,,Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului, iar

scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil.”
KANT

I. Conceptul si definitia educatiei

Societatea contemporană este tot mai mult definită în literatura de specialitate ca fiind
o societate educativă. Analizele comparative ale sistemelor educaţionale actuale evidenţiază
convergenţa existentă între gradul de dezvoltare socială, economică şi culturală al unei
societăţi şi viabilitatea sistemului de învăţământ pe care aceasta îl promovează. Acest fapt
impune necesitatea unei cât mai bune reflectări la nivelul fenomenului educaţional a
schimbărilor survenite sau anticipate în sfera socio-economică şi întreprinderea unor cercetări
riguroase cu privire la posibilităţile de optimizare a sistemelor educaţionale contemporane.
Educaţia, etimologic provine de la „educatio” – creştere, formare; dar îşi are sorgintea
şi în „educo-educare” – a creşte a forma, a instrui; respectiv „educo-educere” – a ridica, a
înălţa. Educaţia însumează acţiunile – deliberate sau nedeliberate, explicite sau implicite,
sistematice sau nesistematice – de modelare şi formare a omului din perspectiva unor finalităţi
racordate la reperele socio-economico-istorico-culturale ale arealului în care se desfăşoară. Se
poate afirma că educaţia este activitatea complexă realizată în cooperare de educator şi
educabil în vederea formării şi autoformării asistate, cu scopul dezvoltării personalităţii şi
sădirii unei mentalităţi pozitiv-contructiviste. Pe de altă parte educaţia, în esenţă, are drept
scop esenţial scoaterea fiinţei umane din starea primară, biologică şi ridicarea ei spre starea
spirituală, culturalizată.
Când vorbim de educaţia ca proces avem în vedere ansamblul de
acţiuni prin care se realizează transmiterea cunoaşterii şi influenţele
sistematice şi organizate prin care se realizează formarea personalităţii
umane.
Ca rezultat, educaţia indică nivelul de instrucţie, de cultură, de
conturare a diferitelor componente ale personalităţii în urma influenţelor
educaţionale. În limbajul cotidian vorbim despre cineva ca fiind bine
educat (sau bine crescut) sau prost educat (prost crescut, lipsit de
educaţie).
Din punct de vedere pedagogic, educaţia privită ca rezultat implică o judecată de
valoare referitoare atât la calitatea educaţiei, cât şi a individului.
 Câmpul educaţional este unul specializat cu reguli proprii de funcţionare care
segmentează spaţiul social. Multă vreme, câmpul educaţional a fost relativ static şi a fost
dominat de patru mari domenii educaţionale şi anume: educaţia intelectuală, morală, estetica
şi fizică. În multe privinţe, acestea constituie şi astăzi structura de bază a câmpului
educaţional, îndeosebi a celui şcolar. Fiecare dintre ele a suferit de-a lungul timpului
schimbări important în planul finalităţilor, conţinuturilor şi modalităţilor de realizare.

II. Educaţia permanentă

a). Caracterizare generala

Dacă considerăm că educaţia ca activitate socială se exercită asupra fiinţelor umane de

