Relevanţa educaţiei creştine

în context postmodern

Autor: P.V.

2009
Introducere

1. Postmodernismul
2. Biserica şi cultura
3. Câteva caracteristici ale postmodernismului şi raportarea Bisericii la
acestea

Concluzie
Introducere

O nouă epocă ce o urmează pe cea a modernismului şi-a făcut apariţia şi anume

„postmodernismul”. Dacă modernismul punea la îndoială Scriptura şi autoritatea ei,
ridicând ştiinţa mai presus de orice metodă a cunoaşterii, postmodernismul plasează
Scriptura şi adevărul ei alături de alte „adevăruri” posibile fiecare persoană fiind liberă
să-şi aleagă ce adevăr doreşte pentru viaţa lui.
Întrebarea se pune, în ce măsură adevărul absolut al Scripturii mai este relevant
pentru oamenii acestei generaţii postmoderne. Mai are educaţia creştină un rol, un mesaj,
o importanţă, o relevanţă. A.W. Tozer dă un răspuns la această dilemă „deoarece noi
suntem lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, toate problemele noastre şi răspunsurile la ele
sunt teologice. O oarecare cunoaştere a Dumnezeului care lucrează în Univers este
indispensabilă pentru a-ţi forma o filosofie de viaţă sănătoasă şi o concepţie temeinică
despre lume.” 1
În lucrarea de faţă vom căuta să vedem ce caracterizează societatea postmodernă,
şi ce trebuie avut în vedere pentru ca educaţia creştină să fie eficace.

1
A. W. TOZER, Cunoaşterea Celui Preasfânt, (Cluj: Editura Logos, 1996), pag.38-39.
 1. Postmodernismul

Stanley Grenz afirmă „Postmodernismul se referă la o stare intelectuală şi la un şir de

expresii culturale care pun sub semnul întrebării idealurile, principiile şi valorile care au
stat la baza gândirii moderne.”2
Simon Blackburn afirmă despre postmodernism

„De regulă, este considerat ca o reacţie împotriva încrederii naive şi lipsite de

discernământ în progres şi în adevărul obiectiv şi ştiinţific. Prin urmare, în
filozofie acesta presupune neîncrederea în les grandes recits ale modernităţii:
justificările totalizatoare ale societăţii occidentale şi încrederea în progresul ei,
detectabile la Kant, Hegel sau Marx, sau care provin din viziunile utopice ale
perfecţiunii dobândite prin evoluţie, progres social, educaţie sau răspândirea
ştiinţei.”3

Postmodernismul se vrea mişcare de deconstrucţie, de sfărâmare a ierarhizării de

cunoştinţe sau valori, a tot ceea ce contribuie la formarea unui sens, a tot ceea ce a
constituit o paradigmă sau model.4
Una dintre trăsăturile de bază ale postmodernismului este ruptura totala cu gândirea,
instituţiile şi stilul de viaţă din trecut. Aşa numita deconstrucţie a trecutului promovata de
postmodernism se referă la demolarea totală a oricărei concepţii despre lume şi viaţă
(metanaratiune), a oricărei instituţii şi a oricăror norme morale si sociale ale trecutului.
Numai prin demolarea acestora, individul postmodern este eliberat din orice forma de
incorsetare si devine liber: a) în a-şi elabora singur filozofia de viaţă (micronaraţiunea),
b) în a se alătura după bunul plac oricărei grupări, şi c) în a-şi alege liber stilul de viaţă
care-i place.
După cum se poate observa, individul postmodern crede ce-i place, se asociaza cu
cine-i place si trăieşte cum îi place. Plăcerea este autoritatea finală care guverneaza
gândirea si viaţa postmodernă. Pentru individul postmodern nu mai există adevăr absolut,
nu mai există autoritate social-institutională şi nu mai există norme morale universal
valabile. Totul este relativ, in funcţie de preferinţele individului.5
Michael Devitt vorbeşte cu privire la postmodernism astfel: „ o persoană care îşi bate
joc de postmodernism are mai multă dreptate decât una care îl ia în serios”6. Prin aceasta
arată cât de deplasată, iraţională şi necoerentă este ideologia postmodernă, aceasta creând
instabilitate şi nesiguranţă.

