UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE DREPT “SIMION BARNUTIU”

IZVOARELE DREPTULUI PENAL

EXTRADAREA

student: Mitu Gheorghe

specializare: Drept an II
materie: Drept penal
 IZVOARELE DREPTULUI PENAL

1.Consideraţii introductive

Prin izvor de drept penal vom înţelege în acest sens modul de manifestare
sau forma pe care regula de drept o îmbracă şi sub care se face cunoscută
persoanelor ţinute să se conformeze acesteia. Aşa cum am arătat deja, principiul
fundamental al legalităţii incriminării şi pedepsei impune legea ca principal izvor
de drept penal. De aceea, se pune în mod firesc problema clarificării conţinutului
acestei noţiuni. Potrivit art. 141 C.pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie
cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. Această definiţie constituie o
expresie a ordinii constituţionale existente la data adoptării Codului penal. Astfel,
potrivit Constituţiei din 1965, principalele acte normative erau legile (adoptate de
Marea Adunare Naţională) şi decretele (adoptate de Consiliul de Stat).
Evenimentele din 1989 şi intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 au
modificat însă radical această realitate constituţională, aşa încât şi sfera actelor
normative incidente în domeniul dreptului penal a suferit o importantă modificare.
Astfel, potrivit art.72 alin. 2 lit.f) din Constituţie, infracţiunile şi pedepsele sunt
reglementate prin lege organică. La o primă analiză s-ar putea trage concluzia că la
ora actuală singurul izvor de drept penal în dreptul nostru este legea organică. În
realitate însă, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, sfera acestor izvoare este mult
mai largă. Astfel, în opinia noastră, în prezent izvoarele interne de drept penal sunt:
Constituţia, legile organice şi actele normative asimilate acestora, ordonanţele de
urgenţă, cutuma şi decretele prezidenţiale. La acestea se adaugă izvoarele externe,
respectiv tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de statul român.

2. Constituţia ca izvor de drept penal

Constituţia ocupă poziţia situată în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului

penal, toate celelalte izvoare formale fiind subordonate acesteia. Rolul Constituţiei
ca izvor de drept penal poate fi relevat din mai multe puncte de vedere. Astfel, în
primul rând trebuie subliniat că în textul Constituţiei sunt menţionate numeroase
valori sociale pe care dreptul penal este chemat să le apere, ca de pildă,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanei umane, proprietatea etc. De asemenea, aşa
cum am mai arătat, Constituţia consacră o serie de reguli care, fie privesc direct
dreptul penal – spre exemplu principiul legalităţii pedepsei (art.23 alin.9),
interzicerea extrădării cetăţenilor români (art.19 alin.1), abolirea pedepsei cu
moartea (art.22 alin.3) –, fie constituie principii generale de drept care îşi găsesc

2
aplicarea şi în materia dreptului penal – neretroactivitatea legii (art.15 alin.2),
egalitatea în faţa legii (art.16 alin.1), proporţionalitatea restrângerii drepturilor şi
libertăţilor fundamentale (art.49 alin.2). De asemenea, Constituţia reglementează
imunitatea de jurisdicţie penală a şefului statului şi membrilor Parlamentului,
acordarea amnistiei şi graţierii, punerea sub acuzare a preşedintelui pentru
infracţiunea de înaltă trădare etc.

