SUBIECTE

1. Tipuri de aşezări şi structuri de habitat în neolititcul aceramic.

În cadrul structurilor de habitat

Catal – Hoyuk – sit neolititc aceramic
Hipinar
Lepenski Vir comunităţi megalitice de tip Schela – Cladovei care nu aparţin neoliticului ptr că nu
există dovezi că au practicat agricultura.

2. Principalele sisteme de fortificaţie. Caracteristici tehnice şi fortificate.

Ex.: Navali Cori, Asikli Hoyuk, fortificaţii împotriva animalelor, împotriva altor populaţii.
-existau fortificaţii realizate de oameni şi aşezări care erau apărate natural. De cele mai multe ori
în momentul în care o populaţie dorea să îşi întemeieze o aşezare se alegeau locuri strategice.
Astfel aşezările de cele mai multe ori sunt plasate în locuri apărate de ape, de dealuri etc.
Fortificatia este o constructie cu caracter militar care intareste un oras,o linie de lupta
Reprezinta amenajari si constructii intreprinse de comunitate
Evolueaza de la structuri simple la structuri foarte complexe, ce depind de stadiul de dezvoltare al
comunitatii
Pe toata durata fortificatiile au avut o evolutie continua
In ultima epoca a preistoriei apar si fortifiicatii de refugiu(monumente independente si cu
destinatie diferita)
In zonele continentale ale Europei(unde se gasea foarte greu piatra)sistemele de fortificatie
constau din santuri,valuri de pamant si palisade de lemn
Materiale folosite pt constructia fortifiicatiilor erau piatra,lemnul, si oasele de cervide si mamutii.
Una dintre primele fortificatii neolitce din Romania este cunoscuta la Carcea,apartinand grupului
Gura Baciului-Ocna Sibiului-Carcea din neoliticul timpuriu.
Locurile alese pt intemeierea asezarilor fortificate sunt situate in general, pe locuri
inalte,dominante,ce asigurau locuitorilor atat o protectie naturala, cat si o supraveghere vizuala la
distante mari.
Cea mai extinsa fortificatie din Romania este cea de la Santana si este una din cele mai mari din
Europa
Fortificatiile de refugiu-fortificatii utilizate pt o perioada scurta de timp.
Fortificaţia este o construcţie cu caracter militar. Ea reprezintă acele amenajări şi construcţii
întreprinse de o comunitate, constituită în scopul apărării aşezărilor. Ele evoluează de la structuri
simple la structuri foarte complexe, ce depind de stadiul de dezvoltare al comunităţii, precum şi
de necesităţile acesteia. De la cele primitive, din epoca neolitică la cele impresionante din prima
epocă a fierului din întreaga Europă, fortificaţiile au cunoscut o evoluţie continuă. În ultima
epocă a preistorie apar, pentru întâia oară şi fortificaţiile de refugiu, monumente independente şi
cu destinaţie diferită de cea a fortificaţiilor ce înconjurau aşezările.
În zonele continentale ale Europei, unde piatra se găseşte foarte greu, dar vegetaţia este
foarte bogată, sistemele de fortificare constau, cel mai adesea, din şanţuri, valuri de pământ şi
palisade de lemn.
În preistorie erau realizate cu efort fizic deosebit, având la dispoziţie unelte ineficiente.
Fortificaţiile apar din momentul în care ele devin o necesitate: acumularea resurselor de hrană,
bogăţia unui teritoriu, inclusiv în roci pretabile la prelucrare.
 Protejarea aşezărilor împotriva primejdiilor exterioare, reprezentate fie de atacurile
animalelor sălbatice, fie – în unele cazuri – de indivizi aparţinând altor cete, a jucat un rol
vital în preocupările de conservare a fiinţei omului. Se poate deduce cu certitudine existenţa
acestei preocupări din faptul că omul şi-a ales preferenţial şi intenţionat, chiar pentru
staţionări de scurtă durată, locuri greu accesibile, ferite, ascunse, care îi ofereau o protecţie
naturală şi erau mai uşor de apărat.
Cea mai veche amenajare defensivă cunoscută până în prezent este cea de la Oldoway
(Tanzania), unde cu cca. 1.800.000 ani în urmă se ridica o fortificaţie rudimentară. Alte astfel de
amenajări defensive mai apar pe parcursul epocii paleolitice şi în Europa (Franţa, Moldova) sau
la Ripiceni-Izvor (România). Materialele folosite pentru aceste lucrări erau piatra, lemnul şi
oasele de cervidee şi mamuţi. Paleoliticul superior şi, în special, epipaleoliticul au înregistrat
trecerea la construirea, deasupra îngrămădirilor de piatră din faţa peşterilor sau adăposturior de
sub stâncă, a unor obstacole suplimentare realizate din crengi (pe care se întindeau probabil piei
de animale), îngrădituri simple sau cu stâlpi de lemn etc., iar uneori la utilizarea în scopuri de
apărare a şanţurilor şi valurilor de pământ.
Una dintre cele mai vechi lucrări de protejare a locuinţelor cunoscută până acum în spaţiul
nord-dunărean este un şanţ descoperit la Cuina Turcului, în zona Cazanelor Mari (datat cu 14C
aproximativ 8175 a. Chr.). Adânc de cca. 1,20 m şi lat de 1,80 m, acest şanţ a fost săpat probabil
pentru a închide aşezarea pe direcţia nord-sud Asemenea lucrări se cunosc însă cu totul izolat în
epoca veche a pietrei, iar funcţionalitatea lor rămâne încă incertă, de vreme ce puteau servi în
egală măsură la protejarea aşezărilor împotriva intemperiilor, a animalelor sălbatice sau a
comunităţilor umane.

