DREPT COMUNITAR

Sinteză

Capitolul 1

ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

I.1. Ideea de uniune europeană

Ideea este foarte veche. Dante Alighieri în „Divina comedie” îşi

imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran aflat
deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar
moneda comună florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca
urmare a activităţii negustorilor din Florenţa.
În secolul al XVII-lea, Ducele de Sully în „Grand Dessin” a
lansat ideea unui „corp politic al tuturor statelor Europei” care să
poată produce între membrii săi o pace inalterabilă şi un comerţ
perpetuu.
Immanuel Kant, în 1795 a elaborat un „Proiect de pace eternă”
bazat pe o federaţie de state libere, având o constituţie de tip
republican.
Victor Hugo, în discursul rostit la al treilea Congres
Internaţional de Pace de la Paris din 1849 spunea că „va veni o zi când
vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi
Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile
unul celuilalt peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte,
genii…”.
Napoleon a încercat unificarea Europei sub autoritatea Franţei,
dar împotriva voinţei popoarelor, ceea ce a provocat explozia
naţionalismelor europene.

1
 Saint Simon (1814) prevedea construcţia Europei în jurul unei
alianţe Franţa-Anglia, condusă de un monarh „lider ştiinţific şi
politic”. (v. Adrian Năstase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 2003, p.21-29). Acestei alianţe i se puteau alătura şi
alte state care se eliberau şi îşi creau instituţii reprezentative.
Şi alţi vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei.
După primul război mondial, Aristide Briand în 1929, în Adunarea
Generală a Societăţilor Naţiunilor a propus să se constituie „un fel de
legătură federală” între naţiunile europene.
În 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezistenţă
europene, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care
statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifice sub
forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice
şi vamale este imposibilă, afirmând că doar o federaţie europeană ar
putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.
În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a
susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul
Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi ale SUA.
În 1947, mai multe mişcări care militau pentru unitate europeană
au format „Comitetul Internaţional de coordonare a mişcărilor
pentru unificarea Europei”. Primul Congres European ţinut la Haga
în 1948, care a reunit peste 800 delegaţi din 19 ţări, a formulat ideea
unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor
instituţii europene – un Parlament European şi o Curte de Justiţie.
Richard Caudenhove-Kalergi a creat mişcarea „Pan Europa” 1.

I.2. Etapele realizării Uniunii Europene

Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene

se află Planul Marshall care a creat condiţiile unui sistem de
cooperare economică care a permis primele proiecte de integrare
europeană.
După cel de-al doilea război mondial, cele două superputeri,
Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat puternic zonele de influenţă,

1
Ion Ignat, Uniunea Europeană – de la Piaţa Comună la moneda
unică, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 13-14
2
în special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se
angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia. La
21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anunţat
Secretariatul de stat din Washington că, datorită gravelor dificultăţi cu
care se confrunta economia britanică, nu mai avea forţa economică şi
militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din
Marea Mediterană.
În acelaşi timp, în Europa prindeau şi câştigau teren mişcările
socialiste şi comuniste pro-sovietice, ajungând chiar la desemnarea
unor miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei. În acest context,
Truman, preşedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12
martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a Congresului SUA şi a
solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul
Greciei şi Turciei. Congresul SUA l-a aprobat şi a stabilit obiectivul
de a „manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de
Moscova”.
La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al
SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului
de doctor honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale
URSS care urmărea fie numai o adeziune sau chiar o încorporare
forţată a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revoluţia
mondială.
Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentală viza şi
relansarea propriei economii aflată în recesiune, relansare posibilă prin
cererea mare de mărfuri dar şi stoparea avansurilor socialiste şi
comuniste din Italia şi Franţa care, împreună cu naţionalizarea
laburistă din Marea Britanie, ar fi periclitat menţinerea economiei de
piaţă în această parte a lumii.
La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei a avut loc
la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet
European de Cooperare Economică (CECE) care a avut menirea de a
realiza un studiu privind necesităţile europene de import din zona
dolarului. Studiul a fost aprobat în Conferinţa din 22 septembrie 1947
şi a fost transmis în SUA.
La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea asistenţei
externe (Foreign Assistance Act) prin care este susţinut Programul
de Recuperare Europeană. În acest fel a demarat oficial Planul
3
Marshall. A fost creată Administraţia de Cooperare Economică
(CECA), ca agenţie federală pentru organizarea ajutorului, aceasta
funcţionând până la 30 septembrie 1951.
La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris convenţia constitutivă a
Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), ca
agenţie europeană a Planului Marshall, având ca membri fondatori 16
state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie,
Suedia şi Turcia, R.F. Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost
admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de
observator2. Ajutorul dat de SUA Europei, între 1949-1961 a fost de
peste 30 miliarde dolari.
OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului
american, SUA acţionând şi în direcţia unei cooperări intraeuropene.
Startul construcţiei europene a fost dat de ministrul de externe
francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, într-un discurs a propus
crearea unei „înalte autorităţi” supranaţionale, care să dirijeze producţia şi
desfacerea oţelului şi cărbunelui în Europa. La baza propunerii lui
Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche şi
fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul demo-creştin care a
reconstruit Germania. Acesta, în 1949 a propus o „asociere de drept
internaţional pe bază de cooperare” în care „Germania ar participa cu
regiunea Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saarland,
Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele” 3.
La 18 aprilie 1951, la Paris, Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda şi Luxemburg au semnat Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23
iulie 1953. Tratatul viza „plasarea producţiei franco-germane de
cărbune şi oţel sub o Înaltă autoritate comună, într-un organism
deschis participării celorlalte ţări ale Europei” (Robert Schuman,
Declaraţia de la 9 mai 1950).
Dorinţa de colaborare viza şi alte domenii, între altele şi cel al
apărării. S-a încercat crearea unei armate exclusiv europene a statelor
membre CECO având ca punct de plecare Planul Pleven.

2
Ion Ignat, op. cit., p. 14-19.
3
Adrian Năstase, op. cit., p. 28.
4
5
 Plasarea producţiei de oţel şi cărbune
sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei
organizaţii deschise şi altor ţări euro-
pene

Luarea deciziilor de către organe com-

PRINCIPII
puse din reprezentanţii Guvernelor
FUNDAMENTALE
ALE DREPTULUI Statele nu vor fi obligate prin decizii
contra voinţei lor
(aplicarea regulii unanimităţii)
Deciziile vor obliga numai statele care
le acceptă

a) taxele la import şi la export ori taxele

având efect echivalent şi restricţiile
FUNDAMENTUL cantitative privind circulaţia produselor
ECONOMIC AL b) măsurile şi practicile discriminatorii
TRATATULUI CECO între producători, între cumpărători
se află în art.4 al şi între consumatori, în privinţa preţuri-
Tratatului în care lor, condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi
sunt recunoscute ca condiţiilor de transport, precum şi a
incompatibile cu măsurilor care împiedică libera alegere
piaţa comună a căr- de către cumpărător a furnizorului
bunelui şi oţelului
şi că vor fi abolite c) subsidiile şi ajutoarele acordate de
şi interzise: state ori taxele speciale impuse de state
în orice formă ar fi ele

d) practicile restrictive care tind spre

împărţirea şi exploatarea pieţei

6
 La 26 mai 1952, aceleaşi 6 state fondatoare CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare (CEA),
sub forma unei organizaţii supranaţionale cuprinzând un Comisariat,
un Consiliu de Miniştri, o Curte de Justiţie şi o Adunare
Parlamentară. O autoritate militară comună la nivel european avea în
subordine trupele europene 4. Acest Tratat CEA nu a mai fost pus
niciodată în aplicare urmare a faptului că, în 1954, Adunarea
Naţională Franceză nu l-a ratificat.
În 1953 Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat un proiect de
tratat privind o comunitate politică. Comunitatea Europeană astfel
înfiinţată avea competenţă generală în domeniile politicii economice,
al securităţii şi politicii externe, urmând ca în doi ani să absoarbă
CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare5.
Conferinţa la nivel înalt de la Messina (Italia) din 1955 a decis
ca viitorul cooperării europene să se bazeze pe integrarea economică
şi, în special, pe realizarea unei pieţe comune între statele membre. În
acest scop a fost constituit un comitet interguvernamental, condus de
ministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul întocmit
de acest comitet a stat la baza proiectului de Tratat pentru înfiinţarea
Comunităţii Europene (CEE).
În 1957, la Roma, au fost semnate Tratatul instituind
Comunitatea Europeană (CEE) şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) sau
EURATOM.
Tratatul CECO a creat patru instituţii: o Înaltă Autoritate, o
Adunare responsabilă cu controlul politic, un Consiliu al Miniştrilor,
constituiţi din reprezentanţi ai statelor membre, şi o Curte de Justiţie.
Acestea aveau competenţe în domeniul pentru care s-a convenit
Tratatul.

4
Adrian Năstase, op. cit., p. 32.
5
Idem, op. cit., p. 35.
7
 1. Înalta Autoritate având ca scop reali-
zarea obiectivelor Tratatului în conformi-
tate cu principiile stabilite. Alcătuire:
persoane independente desemnate de guver-
ne împreună. Are resurse financiare
proprii din taxe asupra producţiei de oţel
şi cărbune. Competenţ e: stabilirea obli-
gaţiilor statelor membre şi producătorilor
în sensul Tratatului
INSTITUŢIILE
POLITICE ALE 2. Adunarea Comună, responsabilă cu
CECO controlul politic. Alcătuire: membri din
parlamentele naţionale. În faţa acesteia
Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru
aplicarea Tratatului. Poate iniţia şi aproba
moţiune de cenzură privind Înalta Autoritate.
Membri acesteia au fost aleşi direct şi secret
începând cu 1979

3. Consiliul Miniştrilor – organism inter-

guvernamental pentru apărarea membrilor

CECO mai dispunea de o Curte de Justiţie - organism

jurisdicţional având ca scop respectarea normelor Tratatului.
Şi Tratatul de la Roma prevede constituirea unor instituţii – o
Comisie (Înalta Autoritate), executivul independent al Comunităţii,
Consiliul de Miniştri, ca organ interguvernamental şi autoritate
legislativă, Curtea de Justiţie – autoritate judiciară şi o adunare
parlamentară cu rol consultativ.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965, cunoscut sub
numele de Tratatul de fuziune, s-a realizat unificarea executivelor celor 3

8
comunităţi (cele 3 Consilii de Miniştri ale CEE şi CEEA) şi Înalta
Autoritate (CECO) înlocuindu-le cu un Consiliu de Miniştri şi o Comisie6.
Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, începând cu
anul 1975, şefii de state sau de guverne se reunesc de trei ori pe an, în
cadrul Consiliului European (acesta este alt organism decât Consiliul
Europei), pentru definirea liniilor politice generale ale Comunităţii.
În 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al
Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, iar, mai apoi, în 1981, a Greciei şi,
în 1986, a Portugaliei.
La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat condiţiile pentru alegeri
directe, în Parlamentul European, şi s-a semnat Actul privind alegerea
reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri
au avut loc în iunie 1979.
În 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piaţa Internă
a dat publicităţii Carta Albă, document care a pus bazele unui program
legislativ în vederea realizării pieţei interne, obiectiv propus să se
realizeze până la 31 decembrie 1992.
În anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat
Carta Albă, s-a făcut prima mare reformă a Tratatelor Comunităţilor.
AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca
„o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului” şi intrată în vigoare la
1 ianuarie 1993.
La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat
în decembrie 1991 şi intrat în vigoare în noiembrie 1993, cunoscut ca
Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta şi-a definit ca
obiective:
1. trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară,
comportând şi trecerea la o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională printr-o politică
externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

6
Idem, op. cit., p. 35.
9
 4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securitatea
popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor7;
5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în
vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Formele de cooperare instituite prin TUE sunt structurate pe 3
piloni:
– primul pilon, are caracter supranaţional şi este constituit din
ansamblul dispoziţiilor privind comunităţile europene, care nu se mai
limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice
Europene , ci a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea
profesională, tineret, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor,
infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi
politici industriale;
– al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate
comună (PESC). Consiliul European defineşte „orientările generale ale
PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în
unanimitate, domeniile ce pot face obiectul unei acţiuni comune. Uniunea
este reprezentată de Preşedinţie;

PRIMUL PILON este alcătuit din cele trei

comunităţi europene CECO, CEE şi Euratom

AL DOILEA PILON îl constituie politica exter-

CEI 3 PILIERI nă şi de securitate comună (PESC)
AI UE
AL TREILEAPILON îl constituie justiţia şi
afacerile interne (JAI)

– al treilea pilon îl constituie Justiţia şi Afacerile Interne

(JAI). Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei.
Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune,

7
Marin Voicu, Drept comunitar – teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex
Ponto, Constanţa, 2002, p. 9-10.
10
decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regulamentelor în statele
membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest
pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre
adoptare. Există un Comitet de Coordonare, compus din înalţi
funcţionari care formulează avize destinate Consiliului şi care
pregăteşte lucrările acestuia8.

a) salvgardarea valorilor comune, a intereselor

fundamentale şi a independenţei Uniunii

b) consolidarea securităţii Uniunii şi a statelor

membre, sub toate formele

OBIECTIVELE
PESC Art. J1(1) c) menţinerea păcii şi întărirea securităţii
din Tratat internaţionale, în conformitate cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite, precum şi cu prin-
cipiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele
Cartei de la Paris

d) promovarea cooperării internaţionale

e) dezvoltarea şi consolidarea democraţiei

şi a statului de drept, precum şi respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

8
Adrian Năstase, op. cit., p. 40-41.
11
 1) promovarea unui progres economic şi
social echilibrat şi durabil şi a unui nivel
înalt al ocupării forţei de muncă, în special
prin crearea unui spaţiu fără front iere interne,
prin întărirea coeziunii economice şi sociale
şi prin stabilirea unei uniuni economice şi
monetare cuprinzând, în viitor, o monedă unică

2) Afirmarea identit ăţii sale pe scena interna-

ţională, în special prin implementarea PESC,
inclusiv prin definirea progresivă a unei politici
OBIECTIVELE UE
de apărare comune, care să poată duce la o
REFORMULATE
apărare comună
PRIN TRATATUL
DE LA AMSTERDAM
3) întărirea protecţiei drepturilor şi interese-
DIN 1997 (art. 3)
lor cetăţenilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii
4) menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca o zonă
a liber tăţ ii, securităţ ii şi justiţiei , în care
liber tatea de mişcare a persoanelor să fie
asigurată împreună cu măsuri adecvate în dome-
niile controlului graniţelor externe, azilului ,
imigrării, precum şi în materia prevenirii crimi-
nalităţii şi a luptei împot riva acestui fenomen
5) menţinerea integrală a acquis-ului comunitar
şi dezvoltarea lui pentru a examina în ce măsură
ar fi necesară o revizuire a politicilor şi formelor
de cooperare instituite de Tratat, în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor şi
instituţiilor comunitare

În 1995 a avut loc o nouă extindere – Austria, Finlanda şi

Suedia. Această extindere s-a desfăşurat conform practicilor
anterioare, prin schimbarea aritmetică a aranjamentelor instituţionale.
Pregătirea extinderii prin includerea ţărilor din centrul şi estul Europei
12
a fost încredinţată unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG),
prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino în martie 1996, sub
preşedinţia italiană. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la
Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam,
semnat în octombrie 1997, şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul
de la Amsterdam avea trei părţi: 1. Modificări aduse tratatelor; 2.
Simplificare; 3. Prevederi generale şi finale. Au fost reformulate
obiectivele Uniunii.
În afara reformulării obiectivelor a fost introdus conceptul
flexibilităţii, în sensul acceptării unei „cooperări mai strânse” a unui
grup de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare fără ca
progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea
celorlalte state membre. În ce priveşte reforma instituţiilor a fost
extinsă participarea directă a Parlamentului European în domeniul
legislativ prin procedura codeciziei într-un număr tot mai mare de
noi domenii9
După adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare şi
alte state printre care şi România (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia,
Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste
cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.
O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a
Tratatelor care instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate a
avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi
care a avut ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr
mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent.
Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele
cu care se confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la
Laecken din 2001 a fost instituită Convenţia europeană care a avut
ca scop redactarea unui text constituţional care să răspundă în mod
real nevoilor comunităţii europene.
La 28 februarie 2002, în hemiciclul Parlamentului European de
la Bruxelles, Convenţia Europeană, concepută ca un forum mai larg de
dezbatere, a reunit reprezentanţii ţărilor membre, dar şi ai celor
candidate, 28 la număr, incluzând şi Turcia, ai Comisiei europene şi
Parlamentului European. Lucrările au durat până la 10 iulie 2003. Au
9
Idem, p. 44-45.
13
fost 26 reuniuni plenare şi numeroase întâlniri ale celor 11 grupuri de
lucru. Preşedinţia Convenţiei a fost exercitată de şeful statului francez,
Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepreşedinţi, foşti prim-
miniştri. Belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giulliano Amato. A
fost proiectul noului Tratat constituţional.
Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea
unei conferinţe interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului
tratat fundamental al UE.
La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale şi Relaţii
Externe, alcătuit din miniştri de externe ai statelor membre, a decis
convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. România, Bulgaria şi
Turcia au participat cu statut de observator. Datorită divergenţelor
apărute între participanţi proiectul nu a putut fi adoptat.
Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie
2003, a luat notă că nu a fost posibil pentru CIG să găsească un acord
global privind Tratatul constituţional şi s-a cerut preşedinţiei, deţinută
de Irlanda, ca, pe baza consultărilor, să se facă o evaluare a
perspectivelor de progres şi să pregătească un raport pentru Consiliul
European din martie 2004.
Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toţi
participanţii, a fost posibilă încheierea CIG la Consiliul European din
18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constituţional, care,
din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.
Denumirea completă a Tratatului este „Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa”. În lucrare vom folosi pentru acesta şi
termenul de Constituţia de la Roma.
Schimbările de esenţă aduse de Tratatul constituţional vor fi
analizate la fiecare capitol în parte. Anticipăm, precizând sintetic,
aceste schimbări:
– introducerea sistemului de vot cu dublă majoritate în Consiliul
UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din
statele membre, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. O decizie
care se ia cu majoritate calificată poate fi blocată doar dacă i se opun
minimum 4 state, iar dacă pragul de blocaj este aproape să fie atins,
statele membre vor face eforturi pentru găsirea unei soluţii de consens;

14
 – a fost inclusă în Tratat şi Carta Drepturilor Fundamentale ale
UE, fiind astfel deschisă calea aderării ulterioare a UE la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului;
– UE a primit explicit personalitate juridică. Facem menţiunea
că personalitate juridică au avut Comunităţile;
– a fost creată funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales
prin vot de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre;
– s-a renunţat la sistemul „pilonilor UE” introdus în 1993 prin
Tratatul de la Maastricht;
– s-a prevăzut posibilitatea dezvoltării unei apărări europene şi
s-a introdus o clauză de solidaritate a statelor UE în faţa unui atac
extern asupra uneia dintre ele;
– Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, faţă de
736 în prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputaţi pentru un stat
membru (faţă de 4 în prezent), iar cel maxim de 96 (faţă de 99, astăzi);
– a fost recunoscută dimensiunea socială a Uniunii, între
obiectivele acesteia fiind şi dezvoltarea unei economii sociale de piaţă
şi progresul social;
– în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a prevăzut un
Parchet european cu competenţă în lupta contra fraudelor comunitare,
precum şi împotriva criminalităţii grave, cu dimensiune
transfrontalieră. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare în
domeniul interne.
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa urma să
intre în vigoare după aprobarea sa de către toate statele membre. S-a
prevăzut o dată, ca ipoteză de lucru, pentru finalizarea aprobării de
către statele membre - 1 noiembrie 2006.
Supusă ratificării, Constituţia pentru Europa nu a trecut acest
test. A fost respinsă la vot mai întâi de Franţa şi mai apoi de Olanda.
Încrederea în succesul acesteia a fost atât de mare încât nu a fost
prevăzută şi o soluţie de avarie. Ce se întâmplă dacă unul sau mai
multe state o resping. Soluţia a venit mai târziu din partea Germaniei
care a deţinut preşedinţia Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene
în semestrul I al anului 2007 şi constă în adoptarea unui Tratat de
reformă al Uniunii Europene („Tratat de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene”). Asupra acestui tratat revenim în secţiunea I.4.
15
 I.3. Semnificaţia şi sensul evoluţiei comunitare

La sfârşitul primului război mondial, în ciuda ideilor exprimate

în timp, aşa cum am arătat, despre unirea statelor Europei, o astfel de
realizare părea imposibilă. Marele sociolog român Dimitrie Gusti10,
într-un studiu consacrat naţiunii şi statului naţional în raporturile
juridice şi politice internaţionale, referitor la Conferinţa de pace de la
Versailles, aprecia că omenirea asistă la un însemnat capitol istoric: la
o înmormântare şi la o înviere. A murit statul vechi, veşnic agresiv şi
cuceritor, bazat, înăuntru şi în afară, pe simpla putere, brutală, şi i-a
luat locul statul nou întemeiat pe ideea naţională şi democratică.
„Victoria finală a principiului naţional înseamnă începutul unei noi
ere de legislaţie internaţională; de astăzi titlul juridic al întemeierii de
viitoare state va trebui să fie dreptul naţiunilor de a dispune de ele
înseşi (…). Întregul program politic al păcii, care s-a încheiat la
Versailles, este cuprins aici. Singurul criteriu pentru reconstituirea
hărţii politice a Europei va trebui să fie harta naţiunilor, iar
congresul păcii ar fi avut de făcut numai o operă de înregistrare,
aceea de a stabili coincidenţele dintre frontierele politice şi cele
naţionale. Astfel s-a născut o Europă nouă. Iar pentru a ne da seama
de puterea creatoare a vieţii politice noi, pe care a avut-o ideea
naţională, este de ajuns să amintim că, înainte de pacea de la
Versailles, în Europa erau 28 state şi 62 naţiuni (numai Austro-
Ungaria conţinea 10 naţiuni); aşadar, majoritatea naţiunilor erau
asuprite, căci din 28 state numai 7 erau alcătuite din câte o naţiune,
prin urmare, din 62 naţiuni numai 7 erau propriu-zis independente,
având organizaţia lor politică proprie (…). Astăzi, popoarele au
devenit naţiuni, iar statele dinastice, state naţionale.”
Realitatea crudă a celui de-al doilea război mondial a dovedit
nerealismul acestei speranţe de pace bazate pe state naţionale, atât de
frumos exprimată de Gusti. Şi speranţa s-a ivit din nou, plecând de la
două state europene, etern rivale, şi care întotdeauna au avut ceva de
disputat – Franţa şi Germania.

10
Dimitrie Gusti, Sociologie juridică, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
16
 Europa postbelică a fost caracterizată de euforie federalistă.
Statele europene însă au manifestat prudenţă faţă de ideea de
federalism în special din cauza temerii pierderii suveranităţii.
Jean Monnet, care a realizat experimentul planificării
economice în perioada imediat următoare, credea că singura
posibilitate de a evita un război în Europa era de a înlocui
suveranitatea naţională cu o construcţie federală de „State ale
Europei”, obiectiv care putea fi atins printr-o integrare funcţională,
care presupunea cooperare supranaţională în anumite sectoare
economice. Cooperarea dintre state în cadrul Organizaţiei pentru
Cooperare Europeană constituită pentru derularea Planului Marshal a
fost în esenţă o cooperare interguvernamentală. Pentru întărirea
legăturilor dintre state era necesară înfiinţarea unei instituţii căreia
să i se dea puteri supranaţionale. În acest sens, Robert Schuman a
propus înfiinţarea unei organizaţii independente de guvernele statelor
care o compun, căreia să i se dea competenţe pentru două din
componentele cheie ale economiilor lor - cărbunele şi oţelul.
În privinţa direcţiilor de evoluţie a construcţiei europene, se
disting mai multe curente de gândire:
– funcţionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de
instituţionalismul juridic francez (integrarea funcţională). A stat la
baza realizării CECO şi Euratom care au avut o abordare sectorială a
cooperării. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor
economice;
– interguvernamentalişti - care se pronunţă pentru cooperarea
interguvernamentală. Acest curent a fost reprezentat şi de fostul
preşedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat în sensul că
trebuie reorientat procesul de construcţie europeană de la un caracter
supranaţional la unul interguvernamental. Era răspunsul la planul
Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a
Statelor care să aibă o politică externă şi de apărare comună prin
centralizarea instituţiilor comunitare. Ulterior, în 1965, în relaţia
Franţei cu ceilalţi parteneri europeni s-a produs criza numită a
„scaunului gol”. Charles de Gaulle a respins propunerile instituţiilor
comunitare vizând extinderea votului majoritar în Consiliu, creşterea
atribuţiilor bugetare ale Parlamentului European şi a propus ca
majorarea cheltuielilor Comunităţii să se facă din resurse proprii. Ca
17
urmare, Franţa nu şi-a mai ocupat locul în Consiliu. Criza a încetat în
1966, în urma „compromisului de la Luxemburg” prin care s-a decis
că, în cazul în care sunt în joc interese foarte importante ale unui stat
membru, Consiliul va prelungi discuţiile până la ajungerea la un
compromis care poate fi adoptat în unanimitate;
– neofuncţionalismul având ca întemeiere teoretică conceptul
„spillover process”. Este vorba de revărsarea competenţelor
comunitare de la un domeniu la altul;
– federalismul interguvernamental ca metodă a construcţiei
europene în opoziţie cu metoda interguvernamentală şi într-o anumită
continuitate cu funcţionalismul sectorial. Are la bază propunerea lui
Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirată din experienţa
germană a federalismului corporatist. Printr-un discurs ţinut în mai
2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o
dezbatere europeană privind trecerea de la UE la Statele Unite ale
Europei. Viza Tratatul instituţional şi Constituţia Europeană,
instituirea unui guvern unional şi a unei preşedinţii europene. „Europa
statelor naţiune” urma să fie conciliată cu „Europa popoarelor” prin
următoarele măsuri:
– realizarea unui parlament bicameral prin crearea a două
camere care să reprezinte naţiunile, actualul Parlament European fiind
un reprezentant al popoarelor;
– distribuirea competenţelor între cele trei nivele ale
administraţiei (europeană, naţională, regională), în lipsa căreia nu
putea exista o corectă aplicare a principiului subsidiarităţii;
– adoptarea unei Constituţii Europene care să includă şi un
Catalog al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni11.
Răspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin
Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitată,
arătând, totodată, că Franţa nu a abandonat teza apărării identităţii
naţionale în construcţia europeană şi în procesul de integrare
europeană. Franţa continua să aibă o viziune suveranistă a statului, iar

11
Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naţional la federal,
Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 20
18
modelul de Uniune dorit de Franţa era al unei „uniuni de state” faţă de
„federaţia europeană” a lui Fischer12.
În acest context, preşedintele francez Chirac, în anul 2000, aflat
în faţa Parlamentului german, păstrând unele dintre ideile unanim
acceptate de francezi, respectiv identitatea naţională, refuzul realizării
unui suprastat european, repartizarea mai clară a competenţelor,
participarea Parlamentelor naţionale la activitatea comună,
specificitatea instituţiilor europene, a trebuit să accepte şi unele dintre
ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea „crizei de proiect
comunitar şi apropierea extremelor federaliste şi
interguvernamentale”. În discursul rostit cu această ocazie, deşi a
respins termenul de „federal”, a fost de acord cu Fischer în două
direcţii importante:
– crearea unui „grup pionier” de state în jurul axei franco-
germane, care, ajutat de o instituţie nouă, Secretariatul General al
Cooperării Întărite”, trebuia să ducă la capăt, începând cu 2001, o
accelerare a integrării în domeniile politicilor economice, politicii
externe şi de securitate comună, apărării comune, securităţii interne;
– elaborarea unei Constituţii Europene care să includă Carta
drepturilor fundamentale ale UE, să facă o mai clară distribuţie a
funcţiilor în UE şi să stabilească limitele geografice ale acesteia13.
Acceptarea ideii necesităţii adoptării unei Constituţii este în
favoarea federalismului pentru că, în mod firesc, o constituţie
presupune a avea şi un stat.
Putem aprecia, deci, că evoluţia Uniunii Europene s-a făcut în
două direcţii:
– de la economic la politic, constând în evoluţia de la cele 3
comunităţi economice iniţiale (CECO, CEE şi Euratom) spre o uniune
cu competenţe lărgite;
– de la naţional la federal, constând în existenţa unor instituţii
supranaţionale şi în existenţa unei constituţii.

12
Vedrine, Reponses a Joschka Fischer, Le Monde, 11.06.2000, apud
Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22
13
Iordan Gheorghe Bărbulescu, op. cit., p. 22-23
19
 Totodată, evoluţia a avut loc şi în planul întinderii europene, de
la cele 6 state fondatoare la cei 25 membri în prezent, şi 27 membri, în
perspectiva aderării României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007.