la naştere, pe parcursul vârstelor şcolare, al celor mature/adulte, în forme diferite, cu tipuri de
influenţe diverse (informale, nonformale, formale), atunci este evident că nu putem vorbi
decât despre o permanenţă a educaţiei, despre un continuum educativ, existent şi preexistent
în întregul nostru mediu de viaţă. Din acest punct de vedere vorbim despre caracterul
permanent al educaţiei.
În prezent, permanenţa educaţiei este privită ca un principiu de organizare a întregii
activităţi de transformare a personalităţii şi implică „un sistem complet, coerent şi integrat,
oferind mijloace proprii de a răspunde aspiraţiilor de natură educativă şi culturală ale fiecărui
individ, potrivit disponibilităţilor sale: ea este destinată să permită fiecăruia să-şi dezvolte
personalitatea pe durata întregii vieţi prin munca şi activităţile pe care le desfăşoară”. (Dave,
R.H., 1991)
Necesitatea educaţiei permanente a fost intuită cu mult timp în urmă, înainte de a se
constitui într-un principiu fundamental de abordare şi considerare a educaţiei contemporane.
Comenius apreciază că „pentru fiecare om, viaţa sa este o şcoală, de la leagăn până la
mormânt”, considerând că „tot ceea ce facem, ce gândim, vorbim, auzim, dobândim şi
posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care ne urcăm din ce în ce mai mult, spre a
ajunge cât mai sus, fără să putem atinge vreodată suprema treaptă”. (J.A. Comenius, 1970, p.
20)
Permanenţa educaţiei poate fi analizată în două planuri: social – istoric, pe de o parte,
individual, pe de altă parte.
Educaţia este privită ca o prezenţă continuă în evoluţia umanităţii, fiind considerată o
activitate „veşnică”, reprezentând un liant între diferitele momente de evoluţie a societăţii
omeneşti, asigurând:
 legătura între generaţii succesive
 punerea în legătură a prezentului cu trecutul şi viitorul
 transmiterea către generaţiile tinere a ceea ce au gândit şi creat predecesorii
 realizarea progresului societăţii
În egală măsură, educaţia trebuie considerată ca o dimensiune a întregii vieţi ca un
continuum existenţial, a cărui durată se suprapune cu durata viaţii însăşi şi care nu trebuie
limitată în timp (vârsta şcolară) sau în spaţiu (clase, locaţii şcolare).
În pedagogia contemporană, educaţia permanentă devine un principiu de
organizare/concepere a întregului proces instructiv-educativ depăşindu-se astfel concepţia
potrivit căreia permanenţa educaţiei este o simplă caracteristică a acesteia. De altfel,
considerarea formelor educaţiei (informală, nonformală, formală) în interdependenţa şi
determinările corelate asupra evoluţiei personalităţii umane ne conduce la înţelegerea şi
evidenţierea ideii că educaţia permanentă constituie un răspuns specific la dinamismul
existenţial, o asumare individuală şi colectivă/de grup a formării, ca răspuns adaptat şi
specific la multiplicarea solicitărilor externe (sociale). În această perspectivă, toate
componentele proceselor educative, ale educaţiei şcolare cu deosebire, trebuie regândite şi
corelate, determinând formarea individului pentru disponibilitatea de a accepta ideea că toată
viaţa are de învăţat. Cerinţele (obiectivele) educaţiei permanente trebuie avute în vedere la
toate nivelurile procesului de învăţământ şi la toate disciplinele.
Necesitatea educaţiei permanente se impune în societatea contemporană datorită noilor
condiţii şi tendinţe ale evoluţiilor sociale:
 ritmurile accelerate ale schimbărilor sociale, progresul tehnico-ştiinţific impun
reîmprospătarea cunoştinţelor, bagajului de deprinderi, de competenţe, în acord cu
noile date ale cunoaşterii umane
 dinamismul vieţii economice şi mobilitatea profesiunilor
 creşterea vitezei de învechire/uzare a cunoştinţelor şi formelor
comportamentale
 nivelul din ce în ce mai ridicat al aspiraţiilor culturale şi nevoilor spirituale la
anumite vârste
 creşterea timpului liber , noi posibilităţi de petrecere a acestuia – timpul poate
fi o sursă de progres şi bunăstare, atât în plan individual, cât şi în plan social, este
un „capital” care trebuie învestit în dezvoltarea personalităţii
 Dacă adăugăm şi problemele subsumate conceptului de „problematică a lumii
contemporane”, atunci tabloul exigenţelor sociale care fac necesară o permanentă educaţie,
restructurare a cunoştinţelor şi atitudinilor, formelor de adaptare se multiplică. Educaţia nu
poate fi definită şi înţeleasă înafara unor exigenţe ale evoluţiei realităţilor naţionale şi/sau
internaţionale:
 explozia demografică, polarizarea bogăţiei/sărăciei
 proliferarea conflictelor internaţionale
 exploatarea nemiloasă a resurselor naturale, poluarea/degradarea mediului, etc
Analiza problematicii societăţii contemporane şi identificarea ca atare a cestora au
condus la constituirea unor modalităţi specifice de răspuns a educaţiei, prin apariţia „noilor
educaţii” sau a unor noi tipuri de conţinuturi: educaţia pentru pace, educaţia ecologică,
educaţia pentru participare şi democraţie, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, pentru
comunicare, interculturală, pentru timpul liber, etc.
Toate aceste noi dimensiuni ale activităţii educaţionale, care se obiectivează în noi
obiective şi conţinuturi , noi atitudini şi comportamente specifice, noi modalităţi şi
medii/contexte de formare/influenţare a personalităţii nu pot fi concepute decât prin
considerarea educaţiei ca o permanenţă a vieţii individuale. Iar educaţia permanentă înseamnă
valorificarea şi integrarea influenţelor care provin din cele mai diferite surse, dinspre factori
cu acţiune complementară şcolii ca instituţie destinată pregătirii tinerei generaţii.
Obiectivele educaţiei permanente nu pot fi disociate de cele ale educaţiei realizate în
general, de cele ale educaţiei şcolare, cu deosebire. Anumiţi autori (Dave, R.H. 1991) susţin