3. Manifestări ale vieţii spirituale în preistorie. Sanctuarele.

Edificii de cult.Sanctuare : Navali Cori,Gobekli Tepe *stele funerare în formă de T ),Cayonu,

Navali Cori, Asikli Hoyuk, Ain Ghazal ( Iordania), Lepenski Vir, Sanctuarul de la Parţa,
Sabatinovka, Trusesti, Căscioarele, Vesto Magar (unde a fost găsită o statuetă antropomorfă
şezândă- locuiţă), Ocsod- Kovashalom. Cucuteni, Precucuteni, Gumelniţa- miniaturi care redau
temple- altăraşe.
Sanctuarele: în săpătură existenţa unui sanctuar se poate descoperi datorită artefactelor
descoperită în secţiune.

4. Inventarul locuinţelor preistorice. Instalaţiile casnice.

-Vetre, cuptoare, dacă avem de a face cu un sanctuar descoperim statuete antropomorfe şi

zoomorfe, altăraşe etc.
Edificiile cel mai elevate, întotdeauna de suprafaţă, beneficiau de o podină de lut, ce constituia,
adeseori şi baza întregului edificiu. În alte situaţii, întâlnite pe teritoriul României în zona
Banatului (Ujvar) sau la Dunărea de Jos, la Hârşova construcţiile monumentale şi nu numai aveau
adevărate fundaţii pentru susţinerea edificiului. Pereţii acestor construcţii erau ornamentaţi cu
motive în relief sau pictate spiralo-menadrice.
INSTALAŢII DE ÎNCĂLZIT ŞI GĂTIT
O locuinţă / casă preistorică sau protoistorică avea, de cele mai multe ori, mai multe
funcţii care, parţial se regăsesc şi în planul şi / sau inventarul acesteia, relevat prin săpătura
arheologică.
Fie că este vorba de epoca veche a pietrei, fie că este vorba de omul modern, întotdeauna a existat
un loc special, unde se aprindea focul casnic. Acest loc, amenajat de către om se numeşte vatră.
Vatra are, în acelaşi timp, o simbolistică aparte. Ea exprimă modul de viaţă în comun, al
casei. Încă din perioada paleoliticului mijlociu se cunosc astfel de amenajări, ce erau utilizate
vreme îndelungată. Adesea, pentru protecţia împotriva flăcărilor sau jarului, în jurul vetrei era
aşezat un şir de pietre, gest care cu timpul nu face decât să ducă la consacrarea respectivului loc
pentru acea funcţie. Forma vetrelor poate diferi. Se cunosc vetre de formă circulară (cele mai
numeroase), dar şi de formă rectangulară sau ovală, dar nici unele nu pot fi considerate specifice
unei culturi sau epoci anume. Se cunosc şi vetre cu gardină, ce au marginea înălţată. Durata de
folosire a unei vetre poate fi dedusă din consistenţa, culoarea şi grosimea suprafeţei sale. Tocmai
aceste indicii ne fac să credem că omul preistoric folosea pentru multă vreme şi intens aceeaşi
vatră. Odată cu perioada neolitică, în general locuinţele vor fi dotate cu câte o vatră. Această
vatră putea fi amplasată în interiorul locuinţei sau în afara ei.
După natura surselor de lumină folosite, iluminatul poate fi natural şi artificial. Problema
iluminatului natural în preistorie se poate reconstitui pe puţine lucruri / descoperiri
concrete. Iluminatul natural se realiza şi se realizează beneficiind o singură sursă – soarele
– care o poate emite lumina direct, pe timpul zilei, sau indirect, noaptea prin lumina
reflectată de către lună.
Cum am mai spus-o, încă din epocă veche a pietrei, omul a învăţat modalităţile de obţinere a
focului. Utilizarea focului şi cunoaşterea avantajelor sale este, de fapt, răspunsul dat de către om
la problema celui dintâi mijloc de iluminat. Principala lumină artificială venea de la vatra de foc.
Relevantă pentru aceste timpuri străvechi pe teritoriul României este o vatră dublă descoperită în