I.4. Semnificaţia şi perspectivele Tratatului de reformă

Evoluţia comunitară în direcţia adoptării unei Constituţii părea

să dea câştig de cauză federalismului, direcţia fiind de la
interguvernamental spre integrat. Uniunea Europeană tindea spre un
nou statut depăşind formal categoria organizaţiilor internaţionale în
direcţia primirii unor competenţe care ţin mai degrabă de esenţa
statului federal.
Respingerea Tratatului constituţional impunea găsirea unei
soluţii pentru continuarea construcţiei comunitare.
Cu ocazia aniversării a 50 de ani de la Tratatul de la Roma, în
Declaraţia adoptată la 25 martie 2007 la Berlin s-a subliniat că
Uniunea Europeană este răspunsul la provocările majore care depăşesc
graniţele naţionale. Că „acest model european îmbină succesul
economic cu responsabilitatea socială. Piaţa unică şi moneda unică ne
fac puternici. Astfel putem modela în funcţie de valorile noastre
interdependenţa tot mai accentuată a economiei globale şi concurenţa
tot mai mare de pe pieţele internaţionale. Bogăţia Europei stă în
cunoştinţele şi capacitatea cetăţenilor săi. Acestea reprezintă cheia
creşterii economice, a ocupării forţei de muncă şi a coeziunii sociale
(…) Odată cu unificarea europeană, un vis al generaţiilor trecute a
devenit realitate. Istoria noastră ne aminteşte că trebuie să protejăm
această unificare pentru binele generaţiilor viitoare. În acest sens
trebuie să reînnoim mereu forma politică a Europei pentru a ţine pasul
cu vremurile. De aceea, astăzi, la 50 de ani de la semnarea Tratatelor
de la Roma, suntem uniţi în scopul nostru de a aşeza Uniunea
Europeană pe noi baze comune înainte de alegerile parlamentare
europene din 2009”.
Parlamentul European a adoptat la 11 iulie 2007 o Rezoluţie de
convocare a Conferinţei interguvernamentale (CIG) cu un mandat
menit să transforme majoritatea înnoirilor cuprinse în Tratatul
constituţional în amendamente la tratatele în vigoare.

20
 Consiliul European a stabilit mandatul Conferinţei
interguvernamentale (CIG) de redactare a unui tratat, denumit „Tratat
de reformă”, de modificare a tratatelor existente în vederea
consolidării eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii extinse,
precum şi coerenţei acţiunii sale externe. Se renunţă la conceptul
constituţional care presupunea abrogarea tuturor tratatelor existente şi
înlocuirea acestora cu un text unic intitulat „Constituţie”.
Mandatul CIG prevede:
– Tratatul de reformă amendează TUE, care îşi păstrează
titulatura şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) care
se va numi „Tratatul privind funcţionarea Uniunii”;
– Uniunea înlocuieşte Comunitatea şi îi succede acesteia;
– cele două tratate nu vor avea caracter constituţional;
– „ministrul afacerilor externe al Uniunii” se va numi „Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate”;
– se va renunţa la denumirile de „lege” şi „lege-cadru”,
păstrându-se cele de „directive”, „regulamente” şi „decizii”;
– nu va mai exista în tratatele modificate nici un articol care să
facă referire la simbolurile UE precum steagul, imnul sau deviza;
– vor fi păstrate elementele de noutate de la CIG 2004 privitoare
la delimitarea competenţelor care revin UE şi respectiv statelor
membre, natura specifică a politicii externe şi de securitate comună,
rolul consolidat al parlamentelor naţionale, caracterul atribuit Cartei
drepturilor fundamentale şi crearea unui mecanism în domeniul
cooperării judiciare şi poliţieneşti în materie penală, care să permită
statelor membre să avanseze în direcţia unui act specific, permiţând în
acelaşi timp celorlalte să nu participe la aceasta;
– extinderea codeciziei la 50 de domenii incluzând domenii
cheie de politică, printre care libertatea, securitatea şi justiţia;
– participarea parlamentelor naţionale la activitatea Uniunii, fără
a aduce atingere competenţelor stabilite Uniunii;
– deschiderea pentru public a dezbaterilor legislative care au loc
în cadrul Consiliului de Miniştri;
– posibilitatea ca un milion de cetăţeni din statele membre ale
Uniunii să ceară Comisiei să prezinte o nouă propunere legislativă;

21
 – prevederea că decizia de a rămâne în Uniune este opţiunea
statelor membre şi recunoaşterea dreptului de retragere;
– extinderea votului cu majoritate calificată la mai mult de 40 de
domenii noi;
– simplificarea modului de calcul cu majoritate calificată;
– cooperarea simplificată;
– dubla majoritate (55% din populaţie sau 55% din numărul de
state pentru minoritatea de blocaj);
– clauza de solidaritate care va da forţă obligatorie statelor
membre de a se susţine reciproc în eventualitatea unui atac terorist,
calamitate naturală sau provocată de om;
– conceptul de minoritate de blocare alcătuit din membrii
Consiliului reprezentând cel puţin 75% din populaţie sau cel puţin
75% din numărul statelor membre;
– instituirea funcţiei de Preşedinte permanent al Consiliului
European.

I.5. Uniunea Europei Occidentale (UEO)

Este o structură de securitate, în exclusivitate europeană, care a luat

fiinţă prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948 semnat de Franţa,
Marea Britanie, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Scopul tratatului, formulat
în preambul, era „al garantării reciproce a securităţii statelor semnatare şi
angajamentul ferm al acestora de a lua măsurile necesare în cazul
revenirii Germaniei la o politică de agresiune”.
Ulterior, ca urmare a schimbărilor petrecute în lume, a
„războiului rece” şi eşuării Tratatului privind Comunitatea Europeană
de Apărare, s-a procedat la revizuirea Tratatului. Au fost invitate
Germania şi Italia să adere la acest tratat şi noul tratat s-a transformat
în Uniunea Europei Occidentale.
Germaniei i-au fost impuse restricţii militare: o armată de cel mult
12 divizii; nu va avea un stat major general propriu; nu va produce sau
achiziţiona armament nuclear, chimic şi bacteriologic (N.B.C.) şi nu va
dezvolta anumite tipuri de tehnică militară terestră, de aviaţie şi maritimă
cu potenţial ofensiv. Aceste restricţii au fost în vigoare până în anul 1986
când au fost ridicate la insistenţele Germaniei, cu excepţia armelor de
nimicire în masă (N.B.C. sau A.N.M.).
22
 După admiterea Germaniei în NATO, această alianţă occidentală
(UEO) s-a transformat dintr-o instituţie cu caracter militar, într-o
organizaţie de securitate cu caracter politic.
În 1984, urmare a Memorandumului Franţei cu privire la UEO,
prin care s-a afirmat că „UEO este singura instanţă europeană
competentă în materie de apărare”, a fost reactivat Consiliul de
Miniştri al UEO, alcătuit din miniştrii apărării ai statelor membre.
În anul 1986 a avut loc o întâlnire între preşedintele american,
Ronald Reagan, şi secretarul general al PCUS, Mihail Gorbaciov, care, în
discuţiile purtate, au fost pe punctul de a lua hotărâri care vizau soarta
Europei şi a întregii lumi, fără a consulta şi statele europene.
Franţa a propus semnarea unei Carte de Securitate a Europei ca
o contrapondere la o înţelegere SUA şi URSS.
În 1987 s-a semnat „Platforma asupra intereselor europene în
materie de securitate”.
Spania şi Portugalia au devenit şi ele membre ale UEO în anul
1987 ca urmare a aderării la Comunitatea Europeană.
În 1990 s-a pus problema unei noi abordări a relaţiilor cu fost
URSS în domeniul controlului armamentului, problemă care să facă
obiectul unei CIG care să analizeze şi modul în care UEO poate fi
integrată organic în Uniunea Europeană.
În Tratatul de la Maastricht, la art. J4, se prevede: „Uniunea
Europeană cere UEO, care este parte a dezvoltării Uniunii, să
elaboreze şi să aducă la îndeplinire deciziile şi acţiunile Uniunii, cu
implicaţii în domeniul apărării”.
Ulterior, compunerea UEO a fost lărgită cu membrii Uniunii. În
1997 erau membri plini: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania,
Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Marea
Britanie; membri asociaţi: Islanda, Norvegia, Turcia; observatori:
Irlanda, Austria, Finlanda, Suedia; parteneri asociaţi: Bulgaria, Cehia,
Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia.

I.6. Aderarea României la Uniunea Europeană

România a avut legături cu Uniunea Europeană înainte de

Revoluţia din decembrie 1989. În anul 1980 s-a semnat un Acord
pentru crearea comisiei mixte România - UE.
23
 În anul 1993 s-a semnat Tratatul de asociere între România, pe
de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe
de altă parte, care a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, pentru o
perioadă de 5 ani, fiind prelungit ulterior cu încă 5 ani.
Obiectivele acestei asocieri erau următoarele:
– asigurarea unui „cadru adecvat pentru dialogul politic între
părţi”, care să permită aprofundarea şi extinderea acestei componente
a raporturilor bilaterale;
– promovarea dezvoltării comerţului, precum şi a unor „relaţii
economice armonioase” între părţi;
– asigurarea unui „fundament solid pentru cooperarea
economică, socială, financiară şi culturală” între România şi
Comunităţile Europene;
– sprijinirea eforturilor României de dezvoltare a unei economii
de piaţă şi de consolidare a democraţiei;
– crearea de instituţii adecvate pentru a face efectiv demersul de
asociere a României la UE;
– asigurarea unui cadru corespunzător privind „integrarea
graduală” a României în Comunităţile Europene, România acţionând
în acest sens pentru îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare.
Principiile generale ale asocierii României la UE:
– angajamentul părţilor de a se abţine de la introducerea, până la
intrarea efectivă în vigoare a Acordului, a unor reglementări care s-ar
afla în contradicţie cu prevederile deja negociate (clauza „stand-still”
sau „status-quo”);
– „asimetria în acordarea reciprocă de concesii comerciale”,
concretizată în faptul că ansamblul Comunităţilor Europene îşi vor
îndeplini angajamentele cu precădere în prima parte a perioadei de tranziţie,
în timp ce concesiile la care a convenit România vor fi puse în aplicare, în
cea mai mare parte a lor, în a doua parte a perioadei de tranziţie;
– disponibilitatea părţilor ca, după intrarea în vigoare a
Acordului, pe parcursul perioadei de tranziţie, să procedeze de comun
acord, funcţie de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la
„revederea perioadei şi ameliorarea concesiilor reciproce”, inclusiv la
accelerarea calendarului de aplicare a acestora (clauza de accelerare);
– stabilirea, pentru realizarea asocierii, a unei perioade de
tranziţie de maximum 10 ani, împărţite în două etape egale.
24
 Prin semnarea Tratatului din 25 aprilie 2005, România a trecut
de la statutul de „stat candidat” la statutul de „stat în curs de aderare”.
În vederea aderării la 1 ianuarie 2007, România a fost supusă
unui proces de monitorizare. Primul raport de monitorizare a fost
publicat de Comisie în data de 25 octombrie 2005. În 2006 au mai fost
două rapoarte. Raportul Moscovici, prezentat Parlamentului European
la 29 noiembrie 2006, a recomandat primirea României în UE, care a
avut loc, aşa cum s-a preconizat, la 1 ianuarie 2007.

1.7. Construcţia europeană. Repere cronologice

19 septembrie 1946 Winston Churchill, într-un discurs la

Universitatea din Zurich, cere crearea unui
„fel de State Unite ale Europei”
17 decembrie 1946 - este fondată, la Paris, Uniunea Federalistă
Europeană
1 ianuarie 1948 - intră în vigoare Convenţia pentru vămile
dintre Belgia, Olanda şi Luxemburg
17 martie 1948 - Tratatul Uniunii Occidentale (Tratatul de la
Bruxelles) este semnat de către Belgia,
Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie
16 aprilie 1948 - este creată, pentru coordonarea Planului
Marshall, Organizaţia pentru Cooperarea
Economică Europeană (OEEC)
28 ianuarie 1949 - ţările Benelux, Marea Britanie şi Franţa decid
crearea Consiliului Europei şi cer Danemarcei,
Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei să ajute la
pregătirea statutului acestui Consiliu
4 aprilie 1949 - semnarea la Washington a Tratatului NATO
5 mai 1949 - statutul Consiliului Europei este semnat la
Londra (Marea Britanie)
3 august 1949 - intră în vigoare Consiliul Europei
8 -10 august 1949 - prima sesiune a Adunării Consultative a
Consiliului Europei este ţinută la Strassbourg
(Franţa). Membrii federalişti ai parlamentului
cer constituirea unei autorităţi politice europene

25
9 mai 1950 - într-un discurs inspirat de Jean Monet,
Robert Schumann, ministru de externe
francez, propune Franţei şi Germaniei şi
oricărei alte ţări europene care vor să li se
alăture punerea împreună a resurselor de
cărbune şi oţel („Declaraţia Schumann”)
3 iunie 1950 - Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia, Olanda şi
Germania subscriu la Declaraţia Schumann
26-28 august 1950 - Adunarea Consiliului Europei aprobă Planul
Schumann
18 aprilie 1951 - la Paris cei 6 (Franţa, Germania, Belgia,
Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează
Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
10 decembrie 1951 Paul-Henri Spaak părăseşte preşedinţia
Adunării Consultative a Consiliului Europei
ca protest faţă de atitudinea Marii Britanii faţă
de Europa
27 mai 1952 - cei 6 (Franţa, Germania, Belgia, Italia,
Luxemburg şi Olanda) semnează la Paris
Tratatul Comunităţii Europene a Apărării
23 iulie 1952 - Jean Monnet este numit Preşedinte al Înaltei
Autorităţi, iar Paul-Henri Spaak este numit
preşedinte al Adunării
30 august 1954 - Adunarea Naţională Franceză respinge
Tratatul Comunităţii Europene a Apărării
20 octombrie 1954 - urmând Conferinţei de la Londra, se
semnează acorduri privind modificarea
Tratatului de la Bruxelles şi ia viaţă Uniunea
Europei Occidentale
10 noiembrie 1954 - Jean Monnet, Preşedintele Înaltei Autorităţi,
demisionează ca urmare a eşecului
Comunităţii Europene a Apărării
21 decembrie 1954 - Curtea Europeană de Justiţie dă prima sa
hotărâre

26
23 octombrie 1955 - conform rezultatelor referendumului,
Saarland decide să renunţe la statutul ei
autonom şi se alipeşte Germaniei
25 martie 1957 - Tratatele de la Roma privind constituirea
Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM sau CEEA); tratatele
intră în vigoare la 1 ianuarie 1958
1 ianuarie 1958 - intră în vigoare Tratatele de la Roma. Sediul
Comunităţilor noi create este stabilit la
Bruxelles. Adunarea Parlamentară are sediul
la Luxembourg, iar Curtea de Justiţie este
comună pentru toate cele 3 comunităţi
26 ianuarie 1958 - cei 6 decid crearea unui Comitet al
Reprezentanţilor Permanenţi ai Ţărilor
Membre (COREPER) care să pregătească
Consiliile
13 mai 1958 - deputaţii din Adunarea Parlamentară se
grupează pentru prima oară conform
afinităţilor politice şi nu conform naţionalităţii
7 octombrie 1958 - este stabilită în Luxemburg Curtea
Europeană de Justiţie care înlocuieşte Curtea
de Justiţie CECO
4 ianuarie 1960 - este semnată la Stockholm (Suedia)
Convenţia Asociaţiei Europene a Liberului
Comerţ (EFTA), care cuprinde Austria,
Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia,
Elveţia şi Marea Britanie
1962 - elaborarea primului plan pentru crearea
uniunii monetare, de către Comisia CE
14 ianuarie 1962 - Consiliul adoptă primele norme privind
Politica agricolă comună (PAC)
30 iulie 1962 - intră în vigoare normele care creează
Politica agricolă comună (PAC)
1 noiembrie 1962 - intră în vigoare acordul de asociere dintre
Grecia şi Comunitate

27
14 ianuarie 1963 - Generalul de Gaulle, Preşedintele Franţei, îşi
exprimă îndoiala cu privire la voinţa politică a
Marii Britanii, în legătură cu aderarea la
Comunităţi. Câteva zile mai târziu, negocierile
cu toate ţările candidate sunt suspendate
8 aprilie 1965 - Tratatul de la Bruxelles (Tratatul de
fuziune) se realizează unificarea executivelor
celor trei comunităţi (CECO, CEE şi CEEA)
1 ianuarie 1966 - CEE intră în cea de-a treia şi ultimă fază de
tranziţie către Piaţa Comună. Aceasta implică
trecerea de la votul cu unanimitate la cel cu
majoritate pentru majoritatea deciziilor luate
de Consiliu
28 - 29 ianuarie - Compromisul Luxemburg . Franţa, după 7
1966 luni de aplicare a politicii „scaunului gol”, îşi
reia locul în Consiliu în schimbul păstrării
necesităţii votului în unanimitate atunci când
deciziile ce se iau prezintă un interes major
9 februarie 1967 - Consiliul de Miniştri al CEE decide să
armonizeze taxele indirecte în Comunitate, să
adopte principiul sistemului taxei pe valoarea
adăugată, să aprobe primul program economic
pe termen mediu prin care se defineşte şi se
fixează scopurile politicii economice a
Comunităţii pentru anii ce urmează
30 iunie 1967 - Comisia semnează Actul final al
negocierilor multilaterale GATT (Runda
Kennedy)
1 iulie 1967 - intră în vigoare Tratatul de constituire a unui
singur Consiliu şi a unei singure Comisii a
Comunităţilor Europene
12 noiembrie 1969 - cazul Stauder. Curtea Europeană de Justiţie
arată că în principiile generale ale dreptului
comunitar este inclusă şi respectarea
drepturilor fundamentale ale individului

28
1-2 decembrie 1969 - are loc la Haga conferinţa CE şi se reliefează
necesitatea elaborării unui raport privind
posibilităţile de dezvoltare ale CE într-o
Uniune Economică şi Monetară (UEM)
4 martie 1970 - Comisia înmânează Consiliului un
memorandum cu privire la un plan de stabilire
a unei Uniuni Economice şi Monetare
1970 - se prezintă şi este aprobat Planul Werner
privind crearea UEM în perioada 1971-1980
22 aprilie 1970 - se semnează Tratatul de la Luxemburg.
Consiliul decide introducerea graduală a unui
sistem de resurse proprii, prin care
Comunitatea va primi toate taxele vamale
asupra produselor importate din ţările
nemembre, toate impunerile asupra
importurilor din domeniul agriculturii, precum
şi resursele care au ca bază taxa pe valoarea
adăugată. Se decide şi extinderea puterilor
bugetare ale Parlamentului European
22 martie 1971 - Consiliul adoptă planul Werner privind
întărirea coordonării politicilor economice.
Ţările membre trebuie să ia măsuri pentru a
armoniza politicile lor bugetare şi pentru a
reduce marginile fluctuaţiei dintre monedele lor
31 martie 1971 - cazul Acordului European privind
Transportul Rutier. Curtea Europeană de
Justiţie dezvoltă principiile care fac separaţia
între componentele Comunităţilor şi cele ale
ţărilor membre
12 mai 1971 - Consiliul introduce un sistem de compensare
monetară pentru comerţul cu produse
alimentare între ţările membre, pentru a se
menţine unitatea pieţei comune agricole
24 aprilie 1972 - este creat sistemul monetar tip „şarpe”. Cei 6
cad de acord să limiteze marginile fluctuaţiei
între monedele lor la 2,25%

29
19-21 octombrie - are loc un Summit la Paris. Şefii de stat şi de
1972 guvern definesc noi domenii ale acţiunii
comunitare şi reafirmă că 1980 este data
limită până la care se va ajunge la Uniunea
Economică şi Monetară
1971-1973 - are loc şocul petrolier şi se întrerupe
aplicarea Planului Werner
1973 - prima extindere – Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie aderă la CECO, CEE şi
EURATOM
11-12 februarie - Consiliul recunoaşte oficial dreptul
1974 Comitetului Economic şi Social să trimită
opinii din proprie iniţiativă. S-a căzut de
acord şi că acest Comitet să-şi publice opiniile
21 iunie 1974 - cazul Reyners. Curtea Europeană de Justiţie
statuează că oricând un cetăţean al unei ţări
membre doreşte să creeze o afacere în altă ţară
membră, această din urmă ţară nu are dreptul
să apeleze la nici un text de lege sau
prevedere administrativă sau din practica
judiciară care să discrimineze persoana
respectivă în raport cu cetăţenii proprii
30 noiembrie 1974 - sunt ratificate de Comunitate şi ţările
membre Acordurile dintre CECO, Norvegia şi
Finlanda. Acestea vor intra în vigoare la 1
ianuarie 1975
3 decembrie 1974 - Consiliul ajunge la un acord cu privire la
conţinutul unui proiect de Tratat asupra
puterilor bugetare ale Parlamentului şi asupra
creării unei Curţi de Conturi
9-10 decembrie - are loc un Summit în Paris. Şefii comunitari
1974 de stat sau de guvern decid să se întâlnească
de trei ori pe an în Consiliul European, îşi dau
acordul asupra alegerii directe a Parlamentului
European, îşi dau acordul asupra creării
Fondului European Regional de Dezvoltare şi
hotărăsc să stabilească o Uniune Economică şi
30
 Monetară. Ei cer primului ministru belgian,
Tindemans, să creeze un raport asupra Uniunii
Europene până la sfârşitul lui 1975
1974 - anul înfiinţării Consiliului European
1975 - din acest an se reunesc în cadrul Consiliului
European (alt organism decât Consiliul
Europei) şefii de stat sau de guvern ai
membrilor UE
18 martie 1975 - Consiliul creează un Fond European
Regional de Dezvoltare şi un Comitet pentru
Politici Regionale. Consiliul adoptă o unitate
europeană de cont bazată pe un coş compozit
al monedelor din spaţiul comunitar. Va fi
utilizată iniţial pentru Convenţia Lomé şi
pentru operaţiunile Băncii Europene de
Investiţii. Va fi mai târziu introdusă gradual şi
în alte sectoare ale activităţilor comunitare
1-2 decembrie 1975 - Consiliul European se întruneşte la Roma.
Se ia decizia asupra alegerii Parlamentului
European prin sufragiu universal
8 aprilie 1976 - cazul Defrenne. Curtea Europeană de Justiţie
arată, în decizia sa, că principiul egalităţii
plăţii femeilor cu bărbaţii este direct aplicabil
12-13 iulie 1976 - Consiliul European are loc în Bruxelles. Se
cade de acord asupra numărului şi distribuţiei
locurilor pentru Parlamentul ce se va alege în
1979 prin sufragiu direct şi universal.
Consiliul îl desemnează pe Roy Jenkins drept
preşedinte al Comisiei
20 septembrie 1976 - adoptarea Actului pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare, cu sufragiu
universal direct – cu primele alegeri directe
în 7 iunie 1979
3 noiembrie 1976 - Consiliul decide că ţările membre vor
extinde, de la 1 ianuarie 1977, limitele
pescuitului la 200 mile de coastele Mării

31
 Nordului şi Atlanticului Nordic. Această
decizie marchează începutul politicii comune
în domeniul pescuitului
9 martie 1978 - prin decizia Simmenthal Curtea Europeană
de Justiţie consolidează principiul
proeminenţei legii comunitare
4-5 decembrie 1978 - are loc un Consiliu European la Bruxelles.
Este stabilit Sistemul Monetar European
(SME) care se bazează pe o unitate valutară
europeană (ECU)
13 martie 1979 - intră în vigoare Sistemul Monetar European
(SME) cu scopul de a asigura stabilirea
cursurilor de schimb între monedele naţionale
ale statelor membre CE
1981 - a doua extindere – Grecia aderă la CECO,
CEE şi EURATOM
3-4 decembrie 1984 - are loc un Consiliu European la Dublin
(Irlanda). Se decide întărirea Sistemului
Monetar European (SME) şi acordarea pentru
ECU a unui rol mult mai important
13 februarie 1985 - cazul Gravier. Curtea Europeană de Justiţie
a decis că, conform principiului
nediscriminării în funcţie de cetăţenie, un
student francez (în acest caz) care dorea să
studieze în Belgia nu va trebui să plătească
taxe mai mari decât colegii săi belgieni
1986 - a treia extindere – Spania şi Portugalia aderă
la CECO, CEE şi EURATOM
1 iulie 1987 Intră în vigoare Actul Unic European (AUE)
care stabileşte ca obiectiv până la finele anului
1992 realizarea pieţei interne unice; se
adaugă, astfel, la cooperarea economică şi
cooperarea politică. Danemarca preia
Preşedinţia Consiliului Comunităţilor
Europene
12 aprilie 1988 - Comitetul Delors prezintă raportul cu privire
la uniunea economică şi monetară.
32
 Parlamentul adoptă Declaraţia asupra
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale
1989 - Consiliul European de la Madrid aprobă
Raportul Delors care identifică condiţiile şi
etapele pentru realizarea UEM
20 iunie 1990 - CEE şi EFTA pornesc negocieri oficiale
pentru crearea Spaţiului Economic European
4 decembrie 1990 - Consiliul European adoptă măsuri tranzitorii
cu privire la cadrul reunificării Germaniei
14-15 decembrie - are loc un Consiliu European la Roma. Sunt
1990 lansate cele două Conferinţe
Interguvernamentale cu privire la Uniunea
Monetară şi Uniunea Politică
26 noiembrie 1991 - Comunitatea aderă la Organizaţia
Agriculturii şi Alimentaţiei (FAO), devenind
prima organizaţie de integrare economică
membră cu drepturi şi obligaţii depline la o
agenţia specializată ONU
9-10 decembrie - la Maastricht, Consiliul European stabileşte
1991 cadrul realizării UEM
7 februarie 1992 - Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra
Uniunii Europene (TUE). Se semnează tratatul
cu privire la realizarea UEM şi UP. Acesta şi-a
definit ca obiective:
1. trecerea de la piaţa unică la o uniune
economică şi monetară, comportând trecerea la
o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională
printr-o politică externă şi de securitate comună,
inclusiv o politică de apărare comună;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor
resortisanţilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne,
garantându-se siguranţa şi securitatea
popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a
33
 persoanelor
1 noiembrie 1993 - intră în vigoare Tratatul asupra Uniunii
Europene
6 decembrie 1993 - Consiliul şi Comisia ajung la un acord
asupra codului de conduită ce guvernează
accesul public la documentele oficiale
25 mai 1994 - Biroul Guvernatorilor Băncii de Investiţii
Europene creează Fondul de Investiţii
Europene
27 iulie 1994 - Comisia adoptă o „Carte Albă” cu privire la
politica socială europeană
6 decembrie 1994 - Consiliul adoptă programul vocaţional
Leonardo da Vinci
17 decembrie 1994 - este semnat la Lisabona Tratatul asupra
Cartei Europene a Energiei
1994 - se înfiinţează Institutul Monetar European
(IME), precursorul Băncii Centrale Europene
(BCE)
1995 – 14 martie - Consiliul şi Parlamentul semnează
Programul Socrate în domeniul educaţiei
1995 - a patra extindere – Austria, Finlanda şi
Suedia aderă la UE
29 martie 1996 - se deschide la Torino (Italia) Conferinţa
Interguvernamentală de revizuire a Tratatului
de la Maastricht
16 iulie 1997 - este adoptată „Agenda 2000 – pentru o
Europă mai puternică şi mai extinsă” –
privind reforma instituţională a Uniunii
Europene
2 octombrie 1997 - Tratatul de la Amsterdam, intrat în
vigoare la 1 mai 1999, cuprinde prevederi în
domeniile protecţiei drepturilor fundamentale
ale cetăţenilor, cooperarea în domeniul
securităţii şi al justiţiei şi dezvoltarea durabilă
a mediului înconjurător
1998 - se definesc cele 11 ţări ce urmează să
formeze UEM, începând cu anul 1999
34
1 iunie 1998 - crearea Băncii Centrale Europene
1998 - se desemnează conducerea Băncii Centrale
Europene
1 ianuarie 1999 - se introduce moneda unică – euro în 11 state
europene care au îndeplinit criteriile de
convergenţă (Franţa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Austrai, Spania,
Portugalia, Finlanda şi Irlanda)
1 mai 1999 - intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam
15 ianuarie 2000 - la Bruxelles încep negocierile de aderare cu
statele candidate: Malta, România, Bulgaria,
Slovacia, Lituania şi Letonia
9 mai 2000 - se celebrează a 50-a aniversare a
„Declaraţiei Schuman”
7-11 decembrie - Tratatul de la Nisa – accelerarea negocierilor
2000 de aderare şi reforma instituţională; este
semnat de către miniştrii afacerilor externe ale
statelor membre ale UE la 26 februarie 2001
şi intră în vigoare la 1 februarie 2003
2 ianuarie 2001 - Grecia devine cel de-al 12-lea stat membru
ai zonei euro
15-16 iunie 2001 - Consiliul European de la Goteborg decide cu
privire la extinderea UE şi procesul de
aderare, printre altele ca „efurturi speciale să
fie dedicate asistenţei acordate Bulgariei şi
României”
1 ianuarie 2002 - intră în circulaţie moneda euro în cele 12
state care au îndeplinit criteriile de
convergenţă
28 februarie 2002 - se sfârşeşte perioada de circulaţie monetară
duală, euro devine moneda unică în spaţiul
celor 12 state participante la zona euro
1 februarie 2003 - intră în vigoare Tratatul de la Nisa
1 aprilie 2003 - semnarea Tratatului de aderare de către cele
10 state ce urmează să intre în UE la 1 mai
2004

35
 19-20 iunie 2003 - Consiliul European de la Salonic adoptă
proiectul noii Constituţii Europene
1 mai 2004 - Ziua Extinderii (a cincea extindere): 10 ţări
aderă la UE: Malta, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria
1 ianuarie 2007 Aderarea Bulgariei şi României la UE

Exemple de teste de verificare a cunoştinţelor

1. Dante Aligheri vedea Europa unificată condusă:

a) de un monarh, lider ştiinţific şi politic;
b) de un suveran, lider ştiinţific şi politic, aflat deasupra
celorlalţi suverani;
c) de un suveran aflat deasupra celorlalţi suverani.

2. Cele trei comunităţi care au stat la baza Uniunii Europene

sunt:
a) CECO, CEA, CEE;
b) CECO, CEE, CEEA;
c) CECO, UEO, CEEA;
d) CECO, CEE, UEO.

3. Instituţiile politice ale CECO erau:

a) Înalta Autoritate, Adunarea Comună, Consiliul Miniştrilor;
b) Comisia, Consiliul, Consiliul European şi Parlamentul;
c) Adunarea Parlamentară, Consiliul European, Consiliul de
Miniştri şi Comisia.

4. Funcţionalismul sectorial a stat la baza Tratatului CEE şi a

avut o abordare sectorială a cooperării.