că toate obiectivele educaţiei şcolare şi extraşcolare, ale instruirii organizate sau spontane
trebuie astfel reorientate şi dimensionate încât să conducă la dobândirea autonomiei
formative, la formarea unor calităţi precum: stabilitate intrapsihică, vigoare emoţională, avânt
lăuntric, opţiune responsabilă, angajare socială, autodepăşire, dispoziţie pentru reînnoirea
cunoştinţelor, a învăţa să înveţi, inter-învăţarea, sporirea educabilităţii, învăţare autodirijată.
La rândul său, C-tin Cucoş (1996), susţine că învăţământul educaţia şcolară trebuie să
suporte o regândire calitativă, în sensul că este necesar să se înscrie în perspectiva educaţiei
permanente, atât prin conţinuturile stipulate, metodele de predare şi evaluare, dar mai ales,
prin promovarea şi multiplicarea unor obiective cu puternice conotaţii formative. Dacă
învăţământul tradiţional punea accentul pe transmiterea de cunoştinţe, formarea de priceperi şi
deprinderi, cultivarea unor atitudini şi capacităţi intelectuale, astăzi, această triadă ierarhică
trebuie inversată, este de părere G. Văideanu, pe primul loc plasându-se exigenţa formării de
atitudini şi capacităţi. (1998, p.p. 82-83)
Modificări substanţiale ar trebui să se producă şi în ceea ce priveşte selecţia şi
prelucrarea conţinutului învăţământului sau metodologia didactică utilizată în procesul de
învăţământ. Conţinuturile învăţării şcolare ar trebui să determine dobândirea autonomiei
intelectuale şi acţionale, prin vehicularea atât a ştiinţelor ca produs, cât şi a cunoaşterii ca
proces, iar metodologia utilizată în predarea şi învăţarea acestora să conducă la activizarea
elevilor, la implicarea lor directă, individuală şi în grup, atât în învăţare, cât şi în evaluare.
Implicarea elevilor în activitatea de formare a propriei lor personalităţi – ca mijloc,
instrument de realizare a educaţiei pe parcursul întregii vieţi – , considerarea procesului
învăţării ca un mijloc de stimulare a dezvoltării, aduce în discuţie aşa numita învăţare
inovatoare, în opoziţie cu învăţarea de menţinere. (J.W. Botkin, 1981))
Învăţarea inovatoare are menirea de a pregăti indivizii şi societăţile să acţioneze în
situaţii noi, presupunând autonomie şi integrare informaţională. În egală măsură, ea poate
conduce la atitudini creative faţă de informaţiile asimilate, situaţii, presupunând formulare şi
reformulare de probleme, dărâmarea clişeelor, ruperea structurilor închise. Puse alături, într-o
analiză comparativă, cele două ipostaze de realizare a educaţiei sunt prezentate în Tabelul nr.
2 ( Bruno Wurtz, 1992, după C Cucoş, p.p. 32-33)
Devine astfel evidentă relaţia existentă între educaţia permanentă ca ţintă a educaţiei
şcolare (şi nu numai) şi autoeducaţie, ca modalitate autonomă de realizare a sa, ca educaţie
„autopropulsată”. (I. Comănescu, 1998, p. 71) Acelaşi autor, realizând o analiză complexă a
relaţiei autoeducaţie - educaţie permanentă, precizează că deşi educaţia permanentă este un
deziderat extrem de generos, fără capacitatea de autoeducaţie, procesul de formare şi
modelare continuă a omului, rămâne, încă, o ţintă greu de realizat, sau chiar o simplă
metaforă.
Un rol deosebit în acest context îl are cadrul didactic, care trebuie pregătit pentru a
imprima elevilor nevoia de a se instrui/educa permanent, oferind modele de învăţare
autonomă dar şi modele atitudinale.
Schimbările sociale obligă individul şi grupurile de indivizi la adaptări şi restructurări
comportamentale continue. Prin educaţie permanentă se îmbunătăţesc modalităţile de adaptare
şi integrare socială. De aceea principiul educaţiei permanente trebuie pus în relaţie directă cu
progresul individual şi social.
Pentru individ, educaţia permanentă este un demers de reconstrucţie şi armonizare a
diferitelor trepte de instruire, în aşa fel încât individul să nu vină în conflict cu sine însuşi
(Lengrand, 1973). Modalităţile concrete şi specifice de realizare depind însă, de numeroase
variabile care caracterizează diferiţi indivizi, pe de o parte, diferite zone culturale, pe de altă
parte.
Dave (1991) identifică o serie de caracteristici ale educaţiei permanente, dintre care
menţionăm:
 educaţia nu se încheie la sfârşitul educaţiei şcolare, ci constituie un
proces permanent care acoperă întreaga existenţă a unei persoane
 educaţia permanentă nu se limitează la educaţia adulţilor, ci cuprinde şi
integrează toate etapele educaţiei: preşcolară, primară, secundară, ş.a. şi toate
modalităţile şi formele sale de realizare: incidentală, nonformală, formală,
înglobând atât învăţarea planificată cât şi învăţarea accidentală
 un rol important în pregătirea copilului pentru a permanentiza educaţia
îl are familia şi întregul mediu rezidenţial
 educaţia permanentă are un caracter universal şi democratic, ea
reprezintă democratizarea educaţiei, adresându-se tuturor şi la toate vârstele
 se caracterizează prin supleţe de conţinut, de metodologie, tehnici şi
timp de învăţare
 exercită o funcţie corectivă, remediind dificultăţile şi anacronismele
educaţiei actuale
 există trei condiţii pentru a realiza educaţia permanentă: ocazia,
motivaţia, educabilitatea
 ţelul suprem al educaţiei permanente este ameliorarea calităţii vieţii, în
plan individual şi social
Realizarea dezideratelor educaţiei permanente nu se poate concepe decât în măsura în
care va avea loc o concentrare a eforturilor întreprinse la nivelul tuturor factorilor şi formelor
de realizare a educaţiei, eforturi concretizate în ceea ce s-a numit a fi „cetatea educativă” (E.
Faure, 1974) Aceasta ar presupune, însă, o regândire şi corelare mai adecvată a politicilor
şcolare, economice, culturale la nivelul sistemului social, care trebuie să fie astfel dimensionat
încât să inducă influenţe educative explicite, directe, vizibile.