3. Legea organică şi actele asimilate acesteia

Aşa după cum rezultă fără echivoc din prevederile art.72 din Constituţie,
legea organică este principalul izvor de drept penal. În aceste condiţii, din
momentul intrării în vigoare a Constituţiei incriminarea unor fapte şi stabilirea
sancţiunilor corespunzătoare nu se mai poate face pe calea legii ordinare. Având în
vedere că anterior adoptării Constituţiei sistemul nostru de drept nu cunoştea
diviziunea legilor în legi organice şi legi ordinare, se pune în mod firesc problema
statutului actelor normative adoptate în materia dreptului penal până în 1991 şi
care nu au îmbrăcat forma legii organice. Mai întâi, actele normative adoptate în
sfera dreptului penal până în 1991 rămân în vigoare în măsura în care conţinutul
lor nu contravine prevederilor constituţionale (art.150 alin.1); în acelaşi timp aceste
acte sunt asimilate legii organice, astfel că ele nu vor putea fi modificate sau
abrogate decât tot pe calea unei astfel de legi. De aceea, la ora actuală, alături de
legile organice intrate în vigoare după adoptarea Constituţiei, constituie izvoare de
drept penal şi următoarele categorii de acte normative:
- Legile adoptate anterior intrării în vigoare a Constituţiei.
- Decretele adoptate până în 1989 de către fostul Consiliul de Stat.
- Decretele-legi adoptate în perioada 22 decembrie 1989 – iunie 1990 de
către C.F.S.N. iar apoi de către C.P.U.N.
Numărul actelor normative din aceste categorii cunoaşte o continuă
diminuare, ele fiind abrogate pe măsura modernizării legislaţiei şi adoptării unor
legi care reglementează domeniile ce au făcut iniţial obiectul lor de reglementare.
Până în momentul abrogării însă, normele penale conţinute de acestea au aceeaşi
forţă ca şi normele cuprinse în legile organice.

4. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului

Problema calităţii de izvoare de drept penal a ordonanţelor Guvernului este

mai delicată şi trebuie tratată nuanţat, pornind de la cele două categorii de
ordonanţe reglementate de Constituţie. Aşa după cum se ştie, potrivit art.114 din
Constituţie, Guvernul poate emite două categorii de ordonanţe: ordonanţele simple
şi ordonanţele de urgenţă. Ordonanţele simple sunt cele emise în baza unei legi de
3
abilitare adoptate de Parlament pentru o durată şi domenii determinate. Aceste
ordonanţe nu pot fi sub nici o formă izvoare de drept penal, dat fiind că, potrivit
art.114 alin.1, abilitarea se poate face doar cu privire la „domenii care nu fac
obiectul legilor organice”. Cum potrivit art.72 din Constituţie reglementarea
infracţiunilor şi pedepselor este un domeniu rezervat legii organice, este evident că
legea de abilitare şi ordonanţele emise în baza ei nu pot privi aceste domenii. În
privinţa ordonanţelor de urgenţă, legea de revizuire a Constituţiei a modificat
prevederile art.114 care face acum referire explicită la ordonanţa de urgenţă
cuprinzând norme de natura legii organice. În acelaşi timp însă, s-a încercat o
accentuare a caracterului excepţional al acestor reglementări, ele putând fi emise,
„în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nici o formă
amânarea”. În plus, guvernul trebuie să motiveze în cuprinsul ordonanţei urgenţa
intervenţiei pe această cale.
De aceea, caracterul de izvoare de drept penal al ordonanţelor de urgenţă nu
mai poate fi astăzi contestat. Chiar ordonanţele emise cu nesocotirea exigenţei
caracterului excepţional, sunt în vigoare şi îşi produc efectele atâta vreme cât nu au
fost respinse de către Parlament sau nu a fost constatată neconstituţionalitatea lor
de către Curtea Constituţională.

