Timbru

Cimpoiul veşted luncii, sau

fluierul în drum,
Durerea divizată o sună-
încet, mai tare...
Dar piatra-în rugăciune, a
humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor
spune - cum?

Ion Barbu (1885-1961), poet modernist: „În tinereţe am aruncat discuţiei cuvântul de lirism absolut [...]
echivalentul uno stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi, deasupra ei, extaza.
Există o treaptă de experienţă poetică, de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu
interjecţie dezvoltată ori celebrare armonioasă.”
• Etapa parnasiană (1919-1920) – poezii publicate în Sburătorul: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele,
Arca, Panteism, Pytagora, Râul, Umanizare
• Etapa baladic-orientală (1921-1925) în Viaţa românească şi Contimporanul: După melci, Riga
Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk;
• Etapa ermetică (1925-1926): ciclurile Uvedenrode (Oul dogmatic, Ritmuri pentru nunţile necesare) şi
Joc secund (Timbru, Mod, Grup, Aura, Poartă).
Artă poetică: specie a liricii filosofice, transfigurând în imagini poetice crezul artistic al poetului,
principiile sale estetice, viziunea sa despre sursele şi actul creaţiei, despre funcţia ei cognitivă, despre
menirea şi destinul artei şi artistului; poezie programatică în care sunt exprimate, prin simboluri artistice,
concepţii despre creaţie şi creator.
• Timbru este o artă poetică integrată ciclului Joc secund (1930; publicată mai întâi în Sburătorul, 1926),
ilustrând deci etapa ermetică din creaţia lui Ion Barbu. G. Călinescu identifică în această poezie
ermetismul autentic al creaţiilor barbiene, generat de simbolurile poetice, spre deosebire de ermetismul
sintactic, de „dificultate filologică" din Joc secund
• Tema este specifice artelor poetice moderniste: izvoarele creaţiei, raportul dintre realitate şi ficţiunea
artistică, criza limbajului, opţiunea pentru un nou model de poeticitate.
• Motivele: orfic, instrumente muzicale, elementelor primordiale etc.
• Cuvântul-titlu valorifică ambiguitatea determinată de fenomenul omonimiei, creând o imagine
sinestezică definitorie pentru poezia modernistă (percepţia vizuală şi cea auditivă se suprapun):
- cuvântul de intitulare are sensul de marcă poştală, desen miniatural cu valoare simbolică, sugerând
ideea că poezia trebuie să reflecte, emblematic, figurativ, ca şi geometria, coerenţa lumilor fizice şi
spirituale;
- ca termen specializat în muzică, substantivul-titlu exprimă ideea de poezie-cântec cu o tonalitate
specifică, originală:”însuşire a sunetului muzical datorită căreia se deosebesc între ele sunetele de
aceeaşi înălţime şi intensitate provenite de la surse diferite ( D.E.X).
• Compoziţia: Cele două catrene alcătuiesc, fiecare, câte o secvenţă poetică, punând în relaţie de opoziţie
două modele poetice – poezia tradiţionalistă, dominată de afectivitate şi poezia modernistă, cântec al
spiritul pur care pune ordine şi sens în universurile oglindite. Antiteza dintre aceste tipuri diferite de
poezie se realizează prin serii de opoziţii: simboluri ale teluricului în prima strofă / simboluri ale
acvaticului şi ale celestului în strofa a doua; motivul instrumentelor muzicale / motivul orfic şi motive