Răspunsuri: 1) c; 2) b; 3) a; 4) f.

36
 Capitolul 2

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

2.1. Evoluţie instituţională

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM), aşa cum s-a

arătat, aveau, la început, instituţii proprii.
La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a
fost prevăzută cu următoarea structură instituţională proprie:
a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;
b) Consiliul de Miniştri – organism interguvernamental;
c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament al statelor
membre. Începând cu anul 1979 membrii Adunării Comune au fost
aleşi prin vot universal;
d) Curtea de Justiţie – organism menit să soluţioneze litigiile
dintre state.
Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) au fost
prevăzute la înfiinţare cu o Comisie (Înaltă Autoritate) şi Consiliul de
Miniştri ca organ interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma
(Tratatele de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958, cele
3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare Parlamentară comună,
devenită Parlamentul European de astăzi şi o Curte de Justiţie.
Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, zis şi Tratatul de
fuziune, au fost unificate executivele celor 3 comunităţi, respectiv
Consiliile de Miniştri şi Înalta Autoritate CECO, fiind înlocuite cu un
Consiliu de Miniştri şi o Comisie. Deci Comunităţile aveau în final
următoarele instituţii:
a) Comisia Comunităţilor Europene;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Adunarea Comună, devenită Parlamentul Europei;
37
 d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai Statelor Membre au
decis să se reunească cu regularitate. În acest mod a luat naştere
Consiliul European (a se vedea secţiunea următoare).
În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene sunt:
Consiliul European, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene,
denumit uzual Consiliul, Comisia Uniunii Europene şi Curtea
Europeană de Justiţie. Atribuţiile acestora, datorită particularităţilor,
nu permit încadrarea precisă, potrivit separaţiei puterilor statului
(legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor fi
prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte.

rolifeş a ăcidoi rep enuinue r - naepo ruE luilisnoC

re tca rac uc ei ţu ti tsnI .n revuG ed uas ta ts ed
la tneman revug re tni iş rad ,ci tilop tne rednope rp

-o rue nid tiu ti tsnoc - naepo ruE lu tnemal raP

iş lage , tce rid tov ni rp işela i ra tnemal rap
uc evi talsigel elii ţubi r ta e t rapmÎ . te rces ae re tuP ela eci tilop elii ţu ti tsnI
enepo ruE iinuinU roli r tşini M luilisnoC ,ăvi talsigel enepo ruE iinuinU
:nid ă tiu tăcla
,enepo ruE iinuinU roli r tşini M luilisnoC
e rac ăla tneman revug re tni ăci tilop ei ţu ti tsni
ii ţna tneze rpe r lai re tsinim levin al e tşenue r
-alsigel elii ţubi r ta e t rapmÎ .e rbme M role ta tS
.naepo ruE lu tnemal raP uc evi t

nid ă tiu tăcla e tse enepo ruE iinuinU aisimoC

luvi tucexE
,e rbme M ele ta tS ed i ţanmesed i ţna tneze rpe r
iinuinU
e tsE .naepo ruE lu tnemal raP ed ă tadilav
-sigel ăvi tai ţini al lu tpe rd e rA .E .U luvi tucexe ,enepo ruE
.e ra refigel ed ii ţubi r ta iş e ra rad ,ăvi tal :nid tiu tăcla

ae re tuP
ăcsae ro tăceduJ
ei ţi tsuJ ed ănaepo ruE ae t ruC
,enepo ruE iinuinU a
:nid ă tiu tăcla

2.2. Consiliul European. Precizări terminologice şi instituţionale

• Prima distincţie: Consiliul European - Consiliul Europei

38
 Consiliul European nu este, ca instituţie, acelaşi cu Consiliul
Europei.
Consiliul Europei este organizaţie internaţională de sine
stătătoare şi a fost înfiinţat la 5 mai 1949, prin semnarea, la Londra, a
statutului acestuia. La acea dată, la palatul St. James din Londra, 10
ţări: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia au semnat Tratatul de înfiinţare a
Consiliului Europei. Sediul a fost ales oraşul Strasbourg, capitala
provinciei Alsacia, regiune franceză, oraş situat la graniţa franco-
germană. Şi-a început activitatea la 8 august 1949, prin ţinerea primei
sesiuni a Comitetului Miniştrilor la Primăria oraşului Strasbourg.
Lucrările au fost deschise de ministrul francez de externe Robert
Schuman şi au fost prezidate de Paul-Henri Spaak, ministrul belgian
de externe. La 18 septembrie 1959 a fost creată Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg. La 28 ianuarie 1977,
Preşedintele Franţei, Valery Giscard d'Estaing a inaugurat, la
Strasbourg, Palatul Europei, noul sediu al Consiliului. În anul 2003,
Consiliul Europei avea 62 de state membre.
Scopul Consiliului Europei
(art. 1 din Statut): • realizarea unei mai mari
unităţi între membrii săi
pentru:
– salvgardarea şi realizarea
idealurilor şi principiilor care sunt
moştenirea lor comună;
– facilitarea progresului economic
şi social.
• acest scop va fi realizat prin:
– discutarea chestiunilor de
interes comun prin organele
consiliului;
– încheierea de acorduri şi
adoptarea unor acţiuni comune
în domeniile: economic, social,
cultural, ştiinţific, juridic şi
administrativ;

39
 – participarea membrilor la
lucrările Consiliului Europei nu va
afecta activitatea lor în cadrul ONU
şi altor organizaţii sau uniuni
internaţionale la care sunt părţi.
• chestiunile referitoare la
apărarea naţională nu ţin de
competenţa Consiliului Europei

Consiliul Europei are următoarele organe proprii: a) Comitetul

de Miniştri; b) Adunarea Consultativă; c) Secretariatul. România s-a
alăturat Consiliului Europei, aderând la Statutul acestuia prin Legea
nr. 64/1993.

Comit et ul M inişt rilor - organul competent

să acţioneze în numele Consiliului Europei
(ar t. 13 din Statut)

Organele Adunarea Consult at ivă (cunoscută şi ca

Consiliului Europei Adunarea Parlamentară) - organul deliberativ
(ar t . 1 0 din St at ut ): al Consiliului Europei (ar t. 22 din Statut)

Secret ariat ul - asistă Comitetul Miniştrilor şi

Adunarea Consultativă (art. 10 din Statut)

Consiliul Europei a elaborat Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, deschisă pentru semnare la Roma, la 4
septembrie 1950 şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
Instituţii ale Consiliului • Comisia Europeană a
Europei cu competenţe Drepturilor Omului (înfiinţată
privind drepturile omului în 1954, şi-a încetat activitatea
la 31 octombrie 1999);
• Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (instituită

40
 în 1959, cunoscută ca vechea
curte care şi-a încetat existenţa
la 31 octombrie 1998. La 1
noiembrie 1998 şi-a început
activitatea noua Curte);
• Comitetul Miniştrilor al
Consiliului

• A doua distincţie: Consiliul European - Consiliul de

Miniştri al Uniunii Europene

Consiliul European este una dintre instituţiile politice ale

Uniunii Europene. Reuneşte şefii de stat sau de Guvern ai statelor
membre U.E. Consiliul de Miniştri al U.E. este tot o instituţie politică
a U.E., are compoziţie interguvernamentală şi este principalul organ
cu atribuţii decizionale al U.E. de regulă, în documente oficiale din
doctrină, pentru a desemna Consiliul de miniştri, se foloseşte
denumirea scurtă „Consiliul”. Nu este o regulă stabilită oficial şi
expres. Referirea la instituţie poate fi şi trebuie să fie şi prin raportare
la context.

Consiliul Europei - Consiliul European - Consiliul de M inişt ri

organizaţie inter - instituţie politică U.E. al U.E. - instituţie
naţională a statelor reunind şefii de stat politică U.E.cu com-
din Europa- peste sau de guvern ai poziţie interguverna-
60 de membri statelor membre U.E. mentală
.

• Consiliul European. – Nu a fost prevăzut în tratatele

Apariţie institutive (CECO, CEE, Euratom).
Este rezultatul unui proces istoric.
– A apărut pe cale neconvenţională ca
urmare a întâlnirilor la nivel înalt a
şefilor de stat sau de guvern.

41

• Consiliul European.
Evoluţie.
– Existenţa sa a fost reglementată
ulterior prin Actul Unic European
(AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la
Maastricht (TUE).
– Prima etapă - Întâlnirile în cadrul
conferinţelor (1961-1974)
– A doua etapă - Consiliul Europei
(1974-1987)
– A treia etapă - Oficializarea
Consiliului European prin AUE
– A patra etapă - Instituţionalizarea
Consiliului European prin TUE

Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat sau de guvern

ai statelor membre ale Comunităţilor europene s-au întâlnit, cu
caracter neregulat, în conferinţe la nivel înalt. Aceste întâlniri au
avut un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Natura
juridică a instituţiei şi actelor pe care le adopta era incertă.
A doua etapă. La summit-ul din 1974, şefii de stat şi de guvern
au stabilit că, împreună cu preşedintele Comisiei, ar trebui să se
întâlnească periodic pentru a discuta problemele majore ale
Comunităţii într-o atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile
Consiliului de Miniştri14. Iniţial, denumirea era Consiliul
Comunităţilor Europene. Competenţele Consiliului erau:
• impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;
• orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor
directoare de ordin general;
• coordonarea politicilor comunitare;
• definirea noilor sectoare de activitate adăugate după
Consiliul de la Londra din 30.06.1977.
A treia etapă. Actul Unic European, semnat la Luxemburg la 14
februarie 1986 de 9 din cele 12 state membre şi la Haga, la 28
februarie 1986, de celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în

14
Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Ed.
Universal Dalsi, 2001, p. 36
42
vigoare în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin acest
act s-a făcut oficializarea Consiliului European. Potrivit art. 2 al
AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de guverne, asistaţi de miniştri
afacerilor externe şi de un membru al Comisiei. Reuniunile aveau o
periodicitate de două ori pe an.
Începutul celei de a patra etape a fost marcat de Tratatul de la
Maastricht (TUE) din 1992. În conformitate cu Decizia 93-591 din
08.11.1993, Consiliul Comunităţilor Europene, ca urmare a intrării în
vigoare a Tratatului de la Maastricht, se numeşte Consiliul Uniunii
Europene.
• Misiunile • impulsionează dezvoltarea Uniunii;
Consiliului European. • stabileşte orientările politice generale
necesare dezvoltării Uniunii (art. D);
• prezintă Parlamentului European un
raport, în urma fiecărei reuniuni,
precum şi un raport scris anual
privind progresele realizate de Uniune
(art. D);
• defineşte principiile şi orientările
PESC (art. J 3(1));
• stabileşte strategiile comune care vor
fi implementate de Uniune în
domeniile în care statele membre au
interese comune (art. J 3(2));
• stabileşte progresiv o politică de
apărare comună, care ar putea duce
la o apărare comună;
• decide cu privire la o posibilă
integrare a Uniunii Europei
Occidentale în Uniune (art. J 7).

Preşedinţia Consiliului European este asigurată prin rotaţie de

către Statele Membre pe perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii,
schimbându-se o dată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula
fiind ca acelaşi stat UE să deţină, în acelaşi timp, conducerea celor
două foruri.
43
 CRONOLOGIA PREŞEDINŢIEI CONSILIULUI EUROPEAN
- începând cu anul 1998 -
Anul Statul care a asigurat Preşedintele Consiliului
Preşedinţia European
1998 - Regatul Unit al Marii Tony Blair
Britanii Viktor Klima
- Austria
1999 - Germania Gerhardt Schröder
- Finlanda Paavo Lipponen
2000 - Portugalia Antonio Guterres
- Franţa Lionel Jospin
2001 - Suedia Göran Persson
- Belgia Guy Vorhof Stadt
2002 - Spania Jose Maria Azna-Lopez
- Danemarca Anders Fogh Rasmussen
2003 - Grecia Costas Simitis
- Italia Silvio Berlusconi
2004 - Irlanda Bertie Ahern
- Olanda Jean Peter Balkenende
2005 - Luxemburg Jean-Claude Juncker
- Regatul Unit al Marii Britanii Tony Blair
2006 - Austria Wolfgang Schüsel
- Finlanda
2007 - Germania
- Portugalia
2008 - Slovenia
- Franţa
2009- România
sem. al
II-lea

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de statul membru

care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă, în lunile iunie şi

44
decembrie. Din 2002, urmare a Tratatului de la Nisa, cel puţin o
şedinţă a Consiliului European se ţine la Bruxelles.
Preşedinţia consultă Parlamentul European asupra aspectelor
principale şi în legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă
şi de securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de vedere
ale Parlamentului să fie luate în considerare.
Preşedinţia este asistată de Secretarul General al Consiliului
care exercită funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi
Securitate Comună.

• Natura juridică a Consiliului European

Au fost formulate mai multe opinii privind natura juridică a
Consiliului European.
Una dintre teorii susţine natura juridică de organ
interguvernamental de cooperare. Acesta acţionează ca o instituţie
politică, este un organ suplu şi informal, respectând competenţele şi
responsabilităţile instituţiilor comunitare. O altă teorie susţine natura
juridică de organ sui-generis. Apreciind asupra acestui aspect,
susţinem atât natura de organ interguvernamental, prin alcătuirea şi
competenţele sale, dar şi de organ sui-generis, având în vedere faptul
că este unicul organ de acest fel, este o noutate prin el însuşi că este
instituţionalizat, dar şi pentru argumentul că, prin competenţa sa, nu se
încadrează, prin asemănare, cu instituţiile naţionale şi federale, nici în
puterea legislativă, nici în celelalte două puteri (executivă sau
judecătorească). Asupra acestui aspect vom reveni când vom face
discuţie asupra naturii juridice a tuturor instituţiilor politice ale
Uniunii Europene.

• Constituţia pentru Europa despre Consiliul

European
Sediul materiei îl constituie art.I-21 şi art. I-22 din Constituţie.
Misiune - dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
acesteia;
- defineşte orientările şi priorităţile politice
generale;
- nu exercită funcţii legislative;
45
 - identifică interesele strategice ale Uniunii şi
stabileşte obiectivele politicii externe şi de
securitate comune. Înainte de a întreprinde orice
acţiune pe scena internaţională sau de a-şi asuma
orice angajament care ar putea leza interesele
Uniunii, fiecare Stat Membru consultă celelalte
state în cadrul Consiliului European.
Compunere - şefii de stat sau de Guvern ai statelor membre,
care pot decide să fie asistaţi de un ministru;
- preşedintele Comisiei Europene, care poate fi
asistat şi de un membru al Comisiei.
Lucrările - se întruneşte în fiecare trimestru la convocarea
(reuniunile) preşedintelui Consiliului European;
- în cazul în care situaţia o impune, preşedintele
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului
European.
Hotărârile - Consiliul European se pronunţă prin consens,
cu excepţia cazului în care în Constituţie se
prevede altfel - majoritate calificată (art- I-25).
Preşedintele - nu poate exercita un mandat naţional, deci nu
Consiliului poate fi unul din şefii de stat sau de Guvern, aşa
European cum este în prezent;
- este ales de Consiliul European cu majoritate
calificată pentru un mandat de doi ani şi jumătate
care poate fi reînnoit o singură dată;
- în caz de imposibilitate a exercitării mandatului
sau de culpă gravă, Consiliul European poate
pune capăt mandatului prin majoritate calificată
Atribuţiile - prezidează şi impulsionează lucrările
Preşedintelui Consiliului European;
Consiliului - asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor
European Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza Consiliului
Afacerilor Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi
consensului, în cadrul Consiliului European;
46
 - prezintă Parlamentului European un raport
după fiecare reuniune a Consiliului European;
- asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în problemele
referitoare la politica externă şi de securitate
comună, fără să aducă atingere atribuţiilor
ministrului afacerilor externe.
Actele - sunt fără caracter legislativ;
Consiliului - adoptă decizii europene în cazurile prevăzute
European de Constituţie;
- poate adopta, în unanimitate, o decizie europeană
care autorizează Consiliul Miniştrilor să hotărască
cu majoritate calificată în alte cazuri decât cele
prevăzute în partea a III-a a Constituţiei care
priveşte politicile şi acţiunile interne;
- actele sale pot să primească orice alt nume cu
excepţia celor prevăzute ca acte legislative
europene (orientări, declaraţii, rezoluţii ş.a.).

Deşi nu are competenţe legislative, actele Consiliului European

nu se limitează la cadrul general de orientare a evoluţiei Uniunii.
Constituţia prevede că un membru al Consiliului Miniştrilor poate
solicita sesizarea Consiliului European în cazul în care consideră că un
proiect de lege sau lege-cadru europeană în domeniul securităţii
sociale prin care se stabilesc măsurile necesare pentru instituirea
liberei circulaţii a lucrătorilor, privitoare la dreptul la plata prestaţiilor
(pensiilor), ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului
său de securitate socială, inclusiv.

2.3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene (Consiliul)

2.3.1. Precizări terminologice

Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de surse şi

traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri, Consiliul
Miniştrilor sau doar Consiliul U.E. Atunci când referirea va fi la

47
reuniunea şefilor de stat sau de Guvern ai statelor membre,
întotdeauna va fi folosită denumirea Consiliul European.

2.3.2. Consiliul Miniştrilor U.E.

Ca instituţie politică a Uniunii Europene, a apărut în urma

procesului evolutiv al construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare
comunitate (CECO, CEE, CEEA) avea propriul organism
interguvernamental:
CECO → Consiliul Special al Miniştrilor;
CEE → Consiliul;
CEEA → Consiliul.
Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965 a luat naştere
un singur Consiliu de Miniştri.
Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, acesta „este format din câte un reprezentant
la nivel ministerial al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze
guvernul acelui stat membru”. În mod excepţional, unele guverne pot
fi reprezentate printr-un înalt funcţionar. De regulă, statele sunt
reprezentate de ministrul de externe. În această formulă este denumit
Consiliul General pentru Afaceri Generale şi Afaceri Externe. În
funcţie de problemele aflate pe ordinea de zi, reprezentarea este
asigurată de ministrul de resort, aceste consilii fiind consilii tehnice.
Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului, guvernelor
Statelor Membre. Tendinţa firească a acestora este de a da prioritate
interesului naţional în faţa celui comunitar dar aceasta este amortizată de
conferirea monopolului iniţiativei legislative în mâinile Comisiei Europene.
Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii legislative
(decizionale) şi bugetare pe care le împarte cu Parlamentul European.
Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede, la art. 145, că,
pentru asigurarea realizării obiectivelor acestui tratat,

48
 asigură coordonarea politicilor economice
generale ale statelor membr e

dispune de putere de decizie - legislativă

şi bugetară - pe care o exercită împreună
cu Parlamentul European

conferă Comisiei atribuţiile de executare a

Consiliul normelor stabilite de Consiliu

îşi rezer vă dreptul de a exercita direct

atribuţii de executare

încheie acorduri internaţionale car e au

fost negociate de Comisie

asigură unitatea, coerenţa şi eficacitatea

acţiunii Uniunii - vezi art. 3 din Tratatul
de la Amsterdam

În baza Tratatului privind Uniunea Europeană

adoptă deciziile necesare pentru definirea şi

puner ea în practică a politicii externe şi de
securitate comună (PESC), pe baza orientări--
lor generale trasate de Consiliul European
Consiliul
Coordonează activităţile statelor membre şi
adoptă măsurile necesare cu privire la coope--
rarea poliţienească şi juridică în materie penală

În afara acestor principale atribuţii, Consiliul mai are

următoarele competenţe:
49
 – numeşte secretarul general al Consiliului;
– decide asupra organizării secretariatului general;
– îşi adoptă regulamentul intern;
– cu avizul Comisiei, stabileşte statutul comitetelor prevăzute de
tratat;
– stabileşte remuneraţiile, indemnizaţiile şi pensiile preşedintelui
şi membrilor Comisiei, ale preşedintelui, judecătorilor, avocaţilor
generali şi grefierului Curţii de Justiţie, precum şi orice indemnizaţie
care ţine loc de remuneraţie.
Consiliul poate să adopte poziţii comune şi să promoveze, în
forma şi conform procedurilor adecvate, orice modalitate de cooperare
care este utilă pentru urmărirea obiectivelor Uniunii şi să adopte
acţiuni comune atunci când obiectivele Uniunii pot fi realizate mai
bine printr-o acţiune comună decât prin acţiuni separate ale statelor
membre.
La propunerea Comisiei şi cu consultarea Parlamentului, poate
lua măsurile necesare pentru combaterea oricărei discriminări bazate
pe sex, rasă, origine etnică, religie sau convingeri, un handicap, vârstă
sau orientare sexuală (art. 6A introdus prin Tratatul de la Amsterdam).
Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că rolul
Consiliului este dublu:
• for al reprezentanţilor Statelor Membre;
• organ legislativ.
Conducerea Consiliului. Se exercită de către Preşedintele
Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de fiecare stat membru
pe o perioadă de 6 luni, în ordinea fixată de Consiliu. Aşa cum s-a
arătat la secţiunea privind Consiliul European, Preşedinţia este
exercitată de acelaşi Stat Membru în acelaşi timp şi la Consiliul
European şi la Consiliul de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă
statului în cauză o poziţie avantajoasă prin faptul că acesta stabileşte
priorităţile dar prezintă şi inconvenientul finalizării măsurilor stabilite
în mandatele anterioare. Acesta stabileşte întâlnirile Consiliului, dar
este şi responsabil şi de maniera în care se desfăşoară întâlnirile pe
perioada mandatului său. În urma experienţei acumulate în
funcţionarea Consiliului, au fost luate o serie de măsuri pentru
creşterea eficienţei şi continuitatea şedinţelor sale, precum:

50
 • introducerea troicii, constând în permanentizarea întâlnirii
preşedintelui în exerciţiu cu predecesorul şi succesorul
acestuia, asigurând astfel o continuitate a instituţiei;
• planificarea agendei de lucru care este compusă din:
probleme de tip A - cele asupra cărora s-a
ajuns la un acord deprincipiu şi care necesită
doar aprobarea finală

probleme de tip B - cele asupra cărora mai

există divergenţe. Ele se discută de experţii
naţionali de la nivel inferior, până la realizarea
unui acord. Dacă numai câteva state se opun
deciziei, problema este înaintată Consiliului
pentru negocieri, în vederea găsirii unei soluţii

• diferite măsuri practice:

– planificarea amănunţită a şedinţelor;
– asigurarea documentelor de lucru cel puţin cu o
săptămână înainte de şedinţă;
– coordonarea datelor de ţinere a şedinţelor ministerelor de
resort ale statelor membre pentru a asigura participarea miniştrilor la
şedinţele Consiliului.
Statul care urmează să preia Preşedinţia Consiliului, potrivit
Regulilor de procedură, trebuie ca, până cel mai târziu cu o săptămână
înainte de preluarea mandatului, să stabilească, pe baza programului
operaţional anual, şi cu consultarea comisiei, agenda provizorie cu
arătarea activităţii legislative şi a deciziilor operaţionale preconizate.
La întocmirea acestei agende este consultat şi statul care va prelua
preşedinţia următoare.
Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de externe
(Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe), este
răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor Consiliului
European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt ce a determinat ca
la Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 să se
convină reducerea numărului acestora. Noile configuraţii au fost
stabilite prin Regulamentul din 2002.
51
 Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea preşedintelui
său, din iniţiativa sa, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei.
Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe două
domenii:
• Afaceri Generale;
• Relaţii Externe.
În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol major este
rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică.
În funcţie de problemele discutate, se întâlneşte în diverse
configuraţii.
Compunere; miniştrii de finanţe
şi ai economiei

Periodicitatea şedinţelor: o dată

pe lună
Consiliul Afacerilor
Economice şi Financiare Atribuţii:
(ECOFIN) - coordonarea politicii economice;
- supravegherea economiei;
- monitorizarea politicilor bugetare
ale statelor membre şi a finanţărilor
publice;
- politica monetară europeană;
- pieţele financiare şi mişcările de
capital;
- relaţiile economice cu ţările terţe;
- împreună cu Parlamentul European
pregăteşte şi adoptă bugetul Uniunii

Cu o zi înainte de întrunirea ECOFIN, miniştrii din ţările zonei

euro (12 în prezent), se întâlnesc pentru a analiza probleme şi lua
decizii privind Uniunea Economică şi Monetară. Reprezentanţii ţărilor
care nu au trecut la moneda euro nu au drept de vot în ECOFIN în
problemele legate de euro sau UEM.

52

Consiliul în configuraţia
• pentru Justiţie şi Afaceri
(JAI)
Consiliul Afacerilor
• Consumator ilor, Sănătăţii,
Politicii Sociale şi a Forţei
de Muncă
Compunere; miniştrii justiţiei şi
ai internelor
Periodicitatea şedinţelor: o dată
pe lună
Atribuţii:
- colaborarea în domeniul J.A.I.(politica
vizelor, cooperarea judiciară ş.a.) care
constituie unul din cei trei piloni ai Uniunii
Europene.
Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda au
o par ticipare parţială, iar ultimele două nu
iau par te la deciziile legate de liber tatea de
mişcare a persoanelor, controlul graniţelor
externe şi politica de vize.
Compunere; miniştrii de resort
din Statele Membre (sănătăţii,
muncii şi protecţiei sociale,
protecţiei consumatorului)
Periodicitatea şedinţelor:
de 4 ori pe an
Atribuţii:
- adoptă regulile europene pentru
armonizarea şi coor donarea legilor
naţionale privitoare la condiţiile de
muncă, prevenirea îmbolnăvirilor şi
protecţia consumatorilor. Protecţia
socială şi regulile de angajare sunt
totuşi de competenţa statelor mem-
bre.Consiliul stabileşte obiective
comune, analizează măsur ile naţio-
nale luate şi face recomandări
Statelor Membre.
53

Consiliul Concurenţei (creat
în iunie 2002 prin comasa-
rea Consiliului pentru Piaţa
• Internă,Consiliului pentru
Industrie şi Consiliului pentru
Cercetare)
Consiliul în configuraţia pentru
• Transpor t, Telecomunicaţii şi
Energie
Compunere;în funcţie de pr oble-
matică, este alcătuit din miniştrii
afacerilor europene, industriei,
cercetării
Periodicitatea şedinţelor:
de 5 sau 6 ori pe an
Atribuţii:
- face propuneri legislative în
domeniul pieţei unice, industriei,
cercetării (concurenţă, ajutor de
stat, protecţia mediului, IMM-uri,
politici de inovare, cercetare şi
dezvoltar e tehnologică).
Principalul instrument în acest
moment îl constituie Al Şaselea
Program Cadru (2002-2006)
Compunere: miniştri de resor t
Periodicitatea şedinţelor:
o dată la două luni
Atribuţii:
- politicile în domeniile de compe-
tenţă (reţele de energie, telecomu-
nicaţii şi transport transeuropean).
A adoptat deciziile pentru crearea
sistemului de navigaţie pr in satelit
- GALILEO.Tot în domeniul telecomu-
nicaţiilor şi-a stabilit 4 obiective:
• stabilirea unor reţele integrate la
nivel eur opean;• introducerea socie-
tăţii informaţionale; • deschiderea
pieţelor naţionale; • eliminar ea dife-
renţelor de reglementare din legis-
laţia statelor membre.
În domeniul energiei: •reţele trans-
europene; •accesul la energie pentru
toţi consumatorii; •cr earea unui
cadru mai prietenos pentru mediu;
•piaţă competiţională pentru energie.
54
 Compunere: miniştrii de resor t
(agricultură, silvicultură, pescuit).
Par ticipă şi comisarii europeni
pentru agricultură, pescuit, sigu-
ranţă alimentară, probleme vete-
rinare, sănătate publică. Este unul
Consiliul Agriculturii şi dintre cele mai impor tante consilii
•
Pescuitului deoarece agricultura este o proble-
mă de prim ordin a Uniunii

Periodicitatea şedinţelor:
o dată pe lună

Atribuţii:
- agricultură;
- pescuit;
- siguranţă alimentară;
- sănătate publică.
Lucrările sale sunt pregătite de
1 2 formaţiuni de lucru împărţite
în 4 5 de subdiviziuni sau domenii.

Compunere: miniştrii de resort

• Consiliul pentru Mediu Periodicitatea şedinţelor:

de 4 ori pe an

Compunere: miniştrii de resor t

• Consiliul pentru Educaţie, Periodicitatea şedinţelor:

Tineret şi Cultură
de 4 ori pe an

55
 Lucrările Consiliului sunt pregătite de Secretariatul General
(acelaşi şi pentru Consiliul European). Secretarul general este Înaltul
Reprezentant pentru PESC. Secretariatul general asigură permanenţa
şi garantează stabilitatea. Începând cu 18 octombrie 1999, secretar
general şi Înalt Reprezentant pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună este Javier Solana Madariaga (fost ministru cu diferite
portofolii în Guvernul Spaniei - Culturii, Educaţiei şi Ştiinţei,
Afacerilor Externe - şi secretar general al NATO, între iulie 1992-
octombrie 1999).
Secretarul general este ajutat de un secretar general adjunct care
este responsabil cu gestionarea Secretariatului.
Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o serie de
organe auxiliare, dintre care cel mai important este Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) care a fost instituit prin
Tratatul de fuziune din 1967. Este menit să pregătească lucrările
Consiliului, dar are şi rolul de a exercita controlul politic din partea
Statelor Membre. Orientează şi supervizează activitatea numeroaselor
grupuri de experţi de care dispune consiliul. Este alcătuit din două
subcomitete: COREPER 1 ŞI COREPER 2.

