Creştinul Incredibil

A.W.Tozer

trad.de P.V.

Actualul efort al atâtor lideri religioşi de a armoniza creştinismul cu

ştinţa, psihologia şi oricare lucru natural şi rezonabil lucru este, cred eu,
rezultatul falimentului de a înţelege creştinismul şi, judecând după ceea ce
am auzit şi am citit, falimentul de a înţelege ştiinţa şi psihologia de
asemenea.
La inima sistemului creştin stă crucea lui Hristos cu paradoxul ei
divin. Puterea creştinismului apare în antipatia faţă de, niciodată în acord cu,
căile omului căzut. Adevărul crucii este revelat în contradicţiile ei. Mărturia
Bisericii este cea mai eficientă când declară mai degrabă decât atunci când
explică, pentru că Evanghelia nu este adresată raţiunii ci credinţei. Credinţa
se sprijineşte pe caracterul lui Dumnezeu, nu pe demonstraţii ale
laboratorului sau logicii.
Crucea stă într-o opoziţie clară faţă de omul natural. Filozofia lui
merge contrar procedurilor minţii neregenerate, aşa că Pavel poate să spună
pe faţă că predicarea crucii pentru ei este nebunie curată. A încerca să
găseşti un teren comun între mesajul crucii şi raţiunea decăzută a omului
înseamnă a încerca imposibilul, şi dacă se persistă în această încercare va
rezulta o raţiune deteriorată, o cruce lipsită de valoare şi un creştinism fără
putere.
Dar haideţi să aducem toată problema de la nivelul teoretic şi să
observăm în mod simplu adevăratul creştin care pune în practică învăţăturile
lui Hristos şi ale apostolilor. Observaţi contradicţiile:
Creştinul crede că în Hristos el a murit, totuşi el este mai viu decât
înainte şi se aşteaptă într-un mod deplin să trăiască pentru totdeauna. El
umblă pe pământ în timp ce stă(este aşezat) în ceruri şi deşi născut pe
pământ descoperă că după convertire el nu este acasă aici. Asemenea
vulturului de noapte, care în aer este esenţa eleganţei şi frumuseţii dar pe
pământ este stângaci şi urât, tot aşa creştinul arată cel mai bine în locurile
cereşti dar nu se încadrează bine în tocmai căile societăţii în care s-a născut.
Creştinul învaţă curând că dacă vrea să fie victorios ca şi copil al
cerului printre oameni pe pământ el nu trebuie să urmeze calea comună a
omenirii, ci mai degrabă în mod contrar. Pentru a fi în siguranţă se pune în
primejdie; îşi pierde viaţa pentru a o salva şi este în pericol de a şi-o pierde
dacă încearcă să o păstreze. El se coboară pentru a ajunge sus. Dacă refuză
să se coboare este deja jos, dar când începe jos este pe calea spre creştere.
El este cel mai puternic când este cel mai slab şi cal mai slab când este
tare. Deşi sărac are puterea de a îmbogăţii pe alţii, dar când ajunge bogat
abilitatea lui de a îmbogăţii pe alţii dispare. El are cel mai mult când a dăruit
cel mai mult şi are cel mai puţin când posedă cel mai mult.
El poate fi deseori la înălţime când se simte cel mai jos şi cel mai fără
de păcat atunci când este cel mai conştient de starea de păcat. Este cel mai
înţelept când ştie că nu ştie şi ştie cel mai puţin când a acumulat cea mai
mare cantitate de cunoştinţe. El câteodată face cel mai mult nefăcând nimic
şi ajunge mai departe stând pe loc. În întristare el reuşeşte să se bucure şi îşi
păstrează inima bucuroasă în întristare.
Caracterul paradoxal al creştinului este revelat în mod constant. De
exemplu, el crede că este mântuit acum, cu toate acestea el aşteaptă să fie
salvat mai târziu şi aşteaptă cu bucurie mântuirea viitoare. Se teme de
Dumnezeu dar nu-i este frică de El. În prezenţa lui Dumnezeu se simte
copleşit şi nenorocit, totuşi nu este alt loc în care ar dori să fie decât în acea
prezenţă. El ştie că a fost curăţit de păcatul său, totuşi conştientizează cu
durere că în firea lui nu locuieşte nimic bun.
Îl iubeşte pe Cel suprem pe care nu l-a văzut, şi deşi el însuşi este
sărac şi umil vorbeşte într-un mod familiar cu Cel care este Regele regilor şi
Domnul domnilor, şi este conştient de lipsa de potrivire în a face acest lucru.
Se simte că este în dreptul lui întru totul mai puţin decât nimic, totuşi el
crede fără îndoieli că el este lumina ochilor lui Dumnezeu şi că pentru el
Fiul cel Veşnic s-a făcut trup şi a murit pe crucea ruşinii.
Creştinul este cetăţean al cerului şi pentru această cetăţenie sacră el
conştientizează prima supunere, totuşi el îşi poate iubi ţara pământească cu
aşa o intensitate a devoţiunii care l-a făcut pe John Knox să se roage : „O
Doamne, dă-mi Scoţia sau mor.”
El aşteaptă cu voioşie după mult timp să intre în acea lume
strălucitoare de sus, dar nu se grăbeşte să părăsească această lume şi este
dornic să aştepte chemarea Tatălui Ceresc. Şi nu este capabil să înţeleagă de
ce necredinciosul critic îl condamnă pentru asta; totul pare atât de natural şi
corect în aceste circumstanţe că nu vede nimic inconsecvent la ele.
Creştinul care-şi poartă crucea, mai mult, este deopotrivă un pesimist
confirmat şi un optimist de felul care nu se găseşte nicăieri pe pământ.
Când se uită la cruce este pesimist, pentru că aceeaşi judecată care a
venit peste Domnul slavei condamnă în acel singur act toată firea şi toată
lumea oamenilor. El respinge orice speranţă omenească în afara lui Hristos
pentru că ştie că cel mai nobil efort al omului este doar praf clădit peste praf.
 Totuşi el este într-un mod calm, odihnitor optimist. Dacă crucea
condamnă lumea învierea lui Hristos garantează triumful final al binelui în
întreg universul. Prin Hristos totul va fi bine la sfârşit şi creştinul aşteaptă
finalul. Incredibil creştin!