A.T. 1
 cosmogonice; preponderenţa imaginilor auditive / dominanta sinestezică a imaginilor; enumerarea /
comparaţii dezvoltate etc.
• Viziunea poetică este construită prin însumarea unor simboluri prin care se figurează cele două modele
de poeticitate:
- lirica tradiţională este desemnată prin două metonimii care sugerează melodia simplă, elementară,
expresie directă a sentimentelor, dar şi tendinţa spre abstractizare, revigorată, printr-o cosmogonie sui
generis
- Poezie Pură pentru care optează Ion Barbu este figurată prin metaforele „cântec încăpător” şi „lauda
grădinii de îngeri”, ce exprimă ideea unei poezii-cântec prin care se reeditează geneza universului;
Prima secvenţă (strofa întâi) reliefează prin simboluri poetice – cu un grad ridicat de ambiguitate şi
ermetism – trăsăturile poeziei tradiţionaliste/ romantice, ca „sunet” produs de instrumente, care
exprimă, gradat, dar fără strălucire, un sentiment etern+uman ( durerea divizată= a fiecăruia ); veşted
este un element predicativ suplimentar cu rol de litotă, minimalizând efectul sonor al cimpoiului.
Punctele de suspensie au rol de demarcator, metatextual, încheind prima idee poetică/ configurând o
imagine artistică cu un grad de dificultate semantică ridicat, dar accesibil prin iniţiere!, şi, de asemenea,
sunt un element ambiguizant, putând fi interpretate ca marcă a repetitivităţii acţiunii verbului.
Conjuncţia adversativă dar delimitează şi aşază într-o relaţie de opoziţie cea de-a doua imagine artistică,
având ca referent paradigma elementelor primordiale ( piatra, huma unda) şi ca semnificaţie contextuală
inefabilul, exprimat metaforic prin ideea purificării acestor elemente. Sintagmele „piatra- n rugăciune” ,
„a humei despuiare” şi „unda logodită – deci în disponibilitate/ latenţă creatoare – sub cer”, echivalente
din punct de vedere semantic, induc totuşi ideea că procesul de abstractizare ( al gândirii,n.n) are loc
treptat, iar urmarea acestui fapt este că posibilitatea de exprimare devine dilematică- „vor spune-cum?”.
Semnul de întrebare din finalul primei strofe îndeplineşte funcţia de marcă a modalităţii, dar şi o funcţie
metatextuală, determinând revenirea lectorului la începutul poeziei.
A doua secvenţă ( strofa a doua) se deschide cu optativul „ ar trebui” , sugestie a unei opţiuni, a unei
virtuale soluţii la interogaţia retorică, rămasă însă la stadiul de idealitate ( ar trebui-nu trebuie, spune
poetul, conştient de limitele Creaţiei şi ale Creatorului). Metafora „ cântecului încăpător” poate fi o
revenire la „ durerea divizată” sau la o formă de cuprindere/sublimare a modalităţilor de expresie
artistică enunţate în prima strofă, ca un fel de coincidentia oppositorum , armonie a contrariilor. Acest
cântec este echivalat, prin dubla funcţie a lexemului „precum” – conjuncţie şi adverb- ca şi prin
conjuncţia „ori”, cu imaginea sinestezică „ foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, care sugerează
percepţia totală, absolută, prin toate simţurile a Universului şi cu (cântecul) de „laudă a grădinii de
îngeri”, care adaugă o conotaţie sacrală virtuţilor Creaţiei, care, în condiţiile în care, prin abstractizare şi
potenţialitate cosmogonică, poate fi considerată un descântec. Toate aceste sugestii potenţează
dimensiunea orfică a Poeziei, lirismul absolut şi dau nota originalităţii frapante a poeziei lui I.Barbu.
Noua Poezie se naşte în condiţii neobişnuite: într-un prezent mitic, sugerat de deicticul „când”- abstras
legilor temporalităţii, ca şi în poemul „Din ceas dedus..” şi într-un spaţiu paradiziac, desemnat de
grădina de îngeri.
Grupul nominal din ultimul vers a produs cele mai multe opinii contradictorii, putând fi un corolar al
gândirii hermetice şi ermetice barbiene : în ceasul sacru al genezei , când „răsare”= se iveşte spontan
Creaţia, ea indică eliberarea treptată de la sursă „Din coasta bărbătească” , din materialitate,
deci, a unui „trunchi de fum” , adică a unui timbru, inconsistent, compact şi oscilant ( fum) deci ermetic
în formă, croit pe abstracţiunea unei Idei ( trunchi).
Astfel, acest text ar putea fi interpretat ca propunerea unui spaţiu liric în care coexistă două
tendinţe – cea de exprimare şi cea de abstractizare – legate indisolubil dar anulându-se reciproc,
convergenţa lor , sinteza lor sublimă – timbrul definitoriu- fiind o proiecţie abstractă, pusă sub semnul
idealităţii şi realizabilă, în toată plenitudinea, doar într-un spaţiu mitic, la care se ajunge prin descântec.

A.T. 2