Fişă de lucru

Felix prinse o mînă a Otiliei:

— Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am văzut-o cîteva clipe şi nu sînt vinovat cu nimic.
— Nu vreau să te-nsor cu Lili, ţi-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să spună că eu sînt piedica între tine şi eventuala Lili.
Totuşi, judecînd rece, fata e foarte drăguţă şi n-ar fi pentru tine o partidă rea. Peţitoare eu nu sînt, aşa că
socotesc închisă chestiunea.
— Otilia, zise Felix, strîngîndu-i amîndouă mîinile, tu mă crezi cînd îţi spun că te iubesc?
— Te cred.
— Te întreb foarte serios, profund: mă iubeşti?
— Da!
— Atunci pentru ce te porţi în chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul că vrei să te scapi de mine? Ţi-aş fi mult mai recunoscător dacă
mi-ai spune sincer că nu mă iubeşti.
— Nu pot să-ţi spun, fiindcă, într-adevăr, te iubesc.
— Atunci... atunci, vrei să ne căsătorim?
— Mai tîrziu... da.
Felix luă pe Otilia în braţe şi o năpădi cu sărutări, o învîrti prin odaie, o puse la loc, o bombardă din nou cu sărutări, în vreme ce fata îşi
apăra obrajii cu amîndouă palmele.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Felix, îmi strici tenul. Trebuie să stabilim o înţelegere în privinţa asta.
După ce Felix se mai linişti, Otilia zise, gînditoare:
— Singurul lucru de care mă tem este că eu nu sînt la înălţimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu eşti aşa de
furtunos, aşa de înspăimîntător de grav. Sînt uşuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am afecţiune. Singură, Otilia medită mult la
Felix şi-şi repetă pentru ea argumentul. }l iubea, într-adevăr, pe tînăr. Totuşi, simţea că Felix nu era pentru ea.Îl admira, îi purta grijă de
soră, dar ţinuta îndîrjită a acestuia în viaţă o înfricoşa. Deşi tînăr, Felix avea priviri prea bărbăteşti. Otilia era o rîzgîiată, conştientă de
viţiul ei, care se simţea bine cînd o protejau oameni delicaţi ca Pascalopol, care îi dădeau imposibilul, fără să-i ceară nimic. Misiunea de
tovarăşă eroică, egală nu era pentru Otilia, care voia să fie socotită copil şi să nu întîmpine nici o rezistenţă. Otiliei îi plăcea să
îngrijească pe moş Costache şi pe Felix ca pe nişte copii şi era credincioasă, atîta vreme cît nimeni n-o constrîngea. Ideea, însă, că
atunci cînd s-ar fi plictisit n-ar fi fost liberă să facă ce voia, o înspăimînta. Era sigură că Felix va fi totdeauna un om delicat, gata să-i
facă orice capriciu, dar ştia, văzîndu-i temperamentul aprins, că el ar fi suferit dacă ea nu i-ar fi arătat încordare afectivă, statornică.
În altă zi, Otilia, primind capul lui Felix în poalele sale şi răsfirîndu-i încet părul, întrebă:
— Felix, la ce ţii tu mai mult în viaţă, în afară de dragoste? de asta nu mai vorbim! Spune-mi cum vezi existenţa.
Felix se mărturisi:
— M-am analizat şi eu adesea şi pot să-ţi spun că n-aş putea suferi să fiu al doilea, într-o categorie de oameni. Nu trebuie să crezi că
sînt ambiţios sau mîndru. Poate că asta vine mai degrabă din cauză că am copilărit singur, dat la o parte de alţii. Nu pot suferi ideea de a
nu însemna nimic în viaţă, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.
— Dacă ţii atît la renume, de ce n-ai încercat să faci altceva, să scrii, de pildă! Sau, în sfîrşit, să te pregăteşti pentru politică?
— Din acelaşi sentiment de nesuportare a înfrîngerii. În artă, voinţa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai leneş dintre
poeţi poate face poezie mare, aproape fără să vrea şi să ştie. }n politică, joacă mare rol norocul. Dacă
aş şti că va fi război peste douăzeci de ani, aş îmbrăţişa cariera armelor, fiindcă aş avea prilejul să mă ilustrez pe cîmpul de luptă. Dar
cine ştie asta? Cîţi Napoleoni nu putrezesc în provincie, din lipsă de prilej, şi cîţi oameni necunoscuţi nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu,
dacă întîmplarea i-ar pune în fruntea unei ţări? De duşmănia sorţii mi-e frică. Mi-e frică să rămîn egal cu Titi, cu Stănică, cu ceilalţi, să
mă confund cu ei, să fiu, prin forţa împrejurărilor, silit să mă aplec în faţa lor.
Trebuie să mă deosebesc, neapărat, prin ceva. Singura carieră în care, pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge în frunte,
numai prin voinţă, este aceea ştiinţifică. Dacă aş voi să fiu poet, poate n-aş putea, dar mare medic ştiu sigur că pot deveni, vreau
neapărat să devin.
Felix strînse pumnul, zicînd aceasta, şi privi fix înaintea lui.
— Atunci tu, Felix, ţii mai mult la cariera ta decît la dragoste. Ce rol ar juca femeia în existenţa ta?
— Femeia o înţeleg ca tovarăşă a aspiraţiilor mele, ca un scop în acelaşi timp al tuturor sforţărilor. Unei femei i-aş închina totul.
— Idealul tău, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i parul, după ce i-l încurcase, e un ideal de tînăr care va răzbi în viaţă. Pot să
zic că-l înţeleg. Însă, dacă femeia nu e la înălţimea ta?
— Nu pricep, nu-i cer nimic.
— Felix, nu cunoşti bine sufletul feminin. O fată admiră un tînăr cu gînduri serioase, dar se oboseşte şi adesea preferă oamenii
mediocri. Are şi ea idealul ei, acela de a plăcea cît e tînără, de a strînge pe bărbaţi în jurul ei. Un ambiţios e puţin
egoist, orice ai zice, şi vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.
— Aşadar, tu găseşti că eu sînt un ambiţios, care... te-aş face nefericită?
— N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, însă, că sînt mediocră, neînsemnată pe lîngă tine. Voinţa ta îmi inspiră respect. Pînă acum
rîdeam de oamenii prea serioşi, îmi plăceau bărbaţii chic. Nici nu ştiu cine e prim-ministru, atît de puţin mă interesează lumea izbutită.
Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta.
Felix se ridică în picioare amărît:
— Otilia, tu-mi scapi totdeauna printre degete, nu mă iubeşti. Vrei să mă schimb, să devin chic? Voi încerca!
— Ba nu încerca, fiindcă mediocritatea nu-ţi stă bine. Te asigur că te iubesc prea mult. Nu-ţi interzic să-ţi faci din mine un scop în viaţă,
fă aşa ca şi cînd aş merita acest lucru. Dar eu nu-l merit, ăsta e adevărul.
— Te încredinţez că-l meriţi.
— Nu-l merit, Felix, ai să vezi. Cînd tu vorbeai de ideal, eu mă gîndeam că n-am şters praful de pe pian. Ce vrei? Sînt o proastă. Ce-ai
zice dacă aş concerta puţin?
Otilia nu mai aşteptă răspunsul, duse pe Felix de mînă pînă în odaia cu pianul, deschise capacul, suflă o dată în claviatură, apoi începu
să cînte Chant sans paroles de Ceaikovski, fluierîndu-l totodată. După aceea sări la fereastră şi privi în curte. Ningea cu smocuri mari
de lînă, a căror cădere dădea o senzaţie de încetineală şi de pierire a oricărui sunet. Pomii erau grei de zăpadă…