b). Forme ale educaţiei permanente

- Educatia copiilor
 Unele dintre ideile esenţiale pe care s-a bazat (şi se mai bazează încă) multă vreme
organizarea şi funcţionarea sistemelor şcolare sunt în prezent supuse unei analize critice,
adevărul lor fiind, total sau parţial, contestat. Evoluţiile societăţii contemporane pun sub
semnul îndoielii unele dintre afirmatiile al căror conţinut a fost, uneori, considerat axiomatic.
Idei-principiu:

Copilăria este vârsta ideală pentru educaţie

Cercetarile actuale de psihologie genetica şi a învăţării, de psihopedagogie a adulţilor

dovedesc cu certitudine ca la vârsta adultă capacitatea de învăţare nu dispare. O serie de
aspecte ale învăţării se realizează mai bine la vârsta adultă. Desigur, capacitatea de învăţare a
adultului nu se manifestă la acelaşi nivel de performanţă pe toată durata vieţii, ea reducându-
se progresiv. Dar este cert ca adultul are suficiente disponibilităţi pentru învăţare. Această
separare şi specializare educaţională a vârstelor a fost determinată şi de ambiguităţile privind
modul în care a fost înţeles raportul dintre copilărie şi vârsta adultă.

Să-l învăţăm pe copil tot ceea ce trebuie să stie la vârsta adultă

Acest al doilea principiu se bazează pe modelul stabilităţii sociale, care asigură, între
altele, o cariera socio-profesională, ce se poate realiza pe toata durata ei, prin cunoştinţe şi
competenţe asimilate în perioada formării iniţiale. Deşi nu se poate nega faptul că există (şi va
exista totdeauna) un set de cunoştinţe şi competenţe ce trebuie asimilate în perioada formării
iniţiale, societatea contemporană ne pune în faţa unor situaţii noi care impun cu necesitate
educaţia continuă şi permanentă a individului pentru a se adapta noilor solicitări.