peştera de la Ohaba-Ponor (HD). Aici au fost clădite din pietre două vetre de for rotunde, pe care
s-au găsit cărbune, cenuşe, unelte litice şi oase arse. Încă din această vreme omul se pare că va
descoperi torţa. La început torţa putea fi un simplu lemn aprins la un capăt. Observaţiile
etnografice ne sugerează însă că lemnul de pin şi coaja de mesteacăn legate meşteşugit reprezintă
torţa utilizată pe o largă arie geografică. Şansa a făcut ca în peştera Hohe Viecheln să se găsească
torţe paleolitice. Beţe de pin, păstrate în secţiune, lungi de 20-24 cm, cu un capăt carbonizat,
împrăştiate pe toată suprafaţa peşterii, au reprezentat făciile cu care acum câteva zeci de mii de
ani omul şi-a luminat „casa”.
- opaiţe
În staţiunile preistorice apar, de asemenea, o altă categorie ceramică, numită „tăviţe de peşte”,
nişte recipiente de formă alungită cu pereţii scunzi şi nu prea înalţi. Opaiţele arhaice greceşti sau
cele romane sunt aproape similare cu aceste mici tăviţe preistorice, fapt ce întăreşte ipoteza
utilizării lor ca opaiţe. Mai mult, la popoarele nordice, exemplare identice sunt folosite tot ca
mijloace de iluminat.
-râşniţe- pietri mari pe care se râşnea, gramineele – făină (în săpătură se găsesc pietrele)
- războaie de ţesut- se găsesc greutăţile

5. Aşezări de tip tell . Caracteristici. Funcţii

Ex. Jericho, Belo Brdo-vinca (arheolog Miloje Vasic), Uivar,
Pietreke.Măgura Gorgana-gumelniţa, Herpaly, Polgar- Csoszhalom, Dimini (Grecia), Poljanica
(Bulgaria), Janoshida-Portelek, Toszeg-Laposhalom.
Aşezările de tip tell sunt aşezări suprapuse, din locuire succesivă, în bună măsură
fortificate.
 Cuvântul tell desemnează în limba arabă, în Orient, o movilă artificială, ce se detaşează în
mediul înconjurător. Cu acelaşi înţeles se foloseşte în limba persană toponimele tepe sau hüyük,
în lima turcă tel, în limba greacă magula sau tumba, în limba bulgară mogila, în limba română
movilă, gomilă, humcă. Încă de pe vremea vechiului Babilon, tillu era un toponim ce amintea
despre resturile unei aşezări. Termenul de tell va fi folosit încă de la începutul sec. XX şi pentru
desemnarea movilelor artificiale din Europa de sud-est, deşi în lucrările germane sau anglo-
americane se utilizează în continuare noţiunea de Hügel, respectiv Mound.
Aşezările de tip tell sunt acele situri cu o stratigrafie de până la 1 m şi / sau cel puţin două
niveluri arheologice.
Termenul de tell, ca substantiv comun, definind o noţiune arheologică referitoare la un anumit tip
de aşezare, este o „invenţie” relativ târzie. Atunci când îl folosim pentru a desemna tell-urile din
Bazinul Carpatic, trebuie să avem în vedere două înţelesuri:
- unul, clasic, de movilă artificială realizată prin acumularea de-a lungul timpului a
resturilor activităţilor umane şi
- un altul, mai special, ce defineşte o noţiune arheologică referitoare la un anumit tip de
habitat: aşezare-tell (Tellsiedlung, Tellsettelment).
Tehnica de indentificare a tellurilor se realizează prin fotografie aeriană.
Aşezările de tip tell sunt aşezări multistratificată. Ex: Jericho- Ierileon
-tellul de la Vinca- Brodo –bello
- telul de la uivar
- Pietrele Măgura- Gorgara (Giurgiu) – Gumelniţa
-Hârţova- Dragomir Popovici;
-Drăguşani – Gumelniţa
Tellurile se dezvoltă pe anumite aliniamente - centre de legătură pentru materie primă.
-Situl de la Ocsod –Karasholom
-Polgar-Csochholom
-Diminii
Chatal Huyuk – actualul coordonatelor – Ian Hodder.

6. Ocupaţiile productive. Domesticirea şi cultivarea plantelor.

Înca din cele mai vechi timpuri omul a avut ca principala ocupatie vanatul pescuitul si mai tarziu
agricultura(cultivarea plantelor) odata cu sedentarizarea sa trecut si la dezvoltarea unor astfel de
activitati precum cultivarea plantelor, in sapaturile arheologice exista numeroase dovezi cu
privire la acest aspect.Putem incepe prin a aminti ca majoritatea asezarilor sunt dispuse pe
cursurile raurilor.Necesitatea materiilor prime in primul rand apa este o dovada si a faptului ca
acesti oameni cultivau diferite plante care pentru cresterea lor necesita apa.
Alte elemente care dovedesc practicarea agriculturii sunt: pleava existenta in ceramica,
secera(corn de cerb cu inserţii de silex sau obsidian) pentru taiat (traseologie) existenta
aratului(corn de cerb lemn.nu a fost dovedit), sapaligii din corn de cerb, plantatoare pentru
semanat graminee, rasnite vase de stocare lazi de depozitarea a cerealelor(din ceramica
Precucuteni III, Poduri, Dealul Ghindaru) restu carbonizate de graminee anfore cu fructe de
coriandru in interior. – se cultiva orzul, grâul comun de paine, grâu pitic, alac- grau de calitate
inferioară, macriş, dragavei, mazăre, măzăriche, tei, alun (amprente de frunze)
 7. Creşterea animalelor. Strategii privind selecţia, domesticirea şi valorificarea.

Inca din cele mai vechi timpuri vanatoarea a reprezentat principala activitatea a omenirii, prin
prin si uciderea animalelor, omul putea beneficia de numeroase materii prime, astfel vanatoarea a
fost utilizata in primul rand pentru hrana, pielea animalelor, imbracaminte, oasele animalelor
coarnele pentru diferite ustensile.Odata cu trecerea timpului omul a incercat domensticirea unelor
animalelor pe care le vana, astfel primele animale domesticite au fost oaia si capra.Calul a fost
domesticit la sfarsitul eneoliticului si inceputul epocii bronzului.
Existau anumite stratgii de prindere. În acele perioade ei vânau în grup. Astfel spre exemplu,
animalele vânate erau speriate şi înfugărite până în dreptul unei râpe de o parte a grupului de
vânători iar cealaltă parte stâtea jos unde era montată o mică tabără provizorie. În sprijinul
acestui mod de prindere a animalelor stau oasele şi coarnele descoperite în astfel de râpe. De
asemenea se făceau gropi şi se organizau pentru a surprinde animalele de talie mare.

8. Tehnici de edificare a locuinţelor de suprafaţă. Materiale utilizate şi soluţii

constructive.
În preistorie exitsă mai multe tipuri de locuinţă, în funcţe de modul în care erau realizate,
materialele utilizate şi nu în ultimul rând în funcţe de forma lor, locuinţele au fost împărţite în
mai multe tipuri. Astfel avem locuinţe adâncite (bordeie), locuinţe semiadâncite (semibordeie),
colibe şi locuinţe de suprafaţă. Locuinţele de suprafaţă la rândul lor sunt împărţite în mai multe
categorii şi sunt realizate în diferite moduri.
Avem locuinţe de suprafaţă simple, locuinţe cu platform pe piloni (piloţi), locuinţe
lacustră, locuinţe cu etaj. Acestea sunt realizate în funcţe de locul unde sunt amplasate. De-a
lungul timpului omul a adus mereu îmbunătăţiri la modul de edificare a acestor locuinţe.
Materialul cel mai des utilizat era lemnul şi lututul. Se foloseau uneori şi oase (coarne de
mamut- în cazul colibelor).pielea animalelor. Stuful pentru acoperiş. Podeaua este lutuită, pereţii
sunt realizaţi din lut şi lemn. Pari de susţinere a acoperişului – în săpătură gropile parilor, când
pământul e prea acid nu se disting. Prin unirea gropilor parilor se poate observa forma locuinţei.
locuinţe cu platformă suspendată- la un interva de pământ ( ex cultura Petreşti). Locuinţe
cu etaj (ex. Cucuteni).

9. Aşezări şi locuinţe în preistorie. Arheologia experimentală. Parcuri arheologice.

10. Arhitectura aşezărilor preistorice. Principalele caracteristici. Tipuri de aşezări.

Relaţia cu mediul înconjurător.
Asezari deschise, plane, neforticitate, de tip tell, care se suprapun, locuire succesiva in acelas
areal de obicei fortificate de inaltime de terasa(Cotofeni) locuiri in pesteri, in zone umede si
mlastinoase(lacustre, palafite), asezari care indeplineau functii ceremoniale, sactuare, situri
funerare necropole. Aceste tipuri de asezari apartin unor diferite tipuri de comunitati.Apropierea
de surse de materii prime: lut argila de buna calitate pentru confectionarea ceramicii. Structurile
de habitat locuina:bordei(locuinta adancita in engleza pithouse) locuinte de
suprafata(dweling).Forma bordeielor ovale circulare rectangurale, cu doua camere.Coliba de
obicei in forma ovala.
Factorii de mediu (climă, natura solurilor, materialele disponibile) şi gradul de dezvoltare tehnică
a societăţii au avut în mod cert un efect direct asupra tipurilor de locuinţe. Adesea însă, în
condiţia existenţei unor factori naturali identici le-a corespuns soluţii arhitecturale foarte
diversificate, fapt ce întăreşte observaţia că evoluţia formelor nu ţine doar de factorii materiali.
 Locuinţa a fost de-a lungul timpului şi a rămas un etalon, simbol major al apartenenţei
etnice sau regionale (până la adeveni emblematică pentru anumite populaţii – spre exepmlu
irochezii se autodefineau ca „popor al caselor lungi”). Astăzi locuinţa constituie o temă centrală
atât a analizei etnologice cât şi al antropologiei aplicate.
Orientarea axelor unei case poate fi stabilită printr-un ritual de întemeiere realizat de un bărbat
(cel mai bătrân membru al comunităţii, preot, vrăjitor) care cunoaşte atât caracteristicile fizice şi
metafizice ale locului de amplasare, cât şi istoria şi mitul la care se referă grupul îi constructorul
casei. Problema iluminatului şi încălzirii naturale era rezolvată, în parte, înainte de folosirea
sticlei la geamuri prin orientarea locuinţelor spre sud, loc în care se ridica pisp sau pridvorul.
Aici, în acest spaţiu, până toamna târziu se desfăşurau principalele activităţi casnice în legătură
cu prelucrarea fibrelor textile şi confecţionarea înbrăcămintei. Doar în satele de pe vale, bine
organizate după alte criterii, casele erau orinetate mai cu seamă după drumul de ţară.
Locuinţele prevăzute cu absidă apar uneori datorită unor constrângeri climaterice. Spre exemplu
pereţii în absidă sunt specifici fermelor normande sau cabanelor din Camargue, concepuţi astfel
încât să constituie un obstacol cât mai mic în calea vântului)1.

11. Tipologia locuinţelor preistorice. Studii de caz.

12. Structura/organizarea socială în preistorie, reflectată prin aşezări/locuinţe. Elemente

de demografie.
Locuinţa, ca spaţiu amenajat special de către om vine să răspundă şi unei nevoi sociale.
Încă din cele mai vechi timpuri se poate observa existenţa unor spaţii consacrate locuirii de către
un număr foarte restrâns de indivizi, situaţie ce nu poate decât să exprime apariţia de timpurie a
divizării grupurilor umane pe familii. Cu timpul, locuinţa / casa va deveni unul dintre indicatorii
cei mai sugestivi ai divizării sociale dar şi ai demografiei istorice.
În majoritatea situaţiilor, atunci când vorbim de aşezări / sate prorpiu-zise, pentru
preistorie putem avea în vedere faptul că locuinţele ce le compun sunt emanaţia unei familii. Cum
putea arăta familia în preistorie? Familia putea exista în forma sa elementară, de tip conjugal,
definită prin unirea, recunoscută din punct de vedere social, dintre un bărbat şi o femeie care
trăiesc împreună cu copiii lor. Această formă de organizare socială este întâlnită astăzi şi la cele
mai primitive popoare, precum în rândul populaţiei vedda din Ceylon, ai cărei membrii ce trăiesc
goi în adăposturi săpate în stâncă sunt totuşi organizaţi în familii elementare, ce nu se amestecă
între ele. Fiecare familie se limitează la spaţiul care îi revine.
O definiţie riguroasă a familiei, paradoxal, nu există. Potrivit Enciclopediei Britanice,
familia este caracterizată prin locuinţă comună, cooperare economică şi reproducerea prin adulţii
de sex opus, dintre care cel puţin doi întreţin relaţii sexuale admise social. Familia reuşeşte să
satisfacă astfel nevoile esenţiale: sexualitate, procreare, supravieţuire economică, identificare
personală şi colectivă, creşterea şi educarea descendenţilor. Existenţa familiei permitea şi permite
în continuare societăţii să existe pe baze relativ paşnice, ea este o reacţie simplă, concretă,
elementară, la nevoile societăţii.
Ierarhizarea unui grup stabilea în principiu o separare a funcţiilor principale într-o
societate arhaică, anume rituale, militare, productive şi politice. Unele funcţii puteau fi
îndeplinite de persoane ajunse la o anume vârstă, altele pentru a fi ocupate necesitau practici
iniţiatice strict obligatorii. Cu timpul, o dată cu accentuarea acestor stratificări îşi vor face

1
DicţionarEtnoAntrop 1999, 388.
apariţia, implicit, şi locuinţe ale acestor „lideri”, ce vor ieşi din tiparul obişnuit. În cursul
cercetării arheologice a unui sat neolitic sau din epoca metalelor aceste construcţii se remarcă
îndeosebi prin dimensiunile mai mari şi prin inventarul mai bogat ori mai special.
Aşa vor apărea „locuinţa şamanului”, „locuinţa vânătorului”, ce ocupa adeseori o zonă
centrală în structura satului. Probabil în unele situaţii, aceste locuinţe se pot transforma în
adevărate locuri de cult, pentru ridicarea, dotarea şi întreţinerea cărora responsabilităţile revin
întregii comunităţii. Exemplele sunt numeroase: eneolitic – Parţa, Căscioarele, Iasiia, Pianu de
Jos, Ghirbom; epoca bronzului: Sălacea, Geoagiu de Sus; prima epocă a fierului: Teleac etc. Nu o
dată specialiştii, pornind de la obiecte de inventar, planimetrie trebuie să răspundă la întrebări,
precum: construcţia X este o clădire laică sau un loc de cult? Astfel de probleme apar şi în
interpretarea gropilor denumite adesea „cu caracter special”. Toate dilemele de acest fel îşi pot
găsi, astfel, cu greu o rezolvare satisfăcătoare, întrucât chiar Mircea Eliade recunoştea învins că
„dificultăţile apar când trebuie delimitată sfera noţiunii de sacru. Dificultăţi de ordin teoretic, însă
şi de ordin practic”2.
Încă din epoca neolitică apar, după o perioadă de căutări de organizare raţională,
geometrică a spaţiului şi a materialelor de construcţie, primele construcţii monumentale. Dovadă
în acest sens stau resturile de clădiri şi de decoraţie arhitecturală de la Ariuşd, Bereşti, Petru
Rareş, Isaiia, dar şi modelele miniaturale de clădiri, din teracotă, întâlnite în culturile Boian,
Căscioarele, Aldeni ş. a. Ele fac dovada primelor mărturii ale unei concepţii arhitecturale, în
cadrul căreia un plan geometric determină o elevaţie proporţională şi un spaţiu interior armonios3.
Edificiile cel mai elevate, întotdeauna de suprafaţă, beneficiau de o podină de lut, ce
constituia, adeseori şi baza întregului edificiu. În alte situaţii, întâlnite pe teritoriul României în
zona Banatului (Ujvar) sau la Dunărea de Jos, la Hârşova construcţiile monumentale şi nu numai
aveau adevărate fundaţii pentru susţinerea edificiului. Pereţii acestor construcţii erau ornamentaţi
cu motive în relief sau pictate spiralo-menadrice.