2. Biserica şi cultura

Biserica, cea chemată să implementeze educaţia creştină, a trebuit întotdeauna să

2
Stanley GRENZ, A Primer on Postmodernism, (Grand Rapids MI : Eardmans Publishing Company,
1996), pag.12.
3
Simon BLACKBURN, Oxford Dictionary de filozofie, (Bucureşti: Univers enciclopedic, 1999), pag.309.
4
Constantin CUCOŞ, Pedagogie, (laşi, POLIROM, 1996), pag.194
5
http://negrutpaul.wordpress.com/2009/03/09/postmodernismul-si-poporul-condus-de-femei-si-copii/,
28.04.2009, ora 18:22
6
Michael Devitt, Limbaj şi realitate, (laşi: Polirom, 2000), pag.134.
confrunte cultura din care face parte şi să existe o tensiune între cele două. A ignora
cultura înseamnă a risca să devii irelevant, a accepta cultura într-un mod necritic
înseamnă să rişti să încerci să amesteci, să uneşti două lumi cu concepţii total diferite
ceea ce înseamnă necredincioşie şi cu siguranţă faliment. Fiecare epocă a avut dornicii ei
de a-i fi pe plac chiar şi în cadrul teologiei care au încercat să reinterpreteze creştinismul
potrivit cu ultima modă intelectuală şi culturală. Liberalii iluminişti au avut religia lor
raţională şi marii lor critici ai Bibliei; romanticii liberali au avut sentimentalismul lor
prietenos; existenţianismul liberal au avut crizele lor de semnificaţie şi salturi de credinţă;
acum există un liberalism postmodern. Dar în fiecare epocă au existat şi creşini
credincioşi adevărului Scripturii, care şi-au mărturisit credinţa lor în Domnul Isus
Hristos. Ei au fost parte culturii lor dar în acelaşi timp în opoziţie cu aceasta, proclamând
Cuvântul lui Dumnezeu 7
A fi contemporan înseamnă să trăieşti în prezent şi să mergi în pas cu vremea, fără
să te gândeşti neapărat la trecut sau la viitor. A fi un „creştin contemporan”, totuşi,
înseamnă să te asiguri că prezentul este îmbogăţit la maxim atât de cunoştinţele noastre
despre trecut şi de aşteptarea viitorului. Credinţa noastră creştină ne cere aceasta. Pentru
că Dumnezeul în care noi credem şi ne închinăm este „Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul …Cel ce este, Cel ce era, şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”(Apocalipsa 1:8), iar
Domnul Isus căruia ne-am predat viaţa este „acelaşi ieri, azi şi în veci”(Evrei 13:8).8
Biblia ne spune despre importanţa înţelegerii „vremurilor în care ne aflăm”(Romani
13:11). George Barna spunea că cei mai mulţi creştini nu conştientizează Biserica ca fiind
în mijlocul celei mai mari lupte cu care s-a confruntat de secole.9 Mulţi creştini, inclusiv
teologi, încă se luptă contra modernismului, neîţelegând că problema s-a schimbat. Dacă
creştinii vor să slujească eficient, trebuie să înţeleagă spiritul epocii în care trăim.10

3. Câteva caracteristici ale postmodernismului şi raportarea Biserici la acestea

3.1 Pluralismul sau adevărul relativ

Una dintre explicaţiile optimismului iluminist, caracteristică modernismului, este