5. Cutuma ca izvor de drept penal

În literatura de specialitate cutuma este definită ca fiind respectarea

uniformă, constantă şi generală a anumitor norme nescrise într-un anumit mediu
social sau teritorial, cu convingerea obligativităţii ei juridice. Prin urmare, cutuma
se caracterizează prin două elemente: pe de o parte un element material, constând
într-o suită de fapte repetate, durabilă şi clară iar pe de altă parte un element
juridic, reprezentat de certitudinea caracterului obligatoriu al regulii. Domeniile
predilecte în care cutuma poate interveni cu valoare de izvor de drept penal vizează
sfera cauzelor care fac ca fapta să nu fie infracţiune, şi respectiv interpretarea legii
penale. În primul caz cutuma joacă rolul unui izvor direct de drept penal pe când în
cea de-a doua ipoteză suntem în prezenţa unui izvor indirect (mediat). Aşa cum s-a
subliniat în doctrină, raţiunea care stă la baza principiului legalităţii incriminării şi
pedepsei este dată de necesitatea asigurării securităţii juridice a cetăţeanului în faţa
eventualelor abuzuri ale organelor judiciare penale. Or, acest imperativ nu se mai
impune cu aceeaşi forţă atunci când măsura care ar contraveni acestui principiu ar
opera în favoarea persoanei, aşa cum se întâmplă în cazul cauzelor care fac ca fapta
sa nu fie infracţiune. Aşa se face că, în mod conştient sau nu, în practică se
recunoaşte nu de puţine ori cutumei rolul de cauză care face ca fapta sa nu fie
infracţiune. Spre exemplu, sunt pe acest temei acceptate o serie de practici impuse
de diferite religii, practici care aduc atingere integrităţii corporale a persoanei şi
4
care s-ar încadra ca infracţiuni de violenţă, aşa cum se întâmplă în cazul
circumciziei. Tot astfel, deşi perforarea lobului urechii fetiţelor pentru a permite
purtarea unor podoabe este fără îndoială un act cauzator de suferinţe fizice (art.180
C.pen.), fapta nu atrage răspunderea penală, fiind un procedeu general acceptat. Pe
aceeaşi bază se consideră că scapă de sub incidenţa legii penale violenţele uşoare
exercitate de părinţi asupra copiilor lor minori, fiind general acceptat dreptul
părinţilor de a recurge la asemenea mijloace în procesul de educare a minorului.
Cel de-al doilea aspect al intervenţiei cutumei în sfera dreptului penal se
leagă de rolul acesteia în interpretarea legii penale. Aşa se întâmplă, de pildă,
atunci când determinarea conţinutului unor concepte utilizate de legiuitorul penal
se face prin raportare la anumite practici sociale. Noţiuni ca „bunele moravuri”
(art.321 C.pen.), „sentiment comun de pudoare” „caracterul obscen” al unui act sau
material (art.202, 325 C.pen.) au un conţinut variabil în timp şi spaţiu, astfel că
delimitarea acestui conţinut nu se poate face decât în considerarea concepţiilor şi
practicilor sociale curente la un moment dat. Nu de puţine ori un act care cu 50 de
ani în urmă putea trece drept obscen – spre exemplu, apariţia fotografiei unei femei
sumar îmbrăcate pe cutiile de chibrituri – apare astăzi ca o practică, dacă nu
firească, cel puţin tolerată. În fine, cutuma poate ajunge să joace un rol în
interpretarea normei penale atunci când aceasta din urmă face trimiteri la norme
aparţinând altor ramuri de drept, în care cutuma apare ca izvor de drept, aşa cum se
întâmplă în cazul dreptului civil sau comercial.

6. Decretele prezidenţiale

Potrivit Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale preşedintele emite decrete

care se publică în Monitorul Oficial al României. În marea lor majoritate decretele
Preşedintelui sunt decrete individuale, astfel că aptitudinea lor de a constitui
izvoare de drept penal poate fi pusă cu just temei sub semnul îndoielii. Astfel,
printre atribuţiile preşedintelui poate fi identificată una care vizează domeniul
dreptului penal – acordarea graţierii individuale (art.94 lit.d din Constituţie).
Această măsură, dispusă prin decret, are aptitudinea de a modifica sau stinge
raportul juridic penal, ca efect al manifestării de voinţă a autorităţii prezidenţiale.
De aceea, credem că decretul de graţiere individuală constituie singura specie a
decretelor prezidenţiale ce are aptitudinea de a fi inclusă în lista izvoarelor
dreptului penal.