-Educaţia adulţilor:
 nu mai este văzută ca un simplu supliment sau ca o prelungire a educaţiei din tinereţe,
ci apare ca o completare, continuare, perfecţionare, şi individualizare a formării
personale iniţiale;
 vizează aspecte mai generale, dimensiuni educaţionale variate, necesar a fi acoperite
(civică, de timp liber, cultură, pentru grupurile marginalizate social sau intervenţii
educative specifice diferitelor grupuri de adulţi bătrâni, femei casnice, şomeri,
emigranţi, minoritari etc.).

-Educaţia continuă:
  vizează continuarea pregătirii de-a lungul carierei profesionale (fie pentru actualizarea
cunoştinţelor şi a competenţelor, fie pentru perfecţionare, fie pentru recalificare, fie
pentru reorientare şi reintegrare profesională);
 în toate societăţile civilizate participarea la viaţa comunitară atrage după sine nevoia
de învăţare continuă.

c). Factorii determinanţi ai educaţiei permanente pot fi sintetizaţi astfel:

 datorită revoluţiei ştiinţifice şi tehnice care a generat explozia informaţională şi

perisabilitatea crescândă a cunoştinţelor, educaţia şi formarea nu se mai pot limita la
anii şcolarităţii ci trebuie să se întindă pe tot parcursul vieţii;
 pentru a facilita adaptarea la schimbare, educaţia trebuie să îşi elaboreze un sistem de
obiective, conţinuturi şi metode menit să ajute oamenii şi societatea în procesul de
adaptare socială, profesională şi culturală;
 schimbările survenite la nivel economic, social, ştiinţific, politic, cultural, familial şi
profesional impun adaptări şi readaptări rapide care necesită eforturi crescute şi
permanente din partea tuturor persoanelor;
 evoluţiile demografice indică scăderea natalităţii şi creşterea numărului persoanelor în
vârstă, care trebuie să beneficieze de programe de educaţie permanentă pentru a
rămâne activi, productivi şi creatori chiar şi după părăsirea câmpului muncii pentru a
nu deveni o sursă de regres social din cauza neînţelegerii şi neadaptării adecvate la
schimbări, a lipsei de receptivitate la nou;
 educaţia trebuie concepută ca o formare totală a omului, modelând multiplu şi
complex personalitatea fiecărui individ pe parcursul întregii sale existenţe, de exemplu
prin facilitarea utilizării eficiente a timpului liber care a devenit o realitate ambiguă în
societatea contemporană.
 având mai mult timp liber la dispoziţie, datorită tehnologizării, oamenii se pot
concentra asupra activităţilor extraprofesionale şi asupra propriei realizări, participând
la activităţi cu scop educaţional mai mult sau mai puţin explicit, cu atât mai mult cu
cât educaţia este un proces multidimensional, care nu se limitează la acumularea de
cunoştinţe şi care nu cade exclusiv în sarcina sistemului educaţional (J.Delors).

d). Necesitatea multiplicării instituţiilor care oferă programe educaţionale pentru adulţi:
  instituţii care îşi extind rolul educaţional: muzee, biblioteci, teatre;
 pregătirea la locul de muncă înregistrează un caracter mai sistematic, cu tendinţe de
instituţionalizare;
 educaţia a devenit o comoditate ca oricare alta, ca orice serviciu pentru care plăteşti
pentru al avea;
 vorbim de piaţă educaţională concurenţială, deci necesar a fi calitativă şi adoptată
cererii; indivizii intră mai târziu pe piaţa muncii pentru a dobândi nivele superioare de
educaţie, iar cu cât sunt mai instruiţi, cu atât doresc să meargă mai departe;
 educaţia pe parcursul întregii vieţi este un proces permanent, cu de îmbogăţire şi
adaptare a cunoaşterii şi abilităţilor fiecărui individ, de potenţare a capacităţii sale de a
judeca şi de a acţiona, asigurând premise participării active şi responsabile a
indivizilor la progresul societăţii.

e). Dimensiunile educaţiei adulţilor:

 educaţia în scop de recalificare, de perfecţionare, pentru reducerea şomajului;

 educaţia pentru reintegrare socială a grupurilor marginalizate social;
 educaţia civică şi interculturală;
 educaţia pentru reducerea analfabetismului funcţional sau computerial.