convingerea acestuia că pentru fiecare problemă există o singură soluţie corectă şi că,
prin urmare, lumea va putea fi organizată raţional, pentru aceasta fiind necesar doar ca ea
să fie descrisă corect.11 Aceasta a dus mai departe la convingerea că nu poate fi decât un
singur mod corect de a descrie lumea.
Cu timpul iluminismul a început să piardă teren şi nevoia de „perspective
multiple”, sau „relativism” (termeni aproape sinonimi cu „pluralismul”) a început să se
facă simţită. Trebuie subliniat totuşi că aceste modificări nu au început cu
postmodernismul, ci ele au fost deja introduse în cadrul modernismului. Diferenţa constă
în faptul că, în timp ce modernismul era interesat într-un pluralism care să prezinte ceea
ce încă putea fi considerat „o realitate ultimă unitară, deşi complexă”, postmodernismul
neagă accesibilitatea şi chiar existenţa unor asemenea realităţi ultime unitare
(„metanaraţiuni”): „adevărurile universale şi eterne, în cazul în care există, nu pot fi
specificate.”12
7
Gene EDWARD VEITH, Guide to Contemprary Culture, (Leicester: Crossway Books), pag. 12
8
John STOTT, The Contemporary Christian, (Illinois: InterVarsity Press 1992), pag.11
9
Charles Colson, Reaching the Pagan Mind, (Christianity Today, 1992), pag.112
10
Gene EDWARD VEITH, op. cit., pag.20
11
D. HARVEY, The Condition of Postmodernity, (Oxford: Blackwell, 1989), pag. 27.
12
ibid, pag. 30-45.
 John Dawey spunea „nu există idei pure şi raţiune pură. Fiecare gând pe care îl ai
reprezintă un gest către lume, o atitudine luată în anumite lucruri practice în care suntem
implicaţi”.13
Z. Bauman semnalează un impact dublu al pluralismului în acest domeniu. Pe de-
o parte un impact pozitiv : pluralismul promovează conştiinţa proprie şi evaluarea de
sine, ca urmare a nevoii de a alege singur între bine şi ră, aceasta conduând la interesul
postmodern pentru mişcări religioase şi cvasi-religioase care, prin natura lor, pretind
autoritate în domeniul valorilor moral; iar pe de altă parte un impact negativ : într-un
context pluralist limitele autonomiei individuale devin foarte disputate, iar terenul comun
pe care membrii societăţii îl împărtăşesc în materie de moralitate este în continuă
descreştere. 14
Relativitatea moralităţii a condus ca dintr-odată sexul în afara căsătoriei să devină
ceva obişnuit şi acceptat în cultura noastră. Un studiu făcut în S.U.A. arată că în anul
1969, 68% din americani credeau că relaţiile sexuale înainte de căsătorie sunt sunt ceva
greşit , în 1987, doar 46% mai considerau că este ceva greşit, iar în 1992, 33% respingeau
sexul premarital. Mai uimitor este faptul că standardele morale nu au fost răsturnate în
cadrul secular ci şi cadruri aşa zis creştine. Astfel 56% dintre „fundamentliştii”
necăsătoriţi au relaţii sexuale înaintea căsătoriei, „liberali” 57%, iar catolicii 83%. În
privinţa avortului, 49% dintre protestanţi şi 47% dintre catolici consideră avortul o
alternativă corectă.15
În acest ritm în care decurg lucrurile în domeniul moral relevanţa educaţiei
creştine, şi a adevărurilor ei absolute cu privire la moralitate este cu atât mai mare. În
acelaşi timp, contextul postmodern oferă speranţă prin faptul că, spre deosebire de
perioada modernistă, omul postmodern are o deschidere mai mare pentru ascultarea
Evangheliei, un fapt important deoarece „credinţa vine în urma auziri” (Rom.10:17). 16

3.2 Fragmentarea sensului

Foarte direct legată de noţiunea de pluralism este aceea de fragmentare a sensului.

Odată ce credinţa în metanaraţiuni a dispărut, iar „perspectivele multiple” au devenit
esenţiale pentru o reprezentare mai corectă a lumii, consecinţa imediată este că lumea
însăşi nu mai poate fi privită în mod unitar, ci ca fiind divizată într-un număr nedefinit de
fragmente, adesea co-existând în forme complet contradictorii. Conform aprecierilor lui
Bauman, această legătură strânsă dintre pluralism şi fragmentare este caracteristica
primordială a ideologiei postmoderne: „o concepţie ireductibil şi irevocabil pluralistă
despre lume, fragmentată într-o mulţime de unităţi suverane şi centre de autoritate.”17
Această problemă cuprinde cel puţin două dimensiuni. Pe de-o parte pierderea
sensului real al noţiunilor ceea ce înseamnă că doar comunicarea unui mesaj, fie el
creştin, nu înseamnă neapărat că cel ce îl aude îl şi înţelege aşa cum s-a intenţionat de
mesager. Iar pe de altă parte este problema autorităţii care determină ce semnificaţie să
dai fiecărui termen. Dacă există singură autoritate la care să te raportezi atunci noţiunile
13
John DAWEY, German Philosophy and Politics, (New York: G.P. Putman’s Sons, 1915), pag.10.
14
Z. BAUMAN, Intimations of Postmodernity, (Londo şi New York : Routledge, 1992), pag. 201.
15
Gene EDWARD VEITH, Guide to Contemprary Culture, op.cit., pag.17.
16
Alexandru NEAGOE, Apologetică paulină în societatea postmodernă, (London Collage Bible 1994),
Articol publicat (în versiune uşor modificată) în:Otniel Bunaciu, Radu Gheorghiţă, Emil Bartoş (ed.), Care
împarte drept cuvântul adevărului, ( Oradea: Reformatio, 2005), pag.321.
17
Z. BAUMAN, op.cit., pag. 35.
sunt clare şi absolute, dar dacă sunt mai multe autorităţi, noţiunile sunt relevante.
În acest context educaţia creştină trebuie să caute să explice foarte clar termenii, şi
aceştia să fie în lumina Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu, accentuându-se că Dumnezeu
este autoritatea supremă şi că ceea ce spune El este neschimbabil indiferent de vremuri
„cerurile şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24:35).

3.2 Individualismul

3.2.1 Hedonism
Hedonismul este concepţia etică, conform căreia scopul vieţii ar fi plăcerea,
desfătarea. Acest lucru caracterizează viaţa societăţii noastre aşa cum prezintă şi Gilles
Lipovesky în cartea sa „Fericirea paradoxală” :

„De la lucruri ne aşteptăm nu atât să ne claseze în raport cu alţii, cât să ne

permită să fim mai independenţi şi mai mobili, să ne provoace senzaţii, să ne facă
să trăim experienţe, să ne amelioreze calitatea vieţii, să ne conserve tinereţea şi
sănătatea. Satisfacţiile sociale diferenţiale rămân, fireşte, dar ele nu mai
reprezintă decât o motivaţie printre multe altele, într-un ansamblu dominant de
căutarea satisfacţiilor private. Consumul „pentru sine” a înlocuit consumul
„pentru celălalt” simultan cu irezistibila evoluţie a individualizării aşteptărilor, a
gusturilor şi a comportamentelor…Ordinea consumului nu mai este organizată de
opoziţia dintre elita dominatoare şi masa dominaţilor şi nici aceea dintre
diferitele fracţiuni ale unei clase ci de principiul „mereu mai mult”…În prezent,
dinamica consumeristă se bazează pe căutarea fericirii personale…18

Ceea ce spune acest pasaj este faptul că acum nu mai trăim într-o epocă în care omul
are preocupare principală raportarea lui faţă de ceilalţi şi poziţia lui în cadrul societăţii,
aşa cum era în modernism, ci preocuparea pentru sine şi pentru plăcerile proprii.
Problema este mai gravă atunci când Biserica este afectată de aceste elemente ale
societăţii contemporane. Se pare că în aceste vremuri Biserica creştină, indiferent de
confesiune, nu mai constituie un baraj în calea lumii şi a felului ei de a trăi. Spre
deosebire de trecut, Biserica nu mai are impact asupra societăţii. Nu mai accentuează
ideea de păcat de moarte, nu mai exaltă nici ideea de sacrificiu, nici pe cea de renunţare.
Rigorismul şi culpabilizarea s-au diminuat considerabil, ca şi vechile tematii ale
suferim’nţei şi mortificării. În acelaşi timp ideile de plăcere şi de dorinţă sunt din ce în ce
mai asociate cu „ispitirea”, credinţa potrivit căreia oamenii trebuie să-şi poarte crucea pe
acest pământ începe să se eclipseze. Dintr-o religie centrată pe ideea de mântuire în viaţa
de apoi, creştinismul s-a transformat într-o religie în slujba fericirii pe lumea aceasta,
punând accentul pe valorile de solidaritate şi iubire, pe armonie, pace interioară,
împlinirea completă a persoanei.19
Biblia afirmă „…în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori
de sine, iubitori de bani…iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu…” 2Tim.3:1-5.
Dumnezeu nu este luat prin surprindere de aceste vremuri, El fiind Cel care a vestit
despre aceste vremuri. Poate că unul din motivele pentru care acest hedonism marchează
„zilele din urmă” este tocmai pentru că această problemă este atât de dăunătoare pentru o
societate încât o poate duce în haos şi colaps. Dar poate mai dăunătore este pentru

18
Gilles LIPOVETSKY, Fericirea paradoxală, (Iaşi: Polirom 2007), pag.33,34.
19
Yves LAMBERT, Dieu change en Bretagne, (Paris : Cerf, 1985), pag. 355-383
Biserică, care asemenea celei din Laodicea spune „sunt bogat, nu duc lipsă de
nimic”(Apoc.3:17) fără să ştie că este asemenea sării care şi-a pierdut gustul „nu mai este
de nici-un folos” (Mat. 5:13).
Soluţia educaţiei creştine pentru această stare este învăţătura „lepădării de sine”
şi pe care Domul Isus o cere de la cei ce vor să-L urmeze. Mai mult de cât atât învăţătura
care stă la baza creştinismului este„dragostea”, pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.
Ceea ce înseamnă să te preocupe mai întâi de ceea ce-i place lui Dumnezeu şi împlinirea
nevoilor semenului tău.

3.3.2 Divertismentul

Dragostea de sine şi preocuparea pentru plăceri a adus în centrul trăirii oamenilor

din vremea noastră divertismentul, care include distracţie, amuzament, prin muzică,
filme, teatru, etc. A. W. Tozer spunea:
„sunt milioane de oameni care nu pot trăi fără divertisment; pentru ei,
viaţa lipsită de distracţie este pur şi simplu intolerabilă. Ei aşteaptă cu
nerăbdare binecuvântata uşurare oferită de profesionişti ai
divertismentului şi de alte forme narcotice psihologice, aşa cum un
toxicoman aşteaptă să-şi ia doza zilnică de heroină. Fără aşa ceva, ei nu
găsesc curajul necesar de se confrunta cu viaţa.”20
Giles Lipovesky sublinia faptul că în ţările cele mai dezvoltate partea de timp ce
nu este alocată pentru muncă este foarte mare „Timpul şi banii destinaţi activităţilor
recreative sunt în continuă creştere. Sărbătorile, jocurile, distracţiile, incitările la căutarea
plăcerilor invadează spaţiul vieţii de zi cu zi.”21
Într-un astfel de context Biserica, care secole de-a rândul „s-a împotrivit cu
fermitate oricărei forme de divertisment religios, recunoscându-l drept ceea ce este el – o
modalitate de a pierde timpul, un refugiu din faţa glasului deranjant al conştinţei, un truc
pentru a distrage atenţia de la responsabilitatea morală”, se pare că a cedat în faţa
presiunii şi a hotărât că, dacă tot nu îl poate învinge pe marele zeu Divertisment, poate
măcar să i se alăture şi să obţină orice folos posibil de pe urma puterilor lui.22
Introducerea divertismentului în cadrul religios nu a făcut şi nu face altceva decât să
scadă relevanţa şi eficienţa educaţiei creştine în contextul postmodern. Biserica a încercat
să facă în educaţia religioasă ceea ce Alain Finkielkraut considera ca fiind imposibil în
educaţia seculară: „cum să „împachetezi" gramatica, istoria, matematica sau alte materii
fundamentale în muzică rock ori bandă desenată? Nici chiar informatica, prin insinuările
ei sub formă de joc, nu reuşeşte prea mult pe această linie”23
Binenţeles că divertismentul nu este ceva nou, a existat şi înainte de
postmodernism dar cu siguranţă amploarea şi poziţia pe care o joacă în viaţa majorităţii
oamenilor din epoca pe care o trăim este evidentă.
În sec. al XVII-lea filozoful fracez Pascal a vorbit despre divertisment ca fiind
modalitatea prin care omul evită să-şi privească golul lăuntric şi să se confrunte cu vidul
existenţei lui. Vid pe care numai Dumnezeu poate să-l umple.24 În acest context Biserica
are nevoie de mult discernământ în a trăi şi în a arăta oamenilor calea către o viaţă
20
A.W. TOZER, Închinare şi Distracţie, (Oradea: Lampardul de Aur, 2006), Pag.82,83.
21
Gilles LIPOVETSKY, op.cit., pag.9
22
A.W. TOZER, Închinare şi Distracţie, op. cit., pag.92.
23
Constantin Cucoş, Pedagogie, (laşi, POLIROM, 1996), pag.195.
24
http://www.agape-regie.ro/pagini.php?newa_id=15, data 12.05.2009, ora 20:51.
împlinită în fiecare zi în supunere faţă de Creatorul şi Mântuitorul nostru şi de Cuvântul
Său. Biserica are responsabilitatea de a recâştiga plăcerea în a trăi o viaţă sfântă, nu
pentru pentru câştigarea unor avantaje vremelnice, deşi acestea există, nici pentru a se
compara cu ceilalţi, ci pentru a aduce slavă şi mulţumire Celui ce ne-a creat. Trebuie
readus în practică şi învăţătură adevărul împlinirii depline a fiinţei umane numai în
Hristos. Domnul Isus a zis: „Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi
niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată”(Ioan 6:35).

Concluzie

Eficienţa mesajului creştin în acest context postmodern este dat de

atitudinea Bisericii faţă de postmodernism. Încercarea Bisericii de a fi relevantă
prin a accepta gândirea, metodele şi practicile acestei epoci nu este o soluţie. Ea
este chemată de Dumnezeu să fie „sare” şi „lumină” pentru această lume
îndreptându-le oamenilor privirile spre Dumnezeu .
Biserica trebuie să transmită mesajul lui Dumnezeu prin trăirea şi prin
propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, singura autoritate pentru trăirea omului
pe acest pământ. Omul postmodern doritor după plăceri şi divertisment, cu
sufletul gol şi dornic după împlinire lăuntrică trebuie să audă Glasul Domnului
care răsună peste veacuri „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are
bani!…De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi
câştigul muncii pentru ceva care nu satură?…”. Dar în acelaşi timp el trebuie să
audă mesajul „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea
şi să Mă urmeze”(Matei 16:24) conştientizându-l că viaţa aceasta este trecătoare „Şi
lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.”(1Ioan 2:17).
BIBLIOGRAFIE

• BAUMAN Z., Intimations of Postmodernity, Londo şi New York : Routledge,

1992.
• BLACKBURN Simon, Oxford Dictionary de filozofie, Bucureşti: Univers
enciclopedic, 1999.
• COLSON Charles, Reaching the Pagan Mind, Christianity Today, 1992.
• CUCOŞ Constantin, Pedagogie, laşi, POLIROM, 1996.
• DAWEY John, German Philosophy and Politics, New York: G.P. Putman’s Sons,
1915.
• DEVITT Michael, Limbaj şi realitate, laşi: Polirom, 2000.
• EDWARD VEITH Gene, Guide to Contemprary Culture, Leicester: Crossway
Books.
• GRENZ Stanley, A Primer on Postmodernism, Grand Rapids MI : Eardmans
Publishing Company, 1996.
• HARVEY D., The Condition of Postmodernity, Oxford: Blackwell, 1989.
• LAMBERT Yves, Dieu change en Bretagne, Paris : Cerf, 1985.
• LIPOVETSKY Gilles, Fericirea paradoxală, Iaşi: Polirom 2007.
• NEAGOE Alexandru, Apologetică paulină în societatea postmodernă, (London
Collage Bible 1994), Articol publicat (în versiune uşor modificată) în:Otniel
Bunaciu, Radu Gheorghiţă, Emil Bartoş (ed.), Care împarte drept cuvântul
adevărului, Oradea: Reformatio, 2005.
• STOTT John, The Contemporary Christian, Illinois: InterVarsity Press 1992.
• TOZER A. W., Cunoaşterea Celui Preasfânt, Cluj: Editura Logos, 1996.
• TOZER A.W., Închinare şi Distracţie, Oradea: Lampardul de Aur, 2006.
• http://negrutpaul.wordpress.com
• http://www.agape-regie.ro