7. Izvoarele internaţionale

Deşi potrivit art.11 alin.2 din Constituţie toate tratatele ratificate de

Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern, în funcţie de modul în care
5
aceste tratate îşi produc efectele, doctrina face distincţia între izvoarele
internaţionale directe şi cele indirecte.
Izvoarele directe sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care, o dată
ratificate, creează drepturi şi obligaţii în sarcina persoanelor fizice sau juridice şi a
organelor judiciare, fiind deci aplicabile în mod nemijlocit de către instanţele
române. Se includ în această categorie în principal tratatele de asistenţă juridică
internaţională în materie penală şi cele privind protecţia drepturilor omului.
Izvoarele indirecte sunt acele tratate sau convenţii internaţionale care, o dată
ratificate, creează în sarcina statului obligaţia de a introduce în legislaţia penală
internă o anumită reglementare. Prin urmare, aceste acte internaţionale nu pot fi
aplicate în mod direct de către instanţele naţionale, norma aplicabilă fiind cea
edictată de legiuitor în baza obligaţiei asumate prin tratatul internaţional. Aşa de
pildă, ratificarea de către România a Convenţiei pentru prevenirea şi sancţionarea
infracţiunii de genocid (1948) a determinat incriminarea de către legiuitorul nostru
a acestei infracţiuni (art.357 C.pen). Tot astfel, aderarea României la Convenţia
împotriva torturii sau altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante (1984) a fost urmată de modificarea Codului penal prin introducerea
incriminării acestei fapte (art.2671 C.pen.).

6
 EXTRADAREA

Extradarea poate fi considerata una dintre cele mai vechi forme de cooperare
internationala, fiind considerata la inceputuri un gest de curtoazie permitand
monarhilor sa-si pedepseasca inamicii personali refugiati pe teritoriul altui stat.
Cele doua razboaie mondiale au aratat ca este absolut necesar ca statele
suverane sa coopereze intre ele, astfel incat au fost create organizatii internationale
precum : Organizatia Natiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea Economica
Europeana, etc. In acest context, tratatele bilaterale au fost inlocuite cu cele
multilaterale.
Extradarea este una dintre formele cooperarii judiciare internationale, putand
fi definita ca fiind procedura prin care un stat suveran accepta sa predea altui stat
(solicitant) o persoana care se afla pe teritoriul sau si care este urmarita penal sau
trimisa in judecata pentru o infractiune ori este cautata in vederea executarii unei
pedepse in statul solicitant.
In Romania, extradarea este reglementata de Constitutie in art. 19, Codul
Penal in art. 9 si Legea 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in
materie penala, modificata si completata.
Avand in vedere dispozitiile art. 19 din Constitutie, rolul Ministerului de
Justitie consta in esenta in :
- examenul de regularitate internationala (verificarea conformitatii cererii
cu tratatul aplicabil);
- intocmirea si transmiterea cererii de extradare;
- punerea in executare , impreuna cu M.A.I a hotararii definitive de
extradare, aprobarea tranzitului.

Extradarea activa(atunci cand Romania este stat solicitant)

In cazul in care un mandat de arestare preventiva sau de executare a

pedepsei care nu poate fi dus la indeplinire, intrucat inculpatul ori condamnatul nu
se afla pe teritoriul Romaniei, organele de politie sesizeaza procurorul care, la
randul sau, propune instantei care a emis mandatul de arestare preventiva sau
instantei de executare, dupa caz, emiterea unui mandat de urmarire internationala
in vederea extradarii.
Mandatul de urmarire internationala in vederea extradarii se transmite
Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul M.A.I. , in vederea
difuzarii prin canalele specifice.
De indata ce este informata de catre Centrul de Cooperare Politieneasca
Internationala din cadrul MAI, prin structura specializata, sau de Ministerul
Justitiei, despre localizarea pe teritoriul unui stat strain a unei persoane data in
7
urmarire internationala sau cautata de autoritatile judiciare romane pentru aducerea
la implinire a unui mandat de executare a pedepsei inchisorii sau a unui mandat de
arestare preventiva, instanta de executare care a emis mandatul de arestare
preventiva stabileste, printr-o incheiere motivata, daca sunt indeplinite conditiile
prevazute in prezenta lege pentru a se solicita extradarea.
Judecata se face de urgenta si cu precadere, in camera de consiliu, de un complet
format dintr-un singur judecator, cu participarea procurorului si fara citarea
partilor. Incheierea poate fi atacata cu recurs de procuror, in termen de 24 de ore de
la pronuntare. Dosarul cauzei este inaintat instantei de recurs in termen de 24 de
ore. Recursul se judeca in termen de cel mult 3 zile, de catre instanta superioara in
grad. Instanta de recurs va restitui dosarul primei instante in termen de 24 de ore de
la solutionarea recursului. Incheierea definitiva prin care s-a constatat ca sunt / nu
sunt intrunite conditiile pentru solicitarea extradarii se comunica Ministerului
Justitiei. In termen de cel mult 3 zile de la data primirii incheierii definitive prin
care s-a constatat ca sunt indeplinite conditiile pentru solicitarea extradarii,
Ministerul Justitiei, prin directia de specialitate, efectueaza un examen de
regularitate internationala. In functie de concluziile examenului de regularitate
internationala, directia de specialitate a Ministerului Justitiei fie intocmeste cererea
de extradare si o transmite, insotita de actele anexe, autoritatii competente a
statului solicitat, fie intocmeste un act prin care propune Ministerului Justitiei,
motivat, sa sesizeze procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de
Casatie si Justitie, in vederea initierii procedurii de revizuire a incheierii definitive
prin care s-a dispus solicitarea extradarii, informand in ambele situatii Centrul de
Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul Ministerului Administratiei si
Internelor.