13. Locuinţele cu etaj în neolitic şi eneolitic. Context arheologic, tehnici de edificare. Studii
de caz.

Locuinţele cu etaj
Determinarea şi precizarea unui etaj a ţinut cel mai adesea de mentalitatea unei şcoli de arheologie. În
Basarabia, dar mai ales în Ucraina, unde s-au făcut de multe ori cercetări pe suprafeţe mari şi încercări de
arheologie experimentală, au fost identificate un număr mai mare de construcţii cu etaj. Lucrurile au fost
favorizate şi de existenţa unor machete de sanctuare, ce sugerau asemenea construcţii. Şi la noi şi în lumea
balcanică sunt machete de sanctuare cu unul-două etaje, dar acestea au fost considerate ficţiuni, iar unii
colegi se îndoiesc chiar şi acum că ar fi sanctuare construcţiile cu statui monumentale.
Asemenea locuinţe au fost găsite în câteva aşezări cucuteniene, dar numărul lor este mai mare. La
Hăbăşeşti o asemenea locuinţă (Dumitrescu Vl. et alii 1954, p. 170-174) a fost reconstituită de noi (Fig.
Vd.46). Vl. Dumitrescu descrie alte complexe de acest fel (Dumitrescu Vl. et alii 1954, p. 179 L15, L25 ;
fig. XXVI, XXXIV).