COREPER 2 - este alcătuit din

reprezentanţii permanenţi ai
Statelor Membre cu rang de
• COREPER ambasadori

COREPER 1 - este alcătuit din

adjuncţii reprezentanţilor per -
manenţi ai Statelor Membre.
Se ocupă de probleme tehnice

56
 2.3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului Miniştrilor

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a vota:

→ a) majoritate simplă;
→ b) majoritate calificată;
→ c) unanimitate.
a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de la Roma,
hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia cazurilor când
Tratatul prevede altfel.
b) Majoritatea calificată. Această procedură a fost instituită
prin ?????????? când Statele Membre au hotărât adoptarea sistemului
majorităţii calificate într-o serie de decizii pentru care până atunci au
prevăzut sistemul unanimităţii, respectiv în problemele considerate ca
ţinând de suveranitatea lor.
Numărul de voturi de care fiecare stat membru dispune în
Consiliu este diferit în funcţie de mărimea sa. Repartizarea numărului
de voturi a suferit modificări de la momentul tratatelor institutive şi
până în prezent. Tratatul privind Comunitatea Europeană prevedea
următoarea repartizare (pentru 15 state membre):

- câte 10 voturi - Franţa - câte 4 - Austria

fiecare - Germania voturi fiecare - Suedia
- Italia
- Marea Britanie

- 8 voturi - Spania - câte 4 - Danemarca

voturi fiecare - Irlanda
- Finlanda

- câte 5 voturi - Spania 2 voturi - Luxemburg

fiecare - Belgia
- Grecia
- Olanda
- Portugalia
57
 Pentru adoptarea actelor, majoritatea calificată însemna:
– 62 voturi, când actele erau adoptate la propunerea Comisiei;
– 62 voturi care exprimă acordul a cel puţin 10 membri, în
celelalte cazuri.
De la 1 noiembrie 2004, numărul total de voturi este de 321, iar
majoritatea calificată este de 232 voturi. Repartizarea pe state este
următoarea:
- câte 29 voturi fiecare - Germania
- Franţa
- Italia
- Regatul Unit al Marii Britanii
- câte 27 voturi fiecare - Polonia
- Spania
- 13 voturi - Olanda
- câte 12 voturi fiecare - Grecia
- Republica Cehă
- Belgia
- Ungaria
- Portugalia
- câte 10 voturi fiecare - Austria
- Suedia
- câte 7 voturi fiecare - Danemarca
- Finlanda
- Irlanda
- Lituania
- Slovacia
- câte 4 voturi fiecare - Cipru
- Estonia
- Letonia
- Luxemburg
- Slovenia
- 3 voturi - Malta

După aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007,

numărul de voturi va fi de 345, cu o majoritate calificată de 225
58
voturi. Numărul de voturi la vechilor membri rămâne neschimbat, la
acesta adăugându-se voturile celor două noi intrate, respectiv:
Bulgaria - 10 voturi;
România - 14 voturi,
iar majoritatea va fi cu 258 voturi.
În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi în ce
priveşte numărul de state care realizează aceste voturi (state mari-state
mici) şi ponderea populaţiei pe care o reprezintă din totalul populaţiei
Uniunii (62%). Redăm, în continuare, informativ, date în acest sens
privind Statele Membre ale Uniunii Europene. Orice stat membru va
putea cere verificarea condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din
populaţia Uniunii.

AUSTRIA - 10 voturi BELGIA - 12 voturi

- anul aderării - 1995 - anul aderării - membru
- forma de - republică fondator
guvernare parlamentară - forma de - monarhie
- capitala - Viena guvernare constituţională
- suprafaţa - 83.858 km2 - capitala - Bruxelles
- populaţia - 8,18 - suprafaţa 30.510 km2
mil.locuitori - populaţia - 10,29 mil.
locuitori

CIPRU - 4 voturi DANEMARCA - 7 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - 1973
- forma de - republică - forma de - monarhie
guvernare guvernare constituţională
- capitala - Nicosia - capitala - Copenhaga
- suprafaţa - 9.250 km2 - suprafaţa - 43.094 km2
- populaţia 771.651 - populaţia - 5,38 milioane
locuitori locuitori

ESTONIA - 4 voturi FINLANDA - 7 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - 1995
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare parlamentară guvernare
59
- capitala - Tallinn - capitala - Helsinki
- suprafaţa - 45.226 km2 - suprafaţa 337.030 km2
- populaţia - 1,4 milioane - populaţia - 5,19 milioane
locuitori locuitori

FRANŢA - 29 voturi GERMANIA - 29 voturi

- anul aderării - membru - anul aderării - membru
fondator fondator
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare guvernare federală
- capitala - Paris - capitala - Berlin
- suprafaţa - 547.030 km2 - suprafaţa - 357.021 km2
- populaţia - 60,18 mil. - populaţia - 82,4 milioane
locuitori locuitori

GRECIA - 12 voturi IRLANDA - 7 voturi

- anul aderării - 1981 - anul aderării - 1973
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare parlamentară guvernare
- capitala - Atena - capitala - Dublin
- suprafaţa - 131.940 km2 - suprafaţa - 70.280 km2
- populaţia - 10,66 mil. - populaţia - 3,92 milioane
locuitori locuitori

ITALIA - 29 voturi LETONIA - 4 voturi

- anul aderării - membru - anul aderării - 2004
fondator - forma de - republică
- forma de - republică guvernare parlamentară
guvernare - capitala - Riga
- capitala - Roma - suprafaţa - 64.589 km2
- suprafaţa - 301.230 km2 - populaţia - 2,35 milioane
- populaţia - 57,99 mil. locuitori
locuitori

LITUANIA - 7 voturi LUXEMBURG - 4 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - membru
60
- forma de - republică fondator
guvernare parlamentară - forma de - monarhie
- capitala - Vilnius guvernare constituţională
- suprafaţa - 65. 200 km2 - capitala - Luxemburg
- populaţia - 3,59 mil. - suprafaţa 2.586 km2
locuitori - populaţia - 454.157
locuitori

MALTA - 3 voturi REGATUL UNIT AL MARII

BRITANII - 29 voturi
- anul aderării - 2004 - anul aderării - 1973
- forma de - republică - forma de - monarhie
guvernare guvernare constituţională
- capitala - Valletta - capitala - Londra
- suprafaţa - 316 km2 - suprafaţa 244.820 km2
- populaţia - 400.420 - populaţia - 60,09 mil.
locuitori locuitori

OLANDA - 13 voturi POLONIA - 27 voturi

- anul aderării - membru - anul aderării - 2004
fondator - forma de - republică
- forma de - monarhie guvernare
guvernare constituţio- - capitala - Varşovia
nală - suprafaţa -312.685 km2
- capitala - Amsterdam - populaţia - 38,62 mil.
- suprafaţa - 41.526 km2 locuitori
- populaţia - 16,15 mil.
locuitori

PORTUGALIA - 12 voturi REPUBLICA CEHĂ -

12 voturi
- anul aderării - 1986 - anul aderării - 2004
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare guvernare parlamentară
- capitala - Lisabona - capitala - Praga
- suprafaţa - 92.391 km2 - suprafaţa - 78.866 km2
61
- populaţia - 10,1 mil. - populaţia - 10,25 mil.
locuitori locuitori

SLOVACIA - 7 voturi SLOVENIA - 4 voturi

- anul aderării - 2004 - anul aderării - 2004
- forma de - republică - forma de - republică
guvernare parlamentară guvernare parlamentară
- capitala - Bratislava - capitala - Ljubljana
- suprafaţa - 48.845 km2 - suprafaţa - 20.723 km2
- populaţia - 5,43 mil. - populaţia - 1,93 milioane
locuitori locuitori

SPANIA - 27 voturi SUEDIA - 10 voturi

- anul aderării - 1986 - anul aderării -1995
- forma de - monarhie - forma de - monarhie
guvernare constituţio- guvernare constituţio-
nală nală
- capitala - Madrid - capitala - Stockholm
- suprafaţa - 504.782 - suprafaţa - 449.964 km2
2
- populaţia km - populaţia - 8,87 milioane
- 40,22 mil. locuitori
locuitori

UNGARIA - 12 voturi BULGARIA - 10 voturi

- anul aderării - 2004 - acord de - 1993
- forma de - republică asociere
guvernare parlamentară - forma de - republică
- capitala - Budapesta guvernare parlamentară
- suprafaţa - 93.030 km2 - capitala - Sofia
- populaţia - 10,2 mil. - suprafaţa - 110.996 km2
locuitori - populaţia - 7,53 milioane
locuitori

ROMÂNIA - 14 voturi
- acord de - 1993
asociere
62
 - forma de - republică
guvernare
- capitala - Bucureşti
- suprafaţa - 237.500
- populaţia km2
- 22,27 mil.
locuitori

În caz de vot, nici un membru al Consiliului nu poate reprezenta

pe unul din ceilalţi membri.
c) Unanimitatea se practică în cazul legilor comunitare,
armonizării legilor naţionale, impozitelor indirecte, asistenţei
financiare, fondurilor comunitare ş.a.. Tratatul privind Comunitatea
Europeană prevede că abţinerile membrilor prezenţi nu împiedică
Consiliul să adopte acte care necesită unanimitate. După 1986 s-a
renunţat la impunerea realizată prin Compromisul de la Luxemburg şi
s-a renunţat treptat la votul unanim. În prezent doar 20% din deciziile
Consiliului mai necesită vot unanim.
Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul care-l invocă
trebuind să convingă că prin acest drept protejează interesele sale
fundamentale. Urmare a crizei „scaunului gol”, generată de Franţa
(prezentată anterior), prin „Compromisul de la Luxemburg” s-a căzut de
acord ca, în situaţia deciziilor care afectează interesele fundamentale ale
unui Stat Membru, Consiliul se va strădui să găsească, într-un timp
rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către toţi membrii.
Tratatul de la Amsterdam prevede că orice membru care se
abţine de la vot poate să însoţească abţinerea de o declaraţie formală.
În acest caz, statul în cauză nu este obligat să aplice decizia, dar
trebuie să accepte că decizia angajează Uniunea să se abţină de la
orice acţiune care ar intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii
bazată pe respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi respecte
poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de o
asemenea declaraţie reprezintă mai mult de o treime din voturile
ponderate, decizia nu este adoptată.

63
2.3.4. Consiliul în reglementarea Constituţiei pentru Europa
(art. I-23÷ I-25)

• Compunere - este format din câte un reprezentant la nivel

ministerial al fiecărui stat membru pe care îl
reprezintă;
- abilitat să angajeze Statul Membru;
- abilitat să exercite dreptul de vot.

legislativă exercită aceste funcţii împreună

bugetară cu Parlamentul European
•Funcţii în conformitate cu
de definire a politicilor
condiţiile prevăzute
de coordonare
de Constituţie

Consiliul Afacerilor Generale

- asigură coerenţa diferitelor formaţiuni
ale Consiliului;
- pregăteşte reuniunile Consiliului;
- împreună cu preşedinţia Consiliului
European şi cu Comisia, urmăreşte adu-
• Formaţiunile cerea la îndeplinire a măsurilor adoptate
Consiliului de
Miniştri Consiliul Afacerilor Externe
- preşedinţia acestuia este exercitată
de ministrul afacerilor externe al Uniunii;
- elaborează acţiunea externă a Uniunii;
- asigură aoerenţa acţiunii Uniunii

Alte formaţiuni ale Consiliului pe care

acesta le stabileşte printr -o listă adopta-
tă cu majoritate calificată

64
 • Comitetul
Repr ezentanţilor - răspunde de pr egătirea lucrărilor
Permanenţi Consiliului
(COREPER)

Preşedinţia formaţiunilor Consiliului,

cu excepţia celei de Afaceri Exter ne,
este asigurată de reprezentanţii
• Preşedinţia
statelor membre, într-un sistem de
Consiliului de rotaţie egală în condiţiile care vor fi
Miniştri
stabilite printr -o decizie a Consiliului
European, care va fi adoptată cu
majoritate calificată

În cadrul Consiliului European, preşedintele acestuia şi

preşedintele Comisiei nu participă la vot.

65

Când Consiliul hotărăşte, la propunerea
Comisiei sau a ministrului afacer ilor
externe al Uniunii, majoritatea calificată
este de cel puţin 72% dintr e membrii
Consiliului, reprezentând cel puţin 65%
din populaţia Uniunii
• Majoritatea
calificată
 În celelalte situaţii,majoritatea calificată
în cadrul este de cel puţin 55% din membrii
- Consiliului Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre
European; aceştia reprezentând state membr e care
- Consiliului întrunesc cel puţin 65% din populaţia
de Miniştri Uniunii

 Minoritatea de blocare este întrunită atunci

când cel puţin 4 membri ai Consiliului se
opun hotărârii

Constituţia pentru Europa nu mai face vorbire de Înaltul

Reprezentant pentru PESC, însă, la art. I-22 se prevede că Preşedintele
Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate,
reprezentarea externă în probleme referitoare la politica externă şi de
securitate comună. Prin această prevedere, atribuţiile privind PESC
trec de la Secretarul General al Consiliului de Miniştri la Preşedintele
Consiliului European.

2.4. Comisia Europeană

2.4.1. Istoricul comisiei

Comisia a avut la origine Înalta Autoritate a Comunităţii

Economice a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO, Paris 1951 -
intrat în vigoare în 1953). Avea sediul la Luxemburg şi răspundea de
punerea în aplicare a hotărârilor CECO. Avea caracterul de organ
politic interguvernamental. Era compusă din 9 membri (8 desemnaţi
de cele 6 State Membre şi cel de-al nouălea de către Înalta Autoritate).
Hotărârile se adoptau cu majoritate simplă.
66
 În 1967, prin Tratatul de fuziune, Înalta Autoritate a fuzionat cu
executivele celorlalte comunităţi (CEE şi CEEA) devenind Comisia
Comunităţii Europene.
Până în prezent au funcţionat următoarele comisii:

Perioada Preşedintele
1957-1962 Walter Hallstein (Germania)
1962-1967 Walter Hallstein (Germania)
1967-1970 Jean Rey (Belgia)
1970-1972 Franco-Maria Malfatti (Italia)
1972-1973 Sicco Mansholt (Olanda)
1973-1977 Xavier Ortoli (Franţa)
1977-1981 Roy Jenkins (Marea Britanie)
1981-1985 Gaston Thorn (Luxemburg)
1985-1989 Jacques Delors (Franţa)
1989-1993 Jacques Delors (Franţa)
1993-1995 Jacques Delors (Franţa)
1995-1999 Jacques Santer (Luxemburg)
1999-2004 Romaro Prodi (Italia)
Din 2004 José Manuel Durao Barroso
(Portugalia)

Comisia actuală a fost aleasă de Parlamentul European pe 18

noiembrie 2004, şi-a început mandatul pe 22 noiembrie 2004 şi are o
durată de 5 ani. Are următoarea compunere:
Preşedinte - José Manuel Durao Barroso (Portugalia)
Vicepreşedinţi - Siim Kalls (Estonia) - comisar pentru
Probleme Administrative, Audit şi Antifraudă
- Günter Verheugen (Germania) - comisar
pentru Întreprinderi şi Industrii
- Jacques Barrot (Franţa) - comisar pentru
Transporturi
- Franco Fratini (Italia) - comisar pentru
Justiţie, Libertate şi Securitate
- Margot Wallström (Suedia) - comisar pentru
Relaţii Instituţionale şi Strategia Comunicării
67
Comisari - Joachim Almunia (Spania) - comisar pentru
Afaceri Economice şi Monetare
- Laszlo Kovacs (Ungaria) - comisar pentru
Impozite şi Uniunea Vamală
-Danuta Hubner (Polonia) - comisar pentru
Politica Regională
- Charlie McCreevy (Irlanda) - comisar pentru
Piaţa Internă şi Servicii
- Joe Borg (Malta) - comisar pentru Pescuit şi
Afaceri Maritime
- Janez Potocnik (Slovenia) - comisar pentru
Ştiinţă şi Cercetare
- Marcos Kiprianou (Cipru) - comisar pentru
Sănătate şi Protecţia Consumatorului
- Vladimir Spidla (Republica Cehă) - comisar
pentru Ocupare, Afaceri Sociale şi Şanse Egale
- Jan Figel (Slovacia) - comisar pentru
Educaţie, Pregătire Profesională şi
Multilingvism
- Mariann Fischer Boel (Danemarca) - comisar
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală
- Dalia Gribauskaite (Lituania) - comisar
pentru Programare Financiară şi Buget
- Andris Prebalgs (Letonia) - comisar pentru
Energie
- Peter Mandelson (Marea Britanie) - comisar
pentru Comerţ
- Olli Rehn (Finlanda) - comisar pentru
Extindere
- Nelii Kroes (Olanda) - comisar pentru
Concurenţă
- Louis Michel (Belgia) - comisar pentru
Dezvoltare şi Asistenţă Umanitară
- Benita Ferrero-Waldner (Austria) - comisar
pentru Relaţii Externe şi Politica Europeană de
Vecinătate
- Viviane Reding (Luxemburg) - comisar
68
 pentru Societatea Informaţională şi Media
- Stavros Dimasi (Grecia) - comisar pentru
Mediul Înconjurător

2.4.2. Numirea Comisiei Europene

Iniţial, numărul membrilor comisiei era de 9, apoi a ajuns la 17.

La momentul când Uniunea avea 15 membri numărul lor a ajuns la 20,
fiecare Stat Membru desemnând un reprezentant, iar cele 5 state mari
ale Uniunii (Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania)
desemnau câte 2. Această compunere era prevăzută de Tratatul privind
Comunitatea Europeană, aşa cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995
după aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei.
„Art. 157 - (1) Comisia este compusă din douăzeci de membri,
aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile
de independenţă.
Numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de Consiliu,
hotărând în unanimitate. Numai cetăţenii statelor membre pot fi
membri ai Comisiei.
În componenţa Comisiei trebuie să intre cel puţin un cetăţean
din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor care au cetăţenia
aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi”.
Durata mandatelor membrilor Comisiei (comisari) a fost de 4
ani, dar de la 1 ianuarie 1995 este de 5 ani pentru ca mandatul lor să
coincidă cu cel al Parlamentului European unde mandatul
europarlamentarilor este tot de 5 ani. Mandatul comisarilor europeni
poate fi reînnoit.
După extinderea Uniunii (1 ianuarie 2004) la 25 membri,
numărul comisarilor a fost extins la 25 de membri şi are compunerea
arătată anterior la secţiunea 2.4.1.
• Procedura de numire a Comisiei
Potrivit art. 158 (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană,
Guvernele Statelor Membre, de comun acord, după consultarea
Parlamentului European, desemnează persoana pe care intenţionează
să o numească preşedinte al Comisiei.

69
 Consiliul European (şefii de stat sau de guvern), împreună cu
preşedintele desemnat, desemnează celelalte persoane pe care
intenţionează să le numească membri ai Comisiei Europene, în
conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.
În ce priveşte prevederea din Tratat referitoare la competenţa
generală a persoanelor desemnate de Statele Membre, acest criteriu
este neclarificat şi nedetaliat. În practică, majoritatea comisarilor au
fost desemnaţi dintre politicienii de frunte ai Statelor Membre.
De reţinut că totuşi aceştia sunt reale personalităţi.
Exemplificăm cu penultimul preşedinte al Comisiei care a fost Jacques
Santer (născut la 18 mai 1937). Acesta a îndeplinit succesiv următoarele
funcţii: avocat la Curtea de Apel Luxemburg, ataşat la Ministerul Muncii şi
Securităţii Sociale, ataşat guvernamental, secretar parlamentar al Partidului
Creştin Social, secretar de stat pentru Cultură şi Afaceri Externe, secretar
general al Partidului Creştin Social, preşedinte al Partidului Creştin Social,
membru al Parlamentului, membru al Parlamentului European
(vicepreşedinte), ministru de Finanţe, ministru al Muncii şi Securităţii
Sociale, prim-ministru, guvernator al Băncii Mondiale, guvernator al
Fondului Monetar Internaţional, guvernator al Băncii Europene pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, preşedinte al Consiliului Europei.
Şi actualul preşedinte al Comisiei, José Manuel Durao Barroso (n. 23
martie 1956 la Lisabona), licenţiat în drept la Lisabona, diplomă în Studii
Europene la Universitatea din Geneva, cadru didactic universitar, membru al
Partidului Social-Democrat (din 1980), membru al Parlamentului în 6
mandate consecutive, preşedinte al Comisiei pentru Afaceri Externe a
Parlamentului portughez (1995-1996), secretar de stat pentru Afaceri Interne,
în cel de-al X-lea Guvern constituţional, secretar de stat pentru Afaceri
Externe şi Cooperare, în cel de-al XI-lea şi al XII-lea Guvern constituţional,
prim-ministru al celui de-al XV-lea Guvern constituţional din aprilie 2002,
vicepreşedinte al Partidului Popular European (1999-2002), vicepreşedinte
ale Centrului Democrat Internaţional din 2001.
Şi ceilalţi membri ai actualei comisii au biografii la fel de
impresionante. Am mai exemplifica cu Franco Fratini (n. 14 martie 1957 la
Roma), licenţiat în drept, procuror, judecător, avocat, consilier juridic la
Trezorerie (1986), consilier juridic al adjunctului primului-ministru (1990-
1991), secretar general adjunct în Guvernul Berlusconi (1994), ministru
pentru Funcţia Publică şi Afaceri Regionale (1995-1996), membru al
Camerei Deputaţilor, Ministru pentru Funcţia Publică şi Coordonarea

70
Serviciilor de Spionaj şi Securitate (11.06.2001-14.11.2002). A avut şi
activitate didactică.
După desemnarea comisarilor, viitoarea Comisie, ca organ
colegial este supusă aprobării Parlamentului European.
După aprobarea Parlamentului European, preşedintele şi ceilalţi
membri sunt numiţi, de comun acord, de guvernele Statelor Membre
(Consiliul European).
Preşedintele Comisiei are rol administrativ şi protocolar, el
reprezentând Comisia în raporturile cu celelalte instituţii ale Uniunii,
precum şi cu terţii. În practică are o influenţă foarte puternică
deoarece defineşte orientările politice, organizarea internă a Comisiei,
asigură coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia. El
numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi poate cere demisia unui comisar
(care este obligat în acest mod să demisioneze).

Consiliul Par lamentul Consiliul, Consiliul După apr obarea

pr opune se pronunţă împr eună cu pr opune de către Parla-
pr eşedintele cu privire pr eşedintele Parlamentului, mentul European,
Comisiei la propunere desemnat spre aprobare, Consiliul numeşte
(cu majoritate Comisia, ca în funcţie Comisia,
calificată), organ colegial cu majoritate
desemnează calificată
comisarii pe
baza propu-
nerilor venite
din par tea
guvernelor
naţionale

Protocolul privind extinderea Uniunii Europene, anexat

Tratatului asupra Uniunii Europene, prevede că, atunci când Uniunea
va fi compusă din 27 state membre, membrii Comisiei sunt aleşi pe
baza competenţei lor generale şi a garanţiilor de independenţă.
Numărul membrilor Comisiei va fi mai mic decât numărul Statelor
Membre, pe baza unui sistem de rotaţie bazat pe principiul egalităţii şi
cu reflectarea satisfăcătoare a mărimii geografice (suprafaţa) şi
demografice (populaţia)a tuturor Statelor Membre.

71
 2.4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene

Pentru a putea să răspundă condiţiei garanţiei de independenţă a

comisarilor, prevăzută de Tratatul Comunităţii Europene, aceştia
beneficiază de un statut aparte constând în condiţiile în care poate să
le înceteze mandatul, precum şi dintr-o serie de imunităţi şi privilegii.
Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, aceştia sunt
independenţi în raport cu acestea, dar şi cu statele membre. Această
independenţă îşi are suportul şi în modalităţile reglementate de
încetare a mandatului lor care se poate produce în următoarele
modalităţi:
– demisie voluntară;
– prin deces;
– la cererea Consiliului sau Comisiei poate fi declarat demis de
Curtea Europeană de Justiţie dacă nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare pentru exerciţiul funcţiilor sale sau dacă este în culpă gravă;
– o dată cu întreaga Comisie, ca urmare a trecerii în Parlamentul
European a unei moţiuni de cenzură (exemplu: Santer în anul 1999).
Mandatul noului comisar sau noii Comisii încetează la
momentul la care ar fi încetat mandatul celui/celei pe care l-a/a
înlocuit/înlocuit-o.
Pe timpul mandatului lor este interzis să îndeplinească orice altă
activitate profesională, remunerată sau neremunerată. La numire se
angajează solemn în acest sens, precum şi că, după încetarea
mandatului, vor respecta obligaţiile decurgând din funcţia avută,
inclusiv să dea dovadă de onestitate şi prudenţă în acceptarea, după
încetarea mandatului, de avantaje sau funcţii sub sancţiunea decăderii
din dreptul la pensie sau alte avantaje.
Pentru a fi efectiv independenţi în exercitarea mandatului lor,
comisarii beneficiază de o serie de imunităţi şi privilegii:
– imunitate de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în îndeplinirea
atribuţiilor de comisar;
– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile băneşti realizate
din exercitarea funcţiilor lor (salarii, pensii).

72
 Garanţiile de independenţă
ale comisarilor europeni

Independenţa Modalităţile Imunităţi şi

în rapor t cu stabilite pentru privilegii
statele care încetarea
i-au propus - mandatului
nu pot cere
schimbarea lor
şi nu le dau Scutiri de
Imunitatea de
directive impozite şi taxe
jurisdicţie
pentru actele pentru veniturile
Independenţă făcute în exer- din exercitarea
faţă de statele ciţiul funcţiei funcţiei
membre - nu
pot cere
schimbarea lor

2.4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei

În activitatea sa, Comisia se sprijină pe un Secretariat general, pe

directoratele generale şi o serie de alte structuri auxiliare.
Deşi Comisia este considerată executivul Uniunii Europene (vom
vedea în paragraful următor că mai are şi alte competenţe), comisarii
nu pot fi asimilaţi întocmai miniştrilor din guvernele naţionale, între
ei, şi directoratele generale (comparabile cu ministerele naţionale),
nefiind o corespondenţă fidelă. Uneori, un comisar european poate
coordona mai multe directorate generale sau se poate ca un directorat
general să fie coordonat de mai mulţi comisari europeni.
Împărţirea responsabilităţilor între comisarii europeni a fost
prezentată la secţiunea 2.4.1.
Numărul directoratelor generale nu a fost întotdeauna acelaşi (în
prezent sunt peste 36 structuri). Directoratele generale sunt:
– DGI - Relaţii externe economice;
– DGIA - Relaţii externe politice;

73
 – DG II - Economie şi finanţe;
– DG III- Piaţă internă şi industrie;
– DG IV - Concurenţa;
– DG V - Forţă de muncă;
– FG VI - Agricultură;
– DG VII - Transport;
– DG VIII - Dezvoltare;
– DG IX - Personal şi Administraţie;
– DG X - Audiovizual, informare, comunicare şi cultură;
– DG XI - Mediu înconjurător, securitate nucleară şi protecţie
civilă;
– DG XII - Ştiinţă, cercetare, dezvoltare;
– DG XIII - Telecomunicaţii, tehnologii informaţionale, industrie;
– DG XIV - Pescuit;
– DG XV - Instituţii financiare şi de drept;
– DGXVI - Politică regională;
– DG XVII - Energie;
– DG XVIII - Credit şi investiţii;
– DG XIX - Buget;
– DG XX - Control financiar;
– DG XXI - Taxe vamale şi taxare indirectă;
– DG XXII - Politică de coordonare structurale;
– DG XXIII - Politica întreprinderilor, turism.
Directoratele Generale sunt conduse de un director general care,
de regulă, are o altă naţionalitate decât cea a Comisarului. Acest
principiu este menit să păstreze coeziunea internă a comisiei şi pentru
a împiedica formarea unor enclave naţionale în cadrul directoratelor.
În schimb, cabinetele comisarilor au rolul de a-l asista pe acesta,
iar numirea funcţionarilor se face pe principiul echipei - comisarul
este cel care face echipa şi echipa pleacă odată cu acesta. Acest
principiu a creat şi creează tensiuni între acest tip de funcţionari şi
funcţionarii de carieră care ocupă posturile prin concurs în timp ce
membrii cabinetelor sunt numiţi.
Comisia mai dispune de Biroul statistic, Biroul juridic, Biroul
traduceri, Biroul pentru ajutor umanitar, Biroul servicii.

74
 Personalul Comisiei Europene este cel mai numeros în raport cu
celelalte instituţii ale Uniunii (peste 21.000 funcţionari). Dintre aceştia
20% se ocupă de traduceri.
Funcţiile, în aparatul Comisiei Europene, sunt:
– funcţii administrative (AD);
– funcţii de asistenţă (AST).
Funcţionarii încadraţi pe funcţii administrative (administratori) se
ocupă de coordonarea politicilor statelor membre, negocieri cu state
terţe, politica agricolă comună ş.a.
Funcţiile de asistenţă (asistenţi) se ocupă de operaţiunile
administrative.
Regimul juridic al funcţiilor angajaţilor Comisiei este reglementat
de Statutul funcţionarilor şi altor agenţii ai Comunităţilor Europene.
Acesta defineşte funcţionarul comunităţilor ca fiind „orice persoană
care a fost numită în condiţiile prevăzute de Statut într-o funcţie
permanentă într-una din instituţiile comunitare, printr-un act scris de
autoritate investită cu putere de numire în această funcţie”.
Comisia Europeană asigură reprezentarea externă prin delegaţii
cu rang de ambasadă. Şi la Bucureşti există Delegaţia Comisiei
Europene, şeful acesteia fiind Jonathan Scheele (din octombrie 2001).

2.4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei

Tratatul instituind Comunitatea Europeană, la art. 155, prevede

că, pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării Pieţei Comune,
Comisia are următoarele atribuţii:
1. veghează la aplicarea dispoziţiilor acestui tratat şi a măsurilor
luate de instituţii în virtutea acestuia;
2. formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul
acestui Tratat dacă Tratatul prevede în mod expres sau dacă comisia le
consideră necesare;
3. dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de
formare a actelor Consiliului şi Parlamentului European, în condiţiile
prevăzute de acest Tratat;
4. exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru aplicarea
normelor stabilite de acesta.
În doctrină, aceste funcţii au fost formulate astfel:
75
 a) Gardianul tratatelor. Acest atribut este dat de prevederile
arătate, dar şi de alte texte ale tratatului. Art. 16 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană prevede posibilitatea sesizării Curţii de
Justiţie de către comisie, cu privire la neîndepliniria obligaţiilor de
către unul dintre Statele Membre. Înainte de a sesiza Curtea de
Justiţie, Comisia emite un aviz motivat către statul în cauză, dar numai
după ce i-a dat acestuia posibilitatea să-şi formuleze observaţiile.
Tratatul nu obligă Comisia să sesizeze Curtea de Justiţie, termenul
folosit fiind „poate sesiza”.
Comisia este în continuare cea care trebuie să urmărească
conformarea statului în cauză la hotărârea Curţii atunci când s-a
constatat că nu şi-a îndeplinit obligaţiile. În cazul în care constată că
nu a luat măsuri conform hotărârii Curţii, Comisia, din nou, emite,
după ce a dat acestui stat posibilitatea să-şi prezinte observaţiile, un
aviz motivat, precizând punctele asupra cărora nu s-a conformat
hotărârii Curţii de Justiţie (art. 171 din TCE).
Cu privire la încălcările Tratatului, poate sesiza orice stat
membru. Sesizarea Curţii de Justiţie se poate face după sesizarea
prealabilă a Comisiei. Aceasta cere statelor în cauză să-şi prezinte în
contradictoriu observaţiile scrise şi orale, după care emite un aviz
motivat. Atunci când Comisia nu emite avizul în termen de 3 luni de
la cerere, statul care a sesizat încălcarea Tratatului poate sesiza Curtea
de Justiţie. Art. 213 din TCE prevede că, pentru îndeplinirea sarcinilor
care îi sunt încredinţate, Comisia poate aduna toate informaţiile şi
poate proceda la toate verificările necesare. Tot în exercitarea funcţiei
de „gardian al Tratatelor”, Comisia stabileşte fără întârziere, într-o
procedură de urgenţă, măsurile de salvgardare pe care le consideră
necesare, precizându-le condiţiile şi modalităţile de aplicare.
b) Participarea la procesul legislativ. Comisia are iniţiativa
legislativă în adoptarea legislaţiei comunitare şi participă activ şi
nemijlocit la procesul de legiferare în Parlamentul European şi
Consiliul de Miniştri. Comisia mai are şi competenţă proprie de a
emite acte legislative:
– potrivit prevederilor Tratatului;
– în baza delegării de către Parlament şi Consiliu;
– în aplicarea legislaţiei adoptate de către Parlament şi Consiliu.

76
 Art. 189 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede
că, pentru îndeplinirea misiunii lor:
– Parlamentul, împreună cu Consiliul;
– Consiliul şi
– Comisia
adoptă → regulamente
→ directive
iau → decizii
formulează → recomandări sau
→ avize.
Asupra acestei atribuţii a Comisiei vom reveni în capitolul afectat
izvoarelor dreptului european. Parlamentul European poate să solicite
Comisiei să prezinte orice propunere adecvată în problemele în care
consideră necesară elaborarea unui act comunitar.
c) Funcţia de reprezentare. Art. 210 din TCE conferă
Comunităţii Europene personalitate juridică. Comunitatea este
reprezentată de Comisie, atât în relaţiile cu statele membre, cu
organizaţiile internaţionale, cu statele terţe, dar şi cu funcţionarii
proprii. Ambasadorii pe lângă Uniunea Europeană prezintă scrisorile
de acreditare Preşedintelui Comisiei.
Comisia are reprezentanţe în statele membre şi în state terţe, la
nivel de ambasade, numite „delegaţia Comisiei Europene” în statele
membre şi „birouri” în ţările membre.
d) Funcţia bugetară. Aspectele privind activitatea bugetară sunt
reglementate, în special, de TCE la Titlul II - Dispoziţii financiare - al
Părţii a V-a intitulată Instituţiile Comunităţii (art. 199-209 A).
Comisia este cea care, pe baza estimărilor fiecărei instituţii
comunitare, întocmeşte un anteproiect de buget. După adoptare,
Comisia execută bugetul pe propria responsabilitate şi în limitele
fondurilor alocate, conform principiului bunei gestionări financiare.
Tot Comisia este cea care prezintă anual Consiliului şi Parlamentului
European conturile exerciţiului precedent la care ataşează bilanţul
financiar care descrie activul şi pasivul Comunităţii.

77
 întocmeşte proiectul de buget

Comisia execută bugetul după aprobarea lui

prezintă conturile exerciţiului

precedent şi bilanţul financiar
privind activul şi pasivul comunităţii

administrează fondurile structurale

ale Comunităţii

Parlamentul European, la recomandarea Consiliului, cu

majoritate calificată, dă descărcare de gestiune Comisiei pentru
executarea bugetului Uniunii. Asupra competenţelor bugetare vom
reveni.
e) Funcţia administrativă. Comisia este instituţia care rezolvă
şi aspectele administrative ale Uniunii. Art. 156 TCE prevede că, în
fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de deschiderea sesiunii
Parlamentului European, Comisia publică u n raport general asupra
activităţii Comunităţii. La începutul fiecărui an, Comisia prezintă un
raport Parlamentului European şi Consiliului un raport care să se
refere mai ales la activităţile desfăşurate în materia cercetării şi
dezvoltării tehnologice şi a difuzării rezultatelor pe perioada anului
precedent şi la programul de lucru pe anul în curs (art. 130 P).

78
 gardian al Tratatelor

Funcţiile iniţiativa legislativă

comisiei
funcţia de reprezentare

în rapor turile în rapor turile

cu instituţiile cu statele
Uniunii membre

în rapor turile în rapor tur ile

cu statele cu terţii
membre
în rapor tur ile
cu funcţionarii
Uniunii

funcţia bugetară

funcţia administrativă

2.4.6. Modul de lucru al Comisiei

Comisia se convoacă de preşedintele său şi se întruneşte

săptămânal, de regulă în ziua de miercuri, şi ori de câte ori este
nevoie. Secretariatul General joacă un rol esenţial în pregătirea
şedinţelor, ajutat fiind de Serviciul Juridic. Cu toate acestea, între
Secretariatul General şi Directorate nu există relaţie de subordonare, ci
de colaborare.
Ordinea de zi a şedinţelor este stabilită de preşedinte pe baza
programelor anuale şi trimestriale. Comisarii pot să ceară amânarea
uneia dintre problemele de la ordinea de zi sau pot să propună o
problemă care nu figurează pe ordinea de zi.
Şedinţele nu sunt publice.
Întrunirea Comisiei este precedată de întâlnirea şefilor de
cabinet. Atunci când problemele care urmează să fie pe ordinea de zi

79
au un caracter tehnic sau atunci când este vorba de acte de executare,
serviciile sunt cele care au o contribuţie preponderentă. Când deciziile
au caracter pronunţat politic acestea sunt de competenţa comisarilor.
Deciziile pot fi luate la propunerea unuia sau mai multor
comisari.
Nu toate proiectele ajung să fie discutate în plen. În procedură
scrisă, propunerile sunt difuzate membrilor Comisiei. Dacă nici un
membru nu formulează direcţii într-un anumit termen, propunerea se
consideră adoptată. Ele se înregistrează în prima şedinţă a Comisiei.
La propunerile transmise membrilor Comisiei, aceştia pot face
rezerve sau amendamente, fie să ceară motivat discutarea în plenul
Comisiei.
Propunerile ajunse în discuţia comisiei sunt supuse votului la
cererea unuia dintre membri, fie în forma iniţială, fie în forma
modificată.
În locul membrului Comisiei, la şedinţă poate participa şeful său
de cabinet care prezintă opiniile acestuia.
Proiectul de proces-verbal a şedinţei Comisiei este aprobat în
prima şedinţă următoare celei la care se referă.
În îndeplinirea atribuţiilor comisiei mai poate fi aplicată:
– procedura abilitării în care poate împuternici pe unul sau mai
mulţi membri pentru îndeplinirea unor atribuţii de management,
administrative sau chiar să dea forma finală a unei propuneri
dezbătute;
– procedura delegării în care un comisar poate acţiona în
numele altuia prin mandatare. Delegarea problemelor de management
poate fi dată şi directorilor generali sau şefilor de serviciu.
În privinţa celorlalte atribuţii ale Comisiei Consiliul de Miniştri
a creat trei tipuri de comitete care supraveghează activitatea acesteia,
alcătuite din experţi naţionali. Această procedură poartă numele de
comitologie.

80
 Comitetele Comitetele consultative
Consiliului (advisor y committee)
pentru activi- care pot face recoman-
tatea Comisiei dări Comisiei, fără ca
aceasta să fie ţinută să
se conformeze

Comitetele de administrare Comitetele

(management committee) de regle-
care poate să suspende măsu- mentare
rile de execuţie luate de Comisie (regulator y
şi trimite dosarul Consiliului committee)
pentru decizie.
Dacă Consiliul nu se pronunţă
într -un anumit inter val de timp,
se aplică decizia Comisiei

2.4.7. Comisia Uniunii Europene în reglementarea

Constituţiei pentru Europa

Reglementarea este cuprinsă în articolele:

– I-26 - Comisia Europeană;
– I-27 - Preşedintele Comisiei Europene;
– I-28 - Ministrul Afacerilor Externe.

81
 • Funcţiile Comisiei sunt, în general, aceleaşi pentru unele
reformulări.

• promovează interesul general al Uniunii şi adoptă

iniţiativele corespunzătoare acestui scop

• veghează la aplicarea Constituţiei şi a măsurilor

adoptate de instituţii în temeiul acesteia - deci din
„gardianul Tratatelor” devine „gardianul Constituţiei”

• supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub

controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

• execută bugetul şi gestionează programele

Funcţ ii
• exercită funcţii de coordonare, de execuţie şi
administrare în condiţiile prevăzute de Constituţie

• asigură reprezentarea externă a Uniunii

• adoptă iniţiativele de programare anuală şi

multianuală a Uniunii, în vederea încheierii de
acorduri interinstituţionale
• are monopolul iniţiativei legislative, cu excepţia
cazului în care Constituţia prevede altfel

82
 - au mandat de 5 ani

- sunt aleşi pe baza competenţei

lor generale şi ataşamentului lor
lor faţă de ideea europeană, dintre
personalităţile care prezintă toate
garanţiile de independenţă

Membrii Compunere:
comisiei - prima Comisie, numită cu
respectar ea Constituţiei, este
formată din câte un reprezentant
al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi ministrul afacerilor
externe ale Uniunii;
- după încheierea primului mandat
de după adoptarea Constituţiei,
numărul de membri, incluzând
preşedintele şi ministrul afacerilor
externe al Uniunii va fi de 2/ 3 din
numărul statelor membre.Membrii
vor fi aleşi prin rotaţie egală între
statele membre.

Raporturile Comisiei cu → Comisia răspunde în faţa

Parlamentul Parlamentului European
Parlamentul → Parlamentul European poate
adopta moţiune de cenzură împotriva
Comisiei. Dacă moţiunea de cenzură
este adoptată, membrii Comisiei
trebuie să demisioneze colectiv
Numirea comisiei → Consiliul European, cu majoritate
calificată, propune Parlamentului
European candidatul la preşedinţia
Comisiei

83
 → Candidatul este supus votului
Parlamentului European. Pentru a
forma comisia, trebuie să fie votat cu
majoritatea. Dacă nu întruneşte
majoritatea, Consiliul European, cu
majoritatea calificată, în termen de o
lună propune un nou candidat în
aceeaşi procedură
→ Consiliul (de Miniştri), de comun
acord cu preşedintele ales, adoptă lista
celorlalte personalităţi pe care le
propune ca membri ai Comisiei
→ Alegerea membrilor Comisiei se
face pe baza sugestiilor Statelor
Membre
→ Comisia, ca organ colegial
(preşedinte, ministrul afacerilor
externe şi ceilalţi membri), este supusă
votului de aprobare al Parlamentului
European
→ Pe baza votului Parlamentului
European, Consiliul European, cu
majoritate calificată, numeşte Comisia

defineşte orientările în cadrul

cărora Comisia îşi îndeplineşte
misiunea
Atribuţiile decide organizarea internă a
Preşedintelui Comisiei
Comisiei
numeşte vicepreşedintele, altul
decât ministrul afacer ilor exter-
ne al Uniunii
un membru al comisiei îşi pre-
zintă demisia dacă preşedintele
îi cere acest lucru

84
 2.5. Parlamentul European

2.5.1. Apariţia şi evoluţia Parlamentului European

Aşa cum am arătat deja, Tratatul Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului a creat patru instituţii comunitare, între acestea
fiind şi Adunarea Comună, constituită ca un Parlament al Statelor
Membre. Reglementarea acestei instituţii este făcută de art. 7 şi art.
20-25 din Tratat. Era compusă din 78 delegaţi desemnaţi de
parlamentele naţionale. Tratatul CECO prevedea că membrii Adunării
sunt aleşi prin sufragiu universal direct şi după o procedură uniformă
în toate Statele Membre. La 23 iulie 1952 Paul Henri Spaak a fost
numit preşedinte al Adunării. În fapt delegaţii erau desemnaţi de
parlamentele naţionale. Se întruneau cel puţin o dată pe an pentru a
dezbate raportul Înaltei Autorităţi.
Tratatele de la Roma (CEE şi EURATOM) au prevăzut crearea
aceloraşi adunări, dar şi unificarea celor 3 adunări sub denumirea de
Adunare Parlamentară Europeană după modelul Consiliului Europei.
La 19 martie 1958 a avut loc sesiunea de stabilire a Adunării
Parlamentare Europene la Strasbourg care a ales ca Preşedinte al
Adunării pe Robert Schuman. La 13 mai 1958 membrii Adunării
Parlamentare s-au grupat pentru prima oară pe criterii politice şi nu pe
criterii naţionale. Prin rezoluţia sa din 30 martie 1962 s-a redenumit
„Parlament European”, denumire confirmată şi prin declaraţia
solemnă a Consiliului European din 1983 de la Stuttgart. Consacrarea
oficială a fost făcută prin Actul Unic European (AUE).
Deşi Tratatele prevedeau alegerea membrilor abia la 20
septembrie 1976 Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea
reprezentanţilor în Adunare cu sufragiu universal direct”, dar primele
alegeri directe au avut loc la 7 iunie 1979. Fiecărui stat membru ăi
erau permise stabilirea de reguli proprii cu respectarea unui set de
condiţii minime comune:
– vot unic - fiecare alegător putea vota o singură dată;
– alegerile au loc în cursul unei perioade unice pentru toate
statele, în cursul aceleiaşi săptămâni, începând de joi dimineaţa până
duminica;
85
 – urnele nu sunt deschise până nu se încheie alegerile în toate
Statele membre. Prin Decizia Consiliului nr. 2002/772 de modificare a
Actului privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin
vot universal direct s-a recomandat Statelor Membre ca alegerea să se
facă pe baza reprezentării proporţionale, folosindu-se sistemul de liste
sau votul unic transferabil. Unele state organizează alegerile pe bază
regională (Italia, Marea Britanie, Belgia) sau pe bază naţională
(Franţa, Spania, Austria, Danemarca, altele).
La început europarlamentarii aveau o dublă calitate - erau şi
parlamentar european şi parlamentar naţional. Acest lucru a fost
determinat de modul desemnării lor la începuturile instituţiei, dar şi de
Actul din 1976 care prevedea că exercitarea ambelor mandate nu este
incompatibilă. Unele state însă au decis incompatibilitatea celor două
funcţii, dar şi alte incompatibilităţi, acestea urmând a fi prezentate la
paragraful privind statutul europarlamentarilor. Mandatele în
Parlamentul European au fost repartizate în funcţie de numărul
alegătorilor din fiecare stat comunitar, acestea fiind privite ca o
circumscripţie electorală. Numărul de mandate nu a fost întotdeauna
acelaşi.

Număr de mandate
Ţara 1978 1994
Franţa 81 87
Germania 81 99
Italia 81 87
Marea Britanie 81 87
Spania 60 64
Olanda 25 31
Belgia 24 25
Grecia 24 25
Portugalia 24 25
Danemarca 16 16
Irlanda 15 15
Luxemburg 6 6

86
 Statele nou intrate în 1995 au primit mandate astfel: Suedia - 22;
Austria - 21; Finlanda - 16.
După marea extindere din 2004, Parlamentul European numără
731 membri.
Sub aspectul funcţiilor sale, Parlamentul European a evoluat de
la un organ consultativ la un organ cu puteri decizionale pe care le
împarte cu Consiliul. De altfel, despre legislativul european s-a spus
că este asemenea unui parlament bicameral, în care Consiliul
Miniştrilor U.E. este camera superioară (ca un senat al parlamentului
naţional), iar Parlamentul European este asemenea camerei inferioare
(camerei deputaţilor din parlamentele naţionale bicamerale).

2.5.2. Statutul membrilor Parlamentului European

Tratatul Comunităţii Europene prevede că „Parlamentul

European compus din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în
Comunitate exercită puterile care îi sunt atribuite prin prezentul tratat.
De aici rezultă o primă trăsătură a statutului europarlamentarilor şi
anume aceea de reprezentanţi ai popoarelor statelor comunitare.
Europarlamentarii afirmă că nu reprezintă doar propriile
popoare ci şi celelalte popoare ale Comunităţii, invocându-se gruparea
lor pe orientări politice şi nu pe naţionalitate.
Mandatul lor este reprezentativ şi nu imperativ, iar în raporturile
cu puterile statului din care provin se bucură de totală independenţă.
Ei nu pot fi mandataţi de puterile statelor lor spre a îndeplini anumite
misiuni şi nici nu sunt ţinuţi de obligaţia de consultare.
Mandatul lor este de 5 ani şi este egal cu perioada de legislatură
a Parlamentului European.
Membrii Parlamentului European îşi exercită mandatul personal,
dreptul de vot neputând fi delegat.
Europarlamentarii sunt supuşi unor interdicţii şi incompatibilităţi
dar se bucură, în acelaşi timp, de imunităţi şi privilegii.
Interdicţii şi incompatibilităţi ale europarlamentarilor:
– nu pot îndeplini alte funcţii sau mandate naţionale şi nici să
desfăşoare alte activităţi profesionale;
– nu pot fi membri ai Guvernului lor;

87
 – nu poate fi membru al Comisiei, al Curţii de Justiţie sau al
altor instituţii ale Uniunii;
– pot fi instituite şi alte incompatibilităţi.
Privilegii şi imunităţi. Sunt aplicabile dispoziţiile Protocolului
asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţii din 1965:
– nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau
voturile exprimate în exercitarea funcţiilor;
– pe timpul sesiunilor, pe teritoriul statelor lor beneficiază de
imunităţile recunoscute membrilor parlamentelor naţionale;
– pe teritoriul oricărui alt stat membru nu se poate lua împotriva
lor nici o măsură de detenţie sau urmărire judiciară, cu excepţia
infracţiunilor flagrante. Parlamentul European poate ridica imunitatea
unui membru al său.
Imunităţile au fost instituite nu pentru a crea un statut juridic
aflat deasupra legii, ci ca o garanţie a independenţei membrului
Parlamentului European. Tocmai de aceea Parlamentul este cel în
măsură să ridice imunitatea. În această procedură Parlamentul poate să
constate dacă un membru al său este sau nu supus unor presiuni de
natură să-l determine să acţioneze de o anumită manieră sau,
dimpotrivă, să fie obţinută abţinerea cu privire la o anumită problemă.

Are un mandat
Este ales
reprezentativ şi
pentru 5 ani
nu imperativ

Este independent în
raport cu statul de
Este supus unor Statutul
origine, cu autori-
interdicţii şi membrului
tăţile acestuia. Nu
incompatibilităţi Parlamentului
este ţinut de obligaţia
European
de consultare

Îşi exercită Este protejat

mandatul prin privilegii şi
individual imunităţi
şi personal

88
 Sunt indemnizaţi pentru activitatea lor la nivelul parlamentarului
naţional, aspect de natură să creeze inechităţi. Se încearcă atenuarea
prin diverse compensaţii la nivelul Parlamentului European.

2.5.3. Organizarea Parlamentului European

În organizarea sa internă, Parlamentul European cuprinde:

Preşedintele

Conferinţa
Biroul
preşedinţilor
Parlamentul Biroul
European Grupurile lărgit
Comisiile
parlamentare

Secretariat

a) Preşedintele este ales prin vot secret, candidaturile fiind

prezentate de un grup politic sau de un număr de europarlamentari.
Durata mandatului este de 2 1/2 ani şi poate înceta înainte de
ajungerea la termen în caz de culpă gravă.
Atribuţiile preşedintelui Parlamentului European:
– reprezintă Parlamentul European;
– prezidează şedinţele plenare, ale biroului, biroului lărgit şi
conferinţei preşedinţilor;
– coordonează, în condiţiile Regulamentului de procedură,
ansamblul activităţilor Parlamentului European şi ale organelor sale;
– adresează comisiilor comunicările ce ţin de competenţa lor.
b) Biroul este organul de conducere al Parlamentului European
şi este alcătuit din:
– preşedintele Parlamentului European;
– cei 14 vicepreşedinţi ai Parlamentului European;

89
 – 5 chestori. Aceştia nu au vot deliberativ ci vot consultativ pe
probleme administrative şi financiare.
Mandatul membrilor biroului este de 2 1/2 ani.
Competenţele biroului:
– rezolvă problemele financiare, de organizare şi administrative
referitoare la parlamentari, organizarea internă, secretariat şi organele
sale;
– rezolvă aspectele parlamentarilor neînscrişi în grupurile
parlamentare;
– ia măsurile necesare pentru buna desfăşurare a şedinţelor
plenare;
– stabileşte organigrama secretariatului şi problemele ce ţin de
salarizarea angajaţilor;
– numeşte secretarul general;
– decide cu privire la finanţarea partidelor;
– stabileşte orientările pentru chestori;
– autorizează reuniunile comisiilor în afara locurilor obişnuite de
desfăşurare a activităţilor, a audierilor, precum şi călătoriilor de studiu
şi de informare ale raportorilor;
– preşedintele şi/sau biroul pot încredinţa unor membri ai
Biroului sarcini generale sau speciale care ţin de competenţele
preşedintelui sau biroului, precum şi modalităţile de executare a
acestor sarcini.
După alegeri, Biroul rămâne în funcţie până la prima şedinţă a
noului Parlament.
Chestorii sunt însărcinaţi cu sarcinile administrative şi
financiare ale parlamentarilor.
c) Conferinţa preşedinţilor
Este compusă din preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice, aceştia din urmă putând fi reprezentaţi de un
membru al grupului. Parlamentarii neafiliaţi sunt reprezentaţi de doi
delegaţi din rândul acestora care nu au drept de vot.
Competenţele Conferinţei preşedinţilor sunt următoarele:
– hotărăşte cu privire la organizarea lucrărilor Parlamentului,
programarea legislativă şi întocmeşte proiectele de ordine de zi pentru
sesiunile Parlamentului;
– hotărăşte cu privire la relaţiile cu:
90
 – alte organe şi instituţii ale Uniunii Europene;
– parlamentele naţionale ale statelor membre, pentru care
desemnează doi vicepreşedinţi;
– ţările terţe;
– instituţiile şi organizaţiile din afara Uniunii;
– hotărăşte componenţa şi competenţele comisiilor, comisiilor
de anchetă, comisiilor parlamentare mixte, ale delegaţiilor permanente
şi ale delegaţiilor ad-hoc;
– hotărăşte repartizarea locurilor în sala de şedinţe pe grupuri
politice, pentru parlamentarii neafiliaţi şi instituţiile Uniunii Europene;
– autorizează rapoartele din proprie iniţiativă;
– prezintă propuneri Biroului în chestiuni administrative şi
bugetare ale grupurilor politice.
d) Conferinţa preşedinţilor de comisie este alcătuită din
preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare. Îşi alege un
preşedinte. Anterior, funcţiona Biroul lărgit alcătuit din membrii
Biroului şi preşedinţii de comisie.
Competenţe:
– poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor în legătură
cu lucrările comisiilor şi ordinea de zi a sesiunilor;
– poate primi swrcini delegate de la Birou şi Conferinţa
preşedinţilor.
e) Conferinţa preşedinţilor de delegaţie este alcătuită din
preşedinţii delegaţilor interparlamentare permanente. Îşi alege un
preşedinte.
Competenţe:
– poate adresa recomandări Conferinţei preşedinţilor privind
lucrările delegaţilor;
– poate primi sarcini delegate de la Birou şi Conferinţa
preşedinţilor.
f) Grupurile politice
În cadrul Parlamentului European, eurodeputaţii nu sunt grupaţi
pe criterii de apartenenţă naţională ci pe criterii de afinităţi politice.
În prezent în Parlamentul European sunt constituite urmptoarele
grupuri politice:

91
 • Grupul Partidului Popular European şi al Democraţilor
Europeni (PPE/DE);
Este cel mai numeros grup (aproximativ 37%)şi uneşte pe
democraţi-creştini, conservatori şi alte partide de centru-dreapta. Are
europarlamentari din toate ţările membre. A fost fondat în 1953în
cadrul Adunării comune a CECO ca un grup de orientare creştin-
democrată (mai corect demo-creştini de la democreştinii lui Konrad
Adenauer, cancelarul vest-german, care a refăcut Germania
occidentală după cel de-al doilea război mondial, fondatorul acestei
orientări politice).
Scopul principal, declarat, ale acestui grup poltiic este crearea
unei Europe mai democratice, competitive şi apropiate de cetăţenii săi.
• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PES).
Este al doilea grup ca mărime din parlamentul European
(aproximativ 29%).
Obiectivele acestui grup politic vizează încurajarea
managementului macroeconomic, adâncirea şi îmbunătăţirea strategiei
de ocupare a forţei de muncă, creşterea coeziunii sociale.
• Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
(ALDE)
Este al treilea grup ca mărime şi s-a implicat în probleme legate
de extindere, Constituţia Europeană, drepturile omului.
• Grupul Verzilor/Alianţa Liberală Europeană (GREEN/EFA).
Pe locul patru ca mărime în Parlamentul European, acest grup
politic are ca obiective: crearea unei societăţi europene bazate pe
respectul drepturilor fundamentale, protejarea mediului, o Europă a
oamenilor liberi, creşterea libertăţii în relaţiile de muncă.
• Grupul confederal al stângii unite europene/Stânga verde
nordică (EUL/NGL) se bazează pe o structură confederată şi
promovează o viziune de stânga asupra Uniunii Europene, creşterea
solidarităţii, protecţiei mediului.
• Grupul Independenţă şi Democraţie s-a constituit în iulie
2004 şi încorporează eurocritici şi eurosceptici. Au avut ca obiectiv
respingerea Constituţiei pentru Europa, respingerea centralizării la
nivelul Uniunii.

92
 • Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor are ca obiective
construirea unei Uniuni Europene care să respecte particularităţile
naţionale şi moştenirea culturală a ţărilor membre, susţinerea
principiului subsidiarităţii, locul central al familiei în societate,
îmbinarea în economia Uniunii a caracterului de piaţă cu cel social,
protecţia mediului.
• Deputaţii neafiliaţi. care nu constituie un grup politic.

Constituirea grupurilor politice

Se face printr-o declaraţie făcută preşedintelui Parlamentului,
care se publică în Jurnalul oficial al Uniunii Europene. În declaraţie
trebuie menţionată denumirea grupului, numele membrilor şi
componenţa biroului. Grupul politic trebuie să fie alcătuit din cel puţin
20 de parlamentari aleşi în cel puţin o cincime din statele membre. Un
parlamentar nu poate face parte decât dintr-un singur grup politic.

Situaţia juridică a grupurilor politice

Fiecare grup politic dispune de un secretariat propriu care face
parte din Secretariatul General al Parlamentului European, precum şi
de facilităţi administrative şi alocaţii financiare (credite) prevăzute în
bugetul Parlamentului. Parlamentarii neafiliaţi dispun împreună de un
secretariat. Biroul Parlamentului aprobă alocaţiile bugetare şi
facilităţile administrative, precum şi statutul şi drepturile
parlamentarilor neafiliaţi.
j) Comisiile
Parlamentul poate constitui:
– comisii permanente;
– comisii temporare;
– comisii de anchetă.
• Comisiile permanente se constituie la propunerea
Conferinţei preşedinţilor. Se aleg la începutul lucrărilor Parlamentului
pentru o perioadă de 2 1/2 ani. Potrivit anexei VI din regulamentul de
procedură, funcţionează următoarele comisii permanente:
I. Comisia pentru afaceri externe este competentă privind
politica externă şi de securitate şi apărare (PESC), relaţiile cu ONU,
cu ţările terţe, aderarea statelor europene la uniune.
93
 II. Comisia pentru dezvoltare este competentă pe politica de
dezvoltare şi cooperare, dialogul politic cu ţările în curs de dezvoltare,
ajutorul acordat acestora şi acordurile de parteneriat.
III. Comisia de comerţ internaţional este competentă în definirea
şi aplicarea politicii comerciale, în relaţiile financiare, economice şi
comerciale cu ţări terţe şi organizaţii regionale, privind măsurile de
armonizare şi standardizare tehnică şi relaţiile cu Organizaţia
Mondială a Comerţului.
IV. Comisia pentru bugete, cu competenţe privind cadrul
financiar multianual şi resursele proprii ale Uniunii, bugetul Uniunii,
al organelor descentralizate, activităţile financiare ale BEI ş.a.
V. Comisia pentru control bugetar controlează execuţia
bugetului, conturile şi bilanţurile Uniunii, activitatea financiară a BEI.
Are competenţe privind relaţiile cu Curtea de Conturi, numirea
membrilor şi analizarea rapoartelor acestora.
VI. Comisia pentru afaceri economice şi monetare este
competentă privind Uniunea Economică şi Monetară, libera circulaţie
a capitalurilor şi plăţilor, concurenţa, ajutoarele de stat sau ajutoarele
publice, reglementările fiscale, ale serviciilor, instituţiilor şi pieţelor
financiare, privind reglementările contabile.
VII. Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale
este competentă în politica de ocupare a forţei de muncă, libera
circulaţie a lucrătorilor şi pensionarilor, dialog social, discriminare la
locul de muncă ş.a.
VIII. Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă
alimentară este competentă în politica de mediu, dezvoltare durabilă,
protecţie civilă, sănătate publică, legislaţie sanitar-veterinară,
siguranţa produselor alimentare.
Alte comisii mai sunt:
IX - Comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
X - Comisia pentru piaţa internă şi protecţia consumatorilor;
XI - Comisia pentru transport şi turism;
XII - Comisia pentru dezvoltare regională;
XIII - Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
XIV - Comisia pentru pescuit;
XV - Comisia pentru cultură şi educaţie;
XVI - Comisia pentru afaceri juridice;
94
 XVII - Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne;
XVIII - Comisia pentru afaceri constituţionale;
XIX - Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea între sexe;
XX - Comisia pentru petiţii.
• Comisiile temporare se constituie la propunerea
Conferinţei preşedinţilor. Poate fi făcută oricând. Atribuţiile,
componenţa şi mandatul sunt stabilite în acelaşi timp cu decizia de
constituire. Mandatul nu poate fi mai mare de 12 luni, dar la sfârşitul
mandatului Parlamentul îl poate prelungi.
• Comisiile de anchetă se pot constitui la cererea unui sfert
din membrii Parlamentului European. Pot să aibă ca obiect presupuse
încălcări ale dreptului comunitar sau administrări defectuoase în
aplicarea acestuia care ar reprezenta fapta:
– unei instituţii sau organ al Comunităţilor;
– administraţiei publice a unui stat membru;
– unei persoane mandatate prin dreptul comunitar să îl pună în
aplicare.
Decizia de constituire a unei comisii europene se publică în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE).
Activitatea comisiei de anchetă se finalizează în termen de 12
luni, termen care poate fi prelungit de două ori cu încă 3 luni.
Comisiile sunt alcătuite din membri titulari şi membri supleanţi.
Comisia îşi alege un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi unul sau mai
mulţi raportori.
Instituţiile sau persoanele vizate pot fi solicitate pentru audieri
sau să transmită documente. Orice persoană chemată în faţa comisiei
de anchetă poate invoca drepturile de care ar beneficia în calitate de
martor în faţa unei instanţe, din ţara de origine. Aceste drepturi trebuie
să-i fie aduse la cunoştinţă înainte de prezentarea în faţa comisiei.
Preşedintele comisiei împreună cu biroul adoptă măsuri pentru
păstrarea secretului şi confidenţialităţii lucrărilor şi informează, în
acest sens, pe membrii comisiei.
La finalizarea lucrărilor, comisia de anchetă prezintă
Parlamentului un raport şi poate cere dezbaterea acestuia în sesiunea
următoare sau poate prezenta un proiect de recomandare adresată
instituţiilor sau organelor Comunităţii sau statelor membre.

95
 • Alegerea membrilor comisiilor se face pe baza propunerilor
grupurilor politice şi deputaţilor neafiliaţi. numărul supleanţilor unui
grup nu poate fi mai mare decât al titularilor. Numai grupurile politice
pot numi supleanţi permanenţi. Cu acordul Conferinţei preşedinţilor,
în cadrul unei comisii se pot constitui subcomisii.
• Birourile comisiilor sunt constituite din preşedintele
comisiei şi unul, doi sau trei vicepreşedinţi, aleşi în tururi de scrutin
diferite. Până în iulie 2009 fiecare comisie are patru vicepreşedinţi.
Când numărul de candidaţi corespunde numărului de locuri care
urmează a fi completate, alegerile pot fi făcute prin aclamare.
h) Delegaţiile interparlamentare
Se constituie de Parlament la propunerea Conferinţei
preşedinţilor. Parlamentul stabileşte natura delegaţiilor, numărul de
membri. Mandatul lor este de 2 1/2 ani. Birourile lor se constituie în
procedura prevăzută pentru comisii.
i) Comisiile parlamentare mixte
Se constituie cu parlamentele statelor asociate la comunitate sau
cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării. Numărul de
membri este paritar.

II.5.4. Atribuţiile Parlamentului European

Pe baza competenţelor prevăzute în tratate, doctrina a grupat

atribuţiile Parlamentului European în:
a) atribuţii de control politic;
b) atribuţii (putere) bugetară;
c) atribuţii legislative;
d) atribuţii în materie de relaţii externe.
Această grupare este împărtăşită şi în doctrina franceză15.
Alţi autori grupează atribuţiile Parlamentului European în:
a) atribuţii decizionale legislative;
b) atribuţii de acnhetă şi de avocat al poporului;
c) atribuţii de supraveghere şi control;

15
Guy Isaac, Marc Blanquet, Droit général de l’Union européene, 9 me
edition 2006, Sirey Universite, p. 104-116
96
 d) atribuţii consultative16.
Observăm că în această a doua grupare nu apare funcţia
externă.
O altă grupare împarte atribuţiile în:
a) atribuţii bugetare;
b) atribuţii normative;
c) atribuţii de control politic17.
Şi, în fine, o altă grupare, tot din doctrina franceză, este
următoarea:
a) control politic;
– puterea de aprobare şi nominalizare a membrilor
instituţiilor;
– de anchetă (investigare);
– moţiunea de cenzură.
b) funcţia decizională şi legislativă.
În continuare sunt prezentate aceste funcţii cu motivările ce le
susţin.
• Atribuţiile de control politic ale Parlamentului European
Această funcţie se materializează prin competenţele
Parlamentului în învestirea Comisiei Europene şi a membrilor altor
instituţii ale Uniunii.
După ce Consiliul a convenit cu privire la desemnarea persoanei
care va fi preşedintele Comisiei, aceasta face o declaraţie şi îşi
prezintă orientările politice în faţa Parlamentului. Prezentarea este
urmată de o dezbatere. Parlamentul, prin vot secret, poate să aprobe
sau să respingă desemnarea făcută.
Parlamentul este cel care audiază public pe candidaţii propuşi de
Preşedintele ales ale Comisiei şi de Consiliu pentru diferitele posturi
de comisar. Audierile au loc în comisiile parlamentare. Apoi, tot în
faţa Parlamentului, în şedinţă plenară, este prezentat colegiul
comisarilor şi programul acestuia. Prezentarea este urmată de o
dezbatere. La şedinţa Parlamentului participă ca invitaţi toţi membrii

16
Marin Voicu, Drept comunitar, Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex
Porto, 2002, p. 26-29
17
Jean Claude Gautron, Droit européen, Dalloz, 12me edition, 2006, p.
129-134
97
Consiliului. Parlamentul poate alege sau respinge comisia cu
majoritatea voturilor exprimate. Votul este nominal.
În cazul în care se vacantează un loc de comisar candidatul vizat
pentru acest post este audiat în comisia de specialitate a Parlamentului
European.
Tot o formă de control politic este şi moţiunea de cenzură la
adresa Comisiei. Aceasta trebuie motivată şi trebuie să poarte
menţiunea „moţiune de cenzură”. Moţiunea se anunţă deputaţilor de
către preşedintele Parlamentului, de îndată după primire, se transmite
Comisiei şi nu poate fi dezbătută mai devreme de 24 de ore de la
anunţarea deputaţilor. Termenul minim de 24 de ore pare puţin forţat.
Această „anunţare” a deputaţilor „de îndată”, fără a se cirumstanţia cât
de scurt sau permisiv este intervalul, urmată de o dezbatere care poate
avea loc după 24 ore, nu este în concordanţă cu importanţa şi
seriozitatea acestor două instituţii, Parlamentul şi Comisia. Este
adevărat că termenul de 24 de ore este minimal, dar o punere în
aplicare a lui nu ar permite parlamentarilor timp de analiză a
problemelor care urmează să fie analizate. Scurtimea acestui termen
pare a mai fi atenuată de prevederea potrivit căreia votarea moţiunea
de cenzură se face prin vot nominal la cel puţin 48 de ore după
începerea dezbaterii. Posibilitatea moţiunii de cenzură nu este doar
ipotetică, parlamentul a făcut uz de ea în mai multe rânduri. Astfel,
comisia prezidată de Santer a fost demisă ca urmare a adoptării unei
moţiuni de cenzură.
Moţiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi
din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor
care compun Parlamentul. Observăm că la moţiunea de cenzură
numărul de voturi cerut pentru adoptare este mai mare decât la
învestire, unde este suficientă o majoritate a voturilor exprimate.
Tot Parlamentul European numeşte membrii Curţii de Conturi,
ai Comitetului Director al Băncii Centrale Europene ş.a.
Parlamentul, în exercitarea funcţiei sale de control politic, poate:
– să adopte rezoluţii cu privire la declaraţiile prezentate în faţa
sa de către membri ai Comisiei, Consiliului şi Consiliului European,
când declaraţiile au fost prezentate ca urmare a solicitărilor venite din
partea acestor membri;

98
 – să invite, prin Preşedintele Parlamentului, după consultarea
Conferinţei preşedinţilor, pe preşedintele Comisiei, comisarul
responsabil cu relaţiile cu Parlamentul sau un alt membru al Comisiei
pentru a prezenta o declaraţie după fiecare reuniune a Comisiei pentru
a expune principalele decizii adoptate. În dezbaterea care urmează,
aceasta neputând fi mai scurtă de 30 de minute, parlamentarii pot pune
întrebări scurte şi precise;
– să invite pe Preşedintele Curţii de Conturi în cadrul procedurii
de descărcare de gestiune sau în cadrul activităţilor de control bugetar
să ia cuvântul pentru a prezenta observaţiile conţinute în raportul
anual, în rapoartele speciale sau în avizele Curţii, precum şi pentru a
explica programul de activitate al Curţii.
În faţa Parlamentului European se prezintă de către Preşedintele
Băncii Centrale Europene, raportul anual privind activităţile
Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi politica monetară
pentru anul precedent şi anul în curs. Preşedintele Băncii Centrale
Europene este invitat să participe la reuniunile comisiei parlamentare
competente, de cel puţin patru ori pe an, pentru a prezenta declaraţii şi
a răspunde la întrebări. La cererea lor sau la cererea Parlamentului,
Preşedintele, vicepreşedintele sau alţi membri ai Comitetului Director
al Băncii Centrale Europene sunt invitaţi şi la alte reuniuni.
În privinţa orientărilor generale de politică economică,
recomandarea Comisiei europene este prezentată comisiei
parlamentare competente care, la rândul ei, prezintă un raport în plen.
O comisie, un grup politic sau un număr de cel puţin patruzeci
de parlamentari pot adresa întrebări Consiliului sau Comisiei şi pot
solicita ca întrebările să fie înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
European. Întrebările sunt prezentate în scris Preşedintelui, care le
trimite de îndată Conferinţei preşedinţilor, competentă să hotărască
dacă şi în ce ordine se înscriu pe ordinea de zi. Întrebările neînscrise
pe ordinea de zi în termen de 3 luni de la depunere devin caduce.
Întrebările se transmit instituţiei interesate cu cel puţin:
– o săptămână înainte, cele adresate Comisiei;
– trei săptămâni înainte, cele adresate Consiliului, faţă de data
şedinţei pe a cărei ordine de zi au fost înscrise.
Parlamentul European primeşte rapoarte şi de la alte instituţii
prevăzute în Tratate.
99
 Rezoluţiile şi recomandările Parlamentului European.
Rezoluţiile pot fi propuse de orice deputat. Recomandările pot fi
propuse numai de un grup politic sau de cel puţin patruzeci de
europarlamentari.
Prin competenţele mai sus arătate se apreciază că se exercită
controlul politic al Parlamentului.
Aceste competenţe, în cea mai mare parte a lor, sunt cu caracter
de informare, sunt lipsite de forţă şi nu realizează un control politic
propriu zis.
Atribuţiile care conferă forţă politică Parlamentului sunt cele
privind numirea prin vot a Comisiei şi moţiunea de cenzură.
• Atribuţiile legislative
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în privinţa
atribuţiilor legislative ale Parlamentului European, conţine
următoarele prevederi:
– elaborează proiecte în vederea organizării de alegeri prin vot
universal direct după o procedură uniformă în toate statele membre
[art. 138 (3)];
– se pronunţă cu majoritatea voturilor membrilor membrilor săi
prin aviz conform cu privire la dispoziţiile pe care Consiliul le
recomandă spre adoptre statelor membre, conform normelor lor
constituţionale [art. 138 (3)];
– participă la procesul care conduce la adoptarea actelor
comunitare (art. 138 B);
– emite avize conforme şi avize consultative (art. 138 B).
Această atribuţie a determinat atribuirea de către doctrină a funcţiei
consultative;
– cu majoritatea voturilor membrilor săi, poate solicita comisiei
să prezinte o propunere adecvată în problemele în care consideră
necesară elaborarea unui act comunitar în vederea aplicării Tratatului
instituind Comunitatea Europeană.
Parlamentul se reuneşte în sesiune anuală începând cu a doua zi
de marţi a lunii martie.
Procedurile în cadrul Parlamentului European vor fi prezentate
în Capitolul III al prezentei lucrări, capitol consacrat izvoarelor
dreptului comunitar.

100
 • Atribuţiile de anchetă şi de avocat al poporului
(Ombudsman)
La prezentarea structurii Parlamentului European am făcut
vorbire despre comisiile acestuia, incusiv despre comisiile de anchetă.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede că, la cererea unui
sfert din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o comisie
temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce atingere
atribuţiilor conferite de Tratat altor instituţii sau organe, învinuiri
privind cotravenţii sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului
comunitar. Sunt exceptate cazurile în care faptele afirmate se află în
faţa organelor jurisdicţionale.
Tratatul Comunităţii Europene prevede că orice ceăţean al
Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică, cu reşedinţa sau sediul
statutar întrun stat membru al Uniunii Europene se poate adresa
Parlamentului European individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau
cu alte persoane cu o petiţie asupra unui subiect care ţine de domeniile
de activitate ale Comunităţii care îl/o priveşte în mod direct (art. 138
D). Este de remarcat că acest drept este acordat nu doar cetăţenilor vi
oricărei persoane fizice care are reşedinţa într-un stat membru al
Uniunii. Extensia dreptului de petiţie se aplică şi persoanelor juridice.
Regula este că persoana juridică are naţionalitatea statului unde are
sediul statutar, unde s-a înfiinţat cu respectarea reglementărilor legale
ale statului în cauză. Sunt situaţii când o persoană juridică are sediul
principal în statul a cărei naţionalitate a primit-o având şi sedii
secundare în alte state. Dacă persoana juridică are naţionalitatea unui
stat nemembru al Uniunii Europene, dar are sedii secundare într-unul
sau mai multe state membre, în temeiul articolului arătat din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană, are acest drept de petiţie adresată
Parlamentului Eruopean.
Pentru primirea acestor plângeri, în cadrul Parlamentului
European există instituţia Ombudsman-ului (avocatul poporului).
Deşi există o persoană care poartă această titulatură, la fel ca în
dreptul naţional, în fapt este o instituţie cu organizare proprie şi
personal angajat.
Numirea Ombudsman-ului. Se face la începutul fiecărei
legislaturi. Preşedintele Parlamentului European face anunţul pentru

101
prezentarea de candidaturi, stabilind şi termenul de depunere a
candidaturilor. Anunţul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. O candidatură trebuie să fie susţinută de cel puţin 40 de
europarlamentari din cel puţin două state membre care nu pot susţine
şi o altă candidatură.
Candidaţii sunt audiaţi în comisia de specialitate. Aceste audieri
sunt deschise, pentru orice membru al Parlamentului European. Lista
alfabetică a candidaţilor se supune votului, care este secret. Decizia se
ia cu majoritatea voturilor exprimate. Dacă nici un candidat nu este
ales după două tururi, în turul trei vor fi supuşi la vot doar primii doi
clasaţi. Dacă există egalitate de voturi, este declarat câştigător
candidatul cel mai vârstnic. La deschiderea votului trebuie să fie
prezenţi cel puţin jumătate din membrii Parlamentului. Persoana
aleasă depune jurământul în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Ombudsman-ul poate fi destituit de către Parlament. Pentru
aceasta este necesară o solicitare din partea a cel puţin o zecime din
membrii Parlamentului. Solicitarea trebuie să aibă ca motiv fie:
– faptul că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării
funcţiei;
– faptul că a comis o abatere gravă.
Solicitarea de destituire se trimite:
– comisiei competente. Dacă, în urma votului, majoritatea
membrilor comisiei se pronunţă în sensul că motivele invocate sunt
întemeiate, prezintă un raport Parlamentului;
– ombudsman-ului, care înaintea votului poate să ceară să fie
audiat.
Votul comisiei este secret.
Raportul comisiei competente este supus votului Parlamentului.
La vot trebuie să fie prezenţi cel puţin jumătate din membrii
Parlamentului.
Dacă în urma votului în Parlament se decide destituirea, şi
Ombudsman-ul nu îi dă curs, Preşedintele Parlamentului sesizează
Curtea de Justiţie cel mai târziu în perioada de sesiune următoare
votului, cu solicitarea de a se pronunţa asupra destituirii Ombudsman-
ului. Din această prevedere, conţinută în art. 196 din Regulamentul de
procedură al Parlamentului European, rezultă că hotărârea
Parlamentului nu este executorie. Regulamentul de procedură nu
102
califică refuzul Ombudsman-ului de conformare ca o cale de atac
împotriva hotărârii. În realitate nu poate fi privită decât în acest fel
pentru că altfel ar fi de neconceput un astfel de refuz. Ombudsman-ul
poate pune capăt acestei proceduri prin demisie voluntară.
Activitatea Ombudsman-ului
Ombudsman-ul este împuternicit de Parlamentul European să
primească plângerile cetăţenilor Uniunii sau oricărei persoane fizice
sau juridice cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru.
Plângerile adresate Ombudsman-ului trebuie să privească cazuri
de administrare defectuasă în activitatea instituţiilor comunitare, cu
excepţia Curţii de Justiţie şi tribunalelor sale aflate în exerciţiul
funcţiilor jurisdicţionale. Când apreciază că plângerile sunt întemeiate,
sesizează instituţia reclamată care, în termen de 3 luni, trebuie să-şi
comunice punctul de vedere. Apoi Ombudsman-ul transmite un raport
Parlamentului European şi instituţiei reclamate, informează persoana
care a făcut plângerea cu privire la rezultatul anchetei.
Din aceste prevederi procedurale rezultă că Ombudsman-ul nu are
puteri decizionale de a constata că s-a produs o administrare defectuasă în
activitatea instituţiilor sau organelor comunitare. De asemenea, mai
rezultă că aria sa de competenţă se limitează la instituţiile şi organele
comunitare, plângerile neputând viza activitatea statelor membre. Această
limitare de competenţă rezultă şi din prevederile art. 138 D din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană potrivit cărora petiţia trebuie să fie
„asupra unui subiect care ţine de domeniile de activitate ale Comunităţii
şi care îl/o priveşte în mod direct”.
Despre activitatea sa, Ombudsman-ul prezintă anual un raport
Parlamentului European.
În îndeplinirea funcţiilor sale, Ombudsman-ul este pe deplin
independent. El nu poate nici să solicite şi nici să primească
instrucţiuni din partea vreunui organism.
• Atribuţiile Parlamentului European în materie de relaţii
externe
Aceste atribuţii îşi au sediul în art. 310 al TCE (fost 238) şi art.
206 TCEEA cu privire la acordurile de asociere. Parlamentul
European are dreptul să fie informat despre procesul diplomatic,
despre acordurile comerciale sau economice cu ţările terţe. Procedura

103
de informare este intitulată „Luns/westerterp”, după numele
preşedinţilor Consiliului care au acceptat în numele acestuia
(consiliului).
Competenţele Parlamentului în materie de relaţii externe pot fi
grupate în:
a) domeniul tratatelor de aderare;
b) domeniul acordurilor internaţionale;
c) domeniul reprezentării externe a Uniunii şi politica externă şi
de securitate comună (PESC).
a) Competenţele Parlamentului European în domeniul tratatelor
de aderare
a.1. Înainte de începerea negocierilor. În această etapă are loc o
informare a Parlamentului, orice cerere fiind trimisă spre examinare
comisiei competente. Apreciem că este o procedură de informare
deoarece Regulamentul de procedură al Parlamentului European nu
prevede o măsură pe care poate să o adopte acesta. La propunerea
comisiei competente a Parlamentului European a unui grup politic sau a
unui număr de cel puţin 40 de membri ai Parlamentului European,
Comisia sau Consiliul pot fi invitate de Parlament să participe la o
dezbatere înainte de începerea negocierilor. Regulamentul de procedură
nu prevede cu ce măsuri se încheie dezbaterea. Este încă un motiv pentru
care apreciem că este o procedură de informare prealabilă atâta timp cât
pentru Comisie sau Consiliu nu rezultă obligaţii.
a.2. În timpul negocierilor. În această etapă competenţele
Parlamentului cresc. Distingem atât o procedură de informare la nivelul
comisiei competente a Parlamentului cu privire la negocieri, dar şi o
procedură decizională în care Parlamentul, pe baza unui raport al comisiei
sale competente, poate să adopte recomandări, cu majoritatea de voturi
cerută pentru avizul conform, solicitând ca recomandările să fie luate în
considerare înaintea încheierii tratatului de aderare. Apreciem că este o
atribuţie decizională şi nu consultativă pentru că avizul, aşa cum am
arătat, este conform, deci obligatoriu şi nu consultativ, informarea pe
timpul negocierilor poate fi şi confidenţială.
a.3. La încheierea negocierilor. Proiectul de acord este supus
avizului conform al Parlamentului European care, pe baza raportului
comisiei competente a Parlamentului, se pronunţă cu majoritatea

104
voturilor membrilor care îl compun. Este tot o atribuţie decizională,
pronunţarea făcându-se prin aviz conform.
b. Competenţele Parlamentului European în domeniul
acordurilor internaţionale. Se referă atât la încheierea, cât şi la
reînnoirea sau modificarea tratatelor internaţionale. Acordul
internaţional poate fi într-un domeniu specific, precum chestiunile
monetare sau comerţul.
b.1. Înainte de începerea negocierilor. Comisia competentă a
Parlamentului European ia măsuri ca acesta să fie complet informat de
către Comisia Europeană cu privire la recomandările sale privind
mandatul de negociere. Informarea poate avea caracter confidenţial.
Comisia competentă a Parlamentului, un grup politic din
Parlament sau un număr de cel puţin 40 de europarlamentari, pot
propune Parlamentului să solicite Consiliului să nu autorizeze
deschiderea negocierilor până când Parlamentul nu se pronunţă asupra
mandatului de negociere. Parlamentul se pronunţă pe baza raportului
comisiei sale competente.
Comisia parlamentară competentă poate să solicite Comisiei
Europene informaţii privind temeiul juridic pentru încheierea
acordului internaţional. Aici pot să apară următoarele situaţii:
1. – comisia nu precizează nici un temei juridic;
2. – comisia comunică un temei juridic dar validitatea lui este
pusă la îndoială;
3. – comisia comunică temeiul juridic şi acesta nu este pus la
îndoială.
Cea de-a treia situaţie nu suscită discuţii, însă, la primele două
situaţii se trece la verificarea temeiului juridic, asupra căruia trebuie să se
pronunţe comisia parlamentară competentă pentru chestiunile juridice.
Concluziile cu privire la validitatea sau pertinenţa temeiului juridic sunt
supuse votului Parlamentului. Nu sunt admise amendamente prezentate în
plen, care tind să modifice temeiul juridic când validitatea sau pertinenţa
lui nu au fost contestate. Atunci când Comisia nu acceptă să-şi modifice
propunerea pentru a se conforma temeiului juridic adoptat de Parlament,
se poate propune amânarea votului până la o şedinţă ulterioară.
Regulamentul nu mai precizează, la art. 35, ce se întâmplă atunci când
nici la şedinţa ulterioară Comisia nu este de acord să-şi modifice temeiul
juridic şi nici art. 83 din Regulamentul de procedură care face trimitere la
105
art. 35. Tratatul instituind Comunitatea Europeană, la art. 137, stabileşte
în competenţa Curţii de Justiţie pronunţarea asupra acţiunilor introduse de
arlamentul European pentru protejarea prerogativelor sale.
Problema temeiului juridic al unui tratat internaţional nu este lipsită
de importanţă. În lipsa temeiului juridic sau a validităţii sale, acordul
internaţional nu poate fi încheiat sau încheiat fiind ar fi fost lipsit de
validitate.
b.2. Pe timpul negocierilor acordului internaţional. Comisia
parlamentară competentă este informată periodic şi complet de către
Comisie sau Consiliu despre stadiul negocierilor. Informaţiile pot avea
caracter confidenţial. Parlamentul poate adopta recomandări care să fie
luate în considerare înaintea încheierii acordului.
b.3. La încheierea negocierilor. Acordul se prezintă Parlamentului
pentru aviz sau aviz conform. Cu această ocazie nu sunt admise
amendamente la textul acordului sau protocolului internaţional. Atunci
când cerinţa este de aviz conform şi votul majorităţii este negativ
Preşedintele Parlamentului informează Consiliul că acordul în cauză nu
poate fi încheiat. Votul în Parlament este unic (nu poate fi repetat).
C. Competenţa Parlamentului European în domeniul reprezentării
externe şi politicii externe comune (PESC)
Parlamentul European îşi exercită competenţele în domeniul PESC,
după cum urmează:
– prin invitarea de către Preşedintele Parlamentului ca Preşedintele
Consiliului şi Preşedintele Comisiei să facă o declaraţie în faţa
Parlamentului înainte de numirea Înaltului Reprezentant pentru PESC;
– prin invitarea Înaltului Reprezentant pentru PESC, la numirea sa,
dar înainte de preluarea oficială a funcţiei, să facă o declaraţie în faţa
comisiei parlamentare competente şi să răspundă la întrebările acesteia.
După declaraţia şi răspunsurile la întrebări, Parlamentul poate să facă o
recomandare. Invitaţia în faţa comisiei parlamentare se face de
Preşedintele Parlamentului European, la cererea comisiei parlamentare
competente, a reprezentanţilor speciali în cadrul PESC, atunci când
Consiliul intenţionează să numească astfel de reprezentanţi speciali, care
să facă o declaraţie şi să răspundă la întrebările acesteia;
– prin invitarea Consiliului, de către Preşedintele Parlamentului, la
cererea Comisiei parlamentare competente, să facă o declaraţie şi să
răspundă la întrebările privind mandatul, obiectivele şi alte aspecte
106
pertinente ale misiunii şi rolului pe care ar urma să le îndeplinească un
reprezentant special pe care Consiliul are intenţia să-l numească.

Înalt ul Reprezent ant pent ru PESC

- este invitat de patru - este invitat de cel - din proprie iniţiativă

ori pe an să facă puţin patru ori pe an poate să par ticipe
o declaraţie în faţa să asiste la lucrările la lucrările comisiei
Parlamentului comisiei parlamentare parlamentare compe-
competente să facă tente
o declaraţie şi să
răspundă la întrebări

- poate prezenta recomandări

atunci când este consultat

- dezbate anual documentul

În cadrul PESC, consultativ adoptate de Consiliu
Parlament ul pentru PESC - principalele aspecte,
European orientările fundamentale, aspecte
financiare

- primeşte informări de la Consiliu

şi Comisie

- în mod excepţional, la cererea Comisiei,

a Consiliului sau Înaltului Reprezentant,
o comisie parlamentară poate organiza
dezbateri cu uşile închise

• Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană în forma
sa din 1957 (art. 203) acordă Parlamentului (Adunării) atribuţii
107
consultative. Prin Tratatul de fuziune din 1967, bugetele comunităţilor
au fuzionat şi ele. În 1970 s-a adoptat primul Tratat bugetar
(Luxemburg-22 parilie 1970). Acesta a fost modificat prin Tratatul
bugetar adoptat la 22 iulie 1975 la Bruxelles (intrat în vigoare la 1
iunie 1977).
Parlamentului i-au fost acordate „puteri bugetare” chiar înainte
de a deveni un organ ales (1979) când a început să se comporte ca un
organ legislativ în relaţia cu Consiliul.
În prezent atribuţiile bugetare ale Parlamentului European pot fi
grupate astfel:

Atribuţii de aprobare a
bugetului Uniunii Europene

Atribuţii de control
At ribuţ ii buget are
ale Parlament ului
European Atribuţii pr ivind descăr carea
de gestiune

Atribuţii bugetare interne:

- de elaborare a bugetului
propr iu
- de execuţie a bugetului
propr iu (angajarea şi
lichidarea cheltuielilor)
- de examinarea conturilor
şi acordarea descărcării
de gestiune

108
 Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul într-un sistem
inedit întemeiat pe dispoziţiile art. 272 TCE, fost art. 203, în funcţie
de natura cheltuielilor. Astfel, Parlamentul este compentent în materia
cheltuielilor neobligatorii sau „facultative”, iar Consiliul în materia
cheltuielilor obligatorii. Ponderea actuală a celor două categorii este
inegală, aproximativ 55% cele facultative şi 45% cele obligatorii. Sunt
cheltuieli obligatorii cele pentru Politica Agricolă Comună (PAC),
cheltuielile pentru susţinerea preţurilor secţiunii de Garantare din
Fondul European de Orientare Agricolă (FEOGA) şi unele cheltuieli
ale fondurilor structurale (v. Capitolul privind fondurile structurale).
Sunt cheltuieli obligatorii: rambursările monetare directe către statele
membre, unele ajutoare pentru dezvoltare.
Uniunea Europeană dispune de resurse proprii din care se
formează bugetul.

Tarife de impor t - 7 5% din acestea

merg direct la UE, restul rămân la
statele membr e care la încasează

Sursele buget ului Taxe asupra impor turilor agricole,

Uniunii Europene din care UE primeşte 75 %, restul
(venit urile) în statele membre

Cotă din TVA

Contribuţii bazate pe Produsul

Intern Brut (PIB) - în unele surse
se foloseşte termenul de Produs
Naţional Brut (PNB), ambele având
aceeaşi semnificaţie

În privinţa taxelor asupra importurilor agricole, acestea vor fi

prezentate la secţiunea afectată PAC.
Contribuţiile din taxa pe valoarea adăugată se determină prin
aplicarea unui procent unic asupra sumelor colectate cu acest titlu în
109
statele membre. În această privinţă contribuţia statelor este inegală.
Deşi procentul perceput din TVA este unic, valoarea TVA în statele
membre este diferenţiată. Acest procent unic a fost de 0,75% în anul
2003, iar în 2004 a fost redus la 0,5%. Sunt state care, în afara cotei
standard, practică şi cote reduse sau cota zero la TVA. Pentru Uniunea
Europeană este o sursă importantă de formare a bugetului (în 2003 a
reprezentat 24,7% din venituri).
Taxa bazată pe PIB a fost introdusă începând cu 1988. Procentul
din PNB nu a fost în fiecare an acelaşi, el având o tendinţă crescătoare
(1,15 în 1988, 1,21 în 1995, 1,22 în 1996, 1,24 în 1997, 1,27 în 1999
până în prezent). Este evident că în sumă absolută contribuţia statelor
mai dezvoltate este disproporţionată faţă de contribuţia celorlalte state.
Acest fapt a determinat Regatul Unit al Marii Britanii să solicite
măsuri în această direcţie. Premierul britanic, Margaret Thatcher, în
1984, la Fontainbleau, a rostit celebrul „I want my money back”
(vreau înapoi banii mei) cu sensul de a se restitui Marii Britanii o parte
din contribuţia determinată asupra PIB, în condiţiile în care sumele
primite de acest stat prin bugetul UE erau disproporţionat de mici.
Acest subiect a făcut obiectul dezbaterilor în fiecare an, la alcătuirea
bugetului.
• Atribuţiile Parlamentului European de aprobare a
bugetului Uniunii Europene
Instituţiile comunitare îşi elaborează proiectele de buget, pe care
le înaintează Comisiei până la 1 iulie din anul curent pentru bugetul
anului următor. Pe baza acestor proiecte Comisia întocmeşte un
proiect preliminar de buget (PPB) pe care îl trimite Consiliului până la
1 septembrie. Consiliul se pronunţă asupra bugetului până la 5
octombrie, cu majoritate calificată (VMC). De obicei, varianta
Consiliului este modificată faţă de cea transmisă de comisie. De la
Consiliu, proiectul de buget este înaintat Parlamentului până la 5
octombrie.

110
PROCEDURA BUGETULUI LA PARLAMENTUL EUROPEAN

IPOTEZA 1. Parlamentul nu propune amendamente

Consiliul trimite proiectul
bugetului la Parlament
- până la 5 octombrie
1. Parlament ul aprobă,
prin vot, bugetul fără
amendamente.
2. Bugetul se consideră
adoptat,dacă în termen
de 4 5 de zile nu s-au
formulat amendamente

IPOTEZA 2. Parlamentul propune modificări

Parlament ul trimite 1
proiectul amendat sau
cu modificări înapoi la
consiliu

111
 IPOTEZA 3. Parlamentul respinge bugetul

Propunerea de respingere globală poate fi formulată de o

comisie parlamentară sau de un grup de minimum patruzeci de
parlamentari.
Dacă bugetul nu este adoptat, în exerciţiul financiar
corespunzător cheltuielile se finanţează în limita a 1/12 din exerciţiul
bugetar expirat, până la adoptarea noului buget.
Parlamentul poate decide, la propunerea unui număr de cel puţin
patruzeci de deputaţi, unui grup politic sau unei comisii parlamentare
să fie depăşită doisprezecimea provizorie pentru anumite categorii de
cheltuieli, altele decât cele care decurg din tratat şi din actele adoptate
în temeiul acestuia. Propunerea trebuie să fie adoptată cu majoritatea
membrilor şi trei cincimi din voturile exprimate.

• Atribuţiile de control bugetar ale Parlamentului

European
Parlamentul are dreptul să efectueze controale asupra execuţiei
bugetare în curs. Controlul este încredinţat comisiilor parlamentare
competente pentru buget şi control bugetar dar şi altor comisii
parlamentare interesate.
Parlamentul examinează în fiecare an, înaintea primei lecturi a
proiectului de buget, execuţia bugetară în curs.

• Atribuţiile privind descărcarea de gestiune

Descărcarea de gestiune a Comisiei se aprobă de Parlamentul
European până la 30 aprilie sau, în caz de amânare, în perioada de
sesiune din octombrie.

112
 Documentele Darea de seamă a Comisiei:
prezentate - contul de gestiune;
Parlamentului - analiza gestiunii financiare;
European - bilanţul financiar.
pentru
descărcarea Documentele Curţii de Conturi
de gestiune - rapor tul anual;
- rapoar te speciale;
- rspunsurile instituţiilor;
- declaraţia de asigurare
privind fiabilitatea conturilor,
Recomandar ea
legalitatea şi regularitatea
Consiliului
oper aţiunilor.

Aprobarea descărcării de gestiune până la 30 aprilie din anul

următor adoptării raportului Curţii de Conturi

113
 Dacă în perioada de sesiune din luna aprilie se amână acordarea
descărcării de gestiune, comisia parlamentară competentă în fond prezintă
în termen de 6 luni un nou raport. Noul raport poate fi cu propunere de
descărcare de gestiune sau de refuz al descărcării de gestiune.
Descărcarea de gestiune se adoptă cu majoritatea voturilor şi
constituie închiderea conturilor.

Propunerea poate fi aprobată cu majoritate

de descărcare
de gestiune poate să nu întrunească majoritatea,
şi aceasta constituie refuzar ea descărcării
de gestiune. În cadrul unei perioade ulterioare
de sesiune comisia este invitată să facă o
declaraţie şi se prezintă o propunere formală
de închidere a conturilor

Propunerea Poate să nu întrunească majoritatea voturilor ;

de refuz al se consideră acordată descărcarea de gestiune.
descărcării
de gestiune Dacă propunerea de r efuz obţine majoritatea
voturilor, Comisia este invitată să facă o declaraţie;
se prezintă o pr opunere formală de închidere
a conturilor.

Dacă propunerea de rezoluţie sau propunerea de închidere a

conturilor conţin dispoziţii în contradicţie cu votul Parlamentului
privind descărcarea de gestiune votul poate fi amânat şi se stabileşte
un nou termen pentru depunerea de amendamente.
Orice decizie sau rezoluţie privind descărcarea de gestiune se
publică în Jurnalul oficial al Uniunii Europene.

• Atribuţii bugetare interne

Aceste atribuţii privesc:
– elaborarea bugetului propriu;
– angajarea şi lichidarea cheltuielilor;

114
 – execuţia bugetului propriu, aprobarea conturilor şi descărcarea
de gestiune.
Elaborarea bugetului propriu. Biroul, pe baza raportului
Secretariatului General, întocmeşte proiectul preliminar de estimare a
bugetului Parlamentului European. Preşedintele îl transmite comisiei
parlamentare competente care stabileşte proiectul de estimare a
bugetului şi raportează Parlamentului. În termenul stabilit de
Preşedinte se depun amendamente, care sunt avizate de comisia
competentă. Parlamentul adoptă estimarea bugetului care se transmite
Comisiei şi Consiliului.

SECRETARIATUL BIROUL
PREŞEDINTELE
GENERAL - proiect preliminar de
PARLAMENTULUI
- rapor t estimare a bugetului

COMISIA
PARLAMENTARĂ
- proiectul de
estimare a
bugetului

PARLAMENT
- aprobare

- comisie
- consiliu

Angajarea şi lichidarea cheltuielilor. Competenţa în acest

domeniu este a Preşedintelui Parlamentului.
Aprobarea conturilor şi descărcarea de gestiune se aprobă de
Parlament pe baza raportului comisiei competente asupra proiectului
de conturi anuale transmis de Preşedintele Parlamentului.

115
 • Atribuţii de sesizare a Curţii de Justiţie
Sesizarea are ca obiect existenţa unei încălcări a dreptului
comunitar.

Sesizează Cur tea de Justiţie, la recomandarea

comisiei parlamentare.
Preşedintele
Parlamentului
Sesizează Cur tea de Justiţie deşi comisia
parlamentară s-a pronunţat împotriva sesizării.

Acţiunea se introduce în numele Parlamentului. Preşedintele

poate să sesizeze plenul cu privire la menţinerea acţiunii. Dacă plenul
Parlamentului, cu majoritate de voturi, este împotriva acţiunii,
Preşedintele trebuie să retragă acţiunea.
Atunci când Preşedintele Parlamentului introduce o acţiune la
Curtea de Justiţie împotriva recomandării comisiei parlamentare,
obligatoriu trebuie să sesizeze Parlamentul cu privire la decizia de
menţinere a acţiunii.

2.5.5. Sesiunile şi şedinţele Parlamentului European

Durata mandatului Parlamentului este de 5 ani, iar sesiunile sale

sunt anuale.
Sesiunile anuale încep în a doua zi de marţi a lunii martie.
În reglementările comunitare se foloseşte şi termenul de
perioadă de sesiune care reprezintă reuniunea Parlamentului
organizată lunar şi care se împarte în şedinţe.
Parlamentul poate fi convocat şi cu titlu excepţional, la cererea
Comisiei sau Consiliului sau la iniţiativa Preşedintelui, în caz de
urgenţă.
Activitatea se desfăşoară:
– în plen;
– în comisii.
Ordinea de zi se întocmeşte de Conferinţa preşedinţilor şi se
aprobă de Parlament la începutul fiecărei perioade de sesiune.

116
 La şedinţele Parlamentului pot asista şi alte persoane decât
membrii Parlamentului, Comisiei, Consiliului, Secretariatului General
şi membrilor personalului care îi deservesc pe aceştia, dar numai pe
bază de legitimaţie de acces eliberată periodic de Preşedinte sau
Secretarul General. Aceste persoane stau în tribune şi trebuie să
păstreze liniştea, în caz contrar fiind evacuată de aprozi.
Toate documentele Parlamentului se redactează în limbile
oficiale, acestea fiind limbile oficiale ale statelor membre.
Parlamentarii nu pot lua cuvântul fără invitaţia Preşedintelui.
Dacă un parlamentar se abate de la subiect, este atenţionat de
Preşedinte. La a treia atenţionare Preşedintele îi poate retrage
cuvântul. Timpul dezbaterilor se împarte între grupurile politice, iar
parlamentarilor neafiliaţi li se repartizează un timp global. O fracţiune
a timpului de dezbateri se repartizează grupurilor politice în funcţie de
numărul lor total de membri.

- o fracţiune împărţită egal grupurilor politice

Timpul de - o fracţiune împărţită grupurilor politice în

dezbatere funcţie de numărul membrilor acestora

- o fracţiune globală pentru membrii neafiliaţi

grupurilor politice

În prima şedinţă a fiecărei perioade de sesiune este afectat un timp

de 30 de minute pentru declaraţii ale europarlamentarilor pe o chestiune
politică importantă. Nici un vorbitor nu poate depăşi un minut.
La sfârşitul dezbaterilor, membrii Parlamentului pot primi
cuvântul (solicitare de intervenţie pentru chestiuni de ordin personal)
pentru a respinge remarcile din cursul dezbaterii care îl privesc
personal, fie opiniile care îi sunt atribuite, fie pentru a-şi rectifica
propriile declaraţii.
Cvorumul este de o treime din membrii Parlamentului.
Parlamentul poate să delibereze, să stabilească ordinea de zi şi să
adopte procesul verbal indiferent de ordinea de zi.

117
 Votarea se face prin ridicarea mâinii. Preşedintele poate hotărî
votul electronic dacă apreciază că votul nu este clar. Dacă sistemul
electronic nu funcţionează votarea se face prin „ridicare în picioare”.
În cazul numirilor sau la cererea unei cincimi din membrii
Parlamentului se foloseşte votul secret.

II.6 Curtea Europeană de Justiţie

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinţă având

fiecare propria Curte de Justiţie, menite fiecare să asigure interpretarea
corectă a tratatelor prin care au fost înfiinţate. Prin Convenţia din anul
1957, relativă la unele instituţii comune Comunităţilor Europene, au
fost înlocuite cu o instituţie unică, iar Tratatul de fuziune din anul
1965, intrat în vigoare în anul 1967, doar a pus de acord, a explicitat şi
detaliat unele dispoziţii din Statutul Curţii de Justiţie.
Competenţa. A fost stabilită prin articolul 164 al Tratatului
de la Roma care i-a conferit puterea de a asigura interpretarea corectă
şi aplicarea prevederilor sale şi a actelor emise de instituţiile
comunitare. Sunt supuse jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie:
instituţiile politice comunitare, statele membre ale comunităţii,
persoanele fizice cetăţeni ai Uniunii, persoanele juridice care îşi au
sediul şi sunt constituite, potrivit legilor în vigoare, într-unul din
statele membre.
Natura jurisdicţiei Curţii Europene de Justiţie îmbracă
următoarele forme:
– atribuţii consultative constând în emiterea de avize,
conform art. 95 din Tratatul de la Paris, aşa numita ipoteză a „micii
revizuiri ” şi, conform art. 228 din Tratatul de la Roma, în cazul
încheierii de acorduri cu terţe state şi organizaţii;
– atribuţii jurisdicţionale. Controlul legalităţii actelor
comunitare se face îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepţiei
de ilegalitate şi a recursului în carenţă.
Alcătuirea Curţii. Curtea este formată din 27 judecători şi 8
avocaţi generali numiţi prin acordul Guvernelor Statelor Membre
pentru o perioadă de 6 ani. Mandatele judecătorilor şi avocaţilor
generali sunt date astfel încât la fiecare 3 ani o parte a acestora se
schimbă prin epuizarea mandatului. Funcţiilor lor sunt incompatibile
118
cu orice altă funcţie publică sau privată (politică, administrativă sau de
natură profesională). Sunt desemnaţi dintre persoanele care au
exercitat înalte funcţii jurisdicţionale sau dintre consilierii juridici cu
competenţe notorii în ţările de origine.
Pe lângă Curtea Europeană de Justiţie funcţionează şi
Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul funcţiei publice. Deşi
era prevăzut încă din tratatele institutive, el a luat fiinţă abia în anul
1988. Este format din 15 judecători numiţi de Guvernele Statelor
Membre şi îşi desemnează, ca şi Curtea, un Preşedinte pentru o
perioadă de trei ani.
Competenţa Tribunalului de Primă Instanţă. Se pronunţă
cu privire la: o serie de acţiuni ţinând de litigiile dintre instituţiile
comunitare şi personalul lor; recursurile formulate de persoane fizice
împotriva unor instituţii a Comunităţilor referitoare la regulile de
competenţă aplicabile întreprinderilor.; recursurile formulate de
întreprinderi împotriva Comisiei cu privire la încasări, producţie,
preţuri, negocieri ş.a. Hotărârile sale pot fi atacate la Curtea
Europeană de Justiţie.

II.7. Curtea de Conturi

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care

dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute la înfiinţarea lor cu
următoarele organe:
– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) a
fost prevăzută cu comisarii delegaţi pentru conturi;
– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea
Europeană pentru Energie Atomică cu Comisia de control.
Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la
Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi, dar ea şi-a
început activitatea în 1977.
Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de examinare
a aspectelor de legalitate şi regularitate a totalităţii veniturilor şi
cheltuielilor celor 3 Comunităţi , fie că sunt bugetare sau nu, dar şi a
instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat de sau au folosit
fonduri comunitare.

119
 Compunere. Este alcătuită din 27 membri numiţi pe 6 ani de
către Consiliu cu consultarea Parlamentului. Alege un Preşedinte
pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar şi al preşedintelui
pot fi reînnoite.

II.8. Alte organisme comunitare

În afara principalelor instituţii arătate mai sus, mai există şi

alte organisme comunitare, dintre care şi:
a) Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al CEE şi
CEEA compus din reprezentanţi ai diferitelor categorii economice şi
sociale: agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi etc.;
b) Comitetul Regiunilor – are caracter consultativ şi este
format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale;
c) Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC);
d) Banca Europeană de Investiţii (BEI) – aceasta trebuie să
finanţeze proiectele vizând dezvoltarea regională şi proiectele de
interes pentru două sau mai multe State Membre;
e) Comitetul Consultativ CECO – reprezintă producătorii,
lucrătorii, consumatorii şi comercianţii.

III. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

III.1. Enumerare

Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel:

a) Tratatele originare:
– Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
– Tratatele de la Roma din 1957 (CEE şi CEEA);
b) Tratatele şi actele modificatoare:
– cele două tratate bugetare;
– Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din
1967;
– decizia şi actul privind alegerile directe în
Parlamentul European din 1976;
– deciziile şi tratatele de aderare;
120
 – Tratatul de la Maastricht;
– Tratatul de la Nisa.
c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de
instituţiile comunitare pentru aplicarea prevederilor tratatelor:
– regulamentele;
– directivele;
– deciziile;
– declaraţiile şi rezoluţiile;
– recomandările şi avizele.
d) principiile generale ale dreptului comunitar:
– principiul proporţionalităţii;
– principiul egalităţii;
– principiul securităţii juridice;
– principiul dreptului la apărare.
e) jurisprudenţa instanţelor comunitare;
f) cutuma.

III.2. Regulamentele

Sunt acte normative emise de Consiliul Miniştrilor Uniunii

Europene, acestea fiind considerate regulamente de bază sau de
Comisia Europeană, acestea fiind numite regulamente de
executare. Regulamentele de bază sunt emise pe baza procedurilor
legislative prevăzute de tratat. Regulamentele de executare sunt
emise de către Comisie în baza abilitării legislative conferite de
Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către Consiliul
Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor de bază.
Regulamentele sunt în fapt legile comunitare. Se
caracterizează prin forţa lor obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-
se de recomandări şi avize care nu obligă) şi prin aplicabilitatea
directă, nefiind necesară ratificarea în vederea aplicării lor în dreptul
naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern din statele
membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci şi drepturi.
Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât
statelor, în raporturile lor cu comunitatea, cât şi instituţiilor şi
persoanelor juridice de drept public sau privat.

121
 III.3. Directivele

Directivele sunt acte normative de drept comunitar care

stabilesc obiective sau un rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor
Membre alegerea mijloacelor şi formelor pe care le vor utiliza.
Directiva obligă statele să se conformeze într-un timp determinat. Se
poate spune că în aplicarea ei sunt două momente. Un prim moment
este cel până la care statele trebuie să se conformeze şi până la care
cetăţenii nu se pot prevala de prevederile ei. După acest moment
cetăţenii, firmele etc. se pot prevala în mod direct de dispoziţiile
directivei, statul fiind răspunzător pentru neaducerea la îndeplinire.
Curtea Europeană de Justiţie, în cazul Van Duyn nr. 41/74, a decis în
favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a face uz, în mod direct, de
dispoziţiile directivelor, statul fiind considerat vinovat de neaplicarea
în termenul stabilit.
Pentru a se conforma directivelor statele trebuie să adopte
actele normative necesare sau să-şi modifice corespunzător legislaţia.
Deci, în cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai este direct
aplicabil în dreptul naţional.

III.4. Deciziile

Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Miniştrilor

U.E. Sunt direct aplicabile şi obligatorii dar numai pentru anumiţi
destinatari, deci au un caracter individual. Sunt considerate a fi acte
administrative. Art. 189 din Tratatul CEE prevede că decizia este „act
obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”.
Destinatarii deciziilor pot fi atât statele, cât şi persoanele
fizice sau juridice de drept public sau privat (instituţii, comercianţi
etc.).
Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate să
prevadă şi mijloacele, forma juridică de punere în aplicare în cadrul
ordinii de drept naţionale.

III.5. Recomandările şi avizele

122
 Instituţiile comunitare nu dispun de puteri proprii în toate
domeniile, ci numai în acelea în care statele au acceptat să-şi
diminueze atributele suveranitãţii. În domeniile în care nu pot
interveni direct Consiliul Miniştrilor UE şi Comisia au ales să
folosească recomandările. Prin acestea Statele Membre sunt
îndrumate în vederea armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii,
dar recomandările nu au forţă obligatorie.
Avizele sunt folosite de către Comisie şi pot fi adresate
statelor membre. Ele nu exprimă, de fapt, decât o opinie.

III.6. Declaraţiile şi rezoluţiile

Nu sunt prevăzute de Tratat, dar sunt folosite de Consiliul

Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită
problemă. Au, aparent, o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza
unor acte normative care să fie emise ulterior. Ca şi directivele pot
servi la orientare şi interpretare.

III.7. Principiile generale ale dreptului comunitar

Sunt formulate de Curtea Europeană de Justiţie.

a) Principiul proporţionalităţii a fost formulat în sensul că
măsurile care se iau nu trebuie să depăşească obiectivul propus. S-a
decis însă că legalitatea unei măsuri este afectată numai dacă este
evident necorespunzătoare. Măsura nu trebuie să meargă mai departe
decât este necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci când există
posibilitatea de a alege între două sau mai multe măsuri să fie aleasă
cea care aduce atingerile cele mai mici.
b) Principiul egalităţii; i se mai spune şi al nediscriminării şi
constă în aplicarea unui tratament egal al părţilor în situaţii identice
şi comparabile. Nediscriminarea priveşte naţionalitatea, sexul, libera
circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este
aplicabil tuturor relaţiilor juridice stabilite pe teritoriul comunitar.
c) Principiul securităţii juridice mai este cunoscut şi sub
numele de principiul certitudinii juridice. Constă în certitudinea că
aplicarea legii într-o anumită situaţie să fie previzibilă, legea să fie
uşor de stabilit, destinatarii ei să aibă siguranţa că se aplică o
123
anumită prevedere legală şi nu alta şi că va fi interpretată în mod
unitar. O lege care nu a ajuns la cunoştinţa destinatarilor nu poate fi
aplicată şi nici nu poate retroactiva.
d) Principiul dreptului la apărare constă în posibilitatea
subiecţilor de a lua parte la orice procedură judiciară sau
administrativă pentru susţinerea intereselor legitime.

III.8. Aplicarea tratatelor comunitare

Deşi Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în vigoare în

1967, cunoscut ca Tratatul de fuziune, a unificat instituţiile celor 3
comunităţi (CECO, CEE, CEEA), acestea pot să-şi exercite fiecare
puterea în cadrul Comunităţii în care funcţionează, fiind aplicabil
principiul autonomiei tratatelor comunitare. Art. 232 al Tratatului
CEE prevede că dispoziţiile sale, în calitate de tratat general nu le
modifică pe cele din CECO şi CEEA care sunt tratate speciale.
Practica Curţii de Justiţie tinde însă să unifice, în interpretările
sale, prevederile celor 3 tratate.

III.9. Aplicabilitatea dreptului comunitar

în dreptul intern al Statelor Membre

Normele din dreptul comunitar au o aplicabilitate imediată şi

directă în dreptul intern, fără a mai fi nevoie să fie ratificate printr-un
act normativ naţional. În dreptul intern, normele comunitare au locul
lor distinct, nu se confundă, nu se suprapun şi nu se identifică cu cele
naţionale, iar judecătorii naţionali sunt obligaţi să le aplice cu
prevalenţă faţă de cele din dreptul intern. Prioritatea normei
comunitare nu este rezultatul unei ierarhii între autorităţile naţionale şi
cele comunitare, statele păstrându-şi suveranitatea, ci este urmarea
convenţiei dintre Statele Membre. În caz contrar, norma încetează să
mai fie comună, fiind golită de conţinut şi finalitate.

III.10. Actele juridice comunitare în reglementarea

Constituţiei de la Roma din 2004

124
 Constituţia de la Roma din 2004 prevedea următoarele
categorii de instrumente juridice:
– legi europene;
– legi cadru europene;
– regulamente europene;
– decizii europene;
– recomandări şi avize.
Legile europene sunt definite ca acte legislative cu
aplicabilitate generală, obligatorie şi cu aplicabilitate directă pentru
toate Statele Membre.
Legile-cadru europene sunt acte legislative care obligă
statele membre în sensul obţinerii unui rezultat, dar lasă acestora
competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de atingere a
acestora.
Şi legile europene şi legile-cadru europene sunt adoptate pe
baza propunerilor Comisiei, în comun, de către Parlamentul European
şi Consiliul de Miniştri, în procedură legislativă ordinară. Dacă
Parlamentul şi Consiliul nu ajung la un acord cu privire la un act,
acesta nu se adoptă. Mai pot fi adoptate la iniţiativa unui grup de State
Membre. În cazurile speciale prevăzute de Constituţie pot fi adoptate
de Parlamentul European cu participarea Consiliului de Miniştri sau
de către Consiliul de Miniştri cu participarea Parlamentului European,
în conformitate cu procedurile legislative speciale.
Regulamentele europene sunt acte executive, cu
aplicabilitate generală, în scopul implementării actelor juridice şi a
unor dispoziţii specifice Constituţiei. Pot fi obligatorii, situaţie în care
dispoziţiile acestora se aplică direct Statelor Membre (asemănător
legilor europene) sau pot să fie obligatorii doar în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins de Statele Membre cărora li se adresează,
dar lăsând acestora competenţa în ceea ce priveşte formele şi
mijloacele de atingere a acestui scop (ca şi legile-cadru europene).
Deciziile europene sunt acte executive, obligatorii în toate
elementele lor. Atunci când specifică asupra cui sunt obligatorii, nu se
aplică decât destinatarilor vizaţi.
Recomandările şi avizele se adoptă de instituţiile comunitare
şi nu au forţă de constrângere.

125
 Consiliul de Miniştri şi Comisia au competenţa de a adopta
regulamente europene şi decizii europene în următoarele situaţii:
– prin legile europene sau legile-cadru Comisia poate primi
competenţa, prin delegare, de a promulga regulamente în scopul
completării sau amendării anumitor elemente secundare ale
respectivelor legi sau legi-cadru. Obiectivele, conţinutul, domeniul de
aplicare sunt explicit definite în legi şi legi-cadru. Delegarea nu poate
fi dată pentru elementele esenţiale ale unui domeniu. Acestea sunt
rezervate legilor şi legilor-cadru. Parlamentul European sau Consiliul
de Miniştri pot decide revocarea delegării. Regulamentul adoptat prin
delegare poate intra în vigoare doar dacă nu a întâmpinat obiecţii din
partea Parlamentului European sau Consiliului de Miniştri, în
termenul prevăzut în acest scop prin legea sau legea-cadru de
delegare. Parlamentul European hotărăşte în această privinţă prin votul
majorităţii, iar Consiliul de Miniştri prin vot cu majoritate calificată.
Legile şi legile-cadru europene, pentru a intra în vigoare,
trebuie să fie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Intrarea în vigoare are loc la data prevăzută în text sau, dacă nu se
prevede în textul ei, în a douăzecea zi de la publicare.
Regulamentele şi deciziile care nu sunt adresate nominalizat
intră în vigoare tot prin publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene la data prevăzută în textul acestora, sau, în lipsa acestei
prevederi, în termen de 20 zile de la publicare.
Prin Tratatul de reformã a U.E. s-a renunţat la denumirea de
legi europene şi legi cadru.

IV. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)

IV.1. Necesitatea unei uniuni economice şi monetare europene

Neajunsurile manifestate în funcţionarea Sistemului Monetar

Internaţional (SMI) creat prin Acordurile Conferinţei de la Bretton
Woods din 1944 au determinat statele europene să caute o alternativă.
Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit
Fondul Monetar Internaţional (FMI) care are ca principală menire
creditarea temporară a deficienţelor balanţelor de plăţi. Resursele
126
FMI se constituie din aportul ţărilor membre constituite în proporţie
de 25% în devize şi 75% în moneda naţională, stabile în cote-părţi
procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări. DST este o
lichiditate internaţională creată de FMI care se alocă ţărilor membre
proporţional cu cotele deţinute. DST este purtător de dobânzi. DST se
utilizează ca: etalon monetar, instrument de rezervă, mijloc de plată
între FMI şi membrii săi, mijloc de procurare de monede naţionale
convertibile.
Crearea monedei unice europene a fost precedată de alte
încercări de a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb.
Între anii 1950-1958 a funcţionat Uniunea Europeană a Plăţii care,
în 1958, a fost înlocuită cu Acordul Monetar European. În 1970 a
fost publicat Planul Pierre Werner care conţinea principalele
elemente ale Uniunii Monetare Europene şi avea ca obiectiv pe
termen lung o totală convertibilitate a monedelor şi o completă
libertate de circulaţie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat în 3
etape în decurs de 10 ani. Urmărea convergenţa politicilor
economice, convertibilitatea totală şi ireversibilă a monedelor,
stabilirea unei parităţi fixe între acestea, eliminarea marjelor de
fluctuaţie ale acestora, completa liberalizare a circulaţiei de capital,
instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor
naţionale.
La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European
(SME) bazat pe principiul parităţilor fixe dar ajustabile între monedele
naţionale. La acestea au participat toate statele membre ale
Comunităţii cu excepţia Marii Britanii. SME şi-a creat, pe lângă
propriul mecanism, şi propria monedă: ECU.
În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a
aprobat raportul lui Jacques Delors privitor la modalităţile de
realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a
propus un proces în trei etape de realizare a UEM vizând
coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte
privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei
instituţii comunitare independente care să definească şi să aplice
politica monetară comunitară.

IV.2. Realizarea Uniuni Economice şi Monetare

127
 Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în
decembrie 1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în
calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor
economice şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale statelor
membre şi renunţarea în totalitate de către ţările Sistemului Monetar
European la controlul asupra capitalurilor.
Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31
decembrie 1998. A avut loc transferul progresiv al puterii de decizie
de la autorităţile naţionale către Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European ca
precursor al Băncii Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC a fost menţinerea stabilităţii
preţurilor şi sprijinirea politicilor economice generale din comunitate,
prin acţiuni conforme principiilor economiei de piaţă. Misiunile
fundamentale au fost: definirea şi punerea în practică a politicii
monetare, conducerea operaţiunilor de schimb, preluarea şi
gestionarea rezervelor oficiale de valute străine deţinute de statele
membre, promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale şi este condus de Consiliul
Guvernatorilor şi Comitetul Executiv alcătuit din 6 membri care
sunt numiţi de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană).
Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni:
întărirea cooperării între băncile centrale naţionale; coordonarea
politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcţionării
SME; realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de
competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta stabilitatea
instituţiilor şi pieţelor financiare, facilitarea utilizării ECU şi
supravegherea evoluţiei acestuia.
Etapa a III-a, începută la 1 ianuarie 1999, a debutat cu
trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi
monetare instituţiilor comunitare. A început cu 11 state (Austria,
Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia, Spania) care îndeplineau criteriile de convergenţă,
iar, la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de
128
convergenţă, li s-a adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă,
Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-şi păstreze
„suveranitatea monetară”. Începând cu această dată politica monetară
este hotărâtă de Banca Centrală Europeană care a înlocuit Institutul
Monetar European. Aceste moment a marcat şi trecerea la moneda
unică, monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie
2002 orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state se desfăşoară în euro.

IV.3. Criterii de convergenţă

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru

trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă:
→ un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă
de orice altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat
membru, acesta neputând fi influenţată în deciziile pe care
le ia;
→ un set de criterii economice, după cum urmează:
– rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu
mai mult de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele
celor mai bune trei state membre din anul trecut;
– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB
(cu anumite excepţii temporare);
– datoria publică brută anuală să se încadreze în
plafonul de maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii
temporare);
– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a
monedei naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o
limitare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la
maximum 2% mai mult decât cea practicată în anul anterior
de cele mai bune 3 state.
Trecerea la euro prezintă o serie de avantaje, dar şi costuri.
Sunt prezentate drept avantaje:
– stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică
comună, constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb care puteau
bloca comerţul intereuropean. Va duce şi la o creştere a schimburilor
economice ca urmare a scăderii cheltuielilor prin necesitatea de

129
cumpărare a monedei străine şi eliminarea fluxurilor speculative de
capital dintre ţările partenere;
– eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice
statele nemafiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda
naţională;
– economii privind moneda de rezervă, statele membre
nemaifiind nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;
– stimularea integrării politicilor economice ca urmare a
unei politici valutare comune.
Sunt prezentate drept costuri:
– pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale
statelor membre, care duc şi la absorbirea băncilor centrale naţionale
de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie însă şi un avantaj
deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în
circulaţie, sporire care ar determina inflaţie şi „topirea” economiilor şi
rezervelor naţionalilor acelui stat;
– posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce
nu poate ţine pasul cu economiile mai performante din comunitate şi
de aici o migrare necontractuală cu consecinţe imprevizibile, în plan
social şi economic, a forţei de muncă;
– reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare
provenind din schimbul de monedă. Acest cost este însă
contrabalansat de reducerea costului de schimb.

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană şi condiţiile

trecerii la euro, România şi-a propus şi s-a angajat ca până la 1
ianuarie 2007, să adopte acquis-ul comunitar. În domeniul monetar,
conform calendarului convenit cu UE, până la sfârşitul anului 2004 au
fost armonizate prevederile referitoare la independenţa băncii centrale,
eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale Trezoreriei de
către Banca Naţională şi a accesului privilegiat al instituţiilor publice
la resursele instituţiilor financiare. Armonizarea legislaţiei române
cu cea a Uniunii Europene în domeniul monetar va urmări:
asigurarea independenţei instituţionale a BNR, în elaborarea şi
conducerea politicii monetare şi a cursului de schimb, care să aibă ca
obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii preţurilor; asigurarea
independenţei personalului BNR prin armonizarea cu legislaţia
130
comunitară privind durata mandatului membrilor consiliului de
administraţie, motivele de revocare din funcţie, dreptul de contestare
în justiţie a deciziei de revocare din funcţie şi conflictul de interese;
interzicerea finanţării directe a instituţiilor publice de către banca
centrală.
Urmare schimbărilor intervenite în economia naţională, în
perioada de după atentatul terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA
şi în special în cursul anului 2002, pe fondul demersurilor şi
pregătirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unică europeană
a început să câştige teren în faţa dolarului, ajungând ca raportul de
schimb să devină din subunitar, supraunitar. Pe acest fond, având în
faţă perspectiva aderării în 2007 a României la UE, euro a devenit
moneda de referinţă, înlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a
realizat la 1 martie 2003.

V. UNIUNEA VAMALĂ
V.1. Formele de integrare vamală şi cooperare economică

Integrarea vamală şi cooperarea economică pot îmbrăca mai

multe forme din care cel mai des întâlnite sunt uniunile vamale şi
zonele de liber schimb.
a) Zonele de liber schimb constă în eliminarea totală a
drepturilor de vamă şi a restricţiilor asupra schimburilor între statele
participante. Se utilizează când statele în cauză doresc să-şi aproprie
economiile dar nu şi să le integreze sau să le transforme într-o singură
economie. Exemple de zone de liber schimb: Spaţiul Economic
European (SEE); Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS);
Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS) dintre SUA,
Canada şi Mexic.
Statele membre îşi păstrează propriul sistem de taxe vamale şi
propria politică comercială în relaţiile externe. Prin regulile de
origine se stabileşte care dintre mărfuri pot circula liber de la o ţară la
alta în interiorul zonei.
b) Uniunile vamale vizează o integrare economică fără
restricţii în interiorul graniţelor ei, fără frontiere vamale şi cu un tarif
vamal comun aplicabil frontierelor externe.
131
 V.2. Realizarea Uniunii vamale a UE

Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifară

care elimina diferenţele dintre drepturile vamale ale Statelor Membre.
Tratatul CEE a prevăzut eliminarea taxelor vamale asupra
importurilor şi exporturilor şi a tuturor taxelor, cu efect echivalent în
comerţul dintre statele membre. Prevedea, de asemenea, şi adoptarea
unui tarif vamal comun cu statele nemembre (art. 23).
În 1968 toate drepturile de vamă şi restricţiile dintre cele 6
state membre (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg)
au fost eliminate şi s-a introdus tariful vamal comun, aplicabil
mărfurilor provenind din statele nemembre.
În 1988 a fost adoptată Decizia de creare a unui Document
Administrativ Unic care a înlocuit cele peste 150 documente vamale
diferite utilizate de administraţiile vamale ale statelor membre.
Înainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vămile
Statelor Membre pentru control şi îndeplinirea formalităţilor vamale şi
fiscale. La 1 ianuarie 1993, acest sistem a fost înlocuit cu un nou
sistem care nu necesita nici un control şi nici o întocmire de acte la
momentul trecerii graniţelor naţionale din interiorul Uniunii.
Pentru eliminarea diferenţelor de interpretare şi aplicării
omogene a legislaţiei vamale armonizate prin legislaţiile naţionale, în
decembrie 1996 Parlamentul şi Consiliul UE au adoptat propunerea
Comisiei privind un program de acţiune comunitară în domeniul
vamal. Programul s-a numit Vama 2000 şi constituia o orientare clară
pentru serviciile vamale. A fost ameliorat şi completat prin programul
Vama 2002, care utiliza informatizarea şi programul de formare
„Mathaeus” şi avea ca obiectiv eliminarea divergenţelor în materie
vamală la nivel naţional.
„ Vama 2002” prevedea o serie de măsuri:
– vizite ale echipelor Comisiei şi ale Statelor Membre pentru
evaluarea funcţionării, identificarea celor mai bune practici, dar şi a
insuficienţelor în procedurile de control;
– lupta contra fraudelor;
– sprijinirea măsurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale
administraţiilor vamale;
132
 – schimbul de funcţionari vamali pentru perfecţionarea
experienţei;
– organizarea de seminarii;
– informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.

V.3. Rolul Comisiei Europene în politica vamală

Realizarea pieţei unice a UE a avut drept consecinţă

desfiinţarea frontierelor economice interne între statele membre.
Controlul se face la graniţele exterioare. Creşterea volumului intrărilor
şi ieşirilor de mărfuri din Uniune face imposibil controlul fizic la
frontiere. Aceasta ar duce la costuri foarte mari şi nu în ultimul rând la
sufocare şi blocarea vămilor de la punctele de frontieră.
Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare
după importare ceea ce facilitează traficul şi reduce imobilizarea
mărfurilor în porturi şi aeroporturi.
Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal
comun şi nomenclatura comunitară.
Comisia Europeană, prin Direcţia privind fiscalitatea şi
uniunea vamală, este competentă în ce priveşte iniţiativele de
dezvoltare şi perfecţionare a politicii vamale, face propunerile în
domeniul legislaţiei vamale şi asigură cooperarea dintre administraţiile
Statelor Membre. Adoptă legislaţia secundară numită şi „dispoziţii
de aplicare”, după aprobarea de către Statele Membre în cadrul
Comitetului Codului Vămilor pentru legislaţia vamală sau în cadrul
altui comitet atunci când este vorba de o altă legislaţie.
Administraţiile vamale ale Statelor Membre aplică legislaţia
vamală în sensul perceperii drepturilor de vamă, TVA şi accizelor.

VI. LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi

fundamentale ale Pieţei interne: libera circulaţie a mărfurilor; libera

133
circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a persoanelor şi libera
circulaţie a capitalului.

VI.1. Libera circulaţie a mărfurilor

Realizarea pieţei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului

de la Roma. Acest obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a
schimburilor de bunuri şi servicii. Perioada de tranziţie a fost fixată la
1 ianuarie 1970; dar, până la acest moment nu s-a putut realiza decât
eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulaţie a lucrătorilor
şi armonizarea unor taxe dintre care şi introducerea generală a TVA-
ului în anul 1970.
La mijlocul anilor '80 nu se realizase o reducere a restricţiilor
cantitative. Libertatea circulaţiei bunurilor era afectată de practici
anticoncurenţiale ale autorităţilor naţionale cum sunt: drepturi
exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.
Piaţa unică s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite
prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985 care a fost
incorporată în tratate prin Actul Unic European (1986). Aceasta
conţinea 300 măsuri legislative, termenul limită de finalizare fiind la
31.12.1992, grupate pe trei obiective principale:
– eliminarea frontierelor politice;
– eliminarea frontierelor tehnice;
– eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.
În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, temeiul legal îl
constituie art. 7 din Tratatul de la Roma care defineşte Piaţa Internă a
Comunităţilor ca „o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată
libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului”.
Libera circulaţie a mărfurilor se aplică tuturor produselor
originare din Statele Membre şi tuturor produselor din terţe ţări cu
drept de liberă circulaţie în spaţiul comunitar.
Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite
modele de standarde de calitate. Au fost reglementate condiţiile
introducerii pe piaţă şi utilizării produselor, obligaţiile producătorului,
reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a
conformităţii produselor, marcajul de conformitate al produsului.
Standardele au ca scop protecţia muncii, protecţia sănătăţii
134
consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin
standardizare.
Achiziţiile publice. Sunt reglementate prin Directivele
Consiliului 93/96 CEE; 93/97 CEE şi 92/50 CEE. Scopul este
realizarea unui cadru liber, concurenţial şi transparent în organizarea
licitaţiilor pentru achiziţii publice.

VI.2. Libera circulaţie a serviciilor

Definiţii. Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind

dreptul de a oferi servicii pe teritoriul oricărui Stat Membru, plecând
de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii
Europene.
Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad
sub incidenţa reglementărilor privitoare la libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se spune că această libertate
are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de
Justiţie a stabilit trei criterii de identificare:
1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui
Stat Membru, altul decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea
serviciului să se facă cu trecerea unei frontiere interioare a Uniunii.
2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a UE.
3. Prestaţia să fie remunerată.
Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul
de servicii poate exercita şi numai temporar prestarea de servicii în
altă ţară. Dacă şi-ar stabili sediul pe teritoriul statului în cauză nu mai
este vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire.
Alegerea între libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciului
aparţine prestatorului şi poate fi determinată de posibilitatea păstrării
unui anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor,
regulile de facturare.
Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi:
publicitate, audiovizual, activităţi financiare, bancare, asigurări,
intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.
Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, atunci când
furnizorul se deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi pasivă,

135
când beneficiarul se deplasează în statul membru unde este stabilit
prestatorul.
Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin:
1. Interdicţia discriminării fondată pe naţionalitatea sau
rezidenţa prestatorului. Sunt interzise discriminările directe,
indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul este
supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus în ţara sa
de origine.
2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în
mod nediscriminatoriu. Este vorba de măsuri naţionale care
reglementează accesul – exemplu: la unele profesii este condiţionat de
deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea – exemplu:
controale administrative, contabilitate, declaraţii administrative.
În anumite condiţii sunt admise şi măsuri naţionale restrictive
care pot fi justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste condiţii
sunt:
1. domeniul vizat să nu fi fost armonizat;
2. măsura să urmărească un interes general;
3. măsura să nu fie discriminatorie;
4. măsura să fie în mod obiectiv necesară;
5. măsura să fie proporţională cu scopul urmărit;
6. măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce.
În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul
care se deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului
său naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus
unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.
Beneficiarii liberii circulaţii a serviciilor pot fi atât
persoanele fizice, cât şi persoanele juridice.
Persoana fizică. Este avută în vedere persoana fizică având
calitatea de „resortisant” (rezident) comunitar.
Persoana juridică. Neexistând un sistem general de
recunoaştere a persoanelor juridice, sunt aplicabile reglementările
naţionale.

VI.3. Libera circulaţie a capitalurilor

„Circulaţia capitalurilor” este diferită de „plăţile curente”.

136
 Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un
act normativ comunitar, aşa cum s-a făcut la libera circulaţie a
serviciilor. Definirea s-a făcut de Curtea de Justiţie. Desemnează
operaţiunile financiare care vizează în mod esenţial plasarea şi
investirea sumelor în cauză şi nu plata pentru o anumită prestaţie.
Curtea de Justiţie a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate
fi considerat o deplasare de capital atunci când el corespunde unei
obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie.
Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii
Statelor Membre, dar şi cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe
teritoriul unui Stat Membru UE, în conformitate cu directiva de
liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).
Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în UE s-a făcut treptat
prin trei directive (din 18 decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie
1963; 17 noiembrie 1986; nr. 86/566, JOCE, L332 din 26 noiembrie
1986 şi nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) şi
prin Tratatul de la Maastricht.
Prin liberalizarea circulaţiei în UE s-a realizat o mai bună
repartiţie a capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.
Un Stat Membru poate lua măsuri restrictive privind libera
circulaţie a capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar
nu pot fi aplicate numai de o manieră nediscriminatorie.
În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două
directive (nr. 301/1991 şi 97/2001) prin care, printre alte măsuri, a fost
instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea clienţilor care
efectuează operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite plafoane. La sume
de peste 15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice
operaţiune bancară.

VI.4. Libera circulaţie a persoanelor

Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor apar

în cadrul Tratatului de la Roma (1957) prin care s-a statuat
„eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei
circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.
A fost prevăzută de Tratatul de la Roma. Constă în
eliminarea discriminărilor dintre cetăţenii oricărui Stat Membru şi
137
cetăţenii celorlalte State Membre care stau şi muncesc pe teritoriul
său. Aceste discriminări privesc condiţiile de intrare, deplasare,
muncă, angajare sau remuneraţie.
Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a conceptului
de piaţă internă. Conceptul a evoluat în timp. Primele prevederi
considerau persoana doar ca agent economic (angajat sau furnizor de
servicii). Ulterior, conceptul s-a extins şi a cuprins noţiunea de
cetăţean al Uniunii fără a mai fi legat de dimensiunea economică sau
de diferenţe legate de naţionalitate.
Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o încheierea
celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie
1985) şi Convenţia de implementare Schengen (semnată la 19 iunie
1990 şi intrată în vigoare la 20 martie 1995).
Convenţia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la
frontierele interne pentru toate persoanele în paralel cu întărirea
controalelor la frontierele externe. Stabileşte o politică de vize
comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară
şi poliţienească, precum şi schimb eficient de informaţii.
La frontierele externe, cetăţenii UE trebuie doar să prezinte un
document de identificare valid, iar cetăţenii statelor terţe ai căror
cetăţeni au nevoie de viză la intrare, trebuie doar să posede o viză
unică valabilă în întregul spaţiu Schengen. Totuşi, un Stat Membru are
libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor unor terţe ţări. Un astfel de
exemplu îl constituie Regatul Unit al Marii Britanii şi, până în urmă
cu puţină vreme, Elveţia, state pentru care cetăţenii români au nevoie
de viză.
Dacă un Stat Membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean
de pe teritoriul său, decizia este aplicabilă în întregul spaţiu Schengen.

VII. CONCURENŢA

VII.1. Concepte de bază

Politica în domeniul concurenţei se referă la

comportamentul pe piaţă al agenţilor economici şi include măsurile
relevante privind concurenţa pe piaţă, respectiv politica comercială,
138
politicile de reglementare, măsurile adoptate de către guverne cu
privire la politicile anticoncurenţiale ale firmelor atât din domeniul
privat, cât şi din cel public18.
Preţurile de lichidare a concurenţei sunt practici care
urmăresc acapararea şi monopolizarea pieţei prin eliminarea
concurenţei pe baza practicării unor preţuri sub costurile de
producţie19.
Ajutoarele de stat (publice). Comisia şi Curtea de Justiţie le-
au definit ca fiind orice ajutor provenind de la stat sau alte entităţi
publice sau orice ajutor acordat de autorităţi - locale sau regionale.
Concurenţa loială constă în folosirea nediscriminatorie a
instrumentelor competiţiei în condiţiile accesului liber pe piaţă şi a
posibilităţii de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor de
vânzare-cumpărare20.
Concurenţa neloială constă în folosirea de mijloace
incorecte, cum sunt acordarea de stimulente agenţilor economici în
scopul pătrunderii şi menţinerii pe o piaţă.

VII.2. Reglementarea comunitară a concurenţei

Regulile concurenţiale au fost stabilite pentru crearea unui

„sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţa
internă” (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului CE). Aceste reguli vizează:
– combaterea monopolizării prin acorduri protecţioniste,
acorduri restrictive şi fuziuni practicate de societăţi;
– abuzul de poziţie dominantă constând în exploatarea unor
societăţi în defavoarea altora;
– ajutoarele de stat.
Regulile comunitare privind combaterea monopolizării.
Art. 81 al Tratatului CE interzice acordurile, deciziile şi practicile
concertate între societăţile comerciale dacă acestea „pot afecta

18
Cf. Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene,
op. cit., p. 83.
19
Idem, p. 86.
20
Idem, p. 82..
139
comerţul dintre Statele Membre şi care au ca obiect sau efect
prevenirea, restricţionarea sau distorsionarea concurenţei în interiorul
pieţei comune”.
Un acord restrictiv este cel încheiat între două sau mai multe
societăţi prin care convin să adopte un anumit tip de comportament
care să ocolească regulile şi efectele unei concurenţe libere pe piaţă.
Practica concertată are o intensitate mai scăzută decât
acordul restrictiv şi constă în coordonarea dintre societăţile
comerciale. Nu este o manifestare de voinţă clar exprimată, ci o
coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise acordurile
verticale şi orizontale care stabilesc preţuri în mod direct sau indirect,
acorduri asupra condiţiilor de vânzare, acorduri care izolează anumite
sectoare de piaţă, acorduri asupra cotelor de producţie sau distribuţie,
acorduri de împărţire a pieţei, boicoturi colective, acorduri care duc la
discriminarea altor comercianţi.
• Abuzul de poziţie dominantă este interzis de art. 82 al
Tratatului CE: „orice abuz de poziţie dominantă al uneia sau mai
multor întreprinderi în interiorul pieţei interne sau într-un segment
important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piaţa
internă, atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre”.
Abuzul de poziţie dominantă se realizează prin
obstrucţionarea concurenţei pe piaţa pe care acţionează de către o
societate comercială puternică economic. Curtea de Justiţie Europeană
a definit-o ca „o poziţie de putere economică pe care o deţine o
întreprindere şi care îi permite să afecteze concurenţa efectivă de pe o
piaţă faţă de concurenţii, clienţii şi, în ultima instanţă, faţă de
consumatorii săi”.
Sunt considerate abuzuri de putere dominantă: impunerea
directă sau indirectă de preţuri sau condiţii comerciale incorecte;
limitarea producţiei, a pieţei sau dezvoltării tehnologice în detrimentul
consumatorilor; efectuarea de tranzacţii echivalente în condiţii diferite
pentru părţi diferite; forţarea celorlalte părţi din contract să accepte
obligaţii suplimentare necuprinse în contract.
Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineşte abuzul de
poziţie dominantă ci doar îl exemplifică, Curtea de Justiţie Europeană
a arătat că acesta este un concept obiectiv, constând în „recurgerea la

140
metode diferite de acelea care creează condiţiile unei concurenţe
normale între produse şi servicii pe baza tranzacţiilor operatorilor
comerciali”.
Pe lângă formele de practici abuzive principale, enunţate chiar
în Tratatul CE, Comisia şi Curtea de Justiţie au identificat şi alte
forme de practici abuzive: discriminarea prin preţuri stabilite pe zone
geografice; returnarea unor sume pentru fidelitate care împiedică
clienţii să deţină produse de la furnizorii concurenţi; reducerea
preţurilor în scopul eliminării concurenţei, refuzul nejustificat al
furnizării ce poate duce la eliminarea concurenţei, refuzul acordării de
licenţe.
• Fuziunile (concentrările). Interzicerea acestei practici
anticoncurenţiale îşi are temeiul în art. 81, 82, 85 şi 235 din Tratatul
CE.
Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrărilor dintre
întreprinderi prevede că: este „incompatibilă cu piaţa internă orice
concentrare la nivel comunitar care creează sau consolidează o
poziţie ca rezultat al căreia este afectată concurenţa efectivă pe piaţa
internă sau pe o porţiune importantă a acesteia”.
Dimensiunea unei societăţi poate fi definită fie prin definirea
unui prag la nivel european, fie prin definirea unor praguri
naţionale diferite.
Sunt două ipoteze de definire:
1. prima ipoteză are drept criterii:
– o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel
puţin 5 miliarde euro;
– cel puţin două din societăţile comerciale în cauză să aibă la
nivel comunitar o cifră de afaceri de minimum 250 milioane euro;
– fiecare dintre aceste societăţi să genereze mai mult de două
treimi din cifra de afaceri la nivel comunitar într-un stat membru.
2. a doua ipoteză are drept criterii:
– o cifră de afaceri combinată la nivel internaţional de cel
puţin 2,5 miliarde euro;
– o cifră de afaceri de peste 100 milioane euro în fiecare din
cel puţin trei State Membre;

141
 – individual, pentru cel puţin două dintre societăţile
comerciale respective o cifră de afaceri de minimum 25 milioane de
euro în fiecare din cele trei State Membre şi peste 100 milioane euro
în întreaga comunitate.
• Ajutoarele de stat. Art. 87 din Tratatul CE prevede că
„va fi considerat incompatibil cu piaţa comună orice ajutor acordat
de un stat membru din resursele de stat, sub orice formă, care
distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin
favorizarea anumitor întreprinderi sau producţia anumitor bunuri
atâta timp cât afectează comerţul dintre Statele Membre”.
Forma şi scopul ajutorului, precum şi motivul acordării
ajutorului sunt irelevante.
Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de excepţii
considerate compatibile cu piaţa internă a Uniunii:
– ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor
individuali sub garanţia nediscriminării legate de originea produselor
în cauză;
– ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre
naturale sau în situaţii excepţionale;
– ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea
ţării, după reunificarea acesteia.
Comisia Europeană a mai declarat ca fiind compatibile cu
piaţa internă:
– ajutorul pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi
sau regiuni;
– ajutorul pentru promovarea executării unui proiect important
de interes european sau de remediere a unor perturbări grave în
economia statelor membre;
– ajutorul pentru promovarea culturii şi conservarea
patrimoniului;
– alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE.

VIII. FONDURILE STRUCTURALE ŞI FONDURILE DE TIP

STRUCTURAL

VIII.1. Fondurile structurale

142
 Fondurile europene au fost concepute în scopul consolidării
economiilor Statelor Membre şi pentru asigurarea unei dezvoltări
armonioase a acestora, reducând ecartul dintre diferitele regiuni şi
retardul celor mai puţin favorizate (Tratatul de la Roma din 1957). Se
află în responsabilitatea principală a statelor membre şi autorităţilor
regionale. Nu se substituie eforturile financiare ale Statelor Membre.
• Fondul Social European (FSE) a fost creat în anul 1960
şi a avut ca obiectiv major prevenirea şi combaterea şomajului prin
promovarea de măsuri care să faciliteze accesul pe piaţa muncii,
asigurarea egalităţii şanselor, calificarea profesională, crearea de noi
locuri de muncă.
• Fondul European de Orientare şi Garantare pentru
Agricultură (FEOGA) a fost creat în scopul sprijinirii programelor
de îmbunătăţire a condiţiilor de producţie şi marketing în agricultură.
Are două componente:
– componenta de orientare, creată în anul 1962 pentru
ajustare structurală, pentru reconversia producţiei agricole şi
dezvoltarea de activităţi complementare în agricultură. Este destinat:
investiţiilor în agricultură; facilităţilor destinate tinerilor agricultori;
sprijinului pentru ieşirea la pensie în agricultură înainte de limita de
vârstă; sprijinului pentru zonele mai puţin favorizate şi pentru zonele
cu restricţii de mediu; pentru silvicultură; alte măsuri de conversie şi
dezvoltare rurală;
– componenta de garantare este concepută pentru susţinerea
preţurilor produselor agricole.
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER)
este menit să corecteze principalele dezechilibre regionale şi
transformarea regiunilor. A fost creat în anul 1975 şi are ca domenii
de intervenţie: investiţii productive; în infrastructura necesară
dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate); dezvoltarea
potenţialului intern al regiunilor; acordarea de asistenţă tehnică.
• Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului
(UFOP) a fost creat în anul 1993 şi are ca principale domenii de
intervenţie: modernizarea flotei; dezvoltarea acvaculturii; protejarea
zonelor maritime ş.a.
143
 Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile
defavorizate; zonele cu handicapuri specifice; grupurile sociale
vulnerabile; colectivităţile locale şi regionale; ţările candidate.

VIII.2. Fondul de Coeziune

Fondul de coeziune are ca scop principal asistenţa ţărilor cu

dificultăţi economice, în vederea aderării la Uniunea Economică şi
Monetară. Fondurile sunt alocate pentru două sectoare: 1) mediu; 2)
reţele de transport transeuropene.
Cerinţe pentru accesul la Fondul de coeziune:
1. ţările beneficiare să aibă un venit pe locuitor sub 90% faţă
de media comunitară;
2. ţările beneficiare să aibă un program menit să satisfacă
condiţiile de convergenţă. În perioada 2000-2006 bugetul fondului
este de 18 miliarde euro.
Prin obiective, Fondul de coeziune se deosebeşte de fondurile
structurale în sensul că urmăreşte reducerea disparităţilor dintre
economiile naţionale în timp ce acestea din urmă au ca scop reducerea
disparităţilor dintre regiuni.

VIII.3. Fondurile de tip structural (fondurile de preaderare)

• Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale ţărilor

candidate şi ţările membre UE, precum şi la nivelul regiunilor este
mare şi vor îngreuna funcţionarea armonioasă a Uniunii. Pentru
reducerea acestor decalaje, UE acordă sprijin ţărilor candidate prin
instrumente structurale de preaderare (fondurile de tip structural).
Acestea sunt: Programul PHARE revizuit, Programul Special de pre-
Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD) şi
Instrumentul Structural de pre-Aderare (ISPA). După aderare, sprijinul
financiar va fi acordat prin fondurile structurale şi prin Fondul de
Coeziune.
• Programul PHARE. A fost înfiinţat în 1989 pentru
Polonia şi Ungaria (Poland Hungary Aid for Reconstruction of
Economy) şi este un instrument nerambursabil de sprijinire a ţărilor

144
candidate. În anul 1997 a fost revizuit. Este orientat către consolidarea
instituţională, susţinerea investiţiilor, dezvoltarea regională şi socială,
restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor, cu scopul întăririi
instituţiilor democratice, administraţiei publice şi organizaţiilor care
au răspunderea implementării legislaţiei comunitare.
• Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-
Aderare (ISPA). Este un instrument de finanţare destinat statelor
candidate, similar cu Fondul de Coeziune. Obiectivele programului
sunt: 1) protecţia mediului înconjurător; 2) dezvoltarea infrastructurii
de transport; 3) familiarizarea administraţiilor statelor candidate cu
politicile şi procedurile fondurilor structurale.
Alocaţiile financiare se stabilesc în raport cu populaţia,
PIB/locuitor şi suprafaţă. Pot acoperi până la 75% din cheltuielile
publice, iar, în mod excepţional, până la 85%.
• Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultură
şi Dezvoltare Rurală (SAPAR). Are menirea de a pregăti ţările
candidate pentru participarea la politica agricolă comună (PAC). Este
administrat pe baze complet descentralizate.
• Proiecte finanţate din programul SAPARD: 1)
îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi comercializarea
produselor agricole şi piscicole; 2) îmbunătăţirea infrastructurii pentru
dezvoltarea rurală şi agricolă; 3) dezvoltarea economică a zonelor
rurale; 4) dezvoltarea resurselor umane. Bugetul total pentru perioada
2000-2006 este de 520 miliarde euro.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed.

All Beck, 2003
2. Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001
3. Marin Voicu, Jurisprudenţă comunitară, Ed. Lumina Lex, 2005
4.Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Ed. Economică,
2003

145