Extradarea pasiva (atunci cand Romania este stat solicitat)

Cererea de extradare, formulata in scris de autoritatea competenta a statului

solicitant si insotita de actele anexe, se adreseaza Ministerului Justitiei, care
efectueaza examenul de regularitate internationala, putand restitui autoritatii
emitente cererea si actele anexe, explicand motivele.In cazul in care constata
indeplinirea conditiilor de regularitate internationala, Ministerul Justitiei sesizeaza
procurorului general competent.

Cererea de extradare si actele anexe se transmit de Ministerul Justitiei, in cel mult

48 de ore, procurorului general al parchetului de pe langa curtea de apel in a carui
8
circumscriptie a fost localizata persoana extradabila sau in cazul in care nu se
cunoaste locul unde se afla persoana, procurorului general al Parchetului de pe
langa Curtea de Apel Bucuresti. Procurorul general competent sau procurorul
desemnat de acesta, sesizat cu cererea de extradare, are urmatoarele atributii:

 In cazul in care cererea de extradare si actele anexe nu sunt insotite de

traduceri in limba romana, ia masuri pentru efectuarea unei traduceri cat mai
urgente;
 procedeaza in 48 de ore de la primirea cererii de extradare si a actelor
anexate, la identificarea persoanei extradabile;
 ii aduce la cunostinta persoanei extradabile continutul actelor transmise de
autoritatile statului solicitant;
 sesizeaza de indata Curtea de Apel competenta pentru a aprecia asupra luarii
masurii arestarii provizorii in vederea extradarii persoanei extradabile si
continuarii procedurii judiciare de solutionare a cererii de extradare.

In caz de urgenta, autoritatile competente ale statului solicitant pot cere

arestarea provizorie a persoanei urmarite chiar inainte de formularea si
transmiterea cererii formale de extradare, indicand existenta unui mandate de
executare a unei pedepse aplicate printr-o hotarare judecatoreasca definitiva
impotriva persoanei urmarite, o expunere sumara a faptelor, care trebuie sa
precizeze data si locul unde au fost comise si sa mentioneze dispozitiile legale
aplicabile, precum si datele disponibile asupra identitatii, cetateniei si localizarii
acestei persoane. Cererea de arestare provizorie in vederea extradarii se transmite,
prin intermediul Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul
M.A.I., parchetului competent, cu informarea Ministerului Justitiei. In cazul in care
arestarea provizorie in vederea extradarii se solicit ape baza de reciprocitate,
aceasta se trasmite obligatoriu Ministerului Justitiei, in vederea efectuarii
examenului de regularitate internationala. Instanta, din oficiu ori la sesizarea
procurorului competent sau la cererea persoanei extradabile, poate dispune
incetarea masurii arestarii provizorii in vederea extradarii daca, in termen de 18
zile de la luarea masurii, statul roman nu a fost sesizat prin cererea de extradare,
insotita de documentele corespunzatoare. Arestarea provizorie inceteaza de drept
dupa trecerea unui termen de 40 de zile, daca in acest interval de timp nu se
primesc cererea de extradare si inscrisurile necesare, cu exceptia cazului in care