f). Politica educaţională privitor la educaţia adulţilor:

 declararea anului 1996 ca An European al Învăţării Permanente;

 la Conferinţa Generală UNESCO de la Hamburg, din 1997 se defineşte conceptul de
educaţie a adulţilor şi se afirmă obiectivele educaţiei adulţilor:
 dezvoltarea autonomiei şi a simţului responsabilităţii individului;
 abilitarea adulţilor pentru a face faţă transformărilor care afectează economia, cultura,
şi societatea în ansamblul său;
 promovarea unei participări creative a cetăţenilor la viaţa colectivităţii.

g). Mutaţii la nivelul viziunii despre educaţie:

  obiectivul educaţiei nu va mai fi învăţarea, ci a învăţa cum să înveţi, cum să cauţi şi să
utilizezi eficient informaţia de care ai nevoie pentru a trăi în societate în armonie cu
indivizi diferiţi;
 ca participant activ la procesul de educaţie permanentă, beneficiarul acestui tip de
educaţie încetează să mai fie obiectul pasiv al educaţiei, pentru a deveni subiectul ei
activ;
 este necesară crearea şi adoptarea unei metodologii didactice inovative care să
favorizeze participarea fiecărui individ la propria formare. Se constată diversificarea şi
extinderea metodelor activparticipative cu impact formativ, generate în sistemul
educaţiei adulţilor la toate nivelurile educaţionale;
 deplasarea procesului de învăţământ de la informare la formare, de la memorizare la
raţionament de la învăţare mecanică la învăţare creativă;
 pătrunderea în educaţia de toate nivelurile a tehnologiei didactice moderne (sisteme
audiovizuale multimedia, învăţare asistată de calculator, internet etc.) (I. Jinga);
 se schimbă rolul şi funcţiile cadrului didactic, acesta devenind consilier şi facilitator al
învăţării, îndrumător şi stimulator al efortului de învăţare şi formare a copiilor,
tinerilor şi adulţilor;
 autoeducaţia este înţeleasă ca o „activitate conştientă, planificată şi sistematică
desfăşurată de către fiinţa umană în scopul autoperfecţionării propriei personalităţi şi
formării de noi deprinderi şi competenţe în vederea adaptării eficiente la specificul
societăţii prezente şi viitoare” (A. Barna).

