernare

parlamentară

guvernare

 

- capitala

- Riga

- capitala

 

-

Roma

- suprafaţa

- 64.589 km 2

- suprafaţa

-

301.230 km 2

- populaţia

- 2,35 milioane

- populaţia

-

57,99

mil.

 

locuitori

 

locuitori

 
 

LITUANIA - 7 voturi

   

LUXEMBURG - 4 voturi

- anul aderării

 

-

2004

- anul aderării

-

membru

60

-

forma

de

-

republică

 

fondator

 

guvernare

parlamentară

-

forma

de

-

monarhie

- capitala

-

Vilnius

guvernare

constituţională

- suprafaţa

-

65. 200

km 2

- capitala

-

Luxemburg

- populaţia

-

3,59

mil.

- suprafaţa

2.586

km 2

 

locuitori

- populaţia

-

454.157

   

locuitori

 
 

MALTA - 3 voturi

 

REGATUL UNIT AL MARII BRITANII - 29 voturi

- anul aderării

 

-

2004

- anul aderării

-

1973

-

forma

de

-

republică

-

forma

de

-

monarhie

guvernare

 

guvernare

constituţională

- capitala

-

Valletta

- capitala

-

Londra

- suprafaţa

-

316 km 2

- suprafaţa

244.820

km 2

- populaţia

-

400.420

- populaţia

-

60,09

mil.

 

locuitori

   

locuitori

 

OLANDA - 13 voturi

   

POLONIA - 27 voturi

- anul aderării

 

-

membru

- anul aderării

- 2004

 
 

fondator

 

-

forma

de

- republică

-

forma

de

-

monarhie

guvernare

guvernare

constituţio-

- capitala

- Varşovia

 

nală

 

- suprafaţa

-312.685 km 2

- capitala

 

- Amsterdam

- populaţia

-

38,62

mil.

- suprafaţa

- 41.526 km 2

 

locuitori

- populaţia

- 16,15

mil.

 
 

locuitori

PORTUGALIA - 12 voturi

 

REPUBLICA CEHĂ - 12 voturi

- anul aderării

 

- 1986

 

- anul aderării

- 2004

 

-

forma

de

- republică

-

forma

de

- republică

guvernare

guvernare

parlamentară

- capitala

- Lisabona

- capitala

- Praga

 

- suprafaţa

- 92.391 km 2

- suprafaţa

- 78.866 km 2

61

- populaţia

 

-

10,1

mil.

- populaţia

-

10,25

mil.

 

locuitori

locuitori

 

SLOVACIA - 7 voturi

   

SLOVENIA - 4 voturi

 

- anul aderării

 

-

2004

- anul aderării

-

2004

-

forma

de

-

republică

-

forma

de

-

republică

guvernare

parlamentară

guvernare

parlamentară

- capitala

-

Bratislava

- capitala

-

Ljubljana

- suprafaţa

-

48.845 km 2

- suprafaţa

-

20.723 km 2

- populaţia

-

5,43