9
printr-un tratat bilateral este prevazut un alt termen privind durata maxima a
perioadei de arestare provizorie. Punerea in libertate nu exclude o noua arestare
provizorie in vederea extradarii si nici extradarea, daca cererea de extradare este
primita ulterior. Organul judiciar in a carui circumscriptie a fost localizata
persoana a carei arestare provizorie in vederea extradarii este ceruta de autoritatile
competente ale unui stat solicitant poate dispune retinerea pentru cel mult 24 de
ore. In situatia in care masura retinerii a fost luata de organul de cercetare penala al
politiei judiciare, acesta este obligat, in primele 10 ore de la retinere, sa prezinte
procurorului competent persoana urmarita international. Curtea de Apel
competenta, in complet format dintr-un singur judecator, solutioneaza cererea de
arestare provizorie in vederea extradarii si cererea de extradare. Arestarea
provizorie in vederea extradarii se dispune si este prelungita de acelasi complet
investit cu solutionarea cererii de extradare, prin incheiere, fara ca durata totala a
arestarii provizorii sa poata depasi 180 de zile. Dupa intocmirea hotararii prin care
s-a dispus arestarea, judecatorul emite de indata mandat de arestare provizorie in
vederea extradarii. Persoana extradabila cu privire la care s-a luat masura arestarii
provizorii va fi depusa in arestul politiei. In cursul solutionarii cererii de extradare,
instanta verifica periodic, dar nu mai tarziu de 30 de zile, necesitatea mentinerii
arestarii provizorii, putand dispune, dupa caz, mentinerea arestarii provizorii sau
inlocuirea acesteia cu masura obligarii de a nu parasi tara sau localitatea. Masura
arestarii provizorii se inlocuieste cu masura obligarii de a nu parasi tara sau
localitatea numai in cazuri bine justificate si numai daca instanta apreciaza ca
persoana extradabila nu va incerca sa se sustraga de la judecarea cererii de
extradare. Odata cu admiterea cererii de extradare, prin sentinta, instanta dispune si
arestarea persoanei extradate in vederea predarii. Masura arestarii in vederea
predarii inceteaza de drept daca persoana extradata nu este preluata de autoritatile
competente ale statului solicitat, in termen de 30 de zile de la data convenita pentru
predare, cu exceptia cazului de forta majora. In acest caz, instanta dispune punerea
de indata in libertate a persoanei extradate si informeaza despre aceasta Ministerul
Justitiei si Centrul de Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul
Ministerului Administratiei si Internelor.

10
Punerea in executare a hotararii definitive prin care se admite cererea privind
extradarea unei persoane.

Hotararea definitiva asupra extradarii se comunica procurorului general al

Parchetului de pe langa Curtea de Apel care a judecat cauza in prima instanta si
directiei de specialitate din Ministerul Justitiei. In vederea stabilirii datei si a
locului de predare, Ministerul Justitiei comunica de indata Centrului de Cooperare
Politieneasca Internationala din cadrul M.A.I. un extras al hotararii judecatoresti
ramase definitive. Data predarii va fi comunicata Ministerului Justitiei si Curtii de
Apel competente in termen de 15 de zile de la data transmiterii hotararii
judecatoresti. In cazul in care data predarii nu a fost fixata in intervalul de 15 zile,
Centrul de Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul M.A.I. informeaza
asupra demersurilor luate si motivelor pentru care data predarii nu a putut fi
stabilita in acest interval. Locul predarii va fi un punct de frontier al Romaniei.
Centrul de Cooperare Politieneasca Internationala din cadrul M.A.I. asigura prin
Biroul National Interpol, predarea si informeaza despre aceasta MInisterul Justitiei
si Curtea de Apel competenta. Persoana extradata este predata si preluata sub
escorta. Daca persoana extradata nu va fi preluata la data stabilita, ea va putea fi
pusa in libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la aceasta data;
acest termen nu va putea fi prelungit decat cel mult cu inca 15 zile; prin exceptie,
in caz de forta majora, care impiedica predarea sau primirea persoanei extrdate,
autoritatile romane si cele ale statului solicitant se vor pune de acord asupra unei
noi date de predare.

11