III. Autoeducaţia

De-a lungul secolelor, dar mai ales în ultimele decenii, au fost elaborate numeroase
lucrări care abordează această problemă, din numeroase unghiuri de vedere: sociologic,
pedagogic, filosofic, psihologic, etc.
Dificultatea definirii acestui concept rezidă şi în corelarea foarte strânsă care există
între acesta şi alte concepte fundamentale ale pedagogiei: educaţie, instruire, autoeducaţie,
educaţie permanentă, ca să le enumerăm doar pe cele mai semnificative în acest context, ele
reflectând procesul foarte complex de formare şi evoluţie spre autodeterminare a fiinţei
umane.
 Din punct de vedere etimologic, termenul de autoeducaţie îşi are originea în:
autos(gr.), semnificând (prin) sine însuşi, şi educatio (lat.) cu înţelesul creştere, formare,
ridicare, etc.
În semnificaţia sa originară, autoeducaţia semnifică educaţie prin sine însuşi. În
definirea acestui concept trebuie să încercăm delimitarea sa de alte concepte „înrudite”.
Autoeducaţie-autoinstruire – autoinstruirea desemnează acţiunea de a învăţa singur,
fără ajutor, fără profesor. A. Barna (1989) consideră că autoinstruirea sau autodidaxia
desemnează doar un aspect, o latură, o dimensiune a autoeducaţiei vizând dobândirea relativ
independentă a cunoştinţelor, aspect care, deşi foarte important, nu acoperă în întregime
semnificaţia conceptului de autoeducaţie.
Atunci când educaţia se înfăptuieşte autodeterminat, sub forma autoeducaţiei, cei doi
poli ai acţiunii educaţionale – subiectul şi „obiectul” - se suprapun, iar obiectul educaţiei se
transformă în subiect al propriei sale formări/deveniri. Subiectul acţiunii educaţionale îşi
(auto)propune scopuri şi obiective, îşi (auto)organizează activitatea de învăţare, îşi
(auto)evaluează performanţele obţinute. Autoeducaţia înseamnă autodeclanşarea acţiunii de
învăţare/educare, este o acţiune a individului asupra lui însuşi, astfel încât autoeducaţia
dobândeşte următoarele note definitorii: este conştientă, sistematică, planificată, orientată spre
scop, profund motivată. (I. Nicola, 1996, p. 38)
Autoeducaţia vizează toate dimensiunile dezvoltării personalităţii. Dacă este vorba
despre învăţare de cunoştinţe, atunci ea îmbracă forma autoinstruirii (autoinformării), dacă
conduce la transformări în sfera de personalitate, atunci vorbim despre autoformare (morală,
estetică, fizică, etc).
Autoeducaţia-educaţia permanentă – se află într-o relaţie de complementaritate, în
sensul că educaţia devine permanentă numai prin autoeducaţie. Pregătită şi stimulată de
educaţie, autoeducaţia îi conferă acesteia atributul de permanenţă, pentru că îi asigură
condiţiile esenţiale (tehnici de muncă, capacităţi, deprinderi, motivaţie, atitudini, etc)
Autoeducaţia – independenţa în activitate – nu se suprapun, deşi independenţa în
activitate exercită o influenţă pozitivă asupra formării personalităţii umane; în acelaşi timp, nu
orice activitate independentă este orientată în mod conştient spre autoperfecţionare, sub
efectul eforturilor proprii.
Autoeducaţie- educaţie - Este evident că autoeducaţia nu se impune de la sine în plan
comportamental şi atitudinal. Ea este rodul, efectul educaţiei, ca acţiune externă asupra
individului, între educaţie şi autoeducaţie existând un raport de interdependenţă. Dacă
educaţia declanşează transformări la nivelul personalităţii umane prin acţiuni întreprinse din
exterior, autoeducaţia conduce la finalităţi transformatoare prin acţiuni autoimpuse, ca
expresie a unor aspiraţii şi a unui efort voluntar. Educaţia ca „ajutor pentru autoajutor” trebuie
să creeze o bază, un fundament informaţional şi de tehnici de învăţare, un sistem de deprinderi
intelectuale şi de acţiune care să permită asumarea de către individ a unor ţeluri
autoformative. În acelaşi timp, autoeducaţia nu este o continuare a educaţiei de tip şcolar. Ea
reprezintă o schimbare de raporturi ale fiinţei umane cu lumea şi cu sine însuşi, manifestându-
se atunci când acumulările educative permit individului să preia iniţiativa şi responsabilitatea
desăvârşirii sale. Autoeducaţia este un rezultat, o continuare şi o desăvârşire a educaţiei. În
egală măsură, autoeducaţia transformă educaţia în educaţie permanentă.
Formarea şi desăvârşirea personalităţii umane este un proces îndelungat şi complex în
care cerinţele externe, exercitate de factorii educaţionali (familie, şcoală, alte instituţii,
organizaţii, grupuri formale sau/şi informale) şi cele interne se întrepătrund în mod
permanent, schimbându-şi rolurile şi ponderea în funcţie de stadiul dezvoltării. Transformările
care se realizează în pragul adolescenţei determină ca întreaga conduită să fie dirijată din ce în
ce mai mult din interior, să fie autodeterminată. G.W.Allport (1981) arată că în adolescenţă se
produce acel salt calitativ în dezvoltarea conştiinţei de sine care permite şi stimulează
declanşarea preocupărilor de autoperfecţionare. Aceste transformări îl determină pe
adolescent să se descopere, să se privească cu alţi ochi, îl fac să-şi îndrepte atenţie spre viitor.
Preocupările pentru autoeducaţie pot să apară şi mai târziu, în anumite momente-cheie
ale vieţii:
 intrarea într-un nou grup, colectiv de viaţă sau muncă