2
M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, 1992.
3
DicţionarArtăVeche 1980, p. 41.
 Locuinţele cu două nivele din Basarabia, mai numeroase decât cele din arealul de până la Prut, au
oferit informaţii interesante, dar incomplete, în legătură cu maniera lor de construcţie. Primul nivel de
locuire avea de obicei o podea simplă de lut. Pe aceasta s-au descoperit diferite amenajări de tipul
cuptoarelor, sau războaie de ţesut şi conţineau un inventar arheologic bogat. Nu s-au găsit urmele stâlpilor
de susţinere a pereţilor, motiv pentru care s-a presupus că aceştia erau împletiţi din nuiele flexibile (cu
diametrul de 1,4-4 cm), peste care apoi se adăuga un strat de lut amestecat cu pleavă. Înălţimea pereţilor
primului nivel era de circa 1,90-2 m, iar grosimea lor de circa 30 cm.
Urme ale unor pereţi despărţitori, transversali, au fost descoperite sub podeaua celui de al doilea
nivel. Aceasta a fost construită din bârne de lemn (uneori chiar scânduri), peste care s-a pus un strat de lut
amestecat cu pleavă şi unul de lut amestecat cu nisip, ultimul cu mai multe refaceri. Prin ardere lemnul a
dispărut, iar straturile de lut s-au prăbuşit cu toate amenajările aflate pe ele (de obicei vetre de diferite
forme) şi inventarul corespunzător, peste primul nivel al locuinţei. Uneori cuiburi de viespi au fost
descoperite între primul nivel de locuire şi planşeul de la nivelul superior (Marchevici 1981, 76-86;
Petrescu-Dîmboviţa et alii 1999, 194).
În câteva cazuri au fost chiar identificate goluri rectangulare în planşeul cu urme de structură lem-
noasă, care au fost interpretate drept locurile prin care avea loc accesul de la un nivel de locuire la celălalt
(Brânzeni III, L24, Fig.Vd.45). În alte cazuri s-a presupus că accesul s-a făcut prin exterior (Marchevici
1981, 76-86, fig. 18-19, 44-46). Rămâne deschisă problema structurii de rezistenţă a unei astfel de
construcţii, dacă avem în vedere că printr-un experiment propriu am constatat că o astfel de platformă de
lut cu impresiuni de bârne cântăreşte peste o tonă. Arheologia experimentală de la Talianki a confirmat
posibilităţile de construcţie, nu şi durata unei asemenea construcţii. La fel situaţia de la Parţa P 151
(Lazarovici Gh. et alii 2001, 167 – 170, fig. 123).
O locuinţă mai deosebită este cea cu numărul 12 de la Costeşti IV. Această locuinţă, cu două nivele,
avea la parter o groapă cu o vatră in situ, ce a fost acoperită cu un planşeu de butuci şi un strat de argilă de
10-12 cm. Nu este clar dacă acest gen de planşeu acoperea toată suprafaţa primului nivel de locuire, dar
cert caracteriza podeaua celui de al doilea nivel, unde au fost identificate mai multe vetre cu gardină
(Marchevici 1981, 80). Amintim de asemenea şi L2, de formă rectangulară, de la Solonceni II, de circa
144 m², ce conţinea după T. G. Movsha patru camere, despărţite de trei pereţi transversali. Locuinţa, de tipul
cu platformă, atrage atenţia şi prin numărul mare de instalaţii de încălzit, şapte cuptoare şi o vatră,
amplasate pe laturile de est şi de vest a încăperilor (Movsha 1960, 231-246 apud Sorochin 2004, 171).
Aceeaşi locuinţă avea laviţe rectangulare, cu colţurile rotunjite, folosite probabil pentru adăpostirea
diferitor vase, ca şi un altar pătrat, cu colţurile rotunjite, pe latura de est a celei de a treia încăperi
(Sorochin 2004, 171).
În ultimii ani două locuiţe cu etaj au fost cercetate la Poduri - Dealul Ghindaru. L75, de mari dimensiuni,
avea un schelet din lemn, acoperit cu lipitură de lut, iar planşeul dintre nivele era tot din lemn acoperit cu
un strat de lut de circa 15 cm (Monah D. 2006, 13). La parter au fost descoperite resturile arse ale unui
idol din lut şi mai multe recipiente din ceramică (unul din ele ca şi pe fundul unui recipient de lemn s-au
descoperit fructe de coriandru; în cel de lemn erau şi seminţe de soc); la etaj erau mai multe vetre de mari
dimensiuni, lângă care s-au descoperit un creuzet şi un lingou de aramă (Monah D. 2006, 13). A doua
locuinţă, de forma literei „L” avea şase vetre (la parter şi etaj; una din ele cruciformă), ca şi alte amenajări
(banchetă, casetă de lut, amenajare pentru râşniţă, război de ţesut: Monah D. 2006, 13; Monah D. et alii
2007).
Locuinţele cu două nivele cucuteniene prezintă analogii cu cele din Banat de la Parţa (acolo aveau un
nivel şi două podele suspendate: Lazarovici Gh. et alii 2001) sau din Bulgaria, de la la Ovčarovo, Radingrad
sau de la Topolniča (Todorova 1978, 51; 1982, 34; Koukouli-Chrysanthaki et alii 1996).
Cu privire la suprafaţa acestora, se pot distinge mai multe categorii, în funcţie de dimensiuni: mici,
până la 25 m²; mijlocii, între 25-50 m²; mari, între 50-100 m² şi foarte mari, ce depăşesc 100 m² (Monah
D., Cucoş 1985, 49; Petrescu–Dîmboviţa et alii 1999, 186; Sorochin 2002, 62; Dinu 2006, 34) sau chiar
200 m² (Nestor et alii 1952, 88). La Hăbăşeşti, locuinţa 1, Fig.Vd.48, cea mai mare, se afla situată în zona
centrală şi avea circa 18 x 12 m (măsurători după scară, deşi răspândirile sunt pe o suprafaţă ceva mai
mare). Plasarea şi dimensiunile ei, conduc spre ideea unei case a tribului sau a unui sanctuar, dar alte
evidenţe în acest sens lipsesc.