 încredinţarea unor responsabilităţi

 înregistrarea unui succes/eşec în activitate, etc

Astfel de momente pot determina autoreflecţii, comparaţii între nivelul actual al
activităţii, conduitei şi al pregătirii, cu cel impus de noua situaţie. Acest proces autoreflexiv
se manifestă numai la un anumit moment al evoluţiei conştiinţei de sine, când se poate
conştientiza şi accepta decalajul dintre ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie.
Determinarea internă a (auto)educaţiei nu trebuie înţeleasă în sensul minimalizării
importanţei influenţelor externe. Este vorba doar despre un anumit nivel de maturitate, de
responsabilitate sporită faţă de propria persoană care pot determina/declanşa angajarea pe
drumul dificil dar plin de satisfacţii al autoperfecţionării; un nivel de maturitate al persoanei
când influenţele exterioare sunt filtrate şi prelucrate, acceptate sau înlăturate în funcţie de
valorile după care se conduce subiectul.
 Astfel, autoeducaţia poate fi definită ca fiind acea modalitate de realizare a educaţiei
de sine în care cerinţele externe nu mai acţionează ca factori constrângători, ca forţe străine de
aspiraţiile şi interesele proprii. Prin autoeducaţie are loc trecerea din imperiul necesităţii, în
imperiul libertăţii (educaţia ca necesitate înţeleasă). Putem considera autoeducaţia ca
reflectare a acelei etape în dezvoltarea personalităţii când cerinţele externe sunt interiorizate
în cerinţe proprii, devenind cerinţe interne.
Printre metodele utilizate în autoeducaţie putem enumera: deviza, jurnalul intim,
autoobservaţia, autonaliza, autocontrolul, autoraportul, autoconvingerea, autoexersarea,etc (A.
Barna, 1989, p. 71-162) După cum putem observa, aceste metode presupun interiorizarea unui
sistem metodologic utilizat în activitatea educaţională ca activitate externă, de acţiune
transformatoare a unei fiinţe umane asupra altei fiinţe umane.
Problema care se ridică atunci când analizăm autoeducaţia este aceea a momentului în
care fiinţa umană începe să aibă preocupări în acest sens. Care este vârsta la care apare, se
manifestă tendinţa şi/sau dorinţa de autoeducaţie? La ce vârstă individul devine capabil să
transpună în practică, să realizeze cerinţele autoeducaţiei, să ia în stăpânire procesul
autoeducaţiei? Luând în considerare cele două aspecte menţionate, şi anume, dorinţa/intenţia,
pe de o parte, capacitatea de realizare a ei, pe de altă parte, majoritatea specialiştilor plasează
momentul apariţiei şi intensificării preocupărilor vizând autoeducaţia la sfârşitul
preadolescenţei şi începutul adolescenţei. (I. Nicola, A. Barna, I. Comănescu, ş.a.) Este
momentul în care se produce saltul transformator în sfera de personalitate (în plan intelectual,
afectiv-motivaţional, atitudinal), a conştiinţei de sine, condiţii psihologice indispensabile
pentru declanşarea preocupărilor de autoeducaţie. Este debutul a ceea ce I. Comănescu (1998,
p. 71) denumeşte a fi „înrâurire autopropulsată”. Acest impuls spre autodeterminare în plan
educaţional va conduce la redimensionarea conceptului de educaţiei, la considerarea ei ca act
creator sau autocreator. Autorul pune în relaţie autoeducaţia cu educaţia permanentă,
considerând autoeducaţia mijloc de realizare a educaţiei permanente.
Autoeducaţia şi eficienţa acţiunilor întreprinse depinde de o serie de condiţii:
 nivelul de dezvoltare a conştiinţei de sine

 calităţile volitive necesare finalizării acţiunilor autoformative,

rezistenţei la tentaţii, implicată în „lupta motivelor”

 stăpânirea tehnicilor de muncă intelectuală

 natura şi complexitatea scopurilor fixate, etc

BIBLIOGRAFIE:

Cerghit, Ioan, în Curs de pedagogie, coordonatori: Cerghit, Ioan; Vlăsceanu, Lazăr, 1988.
Văideanu, George, op.cit., pag.228;
Delors, J., Comoara lăuntrică, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
Jinga, I., Istrate, E., Manual de Pedagogie, Editura All Educaţional, Cluj-Napoca, 2000;
Barna, A., Autoeducaţia. Probleme teoretice şi metodologice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995;
Păun, E., Educaţia şi dezvoltarea socială, Stanciu, S.,(coord), Domenii ale Pedagogiei,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
C.Cucos, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2000;
Paun,E. (1993), Educaţia permanentă. Reflecţii teoretice, în Revista de Pedagogie, nr.3;
Păun, Emil, Potolea Dan (coord) (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative, Ed.Polirom, Iaşi;
Ioan Bontas (2008) Tratat de pedagogie, Editura ALL, Bucuresti
Kant, I., (1992), Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii, Editura Agora, Iaşi
Lengrand, P., (1973), Introducere în educaţia permanentă, EDP, Bucureşti
Nicola, I., (1996), Tratat de pedagogie şcolară, EDP., Bucureşti
Nicola, I., (2000), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti