1

Cuvânt înainte

Pentru a preda Legea Domnului, este necesar de a avea un manual bogat. Acest lucru, este
dictat de particularităţile speciale ale condiţiilor vieţii contemporane:
1) În majoritatea şcolilor, Legea Domnului nu se învaţă, iar toate ştiinţele naturale se predau pe
baza materialismului ştiinţific.
2) Copiii se află înconjuraţi de membrii religiilor străine şi diferitor secte religioase.
3) Manualele ediţiilor vechi au dispărut de mult şi ele nu mai pot fi găsite în vânzare. În afară
de aceasta, manualele ediţiilor vechi nu mai corespund cerinţelor şi necesităţilor copiilor
contemporani.
Aceste condiţii arătate mai sus şi alte circumstanţe ale timpului greu în care trăim, fac să se
amplifice răspunderea părinţilor, persoanelor din sistemul educaţional şi mai ales a persoanelor care
predau Legea Domnului de creşterea şi educaţia spirituală a tinerii generaţii. La toate acestea se mai
adaugă şi faptul, că noi nu ştim ce va fi mâine. Familia poate să treacă cu traiul în altă localitate,
unde, la şcoală să nu fie citită Legea Domnului, să lipsească biserica şi feţe duhovniceşti. Numai
împrejurarea dată, ne face pe noi să nu ne limităm la predarea în şcolile primare a Sfintei Tradiţii,
cum se făcea pe timpuri, când programa Legii Domnului era prevăzută pe mai mulţi ani.
Actualmente, noi trebuie să evităm predarea religiei sub forma unei poveşti (copilăreşte),
pentru că copilul va şi înţelege Legea Domnului ca pe o poveste. Iar când va deveni matur, la dânsul
se va forma o ruptură dintre învăţătura Legii Domnului şi perceperea lumii înconjurătoare, fapt care
noi îl observăm deseori în viaţa ce ne înconjoară. La mulţi maturi, contemporani ai noştri, care au
studii superioare, observăm că în domeniul Legii Domnului, le-au rămas cunoştinţele cele primite
din clasele primare, adică cunoştinţe sub forma cea mai primitivă, care desigur, nu pot satisface toate
cerinţele înaintate către intelectul unui om matur. Dar şi la copiii contemporani, care se dezvoltă mai
repede ca de obicei, apar deseori cele mai serioase şi chinuitoare întrebări, la care mulţi părinţi şi alţi
maturi nu pot să le dea un răspuns potrivit.
Aceste condiţii şi împrejurări, înaintează sarcina principală, – de pus la îndemâna copiilor,
părinţilor, educatorilor şi învăţătorilor un manual, o carte, care să fie cu adevărat „şcoala Legii
Domnului”. În acest scop, după cum arată practica, trebuie de elaborat o astfel de carte, care să
cuprindă toate cunoştinţele de bază ale credinţei ortodoxe şi ale vieţii.
În acelaşi timp, având în vedere faptul, că mulţi şcolari nu vor deschide nici odată Sfânta
Scriptură, dar se vor limita numai la informaţia din manual, o astfel de situaţie, impune cerinţe dure
faţă de conţinutul manualului, care trebuie să redea absolut corect Cuvântul lui Dumnezeu. În acest
sens, la elaborarea manualului, nu se va admite nici o inexactitate, cu atât mai mult, nici o denaturare
sau falsificare a Cuvântului lui Dumnezeu.
 2
S-au întâmplat cazuri, când în unele manuale, mai ales pentru clasele primare, s-au comis unele
inexactităţi, iar în unele chiar şi denaturare în redarea Cuvântului lui Dumnezeu. Să aducem câteva
exemple, începând cu cele mai mici.
În manuale se întâlneşte deseori expresia: ”Mama lui Moise a împletit un coş de papură...” pe
când în Biblie este scris lămurit: „ ... a luat mama lui un coş de papură şi l-a uns cu catran şi cu
smoală”...(Ieşirea 2,3). La prima vedere această inexactitate este un mărunţiş, dar până la urmă se
transformă o greşeală mare.
Aşa dar, în multe manuale este scris precum că Goliat a înjurat, a hulit numele lui Dumnezeu.
Pe când în Sfânta Scriptură este scris în felul cum urmează: „Nu sunt eu oare filistean, iar voi robii
lui Saul?...Astăzi voi ruşina tabăra lui Israel. Daţi-ne un om şi ne vom lupta în doi...Vedeţi pe omul
acesta care a ieşit înainte? Iese ca să înfrunte pe Israel”...(1 Regi 17, 8,10, 25). Şi însuşi David
mărturiseşte când răspunde lui Goliat: „Tu vii asupra mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin
asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe care tu l-ai hulit” (Regi 17,
45).
Este clar şi lămurit , că Goliat râdea nu de Dumnezeu, ci de Israel şi oştirile lui.
Dar se întâlnesc şi greşeli, care sunt fatale pentru unii oameni, spre exemplu, povestirea despre
potop. În mare majoritate a manualelor se scrie: şi ploaia a durat 40 zile şi 40 nopţi şi a împlut apa
pământul acoperind toţi munţii cei mai înalţi.
Pe când în Sfânta Biblie se spune astfel: „...chiar în acea zi s-au desfăcut toate izvoarele
adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi...Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile” (Facerea 7, 11-12,
24).
Iar în capitolul 8 se spune: „...După o sută şi cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe
pământ şi a se împuţina... „iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor” (Facerea 8,
3; 5;).
Deci, Sfânta Scriptură ne spune foarte clar, că potopul s-a intensificat aproximativ jumătate de
an şi nicidecum 40 zile, după care apa a început să scadă şi numai începând cu luna a 10-a s-au arătat
vârful munţilor. Aşa dar, din cele expuse, rezultă că potopul a durat nu mai puţin de un an. Este
foarte important de ţinut cont de aceste precizări, deoarece în timpul nostru raţionalist, când şi datele
ştiinţei geologice demonstrează această informaţie.
Să mai analizăm şi un al caz. În cele mai multe manuale de religie şi doar cu mici excepţii,
zilele de creaţie a lumii se iau drept ca zile obişnuite, ca ale noastre. Fiecare din aceste manuale aşa şi
se încep: „Dumnezeu a creat lumea în şase zile...”, cu alte cuvinte, într-o săptămână. Dar elevii în
ziua de azi, asemenea cuvinte care nici nu sunt din Biblie, le primesc ca ciudate. Cu asemenea
cuvinte, mai ales că ele se află la începutul Bibliei, operează omenii fără credinţă în Dumnezeu şi
anume astfel de cuvinte denaturează sensul Sfintei Scripturi. La un începător pe calea credinţei,
 3
aceste cuvinte trezesc îndoieli şi atunci el începe să respingă toată Scriptura, după care recunoaşte că
este nefolositoare şi că este rodul fanteziei omului. Tocmai prin asemenea trăiri a trecut şi autorul
acestor rânduri scrise, impus de situaţie să asculte lecţii antireligioase în şcoală.
Problema cu privire la zilele în care a fost creată lumea, actualmente nicidecum nu poate fi
lăsată fără atenţia cuvenită. Cu atât mai mult, că răspunsul la această întrebare ni se dă încă din sec.
al IV-lea şi îl găsim la Sf. Vasile cel Mare, în cartea lui „Şase zile”, la Sf. Ioan Damaschin, la Sf.
Ioan Gură de Aur, la Sf. Climent Alexandrinul, la Sf. Afanasie cel Mare, la Cuv. Augustin ş. a.
Ziua de 24 de ore este în funcţie de soare, dar în primele trei zile ale Facerii, nu exista soarele,
ceea ce înseamnă că zilele erau aşa cum sunt azi. Şi cum erau zilele în timpul Facerii – nu se ştie,
pentru că „...o singură zi înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (2 Petru 3,
8). În schimb, putem spune cu siguranţă, că aceste zile nu au fost ca o clipeală, drept confirmare ne
spune însăşi facerea lumii, care a fost creată treptat, succesiv. Iar Sf. Părinţi „ziua a şaptea” o numesc
toată perioada de timp, de la facerea lumii până în zilele noastre şi continuă până la sfârşitul lumii.
Şi iată, după supravieţuirea crizei duhovniceşti, nimerim după hotare. Aici, talentatul scriitor
Minţdlov cu lucrarea „Visurile pământului” iarăşi provoacă zile de nedumerire şi îndoieli.
Chestiunea este că Minţdlov, descriind discuţia studenţilor Academiei Teologice din
Petersburg, prin studentul Crestovozdvijenschi spune:
– Nu se poate să închidem ochii la rezultatele ştiinţei în domeniul studierii Bibliei: trei pătrimi din ea
este falsificată şi alcătuită de druizi!
– De exemplu?
– Drept exemplu poate servi ieşirea evreilor din Egipt – Biblia povesteşte precum că evreii singuri au
plecat de acolo şi că oastea egiptenilor a pierit împreună cu faraonul Mernefta în marea Roşie. Dar
nu demult în Egipt s-a descoperit mormântul acelui Faraon, iar inscripţia de pe el ne arată că
Faraonul nici nu s-a gândit să piară pe undeva, dar să moară la dânsul acasă...”
Noi nici nu ne gândim să-l contrazicem pe domnul Minţdlov, precum că faraonul Mernefta este
adevăratul Faraon pe timpul căruia evreii au ieşit din Egipt. Aceasta este treaba istoricilor, cu atât
mai mult, că în Biblie nu este arătat numele Faraonului. Dar noi vrem să spunem că în chestiunea
dată domnul Minţdlov este cu totul incompetent, dar în acelaşi timp, el, fără ca să se gândească,
foarte îndrăzneţ aruncă „otrava” îndoielii în autenticitatea Sfintei Scripturi.
În Sfânta Scriptură lipseşte afirmaţia precisă a datelor istorice despre pierirea Faraonului.
În cartea „Ieşirea”, capitolul 14, în care este descrisă istoria trecerii Israeliţilor peste Marea
Roşie se spune:
23. Iar Egiptenii urmărindu-i, au intrat după ei în mijlocul mării toţi caii lui Faraon, carele şi
călăreţii lui.
24. Dar în straja dimineţii a căutat Domnul din stâlpul cel de foc şi din nor spre tabăra
Egiptenilor şi a umplut tabăra Egiptenilor de spaimă.
 4
25. Şi a făcut să sară roţile de la carele lor, încât cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis
Egiptenii: „Să fugim de la faţa lui Israel, că Domnul se luptă pentru ei cu Egiptenii!”
26. Iar Domnul a zis către Moise: „Întindeţi mâna asupra mării, ca să se întoarcă apele
asupra Egiptenilor, asupra carelor lor şi asupra călăreţilor lor”.
27. Şi şi-a întins Moise mâna asupra mării şi spre ziuă s-a întors apa la locul ei, iar Egiptenii
fugeau împotriva apei. Şi aşa a înecat Dumnezeu pe Egipteni în mijlocul mării.
28. Iar apele s-au întors la loc şi au acoperit carele şi călăreţii întregii oştiri a lui Faraon,
care intrase după Israeliţi în mare, şi nu a rămas nici unul dintre ei.
Din textul de mai sus se vede că despre pieirea lui Faraon nu se spune nimic. În acelaşi timp se
spune cu certitudine că toată oştirea lui Faraon a pierit, iar Moise precizează: „Iar apele s-au întors
la loc şi au acoperit carele şi călăreţii întregii oştiri a lui Faraon, care intrase după Israeliţi în
mare”.
De asemenea şi în alte locuri ale Bibliei unde este amintit acest eveniment, nu se spune despre
pieirea Faraonului.
Numai în psalmul de laudă 135, unde se cântă mărirea lui Dumnezeu, se spune: „Şi a răsturnat
pe Faraon şi oştirea lui în Marea Roşie, că în veac este mila Lui” (stihul 15).
Dar în locul acesta nu-i descrisă istoria evenimentului interesat. Acesta este un psalm-imn, în
care se spune despre nimicirea lui Faraon în mod figurat, simbolic, ca nimicirea desăvârşită a unei
puteri sub care se afla poporul Israelit.
Pentru Israeliţi Faraon a pierit, „s-a înecat”.
De asemenea în mod figurat este expusă puterea Domnului în psalmul 135 stihul 12 unde se
spune că Dumnezeu a scos pe Israel „Cu mână tare şi cu braţ înalt, că în veac este mila Lui”.
Exact în acelaşi mod simbolic cântă şi Biserica despre pieirea lui Faraon în mare. Asemenea se
cântă în Duminici despre puterea biruitoare a lui Hristos: „porţile de aramă le-ai sfărâmat şi uşile de
fier le-ai stricat...” (Gl. 2-i, stihul înălţării Domnului).
Este clar, că nimeni nu va lua aceste cuvinte în sens drept, pentru că fiecare ştie că în viaţa
duhovnicească, în cea din ceruri, nu există nici aramă şi nici fier, dar toţi ştiu, că aceste cuvinte
prezintă un simbol.
În descrierea istorică despre pieirea Egiptenilor în cartea Ieşirii, Faraonul nu s-a înecat.
Aşadar, noi suntem creştini, care ştim şi credem că „toată scriptura însufleţită de Sfântul Duh”
este adevărul nestrămutat.
Deseori oamenii fără credinţă în Dumnezeu, se folosesc de lipsa de informaţie a credincioşilor,
încep cu îndrăzneală să ironizeze despre ceea ce în Sfânta Scriptură nici nu se spune. Deseori ei
iubesc să afirme, precum că pământul stă pe patru balene, iar omul a fost lipit din lut ş.a. Tot aşa a şi
făcut scriitorul Minţdlov, scriind despre celea ce singur nu ştie. Iată de ce când oamenii fără credinţă
se vor stărui a dezminţi adevărul Dumnezeiesc din numele „ştiinţei”, se cuvine nouă să verificăm
 5
minuţios dacă cunoaşte această persoană aceea despre ce vorbeşte şi ceea ce încearcă a dezminţi.
Este clar cu certitudine că mormântul găsit este a Faraonului, din timpul ieşirii Israeliţilor din Egipt
sau nu, această informaţie nicicum nu poate dezminţi adevărul din Sfânta Scriptură.
Cu mare părere de rău redarea Sfintei Scripturi se face cu multe inexactităţi. În majoritatea
cazurilor aceste inexactităţi au un rol fatal pentru cei care încă nu sunt tari în credinţă.
Pe parcursul elaborării acestui manual noi ne-am străduit cu ajutorul Domnului să evităm toate
inexactităţile şi să redăm Sfânta Scriptură cât mai aproape de conţinut.
Timpul în care trăim cere o atenţie deosebită la redarea Cuvântului lui Dumnezeu. Actualmente
este o necesitate de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, de a demonstra că Legea Domnului este
adevărul netăgăduit, a demonstra bazele spiritual-morale ale vieţii omului. Creştinii trebuie să fie
pregătiţi de a da răspunsuri corecte, celor care dau întrebări, în conformitate cu indicaţiile Sfântului
Apostol Petru: ”Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfinţiţi în inimile voastre şi să fiţi gata totdeauna să
răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (1 Petru 3, 15). O strictă necesitate în
ziua de azi este de a răspunde la întrebările viclene ale păgânilor, care atacă continuu în numele
„ştiinţei” adevărul Sfintei Scripturi. Dar iată că tocmai aici păgânii suferă învingere, pentru că
adevărata ştiinţă nu numai că nu se contrazice cu adevărul lui Dumnezeu, ci din potrivă, fără nici o
îndoială confirmă adevărul netăgăduit al Sfintei Scripturi.
În condiţiile actuale a apărut necesitatea la predarea Legii Domnului, de introdus şi elemente
apologetice (apărarea credinţe), element, de care în timpurile mai vechi nu era nevoie, pentru că
oamenii erau mai tari în credinţă.
Povestirile din Legea Domnului trebuie să fie confirmate cu exemple din viaţa sfinţilor părinţi
şi cu alte exemple din viaţa cotidiană, pentru că copilul să înveţe şi să înţeleagă că Legea Domnului
nu este o teorie, nu este o ştiinţă, ci este însuşi viaţa pe care o trăim.
În încheiere este necesitatea de a arăta la greşeală care este inadmisibilă şi care persistă în
majoritatea manualelor. Această greşeală se referă la denaturarea semnului Sfintei Cruci. În aceste
manuale se spune – semnul Sfintei Cruci se face pe noi în felul următor: ducem mâna dreaptă la
frunte, la piept, la umărul drept şi la cel stâng. Dacă ne facem semnul Sfintei Cruci în felul acesta,
crucea se primeşte cu capătul de jos mai scurt de cât cel de sus. Adică Crucea lui Hristos, semnul
biruinţei asupra diavolului, se face întoarsă cu capul în jos. Să ne ferească Dumnezeu de o greşeală
ca aceasta, pentru că un astfel de semn al crucii va fi nu spre biruinţă asupra diavolului, ci
dimpotrivă, spre bucuria lui. Să ne ferească Dumnezeu şi de alte greşeli ,cât de mici, ca să nu ne
abatem de la credinţa ortodoxă primită de la părinţi, moşi şi strămoşi.
Vechea tradiţie a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ne spune cum se cuvine creştinului să
facă semnul Sfintei Cruci: „Când ne facem semnul Sfintei Cruci, spunem – În numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” Pentru a ne însemna cu semnul Crucii, trebuie să unim trei degete
 6
ale mânii drepte, iar pe celelalte două să le strângem în palmă. Cu degetele astfel unite atingem
fruntea, pântecele, apoi umărul drept şi cel stâng.
Să ne ferească Dumnezeu şi de alte greşeli ,cât de mici, ca să nu ne abatem nici cât de puţin de
la credinţa ortodoxă primită de la părinţi, moşi şi strămoşi.
Să ne ajute Dumnezeu în educaţia copiilor şi a tinerii generaţii având la temelia acestei munci –
adevărul veşnic şi nemărginita dragoste a lui Dumnezeu. Şi dacă această lucrare modestă va aduce un
folos cât de mic sufletului creştin, pentru noi va fi o mare bucurie.
Domnul Dumnezeul nostru şi Preacurata Maica Lui să îndrepte spre noi mila Lor în această
muncă, să ne îngrădească cu puterea Cinstitei şi de Viaţă Dătătoare a Sfintei Cruci a Lui, de tot răul.

Partea întâia. Noţiuni preliminare

1. Universul – creaţia lui Dumnezeu(Despre univers)

Tot ce vedem în jurul nostru: cerul, soarele, luna, stelele, norii, aerul pe care îl respirăm,
inclusiv tot ce se află pe pământ: iarba, copacii, munţii, râurile, mările, peştii, păsările, fiarele,
animalele domestice şi, în sfârşit, oamenii, adică noi înşine – toate acestea au fost create de
Dumnezeu. Întregul Univers este creaţia lui Dumnezeu.
Noi vedem lumea creată de Dumnezeu şi ne dăm seama cât de frumos şi cât de înţelept este
ea orânduită.
Iată-ne într-o luncă. Deasupra noastră se înalţă bolta cerului cu nori albi. Iar pe pământ se
aşterne iarba deasă şi verde, împresurată cu flori. Din iarbă se aude ţârâitul insectelor, iar peste flori
roiesc fluturi, albine şi diferite gâze. Nici un covor ţesut de mâinile omului nu poate fi asemuit cu
frumuseţea unei lunci create de Dumnezeu.
Să mergem acum prin pădure. Observăm o mulţime de copaci diferiţi ca specie şi structură.
Acolo creşte şi stejarul falnic, şi bradul zvelt, şi mesteacănul pletos, şi teiul mirositor, şi pinul înalt, şi
alunul stufos. Tot acolo sunt şi poienile cu tufişuri şi cu tot felul de ierburi. Pretutindeni răsună
ciripitul păsărilor, zumzetul şi ţârâitul insectelor. În pădure trăiesc sute de specii de animale. Dar câte
pomuşoare, ciuperci şi flori sunt acolo! Aceasta este bogata lume a pădurii.
Dar uite şi râul. El îşi poartă lin apele, strălucind la soare, prin păduri, câmpii şi lunci. Şi ce
plăcere este să te scalzi în râu! De jur-împrejur este zăpuşeală, iar în apă este răcoare şi bine. Dar ce
de-a peşte, broscuţe, gândăcei de apă şi fel de fel de vietăţi trăiesc în râu. Acolo este viaţa lor – lumea
lor.
Şi cât de sublimă este marea, cu imensa şi bogata ei lume subacvatică.
 7
Cât de frumoşi sunt munţii care îşi înalţă vârfurile, acoperite cu zăpezi veşnice şi gheaţă, până
dincolo de nori.
Miraculoasă este prin frumuseţea sa lumea ce ne înconjoară, şi totul în ea este plin de viaţă.
Este imposibil să enumeri toate plantele şi animalele de pe pământ, de la cele mai mici şi până la cele
mai mari. Ele trăiesc pretutindeni: pe uscat, în apă, în aer, în sol şi chiar în adâncul pământului. Iar
Dumnezeu este cel care a dat viaţă acestei lumi.
Bogată şi variată este lumea lui Dumnezeu! Şi, în acelaşi timp, în această imensă diversitate
domneşte o ordine uimitoare şi perfectă, stabilită de Dumnezeu sau, cum se mai spune deseori, de
„legile naturii”. Toate plantele şi animalele sunt repartizate pe pământ potrivit acestor legi. Fiecare se
hrăneşte cu ceea ce i se cuvine să se hrănească. Fiecare are o anumită menire raţională. Totul în lume
se naşte, creşte, îmbătrâneşte şi moare – totul se schimbă. Dumnezeu a stabilit pentru fiecare timpul,
locul şi menirea.
Numai omul poate trăi oriunde pe pământ şi este stăpân peste toate. Dumnezeu l-a înzestrat
cu raţiune şi cu suflet nemuritor. El i-a dat omului o menire deosebită, măreaţă: să cunoască pe
Dumnezeu şi să se asemene cu El. Cu alte cuvinte, să tindă să devină perfect şi bun şi să moştenească
viaţa veşnică.
Oamenii au piele de culori diferite: albă, neagră, galbenă şi roşie, însă toţi au acelaşi suflet
raţional şi nemuritor. Prin acest suflet oamenii se înalţă mai presus de lumea animală şi se aseamănă
cu Dumnezeu.
Iar acum, să ne imaginăm o noapte întunecoasă şi să privim spre cer. Câte stele sunt presărate
acolo! Imposibil să le numeri! Toate reprezintă lumi aparte. Multe sunt la fel ca soarele şi luna, dar
unele sunt de multe ori mai mari, însă, fiind atât de departe de pământ, ele ni se par doar nişte mici
puncte luminoase. Toate se mişcă ordonat şi armonios una lângă alta, după anumite traiectorii şi legi.
În acest imens spaţiu ceresc, pământul nostru pare şi el un mic punct strălucitor.
Mare şi necuprinsă este lumea lui Dumnezeu! Nu poţi nici să o calculezi, nici să o măsori.
Numai unul Dumnezeu care a creat lumea ştie dimensiunea, greutatea şi numărul la toate.
Toată această lume a fost creată de Dumnezeu pentru viaţa şi binele oamenilor – pentru
fiecare dintre noi. Atât de nemărginită este dragostea lui Dumnezeu pentru noi!
Şi, dacă Îl vom iubi pe Dumnezeu şi vom trăi după legile Lui, multe lucruri pe care nu le
înţelegem vor deveni clare. Vom îndrăgi lumea lui Dumnezeu şi vom trăi cu toţii în bunăvoinţă,
prietenie, dragoste şi bucurie. Această bucurie nu va înceta nicicând şi niciunde şi nimeni nu va putea
să ne-o ia, deoarece însuşi Dumnezeu va fi cu noi.
Însă pentru a nu iuta că noi suntem ai lui Dumnezeu, pentru a fi mai aproape de El şi pentru
a-L iubi, adică pentru a ne îndeplini menirea noastră pe pământ şi pentru a moşteni viaţa veşnică, noi
trebuie să ştim mai multe despre Dumnezeu, să cunoaştem vrerea Lui sfântă. Cu alte cuvinte, să
cunoaştem Biblia.
 8
***
ÎNTREBĂRI: Cine a creat lumea şi i-a dat viaţă? Cine a stabilit în lume ordinea perfectă sau,
cum deseori se mai spune, „legile naturii”? În ce constă această ordine? Care este menirea omului
dată de Dumnezeu? Pentru cine a creat Dumnezeu lumea? De ce este necesar să cunoaştem Biblia?

2. Despre Dumnezeu care stăpâneşte şi domneşte peste toate

Dumnezeu a creat întreaga lume din nimic, doar prin cuvântul Său. El poate face tot ceea ce
îşi doreşte.
Dumnezeu este Fiinţa Supremă. El este fără egal oricând şi oriunde, pe pământ şi în ceruri.
Noi, oamenii, nu suntem în stare, cu mintea noastră, să-L înţelegem pe deplin. Şi nimic nu am
putea afla despre El noi singuri, dacă Însuşi Dumnezeu nu ni s-ar fi descoperit nouă. Tot ce
cunoaştem despre Dumnezeu ne-a fost dezvăluit nouă de către El Însuşi.
Când Dumnezeu a creat primii oameni – pe Adam şi Eva –, El li se arăta lor în rai şi li se
descoperea: cum a creat lumea, cum trebuie să crezi întru Unul Dumnezeu Adevărat şi cum să
îndeplineşti voia Lui.
La început, această învăţătură a lui Dumnezeu se transmitea pe cale orală din neam în neam,
iar pe urmă, la îndemnul lui Dumnezeu, ea a fost scrisă în Cărţile Sfinte de către Moise şi alţi profeţi.
În cele din urmă, Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a venit pe pământ şi a făcut
cunoscut lumii tot ce trebuie să ştie despre Dumnezeu. El a descoperit oamenilor o mare taină: cea a
Dumnezeirii în trei Ipostaze - Dumnezeu este unul singur, însă întruchipat în trei Persoane.
Prima Persoană este Dumnezeu Tatăl, a doua este Dumnezeu Fiul, iar a treia este Dumnezeu
Sfântul Duh.
Aceştia nu sunt trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu ÎN TREI IPOSTAZE (întruchipat în
trei Persoane), este Treimea Cea de o Fiinţă şi nedespărţită.
Toate cele trei ipostaze (Persoane) au aceeaşi semnificaţie Dumnezeiască, nici una dintre ele
nu este mai importantă sau mai puţin importantă; după cum Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu
adevărat, la fel şi Dumnezeu Fiul este Dumnezeu adevărat, şi Sfântul Duh este Dumnezeu
adevărat.
Toate aceste trei ipostaze se deosebesc doar prin faptul că Dumnezeu Tatăl nu s-a născut şi
nu provine din nimeni; Dumnezeu Fiul se naşte din Dumnezeu Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede de
la Dumnezeu Tatăl.
Prin dezvăluirea tainei Sfintei Treimi, Iisus Hristos ne-a învăţat nu numai să ne închinăm
corect lui Dumnezeu, dar şi să-L iubim pe Dumnezeu, deoarece toate cele trei Persoane ale Sfintei
Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt împreună, într-o dragoste permanentă, şi reprezintă o
singură Fiinţă. Dumnezeu înseamnă Dragoste desăvârşită.
 9
Marea taină pe care ne-a dezvăluit-o Dumnezeu despre Sine – taina Sfintei Treimi – nu
poate fi pătrunsă de raţiunea omului.
Sfântul Kiril, învăţătorul slavilor, se străduia să explice taina Sfintei Treimi în felul următor:
„Vedeţi pe cer acel cerc strălucitor (soarele) de la care vine lumina şi care emană căldură? Dumnezeu
Tatăl, ca şi cercul solar, nu are nici început, nici sfârşit. Din El veşnic se naşte Fiul lui Dumnezeu,
precum de la soare vine lumina; şi aşa cum de la soare, împreună cu razele luminoase, vine şi
căldura, tot aşa şi de la Dumnezeu Tatăl purcede Duhul Sfânt. Fiecare dintre noi poate deosebi cercul
soarelui şi lumina, şi căldura lui, însă ştim că pe cer nu există trei, ci un singur soare. Aşa este şi cu
Sfânta Treime: Ea întruchipează trei Persoane, însă Dumnezeu este unul şi nedespărţit”.
Sfântul Augustin spune: „Poţi vedea Treimea, dacă vezi dragostea”. Aceasta înseamnă că
taina Sfintei Treimi poate fi înţeleasă mai curând cu inima, adică prin dragoste, decât cu mintea.
Învăţătura lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost scrisă de ucenicii Săi în Cartea Sfântă
care se numeşte Evanghelia. Cuvântul „Evanghelie” înseamnă veste folositoare sau veste bună.
Toate cărţile sfinte, adunate împreună într-o singură carte, poartă denumirea de Biblie. Acest
cuvânt este de origine grecească şi înseamnă „cărţi”.
Atributele lui Dumnezeu. În Evanghelie Dumnezeu ne mărturiseşte că El este
D u h , i m a t e r i a l şi invizibil (Ioan 4, 24).
Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu are nici trup, nici oase (cum avem noi) şi nu are nimic în
El din cele care constituie lumea noastră vizibilă. De aceea noi nu-L putem vedea.
Pentru o înţelegere mai bună, vom aduce un exemplu luat din viaţa cotidiană. Noi nu vedem
aerul, însă observăm manifestările lui: aerul în mişcare (vântul) are o forţă normă, capabilă să
deplaseze vapoare imense şi maşini complicate, noi simţim şi ştim că respirăm aer şi că fără el nu
putem trăi. Nici pe Dumnezeu nu-L vedem, însă acţiunile şi manifestările Lui, înţelepciunea şi
puterea Sa le observăm oriunde în lume şi le simţim în noi înşine.
Însă, din dragoste pentru noi, Dumnezeul nevăzut uneori se arată unor oameni evlavioşi sub
formă de chip asemănător sau ca o reflectare a Sa, adică El apare în modul în care oamenii sunt în
stare să-L vadă. În caz contrar, ei ar muri şocaţi de măreţia şi de slava Sa.
Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33,
20). Dacă soarele ne orbeşte şi noi nu ne putem uita la această creaţie a lui Dumnezeu, de teamă să
nu orbim, atunci, cu atât mai mult nu ne putem uita la Cel care a făcut soarele. Pentru că „Şi lumina
luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5), şi locuieşte întru lumină
neapropiată (1 Timotei 6, 16).
Dumnezeu este veşnic (Psalmul 89, 2; Isaia 40, 28)
Tot ce vedem în lume a avut un început, s-a născut şi, cândva, va avea un sfârşit, va muri, se
va distruge. Totul este trecător în această lume. Totul îşi are începutul şi sfârşitul său.
 10
Cândva, nu era nici cerul, nici pământul, nici timpul, ci era doar unul Dumnezeu, deoarece El
nu are început. Iar neavând început, El nu are nici sfârşit. Dumnezeu a fost şi va fi întotdeauna.
Dumnezeu este veşnic (atemporal).
Dumnezeu există mereu
De aceea El se numeşte veşnic.
Dumnezeu este neschimbător (Iacov 1, 17; Maleahi 3, 6)
Nimic nu este în lume constant şi fără schimbare, totul se schimbă neîncetat: creşte,
îmbătrâneşte, se distruge. Un lucru este înlocuit prin altul.
Numai Unul Dumnezeu este permanent, El rămâne fără nici o schimbare. El nu creşte, nu
îmbătrâneşte, El nu se schimbă în nici un fel şi niciodată. Cum a fost întotdeauna, aşa este şi acum şi
aşa va rămâne în veci.
Dumnezeu este întotdeauna la fel.
De aceea El este numit neschimbător.
Dumnezeu este atotputernic (Facerea 17, 1; Luca 1, 37)
Omul, dacă doreşte să facă ceva, are nevoie de material, fără de care el nu poate face nimic.
Cu ajutorul vopselelor, omul poate picta pe pânză un tablou minunat; din metal el poate construi o
maşină complicată şi utilă. Însă el nu poate face pământul pe care trăim, soarele care luminează şi ne
încălzeşte şi nici multe altele.
Numai pentru unul Dumnezeu nu există nimic imposibil, nu există nimic ce nu ar fi El în
stare să facă. A vrut să facă lumea, şi a făcut-o. Din nimic, numai cu cuvântul Său.
Dumnezeu poate face tot ce doreşte.
De aceea El se numeşte atotputernic.
Dumnezeu este omniprezent (Psalmul 138, 7-12)
Dumnezeu este pretutindeni. Nu există loc pe pământ unde El nu s-ar afla. Nimeni nu se
poate ascunde de El. Dumnezeu este peste tot.
De aceea se spune că El este omniprezent (se află pretutindeni).
Dumnezeu este atotştiutor (1 Ioan 3, 20; Evrei 4, 13)
Omul poate să înveţe multe, să afle multe, însă nimeni nu este în stare să le cunoască pe toate.
Afară de aceasta, omul nu-şi poate cunoaşte viitorul, nu poate auzi şi vedea totul.
Numai unul Dumnezeu ştie tot, ce a fost, ce este şi ce va fi. Pentru Dumnezeu nu există
diferenţă între noapte şi zi: El oricând vede şi aude totul. El ne cunoaşte pe fiecare dintre noi şi ştie
nu numai ceea ce facem şi spunem, dar şi ceea ce gândim şi dorim.
Dumnezeu aude tot, vede tot, ştie tot.
De aceea El se numeşte atotştiutor.
Dumnezeu este preamilostiv (Matei 19, 17)
 11
Oamenii nu sunt întotdeauna buni. Deseori se întâmplă ca un om să nu manifeste sentimente
de iubire faţă de cineva.
Numai Dumnezeu ne iubeşte pe toţi în cea mai mare măsură, aşa cum nu iubeşte nimeni
dintre oameni. El ne oferă tot de ce avem nevoie pentru viaţă. Tot ceea ce vedem pe cer şi pe pământ
Dumnezeu a creat pentru binele şi folosul oamenilor.
Iată ce ne învaţă despre aceasta un Episcop: „Cine ne-a dăruit nouă viaţa? Dumnezeu! De la
El am primit sufletul raţional, capabil să gândească şi să cunoască, de la El am primit inima capabilă
să iubească… Suntem înconjuraţi de aerul pe care îl respirăm şi fără de care nu putem trăi.
Pretutindeni suntem alimentaţi cu apă, care ne este la fel de necesară, ca şi aerul. Noi trăim pe
pământ, iar acesta ne furnizează tot felul de hrană, necesară pentru întreţinerea şi menţinerea vieţii
noastre. Noi ne bucurăm de lumină, fără de care nu am putea obţine nimic. Noi avem focul la care ne
încălzim când e frig şi la care gătim mâncarea de care avem nevoie. Şi toate acestea sunt darul lui
Dumnezeu. Noi avem tată, mamă, fraţi, surori, prieteni. Câte bucurii, cât ajutor şi mângâiere ne aduc
ei nouă! Însă noi nu i-am avea nici pe unul dintre ei, dacă Domnul nu ar fi binevoit să ni-i dăruiască”.
Dumnezeu este gata oricând să ne ofere orice bine, orice bunuri materiale şi să aibă grijă de
noi mai mult decât cel mai bun tată are grijă de copiii săi.
De aceea Dumnezeu se numeşte preamilostiv (foarte bun).
Noi îl numim pe Dumnezeu Tatăl Ceresc.
Dumnezeu este drept (Psalmii 7, 11; 10, 7)
Oamenii deseori ascund adevărul şi sunt nedrepţi.
Dumnezeu însă este cel mai drept. El iubeşte dreptatea şi îi judecă drept pe oameni. El nu-l
pedepseşte pe nedrept pe cel neprihănit şi nu-l lasă nepedepsit pe cel care a comis o faptă rea, numai
dacă omul însuşi nu-şi va îndrepta greşelile prin pocăinţă şi fapte bune.
De aceea Dumnezeu este numit drept şi atotjudecător.
Dumnezeu este mulţumit, nu are trebuinţă de nimic (Faptele 17, 25)
Omul are întotdeauna nevoie de ceva, deseori este nemulţumit.
Numai unul Dumnezeu are tot şi nu are trebuinţă de nimic pentru Sine, ci, dimpotrivă, Singur
dă tuturor de toate.
De aceea se spune că El nu are trebuinţă de nimic.
Dumnezeu este preafericit (1 Timotei 6, 15)
Dumnezeu nu numai că este mulţumit, ci poartă mereu în Sine bucuria, fericirea deplină sau,
cum spunem noi, fericirea supremă.
De aceea Dumnezeu se numeşte preafericit.
Iar noi nicicând şi niciunde nu ne putem găsi adevărata bucurie în viaţă (fericirea), decât în
Dumnezeu.
 12
Noi spunem că Dumnezeu este Creatorul sau Ziditorul, pentru că El a creat toate cele
văzute şi nevăzute.
Noi îl numim pe Dumnezeu şi Atotstăpânitor, Stăpânitor şi Împărat, pentru că tot ce a
creat cu voinţa Sa atotputernică El ţine sub puterea şi stăpânirea Sa. El stăpâneşte şi domneşte peste
toate şi le conduce pe toate.
Noi îl numim pe Dumnezeu Purtător de grijă, pentru că El are grijă de toate şi pe toţi îi
ocroteşte.

ÎNTREBĂRI: Suntem noi oare capabili să pătrundem cu mintea noastră esenţa lui Dumnezeu
şi să-L cunoaştem de unii singuri? De unde am aflat despre Dumnezeu şi că El este Creatorul lumii?
Cine a completat învăţătura despre Dumnezeu, despre faptul că El este unic, însă întreit Ipostatic
(întruchipat în trei Persoane)? Care sunt Persoanele Sfintei Treimi? Ce este Evanghelia şi ce este
Biblia? Care sunt atributele lui Dumnezeu? De ce îl numim pe Dumnezeu Duh, veşnic,
neschimbător, atotputernic, omniprezent, atotştiutor, preamilostiv, drept, mulţumit, preafericit? De ce
îl numim Creator şi Ziditor, Atotstăpânitor, Stăpânitor, Împărat şi Purtător de grijă?

3. Dialogul cu Dumnezeu – calea spre perfecţiune (Dspre rugăciune)

Dumnezeu iubeşte ceea ce a creat, iubeşte pe fiecare dintre noi. „Şi voi fi vouă Tată, şi veţi
fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul” (2 Corinteni 6, 18).
De aceea noi ne putem adresa lui Dumnezeu – Tatăl nostru cel Ceresc – oricând, ca unui tată
sau ca unei mame. Iar adresarea noastră către Dumnezeu este rugăciunea.
Prin urmare, rugăciunea este dialogul sau discuţia noastră cu Dumnezeu. Ea ne este
necesară precum aerul şi hrana. Tot ce avem noi este dat de la Dumnezeu şi nimic nu este al nostru:
viaţa, capacităţile, sănătatea, hrana. Toate ne vin de la Dumnezeu; „Fără Dumnezeu nu faci nici un
pas”, spune proverbul.
De aceea trebuie să ne adresăm lui Dumnezeu cu o rugăciune şi atunci când avem o bucurie,
şi atunci când suntem cuprinşi de o durere, şi atunci când avem nevoie de ceva. Iar Domnul este
foarte bun şi milostiv cu noi. Dacă vom cere ajutorul Lui din toată inima, cu credinţă şi zel, El
neapărat ne va îndeplini orice dorinţă şi ne va oferi tot de ce avem nevoie. În asemenea caz trebuie să
ne bizuim în întregime pe voinţa Lui sfântă şi să aşteptăm cu răbdare, deoarece numai unul
Dumnezeu ştie ce şi când să ne dea, ce este pentru noi folositor, şi ce este dăunător.
Rău procedează acei care se roagă a lehamite lui Dumnezeu: ei se îndepărtează de Dumnezeu,
şi Dumnezeu de ei.
Iar fără rugăciune omul încetează a-l iubi pe Dumnezeu, uită de El şi nu-şi îndeplineşte
misiunea sa pe pământ, adică păcătuieşte.
 13

ÎNTREBĂRI: Ce înseamnă să te rogi lui Dumnezeu? Trebuie oare să te rogi lui Dumnezeu?
Când Dumnezeu ne îndeplineşte rugămintea? Procedează oare bine acei care nu se roagă lui
Dumnezeu?

4. Cunoştinţa păcatului (Despre păcat)

Păcatul sau răul înseamnă încălcarea Legii lui Dumnezeu, este o fărădelege. Cu alte
cuvinte, păcatul înseamnă încălcarea voinţei lui Dumnezeu.
Cum au început oamenii să greşească şi cine a fost primul care a încălcat voinţa lui
Dumnezeu?
Înainte de a crea omul şi lumea pe care o vedem, Dumnezeu a creat îngerii. Îngerii sunt
duhuri, ei sunt invizibili şi nemuritori. Toţi îngerii au fost creaţi să fie buni, iar Dumnezeu le-a dat
libertatea deplină a alegerii: să-L iubească pe Dumnezeu sau nu, să trăiască împreună cu Dumnezeu
sau fără Dumnezeu.
Unul dintre cei mai luminaţi şi mai puternici îngeri nu a dorit să-L iubească pe Dumnezeu şi
să îndeplinească voinţa Lui: a vrut să devină el însuşi Dumnezeu. Acest înger a încetat să-L mai
asculte pe Dumnezeu, se împotrivea în toate lui Dumnezeu şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu. El
i-a atras de partea sa şi pe alţi câţiva îngeri.
Pentru o asemenea împotrivire lui Dumnezeu, aceşti îngeri au fost privaţi de lumina şi
bucuria care le fuseseră date şi s-au prefăcut în duhuri rele, întunecate. Aceste duhuri rele,
întunecate se numesc acum duhuri necurate, demoni, diavoli. Cel mai mare diavol este numit
satana.
Diavolul i-a învăţat pe oameni să nu asculte de Dumnezeu, să păcătuiască. El i-a ispitit (adică
i-a îndemnat, prin viclenie şi înşelăciune) pe primii oameni creaţi de Dumnezeu – pe Adam şi Eva –
să încalce voia Domnului.
Noi, oamenii, provenim toţi de la cei doi care au păcătuit – de la Adam şi Eva – de aceea ne
naştem, prin fire apţi de a săvârşi păcatul. Fiind transmis din generaţie în generaţie, păcatul a pus
stăpânire pe oamenii şi i-a subjugat pe toţi. Deci, fiecare om, unul mai puţin, altul mai mult, este
păcătos.
Păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu şi îl apropie de suferinţe, boli şi moarte veşnică.
De aceea toţi oamenii au început să sufere şi să moară. Ei nu mai puteau să învingă răul răspândit
prin lume şi să biruie moartea de unii singuri, doar cu puterile lor.
Dumnezeu, din mila Sa, i-a ajutat pe oameni, trimiţându-L pe pământ pe Fiul Său,
Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.
 14
ÎNTREBĂRI: Ce este păcatul? Cine a fost primul care a încălcat voia Domnului? Cine sunt
îngerii şi când au fost creaţi? Cine este diavolul (sau satana)? Cine şi cum i-a învăţat pe oameni să
păcătuiască? De ce noi, oamenii, ne naştem, prin fire apţi de a săvârşi păcatul? De la cine îi
îndepărtează pe oameni păcatul, la ce duce păcatul şi de ce toţi oamenii mor? Pot oare oamenii, cu
puterile lor, să învingă răul şi să distrugă moartea? Cum i-a ajutat Dumnezeu pe oameni să învingă
răul şi moartea veşnică?

5. Crucea – arma de biruinţă asupra păcatului (Semnul crucii)

Noi ne numim creştini, deoarece credem în Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat să credem Însuşi
Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Iisus Hristos ne-a învăţat să credem corect în Dumnezeu, ne-a salvat de stăpânirea răului şi
a morţii veşnice.
Din dragoste pentru noi, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a coborât din ceruri şi, ca un om
simplu, a pătimit în locul nostru pentru păcatele noastre, a fost răstignit, a murit pe c r u c e şi a
treia zi a î n v i a t .
Astfel, Fiul fără de păcat al lui Dumnezeu, prin crucea Sa (adică prin suferinţele Sale
îndurate pe cruce şi prin moartea Sa pentru păcatele tuturor oamenilor, ale întregii lumi), a învins nu
doar păcatul, ci şi însăşi moartea – a înviat din morţi şi a făcut din cruce arma biruinţei Sale asupra
păcatului şi a morţii.
Ca învingător al morţii – a înviat a treia zi –, El ne-a salvat şi pe noi de moartea veşnică.
Atunci când va veni ultima zi a lumii, El ne va învia pe toţi pentru o viaţă veşnică, plină de bucurii
împreună cu Dumnezeu.
Crucea este arma sau drapelul biruinţei lui Hristos asupra păcatului şi a morţii.
Un învăţător, pentru a le explica mai bine elevilor cum a putut Iisus Hristos, cu crucea Sa, să
învingă răul de pe lume, a recurs la următorul exemplu:
Elveţienii au luptat mulţi ani împotriva duşmanilor lor – austriecii. În sfârşit, armatele
duşmane s-au întâlnit pe o vale pentru a da lupta decisivă. Oştenii austrieci, îmbrăcaţi în zale (haine
din împletitură de fier), cu lăncile aţintite înainte, au format rânduri dese. Iar elveţienii, agitând
ghioagele lor (bâte grele cu vârful îngroşat), încercau în zadar să rupă rândurile inamicului. De
câteva ori s-au avântat ei cu un curaj nemaipomenit asupra duşmanului, însă de fiecare dată au fost
respinşi. Nu erau în stare să rupă rândul des de lănci.
Atunci, unul dintre oştenii elveţieni, Arnold Winkelried, conştient că îşi jertfeşte viaţa, a
alergat înainte, a înşfăcat cu ambele mâini câteva lănci îndreptate spre el, străpungându-şi pieptul.
 15
Astfel, în rândurile inamicului s-a format o breşă, iar calea elveţienilor a fost deschisă. Şi ei au
pătruns în rândul austriecilor şi au repurtat o victorie decisivă şi definitivă asupra inamicului.
Prin urmare, eroul Winkelried şi-a jertfit viaţa, însă a ajutat poporul său să învingă duşmanul.
Şi Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat să i se împlânte în pieptul Său îngrozitoarea şi
neînvinsa lance a păcatului şi a morţii. A murit pe cruce, dar a înviat, ca biruitor al păcatului şi al
morţii. Cu alte cuvinte, El ne-a deschis calea spre viaţa veşnică.
Acum totul depinde de noi înşine. Dacă dorim să ne izbăvim de puterea răului – a păcatului şi
a morţii veşnice –, trebuie să-L urmăm pe Hristos, adică să credem în Iisus, să-L iubim şi să
îndeplinim voia Lui în toate (să trăim întru Hristos).
Iată de ce, pentru a exprima credinţa noastră în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, noi purtăm
cruce la piept, iar în timpul rugăciunii ne facem cu mâna semnul crucii.
Pentru a ne lumina cu semnul crucii, noi împreunăm degetele mâinii drepte în felul următor:
primele trei degete (cel mare, cel arătător şi cel mijlociu) le împreunăm în aşa fel încât vârfurile să fie
la acelaşi nivel, iar celelalte două degete (inelarul şi mezinul) le ţinem strânse în palmă.
Cele trei degete unite semnifică credinţa noastră în Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi
Dumnezeu Duhul Sfânt, Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită. Iar cele două degete îndoite spre
palmă semnifică cele două naturi ale Fiului lui Dumnezeu – Divină şi umană, deoarece, la venirea
Lui pe pământ, El, fiind Dumnezeu, s-a prefăcut în om.
Însemnându-ne cu semnul crucii, noi ducem degetele, astfel împreunate, mai întâi la frunte
– pentru luminarea minţii noastre, apoi la abdomen – pentru luminarea simţurilor interioare, după
aceea la umărul drept şi la cel stâng – pentru întărirea forţelor noastre trupeşti.
Semnul crucii ne dă curajul de a alunga şi a birui răul şi de a face bine. Dar trebuie să-ţi faci
semnul crucii corect şi fără grabă. În caz contrar, acesta nu va fi semnul adevărat al crucii, ci o
simplă fluturare din mână, prin care, de fapt, demonstrăm superficialitatea credinţei noastre în
Hristos Dumnezeu (fapt de care diavolii se bucură). A ne face cruce cu neglijenţă înseamnă a
manifesta lipsă de respect faţă de Dumnezeu, deci a păcătui, iar acest păcat se numeşte profanare.
Trebuie să ne însemnăm cu cruce la începutul rugăciunii, în timpul rugăciunii şi la sfârşitul
rugăciunii, precum şi atunci când ne apropiem de tot ce este sfânt: când intrăm în biserică, când
sărutăm crucea, icoanele etc. De asemenea,, ne facem cruce şi în toate momentele importante din
viaţa noastră: la primejdie, la durere, la bucurie etc.
Atunci când ne însemnăm cu cruce în afara rugăciunii, rostim în minte: „În numele Tatălui
şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”, exprimându-ne astfel credinţa noastră în Sfânta Treime şi
dorinţa de a trăi şi de a munci întru slava lui Dumnezeu.
Cuvântul „amin” înseamnă: cu adevărat, este adevărat, aşa să fie.
 16
ÎNTREBĂRI: Ce exprimăm atunci când ne ÎNSEMNĂM cu cruce? Cum împreunăm
degetele pentru semnul crucii şi ce înseamnă aceasta? Pentru ce ducem degetele la frunte, la
abdomen şi la umeri atunci când ne facem cruce? De ce trebuie să ne facem semnul crucii corect şi
fără grabă? Când trebuie să ne însemnăm cu cruce? Ce înseamnă păcat?

6. Contemplarea. Cum poate fi realizată vocaţia contemplativă? (Despre metanie)

Metania. Pentru a ne exprima evlavia şi adoraţia faţă de Dumnezeu, noi nu ne aşezăm în
timpul rugăciunii, ci stăm în picioare. Numai celor bolnavi şi foarte bătrâni le este permis să se
roage şezând pe scaun. Recunoscând că suntem păcătoşi şi nedemni în faţa lui Dumnezeu, noi, în
semn de pocăinţă, însoţim rugăciunea noastră cu metanii. Ele pot fi adânci (când ne aplecăm din
talie) sau până la pământ (când, închinându-ne, îngenunchem, atingând pământul cu fruntea).
Formele rugăciunii. Dacă noi şi cei care ne sunt apropiaţi suntem sănătoşi şi fericiţi, avem
unde locui, avem ce îmbrăca, avem ce mânca, înseamnă că trebuie să-L slăvim şi să-I mulţumim lui
Dumnezeu prin rugăciunile noastre.
Aceste rugăciuni se numesc de slăvire şi de mulţumire.
Dacă ni se întâmplă vreo nenorocire, o boală, un necaz sau dacă avem nevoie de ceva, noi
trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute.
Aceste rugăciuni se numesc de cerere.
Iar dacă am săvârşit o faptă rea (am păcătuit) şi am greşit în faţa lui Dumnezeu, noi trebuie să
Îi cerem iertare – să ne pocăim.
Aceste rugăciuni se numesc de iertare.
Deoarece suntem păcătoşi în faţa lui Dumnezeu (greşim permanent), noi trebuie ca,
întotdeauna, înainte de a-I cere ceva lui Dumnezeu, să ne pocăim, apoi să cerem. Prin urmare,
rugăciunea de iertare trebuie întotdeauna să o preceadă pe cea de cerere.
Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu? Înainte de a începe rugăciunea, trebuie să ne
împăcăm cu cei cărora le-am făcut vreun rău şi cu cei care sunt supăraţi pe noi. Abia după aceasta
putem să ne rugăm cu evlavie şi cu luare aminte. În timpul rugăciunii trebuie să ne concentrăm
gândurile ca ele să nu zboare în altă parte, iar inima noastră să aibă o singură dorinţă: să se unească,
prin sinceritate, cu Dumnezeu şi să facă voia Lui.
Dacă ne vom ruga fără să ne fi împăcat cu cei apropiaţi, dacă ne vom ruga în grabă, dacă, în
timpul rugăciunii, vom vorbi sau vom râde, atunci rugăciunea noastră va fi una superficială şi, mai
mult decât atât, ne vom face vinovaţi de păcatul profanării.
Pentru o rugăciune cuviincioasă şi stăruitoare şi pentru a duce o viaţă cumsecade şi cucernică,
sunt stabilite posturile.
Postul desemnează zilele în care noi trebuie să ne gândim şi mai mult la Dumnezeu, la
păcatele pe care le-am săvârşit în faţa lui Dumnezeu, să ne rugăm mai mult, să ne pocăim, să nu
 17
supărăm pe nimeni, ci, dimpotrivă, pe toţi să-i ajutăm, să citim Biblia etc. Iar ca să ne fie mai uşor să
îndeplinim toate acestea, trebuie, în primul rând, să mâncăm mai puţin, să nu consumăm deloc carne,
ouă, lapte, adică hrană „de frupt”, ci să ne alimentăm doar cu hrană „de post”, adică de origine
vegetală: pâine, legume, fructe, deoarece hrana săţioasă „de frupt” trezeşte în noi dorinţe trupeşti (a
dormi sau, a ne distra etc.).
Cel mai mare şi mai lung post este cel dinaintea Paştilor. El se numeşte „Postul mare”.
Unde şi când ne putem ruga lui Dumnezeu? Ne putem ruga lui Dumnezeu oriunde, deoarece
Dumnezeu este pretutindeni: şi în casă, şi în biserică, şi în călătorie.
Creştinul, tradiţional, se roagă în fiecare zi, dimineaţa şi seara, înainte şi după ce ia masa,
înainte de a începe şi după ce termină orice lucru.
O astfel de rugăciune se numeşte de acasă sau particulară.
Duminica şi în zilele de sărbătoare, precum şi în zilele de lucru, când suntem liberi, trebuie
să mergem pentru rugăciune la biserică, unde se adună şi alţi creştini; acolo ne rugăm toţi împreună.
O asemenea rugăciune se numeşte colectivă sau bisericească.

ÎNTREBĂRI: De ce în timpul rugăciunii trebuie să stăm în picioare, şi nu pe scaun? De ce se

bat metanii în timpul rugăciunii? Ce fel de metanii există? Ce trebuie să-i spunem lui Dumnezeu
atunci când El ne trimite binefaceri? Cum se numesc rugăciunile pe care le rostim atunci când Îl
slăvim sau Îi mulţumim lui Dumnezeu? Ce spunem în rugăciunea noastră către Dumnezeu atunci
când ni se întâmplă vreo nenorocire sau când facem ceva rău? Când Dumnezeu ne va auzi
rugăciunea? Ce trebuie să facem pentru ca rugăciunea noastră să fie evlavioasă şi cu râvnă? Ne va
auzi oare Dumnezeu rugăciunea dacă ne vom ruga în grabă şi fără luare aminte? Cum trebuie să fie
o rugăciune pioasă şi stăruitoare? Ce este postul? Unde ne putem ruga lui Dumnezeu? De ce ne
putem ruga lui Dumnezeu oriunde? Cum se numeşte rugăciunea rostită acasă? Cum se numeşte
rugăciunea rostită în biserică?

7. Biserică – lăcaş de închinare lui Dumnezeu

Despre Biserică. Biserica, ca edificiu, este destinată comunicării omului cu Dumnezeu; este
„Casa Domnului”, în care se oficiază serviciul divin. În biserică dăinuieşte pacea, liniştea şi mila lui
Dumnezeu, care coboară spre noi prin serviciul divin oficiat de slujitorii altarului (episcopi, preoţi şi
diaconi).
Aspectul exterior al bisericii se deosebeşte de cel al unei clădiri obişnuite prin prezenţa unei
cupole centrale, înconjurate, în unele cazuri, de cupole secundare. Pe aceste cupole, de regulă, este
fixată crucea. De obicei, lângă biserică, drept clădire auxiliară, se construieşte clopotniţa. Dangătul
de clopote cheamă pe credincioşi la rugăciune şi anunţă cele mai importante părţi ale slujbei oficiate
în biserică.
 18
În interior biserica este divizată în trei părţi: pronaosul şi naosul, rezervate credincioşilor, şi
cea de-a treia parte, altarul, în care au acces doar slujitorii bisericii. Altarul este separat de naos prin
iconostas – un perete înălţat din lemn, cărămidă, metal, piatră sau marmoră şi împodobit cu câteva
rânduri de icoane. Iconostasul are trei uşi: două laterale şi una centrală, dublă, cu denumirea de uşi
împărăteşti. Această denumire se trage din epoca medievală, când pe aceste uşi intra împăratul
bizantin. Actualmente, în cadrul liturghiei pe aici se duce pâinea şi vinul în altar pentru a fi
preschimbate în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos şi tot pe aceste uşi iese preotul cu sfânta
împărtăşanie pentru a-i împărtăşi pe credincioşi. Pe uşile împărăteşti pot intra şi ieşi doar persoanele
sfinţite prin hirotonie. Celelalte două uşi laterale se numesc diaconeşti, pentru că pe aici, în timpul
slujbelor religioase, intră şi ies diaconii.
Dintre slujbele religioase ce se săvârşesc în biserică (vecernie, miezonoptică, utrenie, ceasuri,
obedniţă), liturghia deţine locul principal, pentru că în cadrul ei pâinea şi vinul, prin invocarea de
către preot a Sfântului Duh, se preschimbă în cinstitul trup şi scump sângele Mântuitorului Hristos.
Iar noi, în timpul sfintei liturghii, suntem chemaţi să ne împărtăşim cu sfintele taine pentru a intra
împreună cu Hristos în împărăţia cerurilor şi a avea viaţă veşnică. Sfânta Liturghie a fost instituită de
Însuşi Hristos Dumnezeul la Cina cea de Taină.
Deoarece biserica este un loc măreţ şi sfânt, în care este prezent, în chip nevăzut, Însuşi
Dumnezeu, noi trebuie să intrăm în biserică cu rugăciune, să stăm liniştit şi cuviincios. În timpul
slujbei nu se poate vorbi, cu atât mai mult râde. Este interzis să te întorci cu spatele la altar. Fiecare
trebuie să stea pe locul său şi să nu treacă dintr-un loc în altul. Numai în caz de boală se permite să te
aşezi şi să te odihneşti. Nu se cuvine să pleci din biserică înainte de încheierea slujbei.
De sfânta împărtăşanie trebuie să te apropii liniştit, fără să te grăbeşti, încrucişând mâinile pe
piept. După împărtăşanie, săruţi Potirul, fără a-ţi face cruce, pentru ca să nu-l răstorni din greşeală.

Binecuvântarea preotului. Feţele bisericeşti (adică persoanele special iniţiate care înfăptuiesc
serviciul divin) sunt părinţii noştri spirituali: episcopii (arhiereii) şi preoţii (iereii). Ei ne înseamnă cu
semnul crucii. O astfel de însemnare se numeşte blagoslovire (binecuvântare).
Când preotul ne binecuvântează, el îşi poziţionează degetele astfel, încât ele să formeze
literele Ic şi Xc, adică Iisus Hristos (în greacă). Aceasta înseamnă că, prin intermediul preotului, pe
noi ne binecuvântează Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea noi trebuie să primim cu pietate
binecuvântarea preotului.
Când în biserică auzim cuvinte generale de binecuvântare – „pace tuturor” şi altele, noi, ca
răspuns la ele, trebuie să ne închinăm, fără a ne face semnul crucii. Iar pentru a primi binecuvântarea
aparte, de la preot sau de la episcop, trebuie să punem palmele în cruce: palma dreaptă peste cea
stângă, orientate în sus. Primind binecuvântarea, noi sărutăm mâna care ne-a binecuvântat, ca şi cum
am săruta Însăşi mâna nevăzută a Mântuitorului Hristos.
 19

ÎNTREBĂRI: : Ce este biserica? Cum arată ea din exterior? Cum este divizată biserica în
interior? Ce este iconostasul? Unde se află uşile împărăteşti? Care este cel mai important serviciu
divin? Ce este taina împărtăşaniei? Cine a rânduit această taină? Cum trebuie să te comporţi în
biserică? Cine ne înseamnă cu semnul crucii? Cum se numeşte această însemnare? Cum îşi îmbină
preotul degetele pentru a binecuvânta? Ce înseamnă această poziţie a degetelor? Cum trebuie să
ţinem mâinile când ne apropiem de preot să ne binecuvânteze? Ce trebuie să facem după ce am
primit binecuvântarea?

8. Sfintele icoane în cultul ortodox

Pentru creştinul ortodox icoana este un mijloc de întâlnire sau de comunicare între cel ce se
roagă, pe de o parte, şi Dumnezeu sau sfinţii, pe de alta. Icoana nu este o simplă imagine sacră, ea ne
inspiră sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu şi al sfinţilor. Iată de ce icoanele sunt zugrăvite în
biserici şi fixate în colţul de la răsărit în casele creştinilor.
Icoana, în cel mai restrâns înţeles al cuvântului, este reprezentarea picturală a unui personaj
sfânt sau a unei scene sfinte executată pe hârtie, lemn, sticlă sau metal, sau chiar pe zidul bisericii.
De obicei, icoanele sunt încadrate în rame de lemn ori metal, sunt sfinţite la o slujbă specială şi
servesc ca obiecte de cult.
Însuşi Mântuitorul ne-a lăsat imaginea Sa. Spălându-se, El şi-a şters faţa Sa preacurată cu
prosopul, lăsând imaginea feţei pe acest prosop pentru bolnavul rege Avgar, care, ulterior, s-a
vindecat în mod miraculos.
Rugându-ne în faţa icoanei, trebuie să ţinem minte că icoana nu este Însuşi Dumnezeu sau o
fiinţă plăcută lui Dumnezeu, ci doar imaginea lui Dumnezeu sau a fiinţei plăcute Lui. De aceea
creştinul nu se roagă icoanei, ci lui Dumnezeu sau sfântului care este reprezentat pe icoană.
Icoana sfântă este asemeni cărţii sfinte: în carte noi citim cu evlavie cuvintele Domnului, iar
pe icoană privim cu evlavie chipurile sfinte care, ca şi cuvântul lui Dumnezeu, îndreaptă mintea
noastră către Dumnezeu şi către sfinţii Săi şi ne inundă inima de iubire pentru Creator şi Mântuitor.
Cum este reprezentat Dumnezeu pe icoanele sfinte. Dumnezeu este Duh nevăzut, însă El s-a
arătat aievea oamenilor sfinţi. De aceea imaginea lui Dumnezeu de pe icoane reprezintă chipul în
care El s-a arătat oamenilor.
Sfânta treime este reprezentată prin trei îngeri care stau la masă. Asta pentru că Dumnezeu
s-a arătat lui Avraam întruchipând trei îngeri. Pentru a reda mai clar spiritualitatea îngerilor care s-au
arătat lui Avraam, ei sunt reprezentaţi uneori cu aripi.
Aparte, fiecare Persoană din Sfânta Treime este reprezentată în felul următor: Dumnezeu
Tatăl are chip de bătrân înţelept, deoarece aşa s-a arătat El în faţa unor profeţi.
Dumnezeu Fiul este reprezentat aşa cum era El atunci când, pentru mântuirea noastră, a
coborât pe pământ şi s-a făcut om: prunc în braţele Maicii Domnului; învăţând oamenii şi făcând
minuni; schimbat la faţă; pătimind pe cruce; culcat în mormânt; înviat şi înălţat.
 20
Dumnezeu Sfântul Duh este întruchipat ca un porumbel: aşa s-a arătat El când Ioan
Botezătorul înfăptuia botezul Mântuitorului în râul Iordan. O altă reprezentare a Sfântului Duh este
sub formă de limbi de foc: aşa s-a arătat El sfinţilor apostoli în a cincizecia zi după învierea lui Iisus
Hristos.
Cine, afară de Dumnezeu, mai este reprezentat pe sfintele icoane. Afară de Dumnezeu, pe
sfintele icoane mai sunt reprezentaţi Maica Domnului, îngerii sfinţi şi oamenii sfinţi.
Însă noi trebuie să ne rugăm în faţa acestor icoane nu ca lui Dumnezeu, ci ca celor ce stau
aproape de Dumnezeu, ca celor care au făcut voia Lui prin viaţa lor sfântă. Ei, iubindu-ne, se roagă
pentru noi în faţa lui Dumnezeu. Iar noi trebuie să-i rugăm să ne ajute şi să ne ocrotească, deoarece
Dumnezeu, de dragul lor, va auzi mai repede şi rugăciunile noastre păcătoase.
De remarcat că chipul Maicii Domnului pictat de ucenicul Domnului, Luca, s-a păstrat până
în zilele noastre. Există o legendă care spune că Maica Domnului, văzându-şi imaginea, a zis: „Harul
Fiului Meu va fi cu această icoană”. Noi ne rugăm Maicii Domnului, deoarece Ea este mai aproape
decât oricine de Dumnezeu şi, totodată, este aproape şi de noi. Datorită dragostei Ei de mamă şi
rugăciunii Ei, Dumnezeu ne iartă multe păcate şi ne ajută în multe privinţe. Ea este o mare şi
milostivă ocrotitoare a noastră a tuturor!

ÎNTREBĂRI: Ce este icoana sfântă? Unde este locul icoanelor în casa creştinului? Ce trebuie
să ţinem minte când ne rugăm în faţa icoanelor? Care chip al Mântuitorului se numeşte necreat de
mâna omului? Dacă Dumnezeu este Duh nevăzut, atunci de ce El este reprezentat pe sfintele icoane
ca ceva vizibil? Cum este reprezentată pe sfintele icoane Sfânta Treime şi de ce este reprezentată
anume aşa? Cum sunt reprezentaţi pe sfânta icoană Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu
Sfântul Duh? Afară de Dumnezeu, pe cine mai reprezentăm pe sfintele icoane? Cum trebuie să ne
rugăm Maicii Domnului, sfinţilor îngeri şi oamenilor sfinţi? Cine a fost primul care a pictat chipul
Maicii Domnului? De ce noi ne rugăm cu precădere icoanei Maicii Domnului, înaintea tuturor
sfinţilor?

8.1. Despre îngerii sfinţi

La început, când nu exista nici universul, nici omul, Dumnezeu a creat îngerii sfinţi.
Îngerii sunt duhuri nemateriale (de aceea invizibile) şi nemuritoare, ca şi sufletele noastre. Ei
îndeplinesc întotdeauna voia Domnului ŞI SUNT FĂRĂ DE păcate, căci, prin harul lui Dumnezeu,
ei s-au statornicit în facerea binelui şi nu sunt în stare să păcătuiască.
De multe ori îngerii s-au arătat, devenind vizibili, atunci când Dumnezeu îi trimitea către
oameni pentru a le spune voia Sa. Cuvântul „înger” înseamnă „vestitor”.
Pe icoane, îngerii au chip de tineri frumoşi, ca semn al frumuseţii lor spirituale. Aripile vor
să simbolizeze rapiditatea cu care îndeplinesc voia lui Dumnezeu.

8.2. Despre oamenii sfinţi

 21
Oameni sfinţi, sau plăcuţi lui Dumnezeu, sunt creştinii care, trăind pe pământ, au făcut voia
Domnului, ducând o viaţă neprihănită. Iar acum, fiind în ceruri, ei se roagă lui Dumnezeu pentru noi,
ajutându-ne în această viaţă pământească.
În funcţie de activitatea pe care au realizat-o spre împlinirea voii lui Dumnezeu pe acest
pământ, sfinţii sunt încadraţi în diferite cete, cum ar fi: profeţii, apostolii, mucenicii, preasfinţii,
preacuvioşii, doctorii fără de arginţi, neprihăniţii.
Profeţii sunt acei sfinţi ai lui Dumnezeu care, la insuflarea Sfântului Duh, preziceau viitorul
şi vorbeau mai cu seamă despre Iisus Hristos. Ei au trăit până la venirea Mântuitorului pe pământ.
Apostolii sunt cei mai apropiaţi ucenici ai lui Iisus Hristos pe care El, în timpul vieţii Sale
pământeşti, îi învăţa să propovăduiască. Iar după pogorârea Duhului Sfânt peste dânşii, ei au
propovăduit în toate ţările credinţa creştină. La început au fost doisprezece, iar mai apoi, încă
şaptezeci.
Doi dintre Apostoli, Petru şi Pavel, se numesc Căpetenii, deoarece ei au muncit mai mult
decât alţii pentru propovăduirea credinţei în Hristos.
Patru Apostoli – Matei, Marcu, Luca şi Ioan Teologul – care au scris Evanghelia se numesc
Evanghelişti.
Acei sfinţi care, ca şi Apostolii, răspândeau credinţa în Hristos în diferite locuri de pe pământ
se numesc întocmai cu Apostolii, ca de exemplu: Maria Magdalena, Marea Muceniţă Tecla, sfinţii
împăraţi Constantin şi Elena, Sfântul Cneaz al Rusiei Vladimir, Sfânta Nina, luminătoarea
Georgiei ş.a.
Mucenicii, sau martirii, sunt acei credincioşi care, pentru credinţa lor în Iisus Hristos, au
îndurat chinuri crunte şi chiar moartea. Cei care, după chinurile îndurate, au murit în pace, sunt
numiţi mărturisitori.
Primii care au murit pentru credinţa în Hristos au fost arhidiaconul Ştefan şi Sfânta Tecla, de
aceea ei se numesc Întâi Mucenici.
Cei care au murit pentru credinţa sfântă în urma unor chinuri deosebit de grele, la care nu au
fost supuşi toţi mucenicii, sunt numiţi mari mucenici, ca, de exemplu, Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe, Sfintele Mari Muceniţe Varvara şi Ecaterina etc.
Mărturisitorii, cărora tiranii le scriau pe faţă cuvinte hulitoare, sunt numiţi însemnaţi.
Sfinţii ierarhi sunt episcopii sau arhiereii care au făcut voia Domnului ducând o viaţă fără de
prihană, ca, de exemplu, Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni, Sfântul Spiridon al Trimitundiei ş.a.
Sfinţii ierarhi care au îndurat chinuri pentru credinţa în Hristos se numesc sfinţi mucenici.
Sfinţii Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur sunt numiţi
învăţători sau sacerdoţi universali, adică învăţători ai întregii Biserici creştine.
Preacuvioşii sunt oamenii care s-au dezis de bunăvoie de viaţa trăită în lume şi s-au retras în
mănăstiri ori locuri pustii pentru a fi, prin rugăciune neîncetată, în comuniune cu Dumnezeu. Viaţă
 22
pustnicească au trăit Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Paisie Velicicovschi, Sfântul Serghii de
Radonej, Sfântul Serafim de Sarov ş.a.
Preacuvioşii care au îndurat chinuri pentru credinţa în Hristos se numesc preacuvioşi
mucenici.
Doctorii fără de arginţi îi slujeau dezinteresat pe cei apropiaţi. Fără a fi răsplătiţi, ei îi
tămăduiau pe cei nevoiaşi de boli atât trupeşti, cât şi sufleteşti. dintre aceştia, îi aducem drept
exemplu pe sfinţii Cosma şi Damian, Marele Mucenic şi tămăduitor Pantelimon etc.
Sfinţii neprihăniţi duceau o viaţă fără de păcate făcând voia Domnului, trăind ca şi noi,
având familii, ca, de exemplu, sfinţii neprihăniţi Ioachim şi Ana ş. a.
8.3. Despre nimburile de pe icoane
Pe sfintele icoane capul Mântuitorului, al Maicii Domnului şi al preacuvioşilor sfinţi este
înconjurat de un cerc luminos, de o aureolă, care se numeşte nimb. Uneori, pe nimbul Mântuitorului
sunt imprimate literele greceşti Ľ ţÇ, ele alcătuind un cuvânt care înseamnă Cel care este.
Deasupra capului Maicii Domnului sunt scrise, de obicei, literele ĚŃ — čŐ. Acestea sunt
primele şi ultimele litere a două cuvinte greceşti care înseamnă: Mama lui Dumnezeu sau Maica
Domnului.
Nimbul reprezintă strălucirea luminii şi a slavei lui Dumnezeu, care îl înalţă şi pe acel om
care se uneşte cu Dumnezeu.
Uneori, această strălucire invizibilă a luminii lui Dumnezeu este proprie şi unor oameni.
Astfel, de exemplu, Sfântul Proroc Moise trebuia să-şi acopere faţa cu mantia, pentru a nu-i
orbi pe oameni cu lumina emanată de chipul său.
La fel şi faţa preacuviosului Serafim de Sarov, în timpul conversaţiei cu Motovilov despre
dobândirea Sfântului Duh, a strălucit ca soarele. Însuşi Motovilov scrie că el nu se putea uita la faţa
preacuviosului Serafim.

ÎNTREBĂRI: Când au fost creaţi sfinţii îngeri? Cine sunt îngerii? Pot oare îngerii sfinţi să
păcătuiască? Când s-au arătat îngerii aievea şi ce înseamnă cuvântul „înger”? De ce îngerii sfinţi au
chip de tineri şi sunt cu aripi? Cine sunt profeţii, apostolii, mucenicii, sfinţii ierarhii, preacuvioşii,
doctorii fără de arginţi, neprihăniţii? Cum se numeşte cercul luminos din jurul capului Mântuitorului,
al Maicii Domnului şi al sfinţilor? Ce simbolizează nimbul?

9. De ce ne numim creştini ortodocşi

Ne numim creştin ortodocşi deoarece credem în Domnul nostru Iisus Hristos; credem aşa
cum este spus în „Simbolul Credinţei” şi aparţinem Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească, creată de Însuşi Mântuitorul şi care, sub conducerea Duhului Sfânt, păstrează
neclintit dreaptă şi sfântă învăţătura lui Iisus Hristos, adică aparţinem Bisericii dreptslăvitoare a
lui Hristos.
 23

Cuvântul „ortodox” provine din limba greacă: orthos = drept, corect, doxa = stimă,
slăvire.
Creştinii care Îl mărturisesc pe Hristos altfel decât Sfânta Biserică Ortodoxă, nu aparţin
acestei biserici. Ei fac parte din biserica romano-catolică sau biserica protestantă.
ÎNTREBĂRI: Cum ne numim noi şi de ce? Cum se numesc creştinii care nu aparţin Sfintei
Biserici Ortodoxe?
Partea a doua. Rugăciunea la toată vremea şi trebuinţa

1. Rugăciuni scurte
Fiecare creştin ortodox, tradiţional, se roagă zilnic, dimineaţa şi seara, înainte şi după masă,
înainte şi după orice lucru pe care îl face (de exemplu: înainte şi după învăţarea temelor etc.).
Dimineaţa îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a păzit în cursul nopţii, cerem
binecuvântarea şi ajutorul Lui părintesc pentru ziua care începe.
Seara, înainte de somn, mulţumim Domnului pentru ziua care a trecut şi Îl rugăm să ne
păzească în timpul nopţii.
Pentru ca orice lucrare să meargă cu spor, cerem Domnului binecuvântarea şi Îl rugăm să ne fie
ajutor, iar după terminarea acestui lucru Îi mulţumim.
Creştinii îşi exprimă dragostea şi sentimentele faţă de Dumnezeu şi Sfinţii Lui prin rugăciunile
binecuvântate de Biserică. De cele mai dese ori, credincioşii recurg la următoarele:
În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.
În numele – în cinstea, mărirea şi slava; amin – adevărat, aşa să fie.
Această rugăciune o numim începătoare, deoarece o rostim înainte de orice adresare către
Dumnezeu.
Ne adresăm Prea Sfintei Treimi – Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfântul Duh
– ca în chip minunat să binecuvânteze lucrarea noastră cu Sfânt numele Său.
Evaluare: În ce scop rostim rugăciunea În numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh?
Cum se numeşte această rugăciune? Cui ne adresăm în această rugăciune? Ce înseamnă cuvântul
amin?
Doamne, binecuvântează!
Această rugăciune o rostim înainte de a începe orice lucru bun.
Evaluare: Ce îi cerem lui Dumnezeu prin această rugăciune?
Doamne miluieşte!
Miluieşte – fii milostiv, iartă.
Această rugăciune datează din cele mai vechi timpuri şi este comună pentru toţi creştinii. Ea
poate fi reţinută şi de copiii cei mici; noi o rostim de fiecare dată când ne aducem aminte de păcatele
 24
noastre. În cinstea Sfintei Treimi noi, creştinii ortodocşi, rostim această rugăciune de trei ori. O
rostim de asemenea de 12 ori, cerând de la Dumnezeu binecuvântarea pentru fiecare oră de zi şi de
noapte; o rostim şi de 40 de ori, pentru sfinţirea vieţii noastre în întregime.

2. Rugăciune de laudă şi slăvirea lui Dumnezeu

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie.
Slavă – laudă.
În această rugăciune noi Îl slăvim pe Dumnezeu, fără a-i cere ceva. Ea poate fi spusă mai scurt:
Slavă Domnului. Se rosteşte la terminarea unui lucru în semn de recunoştinţă pentru mila Domnului
faţă de noi.

3. Rugăciunea vameşului
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Această rugăciune a fost rostită de un vameş, care s-a pocăit pentru greşelile sale şi a fost
miluit. Ea este luată din pilda Domnului spusă pentru înţelepţirea oamenilor. Iată această pildă:
Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.
Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni,
răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din
toate câte câştig.
Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând:
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă
pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Evaluare: Cum se numeşte această rugăciune? De unde este luată? Povestiţi această pildă. Din
ce cauză rugăciunea vameşului este mai plăcută lui Dumnezeu decât cea a fariseului?

4. Rugăciunea către Domnul Iisus

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale
şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Miluieşte-ne pe noi – fii milostiv nouă, iartă-ne pe noi;
Iisus – Mântuitorul;
Hristos – Unsul lui Dumnezeu;
pentru rugăciunile – cu ajutorul rugăciunilor.
Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu – a doua ipostază a Sfintei Treimi. Ca Fiu al lui
Dumnezeu, El este cu adevărat Dumnezeul nostru, precum Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul
Sfânt.
 25
Îl numim Iisus, adică Mântuitorul, pentru că El ne-a izbăvit pe noi de păcate şi de moartea
veşnică. Pentru mântuirea noastră, El, fiind fiul lui Dumnezeu, în chip minunat s-a pogorât din ceruri
şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Preacurata Fecioara Maria, şi s-a făcut Om, adică a luat trup
de om făcându-se asemenea nouă, însă fiind fără de păcat. Şi în loc ca noi să pătimim şi să suferim
pentru păcatele noastre, El, din dragostea Lui nemărginită faţă de noi, păcătoşii, a suferit pentru noi,
a murit pe cruce şi a înviat a treia zi, biruind păcatul şi moartea şi dăruindu-ne nouă viaţa veşnică.
Recunoscând păcătoşenia noastră şi neavând încredere în puterea rugăciunii proprii, în această
rugăciune o implorăm pe Maica Domnului şi pe toţi Sfinţii să mijlocească pentru noi înaintea
Mântuitorului.
Mântuitorul nostru se numeşte şi Unsul lui Dumnezeu (Hristos) pentru că El are toate darurile
Duhului Sfânt, pe care în Testamentul Vechi le primeau prin ungere regii, prorocii şi arhiereii.
O altă Rugăciune către Iisus Hristos. Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează
moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu
Crucea Ta păzeşte pe poporul tău.
Binecuvântează – fericeşte, miluieşte;
moştenirea Ta – ceea ce este al Tău;
poporul tău – obştea creştinilor adevăraţi unde Dumnezeu viază în chip nevăzut;
cu Crucea Ta păzeşte – ocroteşte cu puterea Crucii Tale.
Prin această rugăciune ne adresăm lui Dumnezeu să ne mântuiască pe noi, poporul Lui, şi să
binecuvânteze ţara noastră – creştin-ortodoxă, cu mila Lui cea mare; să dăruiască biruinţă creştinilor
ortodocşi asupra vrăjmaşului şi să ne ocrotească cu puterea Crucii Sale.
Evaluare: Cine este Fiul lui Dumnezeu? Cum Îl mai numim noi? De ce Îl numim Mântuitor?
Cum El ne-a mântuit pe noi Explicaţi cuvintele: Mântuieşte, Doamne, poporul tău; biruinţă
binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte; şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul
tău?

5. Rugăciunea către Sfântul Duh

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Carele pretutindeni eşti şi toate le
împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Vistierul bunătăţilor – vistierie, comoară a tuturor bunurilor;
de toată întinăciunea – de toată necurăţia, de toate păcatele.
În această rugăciune noi ne adresăm Duhului Sfânt, care este a treia persoană a Sfintei Treimi.
Îl numim pe Duhul Sfânt Împărate Ceresc, deoarece El, fiind Dumnezeu adevărat, în egală
măsură cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul, în chip nevăzut împărăţeşte peste noi, stăpâneşte
asupra noastră şi peste întreaga lume. Noi Îl numim Mângâietorule, pentru că El ne mângâie pe noi
 26
în durere şi nefericire, precum a mângâiat şi pe Apostoli în ziua a 10-a după înălţarea Domnului Iisus
Hristos la ceruri.
Îl numim Duhul Adevărului (astfel L-a numit pe El Însuşi Mântuitorul) pentru că El, fiind
Duh Sfânt, ne învaţă pe noi toţi numai adevărul, dreptatea, numai ceea ce ne este de folos şi ne duce
spre mântuire.
El este Dumnezeu şi El se află peste tot şi toate le împlineşte: Carele pretutindeni eşti şi toate
le împlineşti. El, ca un cârmuitor al întregii lumi, pe toate le vede şi acolo unde este nevoie de ceva
El dă. El este Vistierul bunătăţilor, adică păstrătorul tuturor faptelor bune, izvorul tuturor
bunătăţilor de trebuinţă nouă.
Noi Îl numim pe Duhul Sfânt Dătător de viaţă, pentru că toate cele din lumea văzută şi
nevăzută viază şi se mişcă prin Duhul Sfânt, adică toţi primesc de la El viaţă, iar oamenii obţin de la
El viaţă duhovnicească, sfântă şi viaţă veşnică după moarte, curăţându-se prin El de toate păcatele.
Şi dacă Duhul Sfânt are aceste minunate însuşiri: de a fi pretutindeni, de a le împlini pe toate
prin harul Său Dătător de viaţă, noi ne adresăm către El cu rugămintea: vino şi Te sălăşluieşte întru
noi, adică viază în noi permanent, precum în lăcaşul Tău; şi ne curăţeşte pe noi de toată
întinăciunea, adică de păcat, fă-ne pe noi să fim sfinţi, destoinici de sălăşluirea Ta în noi şi
mântuieşte, Bunule, sufletele noastre de toate păcatele şi de acele pedepse care ni se cuvin pentru
greşelile noastre, prin acestea dăruindu-ne nouă Împărăţia cea Cerească.
Evaluare: Cui ne adresăm noi prin această rugăciune? A câta persoană a Sfintei Treimi este
Sfântul Duh? Cum este numit Sfântul Duh în această rugăciune? De ce îl numim Împărate ceresc,
Mângâietorule, Duhul adevărului? Ce cerem noi de la El? Ce înseamnă: vino şi Te sălăşluieşte întru
noi; şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea; şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre?

6. Cântarea îngerească către Preasfânta Treime

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.
Tare – puternic;
fără de moarte – care nu moare, veşnic.
Această rugăciune se citeşte de trei ori în cinstea celor trei ipostaze ale Sfintei Treimi.
Ea se numeşte cântare îngerească pentru că este cântată de sfinţii îngeri în jurul tronului lui
Dumnezeu. Această rugăciune a început să fie rostită de cei ce credeau în Mântuitorul Hristos prin
anii 400 după naşterea Domnului. În Constantinopol a avut loc un cutremur mare: se dărâmau casele
şi zidurile cetăţii. Înspăimântaţi, împăratul Teodosie al II-lea împreună cu tot poporul s-au adresat lui
Dumnezeu cu rugăciuni. În timpul acestor rugăciuni publice, un copil mic a fost răpit de o putere
nevăzută din mijlocul mulţimii şi înălţat la cer, după care a fost pogorât nevătămat pe aceeaşi cale.
Copilul a mărturisit întregului popor că a auzit cum sfinţii îngeri în cer rosteau această cântare:
 27
Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte. Poporul umilit de suferinţe a repetat
rugăciunea şi a adăugat: miluieşte-ne pe noi, după care cutremurul a încetat.
În această rugăciune noi numim Dumnezeu pe prima Persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu
Tatăl; Tare – pe Dumnezeu Fiul, pentru că El este la fel de atotputernic ca Dumnezeu Tatăl; Fără de
moarte – pe Duhul Sfânt, pentru că nu numai că El este veşnic ca Tatăl şi Fiul, dar şi pentru că dă
viaţă la toate făpturile, iar oamenilor – viaţă veşnică.
Deoarece în această rugăciune cuvântul sfinte se repetă de trei ori, ea se numeşte şi întreită
cântare.
Evaluare: Cui ne rugăm în această cântare? De câte ori se rosteşte această rugăciune? Cum se
numeşte această rugăciune? De ce ea se numeşte cântare îngerească? Ce cunoaştem despre originea
acestei rugăciuni? Din ce motiv ea se mai numeşte şi întreită cântare?

7. Doxologia Preasfântei Treimi

(doxologia mică)
Slavă Tatălui şi Fiului. şi Sfântului Duh, acum şi pururi, şi în vecii vecilor. Amin.
Slavă – laudă;
acum şi pururi – acum şi întotdeauna;
în vecii vecilor – veşnic.
În această rugăciune noi nu cerem nimic de la Dumnezeu, dar îi aducem slavă Lui, care s-a
arătat oamenilor în trei Feţe: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cărora le aparţine în egală măsură veşnica
preaslăvire.
Evaluare: Pe cine slăvim noi în această rugăciune?

8. Rugăciunea către Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne,
iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Preasfântă – sfinţită;
Treime – trei feţe Divine: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt;
păcatele şi fărădelegile – faptele noastre împotriva voii lui Dumnezeu;
cercetează – studiază, examinează;
vindecă – scapă, însănătoşeşte;
neputinţe – slăbiciuni, păcate;
pentru numele Tău – pentru preaslăvirea numelui Tău.
Această rugăciune este o rugăciune de cerere. La început noi ne adresăm către toate cele trei
Feţe împreună, după care fiecărei Feţe a Sfintei Treimi în parte: către Dumnezeu Tatăl, ca El să ne
 28
cureţe de păcatele noastre; către Dumnezeu Fiul, ca El să ne ierte fărădelegile noastre; către
Dumnezeu Duhul Sfânt, ca El să cerceteze şi să vindece neputinţele noastre.
Cuvintele „pentru numele Tău” se referă iarăşi la toate cele trei Feţe ale Sfintei Treimi luate
împreună. Deoarece Dumnezeu este Unul, numele Lui are formă de singular, iar noi spunem „pentru
numele Tău”, şi nu „pentru numele Vostru”.
Evaluare: Ce fel de rugăciune este aceasta? Către cine ne adresăm noi rostind-o? Ce înseamnă
cuvintele: curăţă păcatele noastre, iartă fărădelegile noastre, cercetează şi vindecă neputinţele
noastre? Cui cine ne adresăm noi când spunem: pentru numele Tău? Ce înţelegem prin aceste
cuvinte?

9. Rugăciunea Domnească
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se
voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în
ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Căci a Ta este împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui şi a
Fiului, şi a Sfântului Duh, acum şi pururi, şi în vecii vecilor. Amin.
Sfinţească-se – să se preaslăvească;
cea de toate zilele – necesară pentru viaţă;
greşelile – păcatele;
greşiţii noştri – cei care ne-au greşit nouă;
ispită – pericol de a cădea în păcat;
cel rău – cel viclean, diavolul.
Această rugăciune se numeşte Domnească pentru că a fost dată ucenicilor Săi de însuşi
Domnul Iisus Hristos, atunci când ei l-au rugat să-i înveţe cum să se roage. Iată de ce această
rugăciune este cea mai importantă dintre toate rugăciunile.
În această rugăciune noi ne adresăm lui Dumnezeu Tatăl, primei persoane a Sfintei Treimi.
Ea este alcătuită din: adresare (chemare, implorare), 7 cereri şi doxologie.
Adresarea: Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri! Cu aceste cuvinte noi ne adresăm Domnului,
numindu-l Tată Ceresc, şi îl implorăm să asculte cererile noastre.
Când spunem că El este în ceruri, trebuie să înţelegem cerul cel duhovnicesc, nevăzut, dar nu
întinderea cea albastră care se vede deasupra noastră şi căreia noi îi zicem „cer”.
Prima cerere: sfinţească-se numele Tău, adică ajută-ne pe noi să trăim o viaţă fără prihană,
sfântă şi cu faptele noastre cele sfinte să preaslăvim numele Tău.
A doua cerere: Vie împărăţia Ta, adică dă-ne nouă aici pe pământ împărăţia Ta cea cerească,
care este adevărul, dragostea şi pacea; împărăţeşte în noi şi cârmuieşte-ne pe noi.
 29
A treia cerere: Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ, adică facă-se toate nu după
cum vrem noi, dar după dorinţa, voinţa Ta, şi ajută-ne pe noi să ne supunem voii Tale şi s-o împlinim
aici, pe pământ, fără întârziere şi fără a cârti, după cum o împlinesc şi îngerii în ceruri, cu dragoste şi
cu bucurie. Pentru că Tu Unul Singur ştii ce este de folos nouă şi de ce avem nevoie şi Tu ne doreşti
nouă binele mai mult decât noi înşine.
A patra cerere: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, adică dă-ne nouă în
fiecare zi pâinea cea spre fiinţă. Prin pâine se înţeleg toate cele necesare vieţii noastre pământeşti:
hrană, îmbrăcăminte, loc de trai, dar cel mai important şi necesar – preacurat Trupul şi scump
Sângele Tău în taina Sfintei Împărtăşanii, fără de care nu este mântuire şi nu este viaţă veşnică.
Domnul ne-a învăţat să cerem pentru noi nu bogăţii, nu desfătări, ci doar necesarul firii noastre,
şi în toate să nădăjduim în Domnul, ştiind că El, ca Tată, întotdeauna are grijă de noi.
A cincea cerere: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,
adică iartă nouă greşelile noastre la fel cum noi îi iertăm pe cei care ne-au ofensat sau ne-au supărat.
În această cerere păcatele noastre sunt numite „greşelile noastre”, pentru că Dumnezeu ne-a dat
nouă putere şi capacităţi pentru a face fapte bune, dar noi pe toate le întoarcem spre păcat şi rău,
devenind „greşiţi” (persoane care greşesc) în faţa lui Dumnezeu. De aceea, dacă noi nu vom ierta
sincer, din toată inima, pe „greşiţii” noştri, adică pe oamenii care au păcătuit împotriva noastră,
atunci nici Dumnezeu nu ne va ierta pe noi. Despre aceasta ne-a vorbit însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos.
A şasea cerere: Şi nu ne duce pe noi în ispită. Prin ispită înţelegem starea sufletească când
ceva sau cineva ne atrage la păcat sau ne îndeamnă să facem o fărădelege ori ceva rău. Iată de ce noi
ne rugăm Domnului să nu ne ducă în ispite pe care noi nu le putem învinge de unii singuri; să ne
ajute să învingem ispitele care se abat asupra noastră.
A şaptea cerere: Ci ne izbăveşte de cel rău, adică izbăveşte-ne pe noi de toată răutatea care
este în lume şi de cel vinovat de tot răul – diavolul (duhul cel rău), care este gata întotdeauna să ne
piardă pe noi. Izbăveşte-ne pe noi de puterea aceasta haină şi vicleană şi de minciunile ei, care este
nimic în comparaţie cu Tine.
Doxologia: Căci a Ta este împărăţia, puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului, şi a
Sfântului Duh, acum şi pururi, şi în vecii vecilor. Amin.
Căci Ţie, Dumnezeul nostru, Tatăl şi Fiul, şi Sfântul Duh, îţi aparţin împărăţia şi puterea, şi
slava veşnică. Toate acestea sunt drepte şi adevărate sunt (aşa să fie).
Evaluare: De ce această rugăciune se numeşte Domnească? Cui ne adresăm noi în această
rugăciune? Din câte părţi este ea alcătuită? Ce înseamnă: Carele eşti în ceruri? Explicaţi prima
cerere: sfinţească-se numele Tău? A doua: Vie împărăţia Ta? A treia: Facă-se voia Ta, precum
în cer aşa şi pe pământ? A patra: Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi? A
 30
cincia: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri? A şasea: Şi nu
ne duce pe noi în ispită? A şaptea: Ci ne izbăveşte de cel rău? Ce înseamnă cuvântul: amin?

10. Îngereasca salutare a Macii Domnului

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te, Cea care eşti plină de dar Marie, Domnul
este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, căci
ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.
Născătoare de Dumnezeu – care a născut pe Dumnezeu;
plină de dar – plină de harul Sfântului Duh;
Binecuvântată – preaslăvită sau vrednică de preaslăvire;
rodul pântecelui Tău – născut din Tine Iisus Hristos.
Această rugăciune Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – cea plină de dar, adică luminată de
harul Sfântului Duh, şi binecuvântată între femei, pentru că de la Dânsa a binevoit să se nască
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Această rugăciune se mai numeşte şi Îngerească salutare, pentru că aici regăsim cuvintele
Arhanghelului Gavriil: bucură-te, cea care eşti plină de dar Marie, Domnul este cu Tine.
Binecuvântată eşti Tu între femei, aşa i s-a adresat Arhanghelul Fecioarei Maria când i s-a arătat în
orăşelul Nazaret ca să-i vestească marea bucurie că va naşte Mântuitorul lumii. Binecuvântată eşti
Tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău este salutul adresat Fecioarei Maria când
s-a întâlnit cu dreapta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul.
Ea este numită Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pentru că Iisus Hristos este cu adevărat
Domnul şi Dumnezeul nostru.
Se numeşte Fecioară pentru că Ea până la naşterea lui Hristos a fost Fecioară, în naştere şi
după naştere a rămas tot Fecioară, fiindcă Ea a făgăduit Domnului că nu se va mărita şi va rămâne
pentru totdeauna Fecioară, iar pe Fiul Său, zămislit de la Sfântul Duh, l-a născut în chip minunat.
Evaluare: Cui ne adresăm când spunem rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu Fecioară,
bucură-te? Cum o numim pe Fecioara Maria în această rugăciune? Cum se tălmăcesc cuvintele: cea
care eşti plină de dar şi binecuvântată eşti Tu între femei? Cum se explică cuvintele: că ai născut
pe Mântuitorul sufletelor noastre? Din ce cauză această rugăciune se numeşte Îngerească salutare?
Ce înseamnă cuvintele: Născătoare de Dumnezeu, Fecioară?

11. Cântarea de laudă adresată Născătoarei de Dumnezeu

Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea
fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât
Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe
Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
 31
Cuvine-se – ni se cade cu vrednicie;
cu adevărat – cu dreptate, pe drept;
să te fericim pe Tine – să te preaslăvim;
cea pururi fericită – care întotdeauna are cea mai mare bucurie, vrednică de preaslăvire
permanentă;
prea nevinovată – curată, sfântă;
Heruvimii şi Serafimii – cei mai mari şi de Dumnezeu apropiaţi îngeri;
fără stricăciune – fără de păcat şi fără de dureri;
Dumnezeu-Cuvântul – Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (după cum El este numit în Sfânta
Evanghelie).
În această rugăciune noi o lăudăm pe Născătoarea de Dumnezeu, Mama Dumnezeului nostru,
care este de-a pururi fericită şi prea nevinovată. O mărim spunând că prin onoarea, cinstea şi slava
care îi aparţin, Ea îi depăşeşte pe arhangheli: Heruvimi şi Serafimi, adică Maica lui Dumnezeu, prin
sfinţenia Ei desăvârşită, este superioară nu numai oamenilor, dar şi sfinţilor îngeri. Fără dureri, în
chip minunat de la Sfântul Duh Ea l-a născut pe Iisus Hristos, care prin Ea a devenit om şi care în
acelaşi timp este şi Fiul lui Dumnezeu, pogorât din ceruri. Iată de ce Ea este cu adevărat Născătoare
de Dumnezeu.
Evaluare: Pe cine lăudăm noi în această rugăciune? Cum O preaslăvim? Cum se tălmăcesc
cuvintele: cea pururi fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru? Cum înţelegem
expresiile: mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii; care
fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut; cu adevărat Născătoare de Dumnezeu?

12. Cea mai scurtă rugăciune către Născătoarea de Dumnezeu

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!
În această rugăciune noi o rugăm pe Maica Domnului să ne mântuiască pe noi, păcătoşii, cu
sfintele rugăciunile Sale către Fiul Său şi Dumnezeul nostru.
13. Rugăciunea către Sfânta Cruce cea de viaţă dătătoare
Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Biruinţă
binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul
tău.
Binecuvântează – fericeşte, miluieşte;
moştenirea Ta – ceea ce este al Tău;
poporul tău – obştea creştinilor adevăraţi unde viază Dumnezeu în chip nevăzut;
cu Crucea Ta păzeşte – ocroteşte cu puterea Crucii Tale.
 32
Prin această rugăciune ne adresăm lui Dumnezeu să ne mântuiască pe noi, poporul Lui, şi să
binecuvânteze ţara noastră – creştin-ortodoxă, cu mila Lui cea mare; să dăruiască biruinţă creştinilor
ortodocşi asupra vrăjmaşului şi să ne ocrotească cu puterea Crucii Sale.

Evaluare: Explicaţi cuvintele: Mântuieşte, Doamne, poporul tău; biruinţă

binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte; şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul
tău?

14. Rugăciune către Sfântul Înger Păzitor

Îngere al lui Hristos, păzitorul meu cel sfânt, carele eşti dat de la Dumnezeu din ceruri
spre păzirea mea, către tine cad şi mă rog: luminează-mă pe mine şi mă păzeşte de tot răul,
îndreaptă-mă să fac numai fapte bune şi pe calea mântuirii mă călăuzeşte. Amin.
La sfântul botez, fiecare creştin primeşte de la Dumnezeu un Înger Păzitor, care în chip nevăzut
îl ocroteşte pe om de tot răul. În semn de recunoştinţă, noi trebuie să-l rugăm pe îngerul păzitor să ne
păzească şi să ne miluiască.

15. Rugăciunea către sfântul al cărui nume îl porţi

Roagă-te lui Dumnezeu, Sfinte, plăcut al lui Dumnezeu (...), căci eu cu osârdie alerg către
tine, cel grabnic ajutător şi rugător înaintea lui Dumnezeu pentru sufletul meu.
Afară de rugăciunea către îngerul păzitor, creştinul se roagă şi sfântului al cărui nume îl poartă,
pentru că el de asemenea se roagă întotdeauna lui Dumnezeu pentru noi.
Fiecare nou-născut, la botez, primeşte de la Sfânta Biserică un sfânt însoţitor şi ocrotitor. El se
îngrijeşte de prunc, îl ocroteşte de toate primejdiile şi nenorocirile, asemenea unei măicuţe iubitoare.
Este necesar ca fiecare creştin să cunoască ziua de pomenire a sfântului ocrotitor (ziua numelui
său), să cunoască viaţa şi nevoinţele lui. În ziua numelui îl slăvim prin rugăciuni pe ocrotitorul nostru
şi primim Sfânta Euharistie. Dacă împrejurările nu ne permit să mergem în această zi la biserică,
atunci ne rugăm cu străduinţă acasă.

16. Rugăciune pentru cei vii

Fiind copiii Tatălui Ceresc, ne îngrijim nu numai de noi, dar şi de alţi oameni, îi iubim şi ne
rugăm lui Dumnezeu pentru dânşii. Asemenea rugăciuni sunt folositoare nu numai celor pentru care
ne rugăm, dar şi sufletelor noastre, căci astfel ne arătăm dragostea faţă de aproapele. Numai aşa vom
îndeplini porunca Domnului: „fără dragoste nimeni nu poate fi copilul lui Dumnezeu”.
Trebuie să înălţăm rugăciuni pentru ţara în care trăim, pentru părintele duhovnic, părinţi, rude,
pentru dreptmăritorii creştinii şi pentru toţi oamenii vii şi morţi, deoarece la Dumnezeu toţi sunt vii
(Luca 20. 38).
 33
Mântuieşte, Doamne, şi miluieşte pe părintele meu duhovnic (prenumele), părinţii mei
(prenumele), fraţii şi surorile, rudele, învăţătorii, prietenii şi apropiaţii mei (prenumele) şi pe
toţi dreptmăritorii creştinii.
Părinte duhovnic – preotul la care ne mărturisim.

17. Rugăciune pentru cei adormiţi

Odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor Tăi: părinţii mei (prenumele) şi ale
tuturor rudeniilor mele, prieteni şi apropiaţi dreptmăritori creştini, şi le iartă lor toate greşelile
cele de voie şi cele fără de voie, şi le dăruieşte lor Împărăţia Cerurilor.
Odihneşte – pune-i într-un loc liniştit, adică împreună cu cei sfinţi într-o locuinţă fericită;
adormiţi – astfel îi numim pe cei care au murit, deoarece oamenii după moarte nu dispar, iar
sufletele lor se despart de trup şi trec din această viaţă în alta, cea cerească. Acolo ei se vor afla până
la învierea cea de obşte, care va avea loc la cea de a doua venire a Fiului lui Dumnezeu, când, după
cum a spus El, sufletele celor morţi se vor uni cu trupurile lor şi oamenii vor învia. Atunci, fiecare va
primi după cum a meritat: cei drepţi – Împărăţia Cerurilor, o viaţă fericită şi veşnică; cei păcătoşi –
chinul veşnic;
greşelile cele de voie – păcate făcute cu voia proprie;
cele fără de voie – păcate făcute fără voia proprie, prin constrângere;
Împărăţia Cerurilor – viaţa veşnică şi fericită împreună cu Dumnezeu.

18. Rugăciunea rostită înainte de a începe învăţătura

Preamilostive, Doamne, trimite nouă harul Duhului Tău cel Sfânt – izvorul înţelepciunii,
dăruieşte şi ne întăreşte puterile noastre cele sufleteşti, ca să înţelegem învăţăturile ce ni se dau.
Povăţuieşte-ne întru toate să păzim poruncile Tale şi să facem voia Ta; ca, astfel, să creştem
spre a fi folositori nouă înşine, Bisericii şi ţării, părinţilor mângâiere şi prin noi şi de noi să se
slăvească Preasfânt numele Tău în veci. Amin.
Trimite – trimite jos (de la cer spre pământ);
harul Duhului Sfânt – puterea nevăzută a Duhului Sfânt;
dăruieşte – să ni se dea de la Duhul Sfânt;
puterile sufleteşti – capacităţile noastre sufleteşti (mintea şi voinţa);
Biserica – obştea tuturor creştinilor ortodocşi;
ţară – statul, patria noastră, în care au trăit strămoşii noştri din cele mai vechi timpuri.
Această rugăciune este îndreptată către Dumnezeu-Tatăl, Creatorul lumii. Prin ea ne rugăm lui
Dumnezeu să ne trimită Duhul Sfânt, ca El, cu harul Lui, să întărească puterile noastre cele sufleteşti
(mintea şi voinţa), iar noi să ascultăm cu toată luarea aminte învăţăturile ce ni se dau, să creştem
feciori devotaţi Bisericii, slujitori fideli ai Patriei şi spre mângâierea părinţilor noştri.
 34
Rugăciunea aceasta poate fi înlocuită cu rugăciunea către Duhul Sfânt: Împărate Ceresc.
Evaluare: Cui ne adresăm rostind această rugăciune? Ce îi cerem Domnului în această
rugăciune? Ce înseamnă cuvintele: Biserică, ţară?

19. Rugăciunea rostită la sfârşitul învăţăturii

Îţi mulţumim Ţie, Creatorul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi cu harul Tău, ca să luăm
aminte învăţăturii ce ni s-a dat.
Binecuvântează-i pe cârmuitorii noştri bisericeşti şi lumeşti, pe părinţii şi pe învăţătorii
noştri care ne conduc spre cunoaşterea a tot binele şi ne dăruieşte întărire şi putere întru
continuarea învăţăturii. Amin.
Ne-ai învrednicit – ne-ai făcut capabili;
cu harul Tău – cu puterea Ta cea nevăzută;
să luăm aminte – să ascultăm cu atenţie, să înţelegem;
binecuvântează-i – trimite-le milă;
întărire – sănătate, voinţă, putere.
Această rugăciune este adresată lui Dumnezeu-Tatăl. La început noi mulţumim Domnului
pentru că El, cu puterea Lui cea nevăzută, ne-a ajutat să însuşim învăţăturile predate. În continuare
noi Îl rugăm să trimită mila Lui asupra cârmuitorilor noştri, asupra părinţilor şi învăţătorilor care ne
învăţă toate cele bune şi folositoare; în încheiere noi îl rugăm să ne dea sănătate şi voinţă pentru a
continua cu succes studiile noastre.
În locul acestei rugăciuni, la sfârşitul învăţăturii (lecţiilor), se permite a fi rostită rugăciunea
adresată Maicii Domnului: Cuvine-se cu adevărat.
Evaluare: Cui este adresată această rugăciune? Pentru ce îi mulţumim noi Domnului la
începutul rugăciunii? Ce îi cerem noi în această rugăciune?

20. Rugăciunea rostită înainte de masă

Ochii tuturor, Doamne, spre tine nădăjduiesc şi Tu le dai lor hrană la bună vreme.
Deschizi Tu mâna Ta şi saturi pe tot cel viu de bunăvoinţă (Psalmii 144, 15 şi 16).
La bună vreme – la timpul potrivit;
tot cel viu – toată vietatea, adică nu numai oamenii, dar şi orice altă creatură vie;
bunăvoinţă – milă.
În această rugăciune noi ne exprimăm încrederea că Dumnezeu ne va trimite hrană la timpul
potrivit, pentru că El nu numai oamenilor, ci şi tuturor creaturilor Sale cele vii le dă tot necesarul
pentru viaţă.
Această rugăciune poate fi înlocuită cu rugăciunea Domnească: Tatăl Nostru.
 35
Evaluare: Cui ne adresăm în rugăciunea înainte de masă? Ce speranţă exprimăm noi în această
rugăciune? Care este atitudinea lui Dumnezeu faţă de toate vietăţile?

21. Rugăciunea rostită după masă

Mulţumim Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale
cele pământeşti. Nu ne lipsi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum în mijlocul ucenicilor Tăi
ai venit, Mântuitoru-le, pace dându-le lor, aşa vino la noi şi ne mântuieşte. Amin.
Bunătăţile Tale cele pământeşti – mâncarea şi băutura pe care le-am servit la masă;
cereasca Ta împărăţie – fericirea veşnică, de care se învrednicesc cei drepţi.
În această rugăciune noi mulţumim Domnului că ne-a dat hrana de care aveam nevoie şi îl
rugăm să nu ne lipsească pe noi, după moarte, nici de veşnica fericire, despre care nu trebuie să uităm
nicicând, primind bunătăţile cele pământeşti.
Evaluare: Ce fel de rugăciune se spune după masă? Pentru ce mulţumim Domnului în această
rugăciune? Cum înţelegem expresiile: bunătăţile Tale cele pământeşti; cereasca Ta împărăţie?

22. Rugăciunea de dimineaţă

Sculându-mă din somn, către Tine, Stăpâne, iubitorule de oameni, scap şi spre lucrurile
Tale mă nevoiesc. Mă rog Ţie, ajută-mi cu milostivirea Ta în toată vremea şi în tot lucrul.
Izbăveşte-mă de toate lucrurile lumeşti cele rele şi de sporirea diavolească izbăveşte-mă şi mă
du întru împărăţia Ta cea veşnică. Căci Tu eşti Făcătorul meu şi Purtătorul de grijă şi
Dătătorul a tot binele şi întru Tine este toată nădejdea mea şi Ţie slavă înalţ, acum şi pururi, şi
în vecii vecilor. Amin.
Scap – vin în grabă;
lucrurile Tale – faptele Tale cele bune;
lucrurile lumeşti cele rele – faptele lumeşti cele rele, urâte;
sporirea diavolească – ispitele duhului cel rău, ispite spre fapte rele;
Făcătorul – Creatorul;
Purtătorul de grijă – Ocrotitorul;
nădejdea mea – speranţa mea.

23. Rugăciunea de seară

Doamne Dumnezeul nostru, orice am greşit în această zi cu cuvântul, cu lucrul şi cu
gândul, ca un bun şi iubitor de oameni, iartă-mi. Somn cu pace şi fără scârbă dăruieşte-mi. Pe
îngerul Tău cel apărător îl trimite să mă acopere şi să mă păzească de tot răul. Căci Tu eşti
păzitorul sufletelor şi al trupurilor noastre şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului, şi Sfântului
Duh, acum şi pururi, şi în vecii vecilor. Amin.
 36
Partea a treia. Despre credinţa ortodoxă

1. Menirea omului
Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii, după chipul şi asemănarea Sa – ne-a dat raţiune,
voinţă liberă şi suflet nemuritor, pentru ca să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi, asemuindu-ne Lui, să
devenim mai buni şi mai blajini, să ne desăvârşim şi să moştenim viaţa veşnică şi fericită.
Din această cauză existenţa omului pe pământ are un sens profund, o menire măreaţă şi un
scop înălţător.
În lumea creată de Dumnezeu nu este şi nu poate fi nimic fără sens. Şi dacă omul trăieşte fără
credinţă în Dumnezeu, contrar învăţăturilor lui Dumnezeu, fără a-i păsa de viaţa veşnică viitoare,
atunci şi existenţa acestui om pe pământ devine fără sens.
Fiecare om, pentru a-şi înfăptui menirea pe pământ şi a se învrednici de viaţă veşnică, trebuie,
în primul rând, să-L cunoască pe Dumnezeu adevărat şi să creadă corect în El, cu alte cuvinte să
aibă credinţa adevărată, şi, în al doilea rând, să trăiască potrivit acestei credinţe, adică să-L
iubească pe Dumnezeu şi pe oameni şi să săvârşească fapte bune.
Apostolul Pavel spune: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui
Dumnezeu” (Evrei 11, 6), iar Apostolul Iacov adaugă: „Credinţa fără fapte bune înseamnă
credinţă fără iubire, iar o astfel de credinţă este o credinţă nefuncţională, o credinţă moartă”
(Iacov, cap. 2).
Aşadar, pentru mântuirea noastră este nevoie de o credinţă dreaptă şi de o viaţă conformă
acestei credinţe (fapte bune).
Învăţătura cea adevărată despre modul în care oamenii trebuie să creadă corect în Dumnezeu
şi să trăiască după voia Lui se conţine în credinţa creştină ortodoxă, deoarece ea se bazează pe
revelaţia Divină.
Revelaţia Divină este tot ceea ce a dezvăluit Însuşi Dumnezeu despre Sine şi despre credinţa
adevărată în El.
Dumnezeu se descoperă oamenilor prin două căi: naturală şi supranaturală.

2. Despre revelaţia naturală

Întreaga lume din jurul nostru este o mare carte a Revelaţiei Divine, care ne mărturiseşte
despre atotputernicia şi înţelepciunea Domnului-Creator. ACEASTĂ REVELAŢIE SE NUMEŞTE
NATURALĂ.
Cei care studiază FENOMENELE ACESTEI lumi – savanţii – sunt, cu foarte rare excepţii,
oameni credincioşi. „Fiindcă pentru a studia ceva, trebuie să fii convins că tot ceea ce cercetezi este
făcut în mod conştient, în conformitate cu un plan anumit”. „Chiar şi cea mai simplă maşinărie nu
poate apărea de la sine, întâmplător; dacă vom vedea un ansamblu de pietre dispuse regulat, din
 37
poziţionarea lor ordonată vom deduce că ele au fost aranjate astfel de către un om. Încă Cicero
(scriitor şi savant antic, care a trăit înainte de naşterea lui Hristos) spunea că chiar dacă am împrăştia
de milioane de ori cuburile cu litere, nu vom reuşi să obţinem nici măcar un rând de poezie. Ce să
mai vorbim despre universul care ne înconjoară, care este cu mult mai complex decât cea mai
complicată maşină şi care are un sens mult mai profund decât cea mai profundă poezie” (din
discuţiile arh. Nafanail).
Apostolul Pavel a fost unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpurilor sale. El spunea:
„Orice casă este zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu” (Evrei 3, 4).
Marele savant Newton, care a descoperit legile mişcării corpurilor cereşti, ca şi cum ar fi
dezvăluit o mare taină a universului, a fost un om credincios şi a studiat teologia. Atunci când
pronunţa numele Domnului, el se ridica în picioare şi îşi scotea pălăria.
Marele Pascal, geniu al matematicii, unul dintre creatorii fizicii noi, era nu doar un om
credincios, ci şi unul dintre cei mai mari gânditori religioşi din Europa. Pascal a spus: „Toate
contradicţiile care, probabil, vor să mă îndepărteze de poziţia religiei, m-au apropiat cel mai mult de
ea”.
Marele întemeietor al bacteriologiei moderne (ştiinţă care studiază viaţa bacteriilor şi
influenţa lor asupra organismului uman), gânditor care a pătruns cel mai adânc tainele vieţii organice
– Pasteur – spunea: „Cu cât mai mult mă ocup de studiul naturii, cu atât mai mult rămân cuprins de
o uimire pioasă în faţa faptelor Creatorului”.
Renumitul savant Linné încheie cartea sa despre plante cu următoarele cuvinte: „Într-adevăr
există marele, veşnicul Dumnezeu, fără de Care nimic nu poate exista”.
Astronomul (savant care studiază mişcarea corpurilor cereşti) Kepler a exclamat: „O, mare
este Dumnezeul nostru şi mare este puterea Lui, şi înţelepciunea Lui este fără margini. Iar tu, sufletul
meu, să-L cânţi toată viaţa ta pe Dumnezeu”.
Chiar şi Darwin, a cărui învăţătură a fost mai apoi folosită de către pseudosavanţi pentru
dezminţirea credinţei în Dumnezeu, a fost întreaga sa viaţă un om foarte credincios şi pe parcursul a
mulţi ani a slujit ca paracliser în parohia lui. El nu s-a gândit niciodată că învăţătura sa ar putea
contrazice credinţa în Dumnezeu. După ce Darwin şi-a expus doctrina despre dezvoltarea evolutivă a
lumii vii, el a fost întrebat: unde începe lanţul dezvoltării lumii animale, unde este prima verigă a lui?
Darwin a răspuns: „Ea este ţintuită de Pristolul Domnului”.
Marele geolog (savant care studiază structura pământului) Layell scria: „Prin orice cercetare
noi descoperim cele mai clare dovezi ale spiritului de prevedere, ale forţei şi înţelepciunii creatoare a
lui Dumnezeu”.
Savantul istoric Müller declară: „Numai cunoscându-l pe Dumnezeu şi studiind temeinic
Noul Testament am început să înţeleg sensul istoriei”.
 38
Se pot aduce nenumărate mărturii ale savanţilor despre credinţa lor în Dumnezeu, însă nu
vom insista aici decât asupra uneia, foarte convingătoare în acest sens. Savantul Dennert i-a întrebat
(prin scrisori) pe 432 de savanţi naturalişti (care studiază natura) părerea lor despre credinţa în
Dumnezeu. 56 din ei nu au trimis nici un răspuns, 349 s-au dovedit a fi credincioşi şi doar 18 au
declarat că sunt necredincioşi sau sunt indiferenţi faţă de religie. Rezultatele acestui sondaj printre
savanţi coincid cu rezultatele altor cercetări de acelaşi fel.
„Puţină gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei reduce pe om la
Dumnezeu”, spunea savantul englez Bacon.
Fiind încă o fată tânără şi văzând măreţia şi frumuseţea lumii create de Dumnezeu, Sfânta
Mare Muceniţă Varvara a ajuns la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu.
Astfel se descoperă pe Sine Dumnezeu, prin lumea pe care o poate vedea fiecare om cu
raţiune şi bunăvoinţă.
Credinţa în Dumnezeu este principala însuşire a sufletului uman. Sufletul îi este dat omului
de la Dumnezeu: el este ca o scânteie şi o reflecţie în om a Dumnezeirii însăşi. Provenind de la
Dumnezeu, având în El o fiinţă înrudită, sufletul, din propriul îndemn, se îndreaptă spre Dumnezeu,
îl cautându-L. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu” (Psalmul 41, 2). După cum ochii
caută lumina şi sunt făcuţi pentru a vedea lumina, la fel şi sufletul omului tinde către Dumnezeu, are
nevoie de comunicare cu El şi doar în Dumnezeu găseşte odihna şi pacea (adică fericirea). O floare
se trage spre soare, acesta fiind sursa luminii şi căldurii, fără de care nu poate creşte şi nici trăi. La
fel, atracţia permanentă, de neînvins a omului către Dumnezeu are loc din cauza că numai în
Dumnezeu sufletul nostru poate găsi ceea de ce are nevoie pentru o viaţă sănătoasă şi dreaptă.
Iată de ce toate popoarele şi în toate timpurile au crezut în Dumnezeu şi i-au înălţat rugăciuni.
Deşi deseori cădeau pradă rătăcirilor, nu credeau corect în Dumnezeu, oamenii niciodată nu şi-au
pierdut credinţa în Dumnezeire, cu alte cuvinte, au avut întotdeauna o religie. (Religie se numeşte
comuniunea sufletească dintre om şi Dumnezeire.)
Caracterul universal al credinţei în Dumnezeu este cunoscut încă din timpurile lui Aristotel,
unul dintre cei mai mari savanţi greci (filozof şi naturalist, născut în anul 384 înaintea lui Hristos). În
prezent, când savanţii cunosc toate popoarele, fără excepţie, care au populat şi care populează
pământul nostru, s-a constatat că toate etniile au credinţele lor religioase, rugăciunile lor, locaşurile
lor de cult şi jertfele lor. „Etnografia (ştiinţă care studiază originea, modul de viaţă, cultura şi
obiceiurile popoarelor) nu cunoaşte popoare fără religie”, spune geograful şi călătorul german
Friedrich Ratzel.
Chiar dacă există atei convinşi, aceştia sunt excepţii rare, o deviere nesănătoasă de la normă.
După cum existenţa orbilor, surzilor sau muţilor nu înseamnă că oamenii sunt lipsiţi de simţul
văzului, auzului sau darul vorbirii; după cum existenţa idioţilor nu neagă faptul că omul este o fiinţă
 39
raţională, la fel şi existenţa ateilor nu poate dezminţi faptul (adevărul evident) că religia are un
caracter universal.
Însă revelaţia naturală de una singură nu este suficientă, deoarece păcatele întunecă mintea,
voinţa şi conştiinţa omului. Drept confirmare a acestui fapt sunt multiplele religii păgâne, în care
adevărul este amestecat cu diverse născociri ale omului.
De aceea Domnul completează revelaţia naturală cu cea supranaturală.

3. Despre Revelaţia Divină supranaturală. Despre Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură

Principala Sa revelaţie Dumnezeu o aduce la cunoştinţa oamenilor printr-un procedeu special,
neobişnuit sau, cum îi spunem noi, într-un mod supranatural: este cazul în care Dumnezeu ni se
înfăţişează (dezvăluie) singur sau prin îngerii Săi. O astfel de revelaţie se numeşte Revelaţie Divină
supranaturală.
Deoarece nu toţi oamenii pot primi singuri revelaţia de la Dumnezeu Însuşi, din cauza
necurăţeniei păcătoase şi a neputinţei sufletului şi corpului, Domnul alege oameni speciali, fără
prihană, care pot primi această revelaţie.
Primii prevestitori ai Revelaţiei Divine au fost: Adam, Noe, Moise şi alţi profeţi şi oameni
fără prihană. Ei au primit de la Dumnezeu har şi au propovăduit începuturile Revelaţiei Divine.
Însă Revelaţia Divină a fost adusă pe pământ în toată plinătatea şi perfecţiunea ei de către
Însuşi Fiul lui Dumnezeu, de către Domnul nostru Iisus Hristos. El a răspândit-o pe întreg pământul
prin intermediul Apostolilor şi ucenicilor Săi.
Revelaţia Divină, adevărată şi sfântă, este păstrată de Biserica creştin-ortodoxă prin
intermediul Sfintei Tradiţii şi al Sfintei Scripturi.
Modalitatea iniţială de răspândire a Revelaţiei Divine este Sfânta Tradiţie. De la facerea lumii
şi până la Moise nu au existat cărţi sfinte, iar învăţătura despre credinţa în Dumnezeu se transmitea
pe cale orală, adică prin tradiţie, cu ajutorul cuvintelor şi al exemplului, de la un om la altul şi din
generaţie în generaţie.
Însuşi Iisus Hristos a transmis învăţătura şi legile Sale Divine nu prin carte (scriptură), ci prin
viu grai (predici) şi prin exemplul propriei Sale vieţi.
În acelaşi mod apostolii au răspândit la începuturi credinţa şi au întărit Biserica lui Hristos.
Sfânta Tradiţie a precedat Sfânta Scriptură. Acest lucru este de înţeles, deoarece în trecut nu
toţi oamenii se puteau folosi de cărţi, pe când tradiţia este accesibilă tuturor fără excepţie.
Mai târziu, pentru ca Revelaţia Divină să fie păstrată întocmai după cum a inspirat-o Domnul,
unii oameni sfinţi au pus pe hârtie ceea ce era mai important. Însuşi Dumnezeu, Duhul Sfânt, îi ajuta,
pentru ca ceea ce se scria în cărţi să fie corect şi adevărat. Toate aceste cărţi, scrise sub insuflarea
Duhului Sfânt, de către oameni aleşi de Dumnezeu (profeţi, apostoli etc.), formează Sfânta
Scriptură, sau Biblia.
 40
Cuvântul „Biblia” este de origine grecească şi înseamnă „cărţi”. Cărţile Sfinte, provenind de
la Însuşi Dumnezeu, sunt superioare tuturor cărţilor.
Cărţile Sfintei Scripturi au fost scrise de către oameni diferiţi şi în timpuri diferite. Biblia este
constituită din două părţi: cărţile Vechiului Testament şi cărţile Noului Testament.
Cărţile Vechiului Testament au fost scrise înainte de Naşterea lui Iisus Hristos, iar cele ale
Noului Testament – după Naşterea Lui. Aceste cărţi sfinte sunt numite şi „testamente”, adică
moştenire, deoarece în ele se conţine învăţătura Divină, lăsată oamenilor ca moştenire de către
Dumnezeu. Cuvântul „testament” mai înseamnă alianţă sau pact (alianţa sau pactul lui Dumnezeu cu
oamenii).
Prin cărţile Vechiului Testament Dumnezeu pregăteşte neamul omenesc şi, în special,
poporul evreu, pentru întâmpinarea Mântuitorului Mesia. Această pregătire a fost realizată prin
intermediul poruncilor sfinte, al profeţiilor, modelelor, rugăciunilor şi al serviciului divin.
Vechiul Testament conţine 39 de cărţi, numite canonice. După conţinut, cărţile Vechiului
Testament se împart în patru categorii: cărţile legilor, cărţile istorice, cărţile de înţelepciune şi cărţile
profetice.
I. Cărţile legilor, constituind baza Vechiului Testament, sunt următoarele:
1. Facerea.
2. Ieşirea.
3. Leviticul.
4. Numerii.
5. Deuteronomul.
Aceste cinci cărţi au fost scrise prin intermediul profetului Moise şi vorbesc despre crearea
lumii şi a omului, despre căderea în păcat, despre Mântuitorul lumii promis de Dumnezeu, despre
viaţa oamenilor la începutul timpurilor. Ele cuprind, în cea mai mare parte, legile date de Dumnezeu
prin Moise. Însuşi Iisus Hristos le numea Legea lui Moise (Luca 24, 44).
II. Cărţile istorice, care conţin mai ales istoria religiei şi a vieţii poporului evreu – păstrătorul
credinţei în Dumnezeul Cel adevărat –, sunt următoarele:
6. Cartea lui Iosua Navi.
7. Cartea Judecătorilor.
8. Cartea Rut.
9. Cartea întâi a Regilor.
10. Cartea a doua a Regilor.
11. Cartea a treia a Regilor.
12. Cartea a patra a Regilor.
13. Cartea întâi Paralipomena.
14. Cartea a doua Paralipomena.
 41
15. Cartea întâi a lui Ezdra.
16. Cartea lui Neemia (a doua Ezdra).
17. Cartea Estera.
III. Cărţile înţelepciunii, care conţin, mai cu seamă, învăţătura despre credinţă, sunt
următoarele:
18. Cartea lui Iov.
19. Psalmii, care conţin 150 de psalmi sau cântece sacre, scrise din inspiraţia Duhului Sfânt.
Cea mai mare parte a psalmilor a fost scrisă de regele David. Psalmii (numiţi şi Psaltirea) se folosesc
aproape la fiecare Serviciu Divin ortodox.
20. Proverbele (sau Pildele) lui Solomon.
21. Ecleziastul (adică predicatorul bisericesc).
22. Cântarea Cântărilor (adică cea mai minunată cântare).
IV. Cărţile profetice, care conţin profeţiile sau prezicerile despre viitor, în principal despre
venirea Mântuitorului, Iisus Hristos, sunt următoarele:
23. Isaia.
24. Ieremia.
25. Plîngerile lui Ieremia.
26. Iezechiel.
27. Daniel.
28. Osea.
29. Amos.
30. Miheia.
31. Ioil.
32. Avdie.
33. Iona.
34. Naum.
35. Avacum.
36. Sofonie.
37. Agheu.
38. Zaharia.
39. Maleahi.
Toate cărţile sfinte din Vechiul Testament enumerate mai sus se numesc canonice, adică
indiscutabil adevărate, atât ca provenienţă, cât şi din punctul de vedere al conţinutului. Cuvântul
„canonic” este de origine grecească şi înseamnă „exemplar, adevărat, drept”.
Afară de cărţile canonice, în componenţa Vechiului Testament intră şi cărţi numite
„necanonice”. Acestea fiind socotite folositoare, biserica le-a recomandat spre citire. De aceea ele
 42
au fost păstrate în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament după cărţile canonice. Din categoria
cărţilor necanonice ale Vechiului Testament fac parte:
1. Cartea lui Tobit.
2. Cartea Iuditei.
3. Cartea lui Baruh.
4. Epistola lui Ieremia.
5. Cântarea celor trei tineri.
6. Cartea a treia a lui Ezdra.
7. Cartea înţelepciunii lui Solomon.
8. Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziastul).
9. Istoria Susanei.
10. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel.
11. Cartea întâi a Macabeilor.
12. Cartea a doua a Macabeilor.
13. Cartea a treia a Macabeilor.
14. Rugăciunea regelui Manase.
Cărţile Sfinte ale Noului Testament sunt în număr de douăzeci şi şapte şi toate sunt canonice.
La fel ca şi cărţile Vechiului Testament, după conţinut ele se împart în: cărţile legilor, cărţile istorice,
cărţile de înţelepciune şi cărţile profetice.
I. Cărţile legilor constituie baza Noului Testament:
1. Evanghelia după Matei.
2. Evanghelia după Marcu.
3. Evanghelia după Luca.
4. Evanghelia după Ioan.
Cuvântul „evanghelie” este de origine greacă şi înseamnă literal „veste bună”, adică vestea
cea bună sau fericită a venirii în lumea aceasta a Mântuitorului lumii, promis de Dumnezeu, a
Domnului nostru Iisus Hristos. Evanghelia ne povesteşte despre viaţa Lui pământească, despre
moartea pe cruce, despre învierea din morţi şi înălţarea la ceruri. Totodată, ea ne relatează despre
învăţătura Lui divină şi minunile săvârşite de El. Evangheliile sunt scrise de Sfinţii Apostoli, ucenici
ai lui Iisus Hristos.
II. Cărţile istorice:
5. Cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli a fost scrisă de Evanghelistul Luca. În ea se povesteşte
despre pogorârea Sfântului Duh asupra Apostolilor şi răspândirea învăţăturii lui Hristos prin ei.
III. Cărţile înţelepciunii:
 43
6-12. Ele cuprind şapte epistole soborniceşti (scrisori adresate tuturor creştinilor): una este a
Apostolului Iacov, două – ale Apostolului Petru, trei – ale Apostolului Evanghelist Ioan şi una – a
Apostolului Iuda.
13-26. Paisprezece epistole ale Apostolului Pavel: către romani; două către corinteni; către
galateni; către efeseni; către filipeni; către coloseni; două către tesaloniceni; două către Timotei,
episcop de Efes; către Tit, episcop de Creta; către Filimon şi către evrei.
IV. Cărţile profetice:
27. Apocalipsa, sau revelaţia Sfântului Ioan Teologul, a fost scrisă de Apostolul
Evanghelist Ioan Teologul. Această carte conţine o descriere misterioasă a vieţii viitoare a Bisericii
lui Hristos şi a lumii întregi.
Cărţile Sfinte ale Noului Testament au fost scrise iniţial în limba greacă, DE UZ
INTERNAŢIONAL PENTRU TIMPURILE RESPECTIVE, şi doar Evanghelia după Matei şi
epistola ap. Pavel către evrei au fost scrise mai întâi în limba ebraică. Însă Evanghelia după Matei a
fost tradusă în limba greacă chiar din secolul I, după cum se presupune, de către Apostolul Matei.
Cărţile Sfintei Scripturi, atât cele ale Noului Testament, cât şi cele ale Vechiului Testament,
provenind din Revelaţia Divină şi fiind inspirate de Duhul Sfânt, se numesc cărţi insuflate de
Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (2 Timotei 3,
16).
De adevărul provenienţei Divine a Cărţilor Sfinte ne convingem observând cât de înălţătoare
şi curată este învăţătura creştină, cât de adevărate şi uluitoare sunt profeţiile şi minunile din aceste
cărţi. O altă mărturie a faptului că sfintele cărţi sunt insuflate de Dumnezeu este marea influenţă a
cuvântului lui Dumnezeu asupra omului. Oriunde s-ar fi auzit predicile Apostolilor, ele cucereau
inimile oamenilor. Lumea păgână şi cea iudaică se înarma cu toată puterea, de care este în stare
răutatea omenească, împotriva creştinilor, care mureau cu miile ca nişte martiri, iar Cuvântul
Domnului dăinua şi se întărea. Au fost cazuri când unii oameni studiau Biblia din dorinţa de a
combate învăţătura pe care o conţinea, dar sfârşeau prin a deveni nişte admiratori convinşi ai ei şi
oameni credincioşi. Fiecare dintre noi, citind cu atenţie Sfânta Scriptură, poate resimţi personal
marea Ei forţă şi se poate convinge că Ea este într-adevăr revelaţia lui Dumnezeu Însuşi.
Întreaga Revelaţie Divină: cărţile Sfintei Scripturi (adică Biblia) şi Sfânta Tradiţie, adică ceea
ce nu a fost scris la început în cărţi, ci s-a transmis pe cale orală, are o mare vechime şi veridicitate –
toate acestea sunt păstrate de Sfânta Biserică. Biserica a fost întemeiată de Mântuitorul Însuşi,
Domnul nostru Iisus Hristos. El a pus-o drept păzitoare a Revelaţiei Sale Divine. Dumnezeu Duhul
Sfânt, fără a fi văzut, o ocroteşte.
 44
Sfânta Biserică Ortodoxă, după moartea Apostolilor, se conduce de Sfânta Scriptură şi de
Sfânta Tradiţie. Citind cuvintele profeţilor şi ale Apostolilor, ne simţim de parcă am trăi împreună
cu ei şi i-am auzi aievea.
În cazuri speciale, pentru demascarea pseudoînvăţătorilor sau pentru clarificarea unor
confuzii, în baza poruncilor Mântuitorului Însuşi (Matei 18, 17) şi după exemplul Sfinţilor
Apostoli (Sinodul Apostolic din anul 51 – Faptele 15, 1-35), sunt convocate Sinoadele. Ele pot fi
Ecumenice, la care, în măsura posibilităţii, se adună preoţi şi învăţători ai Bisericii din toată lumea;
şi locale, la care participă preoţi şi învăţători dintr-o anumită regiune.
Sinodul Ecumenic constituie autoritatea supremă a Sfintei Biserici a lui Hristos pe
pământ şi se înfăptuieşte sub conducerea Sfântului Duh, după cum este fixat în decizia Sinodului
Apostolic: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele 15, 28).
În total au avut loc şapte Sinoade Ecumenice. La aceste sinoade, în special la primele două, a
fost alcătuit Simbolul Credinţei noastre Ortodoxe.

4. Pe scurt despre sinoadele ecumenice

Biserica creştin-ortodoxă, din punct de vedere istoric, recunoaşte şapte Sinoade Ecumenice:
1) de la Niceea, 2) de la Constantinopol, 3) de la Efes, 4) de la Calcedon, 5) al 2-lea de la
Constantinopol, 6) al 3-lea de la Constantinopol şi 7) al 2-lea de la Niceea.
4.1. Primul Sinod Ecumenic
Primul Sinod Ecumenic s-a desfăşurat pe vremea Împăratului Constantin cel Mare, în anul
325, în oraşul Niceea.
Acest Sinod a fost convocat împotriva învăţăturilor false ale preotului Arie din Alexandria,
care nega natura Divină şi naşterea de la Dumnezeu din veşnicie a celei de a doua persoane din
Sfânta Treime, a Fiului Domnului. Arie afirma că Fiul Domnului este cea mai superioară fiinţă
creată de Dumnezeu.
La Sinod au participat 318 episcopi, printre care şi Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni,
Iacov, episcop de Nisibis, Spiridon al Trimitundei, Sfântul Atanasie cel Mare, care avea pe atunci
rangul de diacon ş.a.
Sinodul a condamnat şi a respins erezia lui Arie apărând adevărul de netăgăduit, şi adoptând
dogma: Fiul Domnului este adevăratul Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl înaintea tuturor
veacurilor şi este la fel de veşnic ca şi Dumnezeu Tatăl; El este născut, şi nu creat şi este de
aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu Tatăl.
Pentru ca creştinii ortodocşi să poată cunoaşte adevărata învăţătură a credinţei, aceasta din
urmă a fost formulată clar şi succint în primele şapte articole ale Simbolului Credinţei.
 45
La acelaşi Sinod s-a luat hotărârea de a sărbători Paştile în prima duminică de după luna
plină care-i urmează echinocţiului de primăvară; s-a stabilit, de asemenea, ca preoţii să fie căsătoriţi,
precum şi multe alte reguli.

4.2. Al doilea Sinod Ecumenic

Cel de-al doilea Sinod Ecumenic s-a întrunit în anul 381 în oraşul Constantinopol, în timpul
împăratului Teodosie cel Mare.
Acest Sinod a fost convocat împotriva învăţăturii false a fostului episcop arian Macedonie,
care respingea Divinitatea celei de a treia Persoane a Sfintei Treimi, a Duhului Sfânt. El afirma că
Duhul Sfânt nu este Dumnezeu şi Îl numea creatură sau putere creată, deci subordonată lui
Dumnezeu Tatăl şi lui Dumnezeu Fiul, la fel ca şi Îngerii.
La Sinod au fost prezenţi 150 de episcopi, printre care Grigorie Teologul (care a prezidat
Sinodului), Grigorie de Nyssa, Melentie al Antiohiei, Amfilohiu de Iconiu, Chiril de Ierusalim şi
alţii.
La Sinod a fost condamnată şi respinsă erezia lui Macedonie. Sinodul a aprobat dogma
privind egalitatea şi unitatea de esenţă a lui Dumnezeu Duhul Sfânt cu Dumnezeu Tatăl şi
Dumnezeu Fiul.
Sinodul, de asemenea, a completat Simbolul Credinţei de la Niceea cu cinci capitole în care
este expusă învăţătura despre Duhul Sfânt, Biserică, învierea din morţi şi viaţa veacului de apoi.
Astfel, a fost întocmit Simbolul Credinţei niceo-constantinopolitan, care serveşte drept călăuză
pentru Biserică în toate timpurile.

4.3. Al treilea Sinod Ecumenic

Cel de-al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat în anul 431, în oraşul Efes, pe timpul
împăratului Teodosie al II-lea cel Mic.
Sinodul a avut de combătut învăţătura falsă a episcopului din Constantinopol Nestorie, care
afirma cu rea-credinţă precum că Preasfânta Fecioară Maria l-a născut pe Hristos ca pe un simplu
om, cu Care, ulterior, Dumnezeu s-a unit spiritual, a sălăşluit în el ca într-un templu, la fel cum, mai
înainte, a sălăşluit în Moise şi în alţi profeţi. De aceea şi pe Însuşi Domnul Iisus Hristos Nestorie îl
numea purtător de Dumnezeu, şi nu Dumnezeu Întrupat, iar pe Preasfânta Fecioară o numea
născătoare de Hristos, şi nu Născătoare de Dumnezeu.
La Sinod au fost prezenţi 200 de episcopi.
Sinodul a condamnat şi a respins erezia lui Nestorie şi a decis să recunoască îmbinarea în
Iisus Hristos, din momentul întrupării, a două firi: Dumnezeiască şi umană. Sinodul a stabilit: a
mărturisi că Iisus Hristos este Dumnezeul perfect şi Omul perfect, iar Preasfânta Fecioara
Maria este născătoare de Dumnezeu.
 46
Sinodul a aprobat, de asemenea, Simbolul Credinţei niceo-constantinopolitan şi a interzis
categoric modificarea sau completarea acestuia.

4.4. Al patrulea Sinod Ecumenic

Cel de-al patrulea Sinod Ecumenic a avut loc în anul 451, în oraşul Calcedon, pe timpul
împăratului Marcian.
Sinodul a fost convocat împotriva învăţăturii false promovate de arhimandritul unei mănăstiri
din Constantinopol, Eutihie, care nega natura umană în Domnul Iisus Hristos. Respingând ereziile şi
apărând demnitatea Dumnezeiască a Domnului Iisus Hristos, Eutihie a căzut în altă extremă şi afirma
că în Domnul Iisus Hristos esenţa umană a fost absorbită în întregime de Dumnezeire, de aceea în El
trebuie recunoscută doar natura Divină. Această învăţătură falsă se numeşte monofizitism, iar adepţii
ei se numesc monofiziţi (adepţii unei singure firi).
La Sinod au participat 650 de episcopi.
Sinodul a condamnat şi a respins învăţătura falsă a lui Eutihie şi a definit învăţătura adevărată
a Bisericii, şi anume că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat: ca
Divinitate, El se naşte veşnic din Tată, iar ca om, El s-a născut din Preasfânta Fecioară şi este
asemănător întru totul nouă, în afară de păcat. La întrupare (naştere din Fecioara Maria), în El s-
au îmbinat, ca într-o Persoană unică, firea Divină şi cea umană, în mod necontopit şi neschimbător
(împotriva ereziei lui Eutihie), indivizibil şi nedespărţit (împotriva ereziei lui Nestorie).

4.5. Al cincilea Sinod Ecumenic

Cel de-al cincilea Sinod Ecumenic s-a desfăşurat în anul 553, în oraşul Constantinopol, pe
timpul vestitului împărat Iustinian I.
Sinodul a fost convocat din cauza disputelor dintre discipolii lui Nestorie şi cei ai lui Eutihie.
Principalul subiect al controverselor au fost scrierile a trei învăţători ai bisericii siriene: Teodor de
Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi Iba de Edessa, care aveau pe atunci o oarecare popularitate. În
scrierile lor erau exprimate în mod clar rătăcirile nestoriene, iar la cel de-al patrulea Sinod Ecumenic
nu se pomenise nimic despre aceste lucrări.
În disputele lor cu eutihienii (monofiziţii), nestorienii se refereau la aceste trei scrieri, iar
eutihienii găseau în aceasta un pretext pentru a respinge chiar şi cel de-al patrulea Sinod Ecumenic şi
a defăima Biserica Ortodoxă care, chipurile, deviase spre nestorianism.
La Sinod au fost prezenţi 165 de episcopi.
Sinodul a condamnat toate cele trei scrieri şi pe însuşi Teodor de Mopsuestia, deoarece acesta
nu s-a căit. Cât despre ceilalţi doi, ei au fost condamnaţi doar pentru scrierile lor nestoriene, ei înşişi
fiind graţiaţi, deoarece au renunţat la părerile lor false şi, până la urmă, au murit împăcaţi cu Biserica.
Sinodul a reiterat condamnarea ereziilor lui Nestorie şi ale lui Eutihie.
 47

4.6. Al şaselea Sinod Ecumenic

Cel de-al şaselea Sinod Ecumenic a fost convocat în anul 680 în oraşul Constantinopol, pe
timpul împăratului Constantin Pogonatul, şi a întrunit 170 de episcopi.
Sinodul s-a constituit pentru a combate învăţătura falsă a unor eretici – monoteliştii - care,
chiar dacă admiteau existenţa în Iisus Hristos a două firi, cea Divină şi cea umană, nu recunoşteau
decât o singură voinţă, cea Divină.
Tulburările provocate de monotelişti au continuat şi după cel de-al cincilea Sinod Ecumenic,
ameninţând Imperiul Bizantin. Împăratul Iraclie, dorind împăcarea, a decis să-i determine pe
ortodocşi să cedeze în faţa monoteliştilor şi a poruncit, prin puterea autorităţii sale, să fie recunoscute
în Iisus Hristos o singură voinţă şi două naturi.
Principalii apărători şi tâlcuitori ai adevăratei învăţături a Bisericii au fost Sofronie, patriarh
al Ierusalimului, şi Maxim Mărturisitorul, monah din Constantinopol, căruia, pentru tăria sa întru
credinţă, i s-a scos limba şi i s-a tăiat o mână.
Cel de-al şaselea Sinod Ecumenic a condamnat şi a respins erezia monoteliştilor şi a stabilit
să se recunoască în Iisus Hristos două naturi – Divină şi umană – şi, corespunzător acestor două
naturi, să fie recunoscute două voinţe, însă în aşa fel încât voinţa umană din Hristos să nu fie
opusă, ci să fie subordonată voinţei Lui Divine.
Merită menţionat faptul că, la acest Sinod, a fost pronunţată excomunicarea, alături de cea a
altor eretici, a papei de la Roma, Honorius, care considera drept ortodoxă învăţătura despre unica
voinţă. Decizia Sinodului a fost semnată şi de legaţii romani: prezbiterii Teodor şi Gheorghe şi
diaconul Ioan. Acest lucru demonstrează clar că autoritatea supremă în Biserică aparţine Sinodului
Ecumenic, şi nu papei de la Roma.
Peste 11 ani, Sinodul şi-a deschis din nou şedinţele, în sala Cupolei (trullos) a palatului,
pentru a rezolva în special problemele referitoare la administrarea bisericii. Se consideră că acest
Sinod a completat Sinoadele al cincilea şi al şaselea, de aceea el se mai numeşte al cinci-şaselea.
Sinodul a aprobat regulile de administrare a Bisericii, şi anume: 85 de reguli (canoane) ale
Sfinţilor Apostoli, regulile celor şase Sinoade Ecumenice şi ale celor şapte Sinoade locale, precum şi
regulile a 13 Părinţi ai Bisericii. Aceste reguli au fost completate ulterior cu regulile de la al şaptelea
Sinod Ecumenic şi cu cele de la încă două Sinoade locale, toate împreună formând aşa-numitul
„Nomocanon”, care stă la baza administrării bisericeşti în Biserica Ortodoxă.
La acest Sinod au fost condamnate unele inovaţii ale Bisericii Romane, care contraziceau
spiritul deciziilor Bisericii Ecumenice, şi anume: constrângerea preoţilor şi diaconilor de a rămâne
celibatari şi de a respecta posturi stricte în sâmbetele Postului Mare; reprezentarea lui Hristos sub
formă de miel.
 48
4.7. Al şaptelea Sinod Ecumenic
Cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic a fost convocat în anul 787, în oraşul Niceea, în timpul
împărătesei Irina (văduva împăratului Leon Chazarul), şi a întrunit 367 de reprezentanţi ai bisericii.
În cadrul Sinodului a fost pusă în discuţie problema iconoclastă, care apăruse cu 60 de ani
înainte, în timpul împăratului grec Leon Isaurul. Această erezie a continuat şi pe vremea fiului său
Constantin Copronymos şi a nepotului său Leon Chazarul.
Sinodul a condamnat şi a respins erezia iconoclastă şi a stabilit: alături de imaginea cinstitei
şi de viaţă făcătoare Cruci a Domnului, să fie plasate în biserici şi sfintele Icoane.
După cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic, persecuţiile împotriva sfintelor icoane a fost reluate
de următorii trei împăraţi – Leon Armeanul, Mihail Bâlbâitul şi Teofil – şi, timp de circa 25 de ani,
au tulburat Biserica.
Acceptarea sfintelor icoane în Biserica creştină a fost restabilită şi aprobată definitiv la
Sinodul local de la Constantinopol în anul 842, pe timpul împărătesei Teodora.
La acest Sinod, în semn de mulţumire Domnului Dumnezeu, care a dăruit Bisericii victoria
asupra iconoclaştilor şi asupra tuturor ereticilor, a fost instituită sărbătoarea Victoriei Ortodoxiei
(sau Duminica Ortodoxiei), care se celebrează şi până azi în toate Bisericile ortodoxe în prima
duminică a Postului Mare.

NOTĂ. Biserica romano-catolică recunoaşte, în loc de şapte, peste 20 de Sinoade Ecumenice,

incluzând aici sinoadele convocate de Biserica Occidentală după despărţirea bisericilor, iar luteranii
nu recunosc nici un Sinod Ecumenic.

5. Simbolul Credinţei
Simbol al credinţei (Crezul) se numeşte o expunere scurtă şi exactă a tuturor adevărurilor
credinţei creştine, alcătuite şi aprobate la primele două Sinoade Ecumenice. Cel care nu recunoaşte
aceste adevăruri nu poate fi numit creştin ortodox.
Crezul conţine douăsprezece articole şi fiecare dintre ele exprimă un adevăr distinct sau,
cum se mai spune, o dogmă a credinţei noastre ortodoxe.
Crezul se citeşte astfel:
1. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor
tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a
născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, Născut, dar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au
făcut.
 49
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat
de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit, şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Carele din Tatăl purcede, Cela ce
împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
9. Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică,
10. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
11. Aştept învierea morţilor
12. Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.
(ÎN ATENŢIA REDACTORULUI: În carte Crezul este dat în original în două variante: slavonă şi rusă. Aici urmează
explicarea unor termeni din slavonă. În traducerea în română nu ştiu dacă este cazul să facem acest lucru.) EVIDENT CĂ
NU!

5.1. Despre primul articol al Crezului

1. Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului,
văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
A crede în Dumnezeu înseamnă a fi ferm convins de existenţa lui Dumnezeu, care are grijă de
noi, şi a accepta cu toată CERTITUDINEA revelaţia Lui Divină. Cu alte cuvinte, a crede în
Dumnezeu înseamnă a accepta faptul că El a dezvăluit adevărul despre Sine şi despre mântuirea
oamenilor, întruchipându-se în Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Însă pentru ca credinţa noastră să fie autentică, vie, ea trebuie mărturisită.
A mărturisi credinţa înseamnă a exprima deschis credinţa interioară în Dumnezeu, prin
cuvinte şi prin fapte bune, în aşa fel încât orice pericole, prigoane, suferinţe şi chiar moartea să nu ne
poată face să ne lepădăm de Dumnezeul adevărat. Numai printr-o astfel de mărturisire neclintită
putem să ne mântuim sufletul. „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire” (Romani, 10, 10), spune Apostolul Pavel.
Drept exemple de mărturisire neînfricată şi neclintită a credinţei pot servi faptele sfinţilor
mucenici. Credinţa lor în Dumnezeu şi dragostea lor pentru Domnul Iisus Hristos au fost atât de mari
şi înălţătoare, încât pentru numele Lui ei au renunţat la toate foloasele vieţii pământeşti, au fost
supuşi prigonirilor şi unor suferinţe înspăimântătoare, plăsmuite de reaua ingeniozitate a omului.
Cuvintele Crezului: „întru Unul Dumnezeu” indică unitatea adevăratului Dumnezeu.
Dumnezeu este unul şi nu există altul în afară de El (Ieşirea 44, 6; Ieşirea 20, 2-3; Deuteronomul 6,
 50
4; Ioan 17, 3; I Corintineni 8, 4-5). Acest fapt este amintit aici pentru a respinge învăţăturile păgâne
despre politeism.
Dumnezeu este o Fiinţă supremă, în afara lumii, supranaturală. Este imposibilă cunoaşterea
esenţei lui Dumnezeu. El este mai presus de orice cunoaştere nu numai de către oameni, dar şi de
către îngeri. Însă din revelaţiile Divine, din mărturisirile clare ale Sfintei Scripturi, noi ne putem face
o idee despre esenţa şi principalele însuşiri ale lui Dumnezeu: Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24), viu
(Ieremia 10, 10; 1 Tesaloniceni 1, 9), deosebit, adică Cel ce nu depinde de nimeni, ci Care are viaţă
în Sine Însuşi – Cel ce este (Ieşirea 3, 14; 1 Ioan 2, 13), veşnic (Psalmul 89, 4; Ieşirea 40, 28;
Romani 14, 25), neschimbător (Iacov 1, 17; Maleahi 3, 6; Psalmul 101, 28), omniprezent (Psalmul
138, 7-12; Faptele 17, 27), atotştiutor (1 Ioan 3, 20; Evrei 4, 13), atotputernic (Facerea 17, 1; Luca
1, 37; Psalmul 32, 9), bun (Matei 19, 17; Psalmul 24, 8), plin de înţelepciune (Psalmul 103, 24;
Romani 14, 26; 1 Timotei 1, 17), drept (Psalmul 7, 12; Psalmul 10, 7; Romani 6, 11), care nu are
nevoie de nimic (Faptele 17, 25), fericit (1 Timotei 6, 15).
Spiritualitatea esenţei lui Dumnezeu nu este contrazisă de acele pasaje din Sfânta Scriptură în
care autorii îi atribuie lui Dumnezeu membre ale corpului. Cu ajutorul acestor expresii sunt descrise
în mod simbolic, mai accesibil, însuşirile lui Dumnezeu. De exemplu, ochii şi urechile indică
atotştiinţa lui Dumnezeu, etc.
Dumnezeu este unic, dar nu singur, deoarece Dumnezeu este unic în esenţa Sa, dar întreit în
Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea este unică în esenţă şi de nedespărţit, indicând
Unitatea celor trei persoane care se iubesc nemăsurat: Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 16).
Relaţia reciprocă dintre Persoanele Sfintei Treimi constă în faptul că Dumnezeu Tatăl nu se
naşte şi nu provine de la altă persoană; Fiul Domnului se naşte înainte de toţi vecii de la Dumnezeu
Tatăl, iar Duhul Sfânt purcede înainte de toţi vecii de la Dumnezeu Tatăl. Toate cele trei Persoane ale
Sfintei Treimi, ca esenţă şi ca însuşiri, sunt absolut egale între Ele. După cum Dumnezeu Tatăl este
Dumnezeu adevărat, la fel şi Dumnezeu Fiul este Dumnezeu adevărat, la fel şi Duhul Sfânt este
Dumnezeu adevărat, iar toate cele trei Persoane sunt o Divinitate unică, Dumnezeu unic.
Pentru mintea noastră, este un mister de nepătruns modul în care Dumnezeul unic există în
trei persoane (ipostaze). Dar noi credem acest lucru din mărturia Revelaţiei Divine. Miracolul Sfintei
Treimi nepătruns ne-a fost descoperit de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Îndrumându-i pe Apostoli să
predice, El a spus: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului,
şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Apostolul şi Evanghelistul Ioan mărturiseşte la fel de clar nu
numai despre trinitatea Persoanelor Divine, ci şi despre unitatea esenţei Lor. „Căci trei sunt care
mărturisesc în cer (despre Divinitatea Fiului Domnului): Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti
trei Una sunt” (1 Ioan 5, 7). Apostolul Pavel, adresându-se creştinilor corinteni, spune: „Harul
Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu
voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).
 51
Pentru a explica Taina Trinităţii, vom apela la exemplul lumii care, fiind creaţia lui
Dumnezeu, ne comunică şi despre misterul de nepătruns al unităţii triple a Creatorului. Amprenta
acestui mister o găsim adânc imprimată în natura tuturor lucrurilor create. Unitatea Trinităţii trece
ca un fir roşu prin toate cele create de înţelepciunea Creatorului în Treimea Celui preaslăvit. De
exemplu: vorbirea tuturor popoarelor de pe pământ are trei persoane: eu (noi), tu (voi), el (ei); timpul
are: trecut, prezent şi viitor; stările materiei sunt: solidă, lichidă şi gazoasă; întreaga diversitate de
culori şi nuanţe se compune din trei culori principale: roşie, albastră şi galbenă; omul se manifestă
prin gândire, cuvânt şi faptă; fapta, la rândul ei are: început, mijloc şi sfârşit; mântuirea sufletului
nostru se bazează pr trei virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea etc.
Oamenii pot pătrunde parţial misterul Sfintei Treimi doar cu inima, prin iubire, fiind în
comunitate cu Sfânta Biserică a lui Hristos, adică trăind în iubire.
Noi Îl numim pe Dumnezeu Atotţiitor, deoarece El, în calitate de Împărat Ceresc, le conduce
pe toate şi le ţine pe toate în puterea şi autoritatea Sa.
Noi îl mai numim pe Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului, deoarece tot ce există
(atât în lumea fizică văzută, cât şi în cea nevăzută, spirituală), adică întregul univers nesfârşit, a fost
creat de Dumnezeu în Sfânta Treime şi toate au fost create de Dumnezeu Tatăl prin Cuvânt, adică
prin Fiul Său Unul-Născut, prin acţiunea Duhului Sfânt.
Din lumea nevăzută sau spirituală fac parte îngerii (sau duhurile) care sunt fiinţe imateriale
(de aceea şi nevăzute) şi nemuritoare, înzestrate cu raţiune, voinţă şi putere, precum şi sufletule
tuturor oamenilor.
Cuvântul „înger” este de origine grecească şi înseamnă „vestitor”, fiindcă Dumnezeu trimite
îngerii pentru ca ei să vestească oamenilor voinţa Sa. Fiecare creştin are îngerul său păzitor, care îl
ajută în preocuparea sa de mântuire şi îl ocroteşte de acţiunile răutăcioase ale celui viclean, rău,
numit diavol (clevetitor) şi satană, adică duşman al lui Dumnezeu. Şi duhurile rele au fost create
iniţial ca bune şi libere, însă ele au cunoscut trufia, s-au despărţit de Dumnezeu şi au devenit
mincinoase şi rele. De atunci ele urăsc tot ce este bun şi îndeamnă omul spre păcat, pentru a-l nimici.
Din cauza păcatului, toţi oamenii mor cu corpul. Şi ar muri şi de o altă moarte, mult mai
înspăimântătoare, de cea spirituală, atunci când sufletul, căzând în păcat, piere înstrăinându-se de
Dumnezeu, dacă oamenii nu ar fi fost mântuiţi de această moarte veşnică de către Fiul Domnului
întrupat.

În următoarele şase articole ale Simbolului Credinţei, începând cu al doilea şi terminând cu al

şaptelea, este expusă învăţătura despre persoana a doua a Sfintei Treimi – Fiul Domnului, Domnul
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

5.2. Despre articolul al doilea al Crezului

 52
2. (Cred) Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din
Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, Născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
În articolul al doilea din Crez vorbim despre Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
şi mărturisim ceea ce ştim despre El, ca fiind a doua persoană din Sfânta Treime, despre Esenţa
Divină, înainte de naşterea Lui pe pământ.
Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, adică El este unicul Fiu al lui
Dumnezeu Tatăl, născut din fiinţa Tatălui, ca lumină din lumină. Din adevăratul Dumnezeu Tată se
naşte un Dumnezeu Fiu, la fel de adevărat, şi se naşte înainte de toate timpurile, din veşnicie, astfel
încât, împreună cu Tatăl, există veşnic şi Fiul (la fel şi Duhul Sfânt), de aceeaşi fiinţă cu Tatăl („unic
în esenţă cu Tatăl”). Însuşi Iisus Hristos a spus: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10, 30).
Iar cuvintele lui Iisus Hristos: „Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14, 28) se referă la
umanitatea Lui.
Chiar dacă însă îngerii şi sfinţii mai sunt numiţi uneori copii ai lui Dumnezeu, aceasta
înseamnă că ei sunt copiii lui Dumnezeu doar prin har, adică din mila lui Dumnezeu, prin credinţă în
Domnul Iisus Hristos.
În Simbolul Credinţei, la cuvântul „născut” se adaugă cuvintele „nu făcut”. Această
completare are scopul de a respinge învăţătura falsă a lui Arie, care afirma că Fiul lui Dumnezeu nu
este născut, ci făcut.
Cuvintele „prin Care toate s-au făcut” înseamnă că El, Fiul lui Dumnezeu, toate le-a făcut,
adică tot ce există, întreaga lume văzută şi nevăzută, este creată de Fiu şi prin Fiu („şi fără El nimic
nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3)).
Fiul lui Dumnezeu, la întrupare (la naşterea pe pământ), a luat numele de Iisus Hristos. Acest
nume indică natura Lui umană.
Numele Iisus este traducerea grecească a numelui evreiesc Ioşua şi înseamnă Mântuitor
(Salvator). Acest nume a fost indicat de două ori de Dumnezeu prin înger înainte de Naşterea lui
Hristos, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a coborât pe pământ (s-a născut, s-a întrupat) pentru mântuirea
oamenilor.
Numele Hristos este de origine greacă şi înseamnă Miruit (Uns). (În limba ebraică acestui
cuvânt îi corespunde cuvântul „Mesia”.) În Vechiul Testament miruiţi se numeau profeţii, preoţii şi
regii care, înainte de a fi învestiţi în funcţie, erau unşi cu mir şi prin aceasta obţineau darurile
Duhului Sfânt, necesare pentru executarea onorabilă a îndatoririlor cerute de funcţie.
Fiul lui Dumnezeu este numit Miruit (Hristos) având în vedere natura Lui umană, deoarece El
avea toate darurile Duhului Sfânt: cunoştinţe profetice, sfinţenie preoţească şi atotputernicia
împăratului.
 53
NOTĂ. Atunci când articolele Crezului, de la al doilea şi până la al şaptelea, se citesc separat,
la fiecare dintre ele se cuvine a se adăugă la început: „Cred întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu”.

5.2.1. Discuţie despre naşterea veşnică a Fiului lui Dumnezeu

Noi trăim în timp, iar tot ce este în timp este schimbător: „Totul curge, totul se schimbă”. Dar
atunci când lumea îşi va înceta existenţa în timp (la a doua venire a Mântuitorului), ea se va schimba
şi va deveni veşnică. Vor fi „ceruri (tărie) noi şi pământ nou” (Isaia 65, 17; 66, 22; 2 Petru 3, 13;
Apocalipsa 21, 1).
Trăind în timp, nouă ne este greu să ne imaginăm veşnicia. Şi totuşi, într-o oarecare măsură
noi ne-o putem închipui cu ajutorul ştiinţei.
Astfel, veşnicia este neschimbătoare, ea este în afara timpului. Dumnezeu – Sfânta
Treime – este veşnic şi neschimbător, de aceea Dumnezeu nu a fost niciodată fără Fiu şi fără Duhul
Sfânt.
Sfinţii Părinţi şi Învăţătorii Bisericii ne explică faptul că Tatăl a fost întotdeauna împreună cu
Fiul, născut de la el, deoarece fără Fiu El nu s-ar putea numi Tată. Dacă Dumnezeu Tatăl ar fi existat
vreodată fără a-l avea pe Fiu, iar mai apoi ar fi devenit Tată, fără să fi fost Tată mai înainte, aceasta
ar fi însemnat că Dumnezeu a fost supus schimbării, că din nenăscut a devenit născut. Însă o astfel de
idee este mai rea decât orice blasfemie, deoarece Dumnezeu este veşnic şi neschimbător. În
Simbolul Credinţei se spune: „Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii”, iar aceasta
înseamnă: înainte de existenţa timpului nostru, adică veşnic.
Sfântul Ioan Damaschin explică: „Când spunem că El (Fiul lui Dumnezeu) este născut mai
înainte de toţi vecii, arătăm că naşterea Lui este în afară de timp şi fără de început. Căci Fiul lui
Dumnezeu, strălucirea slavei, chipul ipostazei Tatălui, înţelepciunea şi puterea cea vie, Cuvântul lui
cel enipostatic (există în propria lui ipostază), icoana substanţială, desăvârşită şi vie a nevăzutului
Dumnezeu, nu a fost adus din neexistenţă la existenţă, ci a fost întotdeauna împreună cu Tatăl şi
în Tatăl, născut din el din veşnicie şi fără de început”.
Însă noţiunea de „naştere”, fiind total separată de cel născut, este valabilă doar în lumea
materială, deoarece materia este temporară şi limitată. Duhul însă nu este limitat prin nimic şi nu se
supune legilor materiale. Astfel, naşterea fizică, naturală, materială nu poate fi nicidecum aplicată la
naşterea spirituală. De aceea Sinoadele Ecumenice, exprimând esenţa naşterii Divine a Fiului de la
Tatăl, au aprobat aceste cuvinte ale Simbolului Credinţei: „Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, Născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl…”, adică Fiul
lui Dumnezeu, în esenţa Sa, este absolut egal cu Dumnezeu Tatăl, El se naşte mereu, veşnic, ca
„Lumină din Lumină”, impasibil, contrar legilor lumii materiale create. Acest măreţ adevăr Divin nu
 54
poate fi pătruns în totalitate de către noi atât timp cât gândim cu ajutorul noţiunilor din lumea
materială, de aceea Trinitatea lui Dumnezeu se numeşte „Taina Sfintei Treimi”.
Şi totuşi, o încredere de a explica Taina Sfintei Treimi o fac Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan
Damaschin spune: „După cum focul există împreună cu lumina din el şi nu este mai întâi focul şi
pe urmă lumina, ci deodată; şi după cum lumina se naşte totdeauna din foc şi este totdeauna în
el fără să se despartă deloc de el, tot astfel şi Fiul se naşte din Tatăl, fără să se despartă deloc
de El, ci este pururea cu El”.
Un alt exemplu ar fi raza soarelui care, venind spre pământ şi înfăptuind acţiunea sa dătătoare
de viaţă, nu se desparte niciodată (sau, cum se mai zice, „nu se rupe”) de soare. Având o astfel de
explicaţie, devin clare cuvintele din Evanghelie: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;
Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui (adică existent în fiinţa lui Dumnezeu Tatăl),
Acela L-a făcut cunoscut (adică s-a arătat pe Sine pe pământ oamenilor)” (Ioan 1, 18).
Pe Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, pe Iisus Hristos, Sfântul Evanghelist Ioan îl numeşte
C u v â n t u l : „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era
Cuvântul” (Ioan 1, 1). Numele Celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi – Fiul lui Dumnezeu – i-a
fost revelat de sus Apostolului Ioan (Apocalipsa 19, 11, 13) şi era cunoscut parţial şi în Vechiul
Testament (Psalmul 32, 6; Înţelepciunea 18, 15).
Sfinţii Părinţi explică: „După cum mintea care naşte cuvântul îl naşte fără durere, nu se
desparte, nu se consumă şi nu se supune altor acţiuni care au loc în corpuri, la fel şi naşterea Divină
este impasibilă, de nespus, de neconceput şi este străină oricărei diviziuni”.
Arhiepiscopul Inochentie spune: „După cum cuvântul este expresia exactă a gândului, nu se
desparte de el şi nu se contopeşte cu el, la fel şi Cuvântul lui Dumnezeu, fiind o Imagine exactă şi
adevărată a Fiinţei Lui, există mereu împreună cu El, fără a se despărţi şi fără a se contopi. Cuvântul
lui Dumnezeu nu a fost un fenomen sau o însuşire (cum ar fi puterea lui Dumnezeu), ci Dumnezeu
Însuşi, Persoana a Doua a Sfintei Treimi”.

5.3. Despre articolul al treilea al Crezului

3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
În articolul al treilea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre întruparea Fiului lui
Dumnezeu, adică despre modul în care Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri pe pământ, a luat
înfăţişare de om (corp uman), fără de păcat, devenind omul perfect, rămânând în acelaşi timp a fi
Dumnezeu. Cu alte cuvinte, a devenit Dumnezeu-om.
Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri şi a devenit om pentru a ne salva pe noi, oamenii, de
puterea diavolului, de păcat şi de moarte veşnică.
 55
„Păcatul este nelegiuirea” (1 Ioan 3, 4), adică încălcarea Legii Divine. Păcatul a apărut la
oameni de la diavol, care a ispitit-o pe Eva în rai, iar prin ea şi pe Adam, îndemnându-i să încalce
porunca lui Dumnezeu, cu alte cuvinte – să păcătuiască.
Căderea în păcat a primilor oameni (a lui Adam şi a Evei) a deranjat natura umană. Păcatul
din oameni a tulburat mintea, voinţa şi a introdus boala şi moartea în corpul omului. Oamenii au
început să sufere şi să moară şi nu mai puteau de unii singuri, cu propriile forţe, să învingă păcatul
din ei şi urmările lui: să refacă mintea, voinţa, inima şi să distrugă moartea.
Acest lucru putea să-L facă doar Singur Dumnezeu – Creatorul a toate.
Dumnezeu, îndurător, le-a făgăduit oamenilor că pe pământ va veni Mântuitorul lumii, Care îi
va scoate pe oameni de sub puterea diavolului şi îi va salva de la moartea veşnică.
Când a venit timpul mântuirii, Fiul lui Dumnezeu s-a sălăşluit în preacurata Fecioara Maria
prin Sfântului Duh, adică s-a născut în mod supranatural „de la Duhul Sfânt şi Fecioara Maria”.
Preasfânta Fecioara Maria provenea din neamul lui Avraam şi al regelui David. Ea era fiica
dreptcredincioşilor Ioachim şi Ana. Preasfânta Maria se numeşte Fecioară, fiindcă Ea, din iubire
pentru Dumnezeu, a făcut legământ să nu se mărite. Este numită Pururea Fecioară, fiindcă Ea a fost
întotdeauna fecioară: înainte de naşterea Mântuitorului, în timpul naşterii şi după naştere.
Sfânta Biserică Ortodoxă o numeşte pe Fecioara Maria Născătoare de Dumnezeu şi o
venerează mai presus de toate fiinţele create, nu numai printre oameni, ci şi printre îngeri, ca pe „mai
cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, deoarece ea este Maica lui
Dumnezeu Însuşi. Astfel, prin revelaţia Sfântului Duh, preacinstita Elisabeta a zis: „Şi de unde mie
aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 43).
Domnul Dumnezeu a arătat oamenilor, prin prorocii Săi, numeroase semne de venire pe lume
a Mântuitorului.
Astfel, de exemplu:
Prorocul Isaia a prezis că Mântuitorul se va naşte din Fecioară (Isaia 7, 14) şi a prezis, cu o
clarviziune uimitoare, suferinţele Lui (Isaia, cap. 53).
Prorocul Miheia a prezis că Mântuitorul se va naşte în Bethleem (Miheia 5, 2; Matei 2, 4-6).
Prorocul Maleahi a prevestit că Mântuitorul va veni în templul reconstruit din Ierusalim şi că
înaintea Lui va fi trimis un Înaintemegător, asemenea Prorocului Ilie (Maleahi 3, 1-15).
Prorocul Zaharia a prezis intrarea solemnă a Mântuitorului în Ierusalim călare pe un asin
(Zaharia 9, 9).
Regele David, în psalmul 21, a descris suferinţele de pe cruce ale Mântuitorului cu o atâta
exactitate, de parcă ar fi fost prezent el însuşi lângă Cruce.
Prorocul Daniel a prezis cu 490 de ani înainte data venirii Mântuitorului, moartea Lui pe
cruce, distrugerea ulterioară a templului şi a Ierusalimului şi încetarea sacrificiilor din Vechiul
Testament (Daniel 9).
 56
Atunci când Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, a pogorât pe pământ, mai mulţi oameni
cucernici L-au recunoscut ca pe un Mântuitor al lumii. Înţelepţii orientali (magii) L-au identificat
după o stea care, înainte de naşterea Mântuitorului, a apărut la răsărit. Păstorii din Bethleem au aflat
despre El de la îngeri. Simeon şi Ana L-au recunoscut după revelaţia Duhului Sfânt, atunci când El a
fost adus în templu. Ioan Botezătorul L-a recunoscut la râul Iordan, în timpul botezului, când a
pogorât asupra lui Duhul Sfânt sub formă de doi porumbei, iar vocea lui Dumnezeu Tatăl a
mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Mai mulţi L-au
recunoscut după superioritatea învăţăturii Lui şi, îndeosebi, după minunile săvârşite de El.
Mântuirea noastră a fost înfăptuită de Iisus Hristos prin învăţătura Sa, prin viaţa Sa, prin
moartea Sa şi prin învierea Sa.
Învăţătura Lui este mântuitoare pentru noi doar atunci când este împărtăşită de noi din tot
sufletul şi când acţionăm conform ei, iar în viaţa noastră luăm ca model viaţa Mântuitorului. După
cum cuvântul mincinos al diavolului adoptat de primii oameni a devenit în oameni sămânţă a
păcatului şi a morţii, tot aşa cuvântul adevărat al lui Hristos, împărtăşit cu însufleţire de creştini,
devine în ei o sămânţă a unei vieţi sfinte şi fără de moarte.
5.3.1. Discuţie despre întruparea Fiului lui Dumnezeu

Sfântul Silvestru (sec. IV), discutând cu evreii despre credinţă, spunea: „Dumnezeu, care a
făcut ca toate să existe, atunci când a creat omul şi a văzut că acesta este înclinat către tot felul de
rele, nu a dispreţuit şi nu l-a lăsat să moară pe cel creat de mâinile Sale, ci a binevoit ca Fiul Lui, care
era de nedespărţit de El (fiindcă Dumnezeu se află pretutindeni), să pogoare pe pământ la noi.
Aşadar, el a pogorât şi, născându-se din Fecioară, a venit sub lege, „ca pe cei de sub Lege să-i
răscumpere” (Galateni 4, 4-5).
Iar despre aceea că El se va naşte din Fecioară a prezis profetul divin Isaia, prin următoarele
cuvinte: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emanuel”
(Isaia 7, 14). Acest nume, după cum se ştie, indică venirea lui Dumnezeu printre oameni, în traducere
din greacă înseamnând: cu noi este Dumnezeu. Aşadar, profetul a prezis cu mult înainte că
„Dumnezeu se va naşte din Fecioară”.
„Pentru Dumnezeu nu este nimic imposibil, însă diavolul trebuia să fie învins de cel care a
fost învins mai înainte de el. Şi cel învins de el a fost omul, şi anume omul care nu a fost născut în
mod obişnuit, natural, nu din sămânţă bărbătească, ci creat din pământ, şi anume din pământ pur,
neîntinat, la fel ca fecioara, deoarece el pe atunci încă nu a fost blestemat de Dumnezeu şi nu a fost
încă pângărit nici de sângele fratelui ucis, nici de animale omorâte, deoarece el încă nu era infectat de
corpuri în putrefacţie, nici pângărit de fapte necurate şi necuviincioase.
 57
Din astfel de pământ a fost făcută carnea strămoşului nostru, căreia i s-a dat viaţă prin suflare
Dumnezeiască.
Dar dacă diavolul cel perfid a învins un astfel de om, atunci era nevoie ca el însuşi (diavolul)
să fie învins tot de un om pur. Iar un astfel de om este Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut
nu după legile firii şi nu în mod obişnuit, ci din pântecele pur şi sfânt al unei fecioare, tot aşa cum
Adam a provenit din pământul necontaminat de păcat. Şi după cum lui Adam i s-a dat viaţă prin
suflare Dumnezeiască, la fel şi Acesta (Iisus Hristos) s-a întrupat sub acţiunea Duhului Sfânt pogorât
asupra Preasfintei Fecioare şi a devenit Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit (în toate afară de
păcat) şi care are două firi – Divină şi umană, însă ambele în aceeaşi persoană. De aceea, firea umană
a suferit pentru noi, iar Divinitatea a rămas impasibilă.”
Pentru a explica cele spuse, Sfântul Silvestru a adus următorul exemplu: „Când un copac,
luminat de razele soarelui, este tăiat de un topor, razele soarelui nu sunt tăiate odată cu acel copac. La
fel şi umanitatea lui Hristos, împreunată cu Divinitatea: chiar dacă a îndurat suferinţe, ele, aceste
suferinţe, nu au atins Divinitatea”.
Pe parcursul mai multor secole ale creştinătăţii, cărturarii iudei, numiţi masoreţi, adică
păstrători de tradiţii, au scos din toate sinagogile din întreaga lume toate listele cu cărţile sfinte şi le-
au înlocuit cu unele alcătuite de ei, copiate cu stricteţe şi verificate exact literă cu literă de către ei
(masoreţii) înşişi.
Gradul de stabilitate (şi de integritate) a textului masoretic este uimitor. Totodată, nu putem
numi această integritate absolută. A fost realizată doar stabilitatea textului, însă erorile care s-au
strecurat în el către momentul reformei masoretice nu numai că nu au fost corectate, ci dimpotrivă,
au fost fixate prin reforma lor, iar unele denaturări au fost introduse de către masoreţi în mod
intenţionat, pentru a diminua claritatea prezicerilor profetice despre Mântuitorul Hristos.
Dintre aceste denaturări, vom indica, mai întâi de toate, renumita modificare de către
masoreţi a versetului al 14-lea din capitolul VII al profeţiilor lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în
pântece şi va naşte Fiu”. Ştiind că acest moment este cel mai iubit de creştini şi că mărturiseşte cel
mai bine despre Naşterea neprihănită a Domnului nostru, masoreţii, înfăptuind reforma lor, au
schimbat în toate textele ebraice din întreaga lume cuvântul „Vetula” – Fecioară, prin cuvântul
„alma” – femeie tânără. Apologeţii creştini antici au obiectat, pe bună dreptate, împotriva
tâlcuitorilor evrei: „Ce semnificaţie poate avea naşterea unui fiu de la o femeie tânără, despre care
vorbeşte profetul Isaia, dacă acest lucru este unul obişnuit, de fiecare zi”.
Într-un manuscris cu profeţiile lui Isaia, scris înainte de Naşterea lui Hristos şi găsit la
mijlocul secolului al XX-lea, în versetul al 14-lea din capitolul VII apare „Fecioară”, şi nu „femeie
tânără”, relatează revista „Time” (Nr. 18, 1952, pag. 5).
Din cele spuse devine clar de ce Biserica preferă, în calitate de cel mai sigur text, nu
originalul evreiesc, ci traducerile numite Septuaginta şi Peshitta, dintre care prima mai are şi
 58
avantajul că a fost inspirată de Duhul Sfânt, prin actul de curaj săvârşit de părinţii Bisericii Vechiului
Testament.
Septuaginta. Cea dintâi şi cea mai exactă traducere a Sfintei Scripturi a fost traducerea
tuturor cărţilor Vechiului Testament din limba ebraică în limba greacă înfăptuită de şaptezeci (mai
exact, 72) de traducători sau, cum li se mai spune, tălmăcitori, în secolul al III-lea (cu 270 de ani)
înainte de Hr.
Regele egiptean Ptolemeu Philadelphul, dorind să aibă în propria bibliotecă cărţile sfinte ale
legii ebraice, i-a poruncit bibliotecarului său, Demetrios din Phaleron, să procure aceste cărţi şi să
facă de pe ele o traducere în limba greacă, care era cea mai răspândită limbă pe vremea aceea.
La indicaţia regelui, a fost trimisă la Ierusalim o delegaţie, cu daruri bogate pentru templu, la
Marele preot Eleazar, cu rugămintea de a trimite la Alexandria lista exactă a cărţilor sfinte evreieşti,
precum şi nişte oameni capabili pentru traducerea lor.
Marele preot Eleazar a îndeplinit bucuros dorinţa regelui egiptean. Iar pentru ca la un astfel
de lucru măreţ să participe întreaga Biserică a Vechiului Testament şi întregul popor ales de
Dumnezeu, a fost stabilit un post cu rugăciuni stăruitoare pentru întreg poporul. Au fost chemate
toate cele 12 triburi ale lui Israel şi s-a ordonat să aleagă câte 6 traducători din fiecare trib, pentru ca
ei, muncind împreună, să traducă Sfânta Scriptură în limba greacă. Traducătorii aleşi, sosiţi la regele
Egiptului, s-au apucat cu drag de fapta sfântă, terminând-o cu succes în scurt timp. Astfel, sub
acţiunea Duhului Sfânt, această traducere a devenit rodul unei fapte eroice soborniceşti a întregii
Biserici a Vechiului Testament. Această traducere era uzuală şi în timpul vieţii pământeşti a
Domnului nostru Iisus Hristos. De aceeaşi traducere s-au folosit sfinţii Apostoli ai lui Hristos, sfinţii
Părinţi şi întreaga Biserică creştină primară.
Peshitta. În secolele I-II au apărut traduceri ale Cărţilor Sfinte în limba siriană sub denumirea
„peshitta”, adică „simplu, sigur”. Pentru Biserica ortodoxă, aceste două traduceri („Septuaginta” şi
„Peshitta”), iar pentru Biserica romano-catolică şi traducerea efectuată de Sf. Ieronim, numită
„Vulgata” (uzual), reprezintă, fără îndoială, o mai mare autoritate decât originalul ebraic
contemporan.
(Alcătuit după cărţile „Discuţii despre sf. Biblie” de Episc. Natanail; „Conspect pentru
studierea Bibliei Vechiului Testament de Arhiep. Vitalie şi după alte surse.)
Este foarte semnificativ faptul că studierea mai îndeaproape a acelor fapte din istoria
Evanghelică ce, la prima vedere, par a fi, din diverse cauze, mai puţin probabile şi incredibile aduce
întotdeauna argumente în favoarea Evangheliştilor, confirmând încă o dată precizia evenimentelor
comunicate de ei.
Cu câteva decenii în urmă, critica „liberă” considera absolut neverosimilă povestirea
Sfântului Evanghelist Luca despre aceea cum Sf. Iosif, împreună cu logodnica sa, preacurata
Fecioară, a plecat „din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David numită Betleem,
 59
pentru că el era din casa şi din neamul lui David” (Luca 2, 4), pentru a îndeplini ordinul privind
recensământul înfăptuit „pe când Quirinius ocârmuia Siria” (Luca 2, 2). Într-adevăr, după cuvintele
Sf. Luca, reiese că oamenii trebuiau să se înscrie nu după locul de trai, ci după cel de origine. Criticii
„liberi” spuneau însă că acest lucru este, în primul rând, imposibil. Imaginaţi-vă ce tulburări şi
dezordini trebuie să aibă loc într-o ţară dacă toţi vor părăsi în acelaşi timp locul lor de trai obişnuit
pentru ca să meargă în oraşele de unde au provenit strămoşii lor! Iar în al doilea rând, aceasta
contravine datelor de care dispunem referitoare la recensământul roman: se ştie că romanii cereau ca
înscrierile să fie după locul de trai obişnuit.
La prima vedere, mai superficială, s-ar părea că aceste obiecţii au zdruncinat din temelii
autenticitatea povestirii Sfântului Luca. Atât de convingătoare par aceste obiecţii! Şi totuşi… Orice
obiecţie îşi pierde importanţa când este confruntată cu faptele stabilite incontestabil. Şi iată că, tot pe
la mijlocul secolului al XX-lea, a fost descoperit un document, datând din anii 103-104 după N.H., al
cârmuitorului Egiptului Gaius Vibius Maximinus. Acest document conţinea un ordin în care se
dispunea prezentarea la recensământ exact în ordinea care era amintită în Evanghelia Sfântului Luca:
în vederea recensământului, fiecare trebuie să vină acolo de unde provine neamul lui. Iar în
acest caz nu mai este în vigoare părerea privind contradicţia povestirii Sfântului Luca cu rânduielile
romane: din decretul lui Vibius Maximinus aflăm că romanii se adaptau la obiceiurile şi regulile
locale ale ţărilor cucerite. Iar în povestirea sa despre modul de recensământ, Sf. Luca s-a dovedit un
martor exact şi impecabil.
(Din prefaţa la „Tetraevangheliarul”, ed. „Istina”, Paris, 1943.)

5.3.2. Discuţie despre minunile lui Dumnezeu

Materialiştii resping categoric posibilitatea unor minuni săvârşite de Dumnezeu în lume. Ei
afirmă că minunile contrazic legile naturii. „Minunea, spun ei, este incompatibilă cu adevărul
ştiinţific privind legitatea tuturor fenomenelor naturale”.
Să fie aşa? Vom încerca să răspundem la această întrebare.
Profesorul S.L. Frank spune: „Mecanica lui Galilei ne învaţă că toate corpurile, indiferent de
greutatea lor specifică, cad pe pământ cu aceeaşi viteză şi acceleraţie; «contravine» oare acestei
afirmaţii faptul binecunoscut că un fulg cade pe pământ mult mai lent decât o greutate de fier, sau că
un lemn, în apă, nu cade deloc? Se «încalcă» oare această lege prin faptul că un aeroplan nu cade
deloc, ci este în stare să se ridice în sus şi să zboare deasupra pământului? Bineînţeles că nu.
Căci legea lui Galilei, la fel ca toate legile naturale, conţine o clauză tacită: «alte condiţii fiind
neschimbate» sau «dacă facem abstracţie de orice influenţe de altă natură».
Relaţia, stabilită în mod abstract, dintre pământ şi un corp care este atras de el nu se încalcă
deloc, ci doar rezultatul concret al fenomenelor se modifică sau se complică din cauza amestecului
unei noi forţe externe care încă nu a fost luată în considerare de lege: în primul caz, este vorba de
 60
forţa de rezistenţă a aerului sau a apei, iar în cel de-al doilea – de forţa motorului, care face elicea să
se rotească şi să împingă aerul.
Din punct de vedere metodologic, la fel stau lucrurile şi în cazul variaţiei desfăşurării
fenomenelor care are loc în cazul apariţiei unei minuni, cu o singură diferenţă: aici forţa care
schimbă efectul general nu este o altă forţă naturală, ci una supranaturală.
Dacă Hristos, după cum ne spune Evanghelia, a mers pe apă ca pe pământ, acest fapt
«încalcă» la fel de puţin legile gravitaţiei, ca şi zborul aeroplanului deasupra pământului sau plutirea
pe apă a unui corp mai uşor decât apa. Atât doar că în ultimele cazuri acţiunea legii gravitaţiei este
învinsă de puterea motorului sau de rezistenţa apei, pe când în primul caz ea este învinsă de puterea
Divină a Persoanei lui Hristos.
Dacă un om, după o rugăciune fierbinte (a sa sau a altei persoane) adresată lui Dumnezeu,
este vindecat de o boală incurabilă, această minune «încalcă» la fel de puţin evoluţia naturală a bolii
ca şi intervenţia operativă reuşită a unui medic; atâta doar că în ultimul caz maladia încetează
datorită acţiunii mecanice asupra condiţiilor de desfăşurare, iar în primul caz – datorită acţiunii
asupra aceloraşi condiţii a forţei Divine supreme”.
„Dacă omul, spune prot. Gherasim Şoreţ, datorită voinţei sale libere, are posibilitatea de a
influenţa natura, atunci cum ar putea să nu aibă această posibilitate Dumnezeu, El, care a creat legile
naturii?”
„Se pot face – continuă el – observaţii interesante asupra oamenilor care neagă minunile.
Mulţi dintre cei care îşi bat joc de minunile biblice şi-i privesc pe cei care cred în adevărul lor ca pe
nişte oameni înapoiaţi, cred ei înşişi în nişte lucruri triviale şi absurde: cred, de exemplu, în întâlniri
fără noroc, în numărul 13, în iepurele care le trece drumul şi în alte fleacuri asemănătoare.
Mulţi dintre cei care fac referinţă cu mândrie la ştiinţă pentru a demonstra imposibilitatea
minunilor, cred ei înşişi în nişte minuni care sunt de douăzeci de ori mai puţin demne de încredere
decât minunile biblice, confirmate de mai mulţi oameni demni de respect, cei mai mulţi dintre care ar
fi acceptat cu bucurie moartea pentru adevărul celor afirmate de ei.
Cei care neagă minunile cred ei înşişi doar în minunile care au avut loc (din spusele lor) cu
milioane de ani în urmă, dar care nu au fost văzute de nimeni.
Ei nu cred în crearea lumii de către Dumnezeu, dar cred în apariţia de la sine sau în căderea
pe pământ, din lumi necunoscute, a germenilor de viaţă organică.
Ei nu cred că Hristos a putut învia un om, adică să dea viaţă unui organism care a fost viu mai
devreme, dar cred că odinioară au apărut organisme vii din materie moartă.
Ei nu cred că Dumnezeu care a creat focul şi oamenii i-a făcut pe trei adolescenţi pentru
câteva momente refractari la foc, dar cred că nişte embrioni de organisme au rezistat milioane de ani
într-un mediu de nebulozitate încinsă şi granit topit…”
 61
Nu, nu adevărata ştiinţă este cea care ridică obiecţii împotriva minunilor. Cea la care fac
referire materialiştii nu este o ştiinţă, ci doar unele presupuneri, ipoteze şi teorii filozofico-naturiste,
cu alte cuvinte, este propria lor credinţă materialistă.
Aşadar, cei care resping minunile Divine, bazându-se, chipurile, pe ştiinţă, fie că sunt nişte
ignoranţi în probleme de ştiinţă sau nişte semidocţi cu pregătire filozofică insuficientă, fie că sunt
adversari conştienţi ai credinţei în Dumnezeu.
(Alcătuit după broşura „Religie şi ştiinţă” de prof. S. Frank, şi broşura „A trăit oare Iisus
Hristos?” de prot. G. Şoreţ)

5.4. Despre articolul al patrulea al Crezului

4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont, şi a pătimit, şi S-a îngropat.
În articolul al patrulea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre aceea că Domnul nostru
Iisus Hristos, în timpul cârmuirii romane a lui Ponţiu Pilat în Iudeea, a fost răstignit pe cruce pentru
noi, oamenii, adică pentru păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră, fiindcă El însuşi era fără de
păcat. În aceste împrejurări, El, într-adevăr, a pătimit, a murit şi a fost îngropat.
Mântuitorul a suferit nu prin Divinitate, bineînţeles, căci Divinitatea nu suferă, ci prin
umanitate; nu a suferit pentru păcatele Sale, pe care El nu le avea, ci pentru păcatele întregului neam
omenesc. După moartea Sa, trupul Lui a fost îngropat în mormântul lui Iosif din Arimateea, iar cu
sufletul în timpul până la Învierea Sa, El a fost în iad şi a scos de acolo pe toţi cei care credeau în El,
începând cu Adam şi Eva.
Iadul este un loc îndepărtat de Dumnezeu, lipsit de lumină şi fericire. Acolo domneşte
satana. Referitor la suflete, cuvântul „iad” înseamnă o stare de mare jale şi suferinţe.
Domnul Iisus Hristos, fiind un om perfect şi Fiul lui Dumnezeu (deoarece El putea cu un
singur cuvânt să nimicească pe toţi duşmanii), S-a sacrificat pe Sine, benevol, pentru păcatele
oamenilor, prin răstignire pe cruce. Răstignirea era una dintre cele mai ruşinoase, crude şi
înspăimântătoare pedepse. Ea constituia un simbol al totalei răutăţi omeneşti şi cea mai evidentă
dezvăluire a puterii diavolului. Această pedeapsă cumplită, inventată de om la îndemnul diavolului, îi
ducea pe oameni la ură, răutate, cruzime şi moarte. Mântuitorul, îndurând execuţia ruşinoasă pe
cruce, a murit, dar a şi înviat. Prin cruce a strălucit din nou viaţa! Domnul a sfinţit crucea cu sângele
Său preacurat şi prin ispăşitoarea Sa faptă de Iubire. Cel mai mare criminal, dacă se căieşte, nu va fi
respins de Mântuitor. Din acest moment, nici suferinţele, nici moartea nu pot să ne lipsească de
fericirea veşnică, dacă vom fi împreună cu Hristos Mântuitorul, ci, dimpotrivă, aceasta va fi calea
spre slava veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.
Cuvintele din Simbolul Credinţei „a pătimit şi S-a îngropat” sunt spuse împotriva unor
eretici care propovăduiau fals că Domnul nu S-a chinuit pe cruce, iar suferinţele şi moartea Lui au
fost doar aparente.
 62
Cuvintele „în zilele lui Pilat din Pont” indică veridicitatea evenimentului istoric legat de
suferinţele lui Hristos, care au avut loc anume în acele timpuri. În orele când Mântuitorul pătimea pe
cruce, „întuneric s-a făcut peste tot pământul” (Luca 23, 44), spune Evanghelistul. Despre acest
întuneric ne mărturisesc şi scriitorii-istorici păgâni: astronomul roman Flegont, Fall, Iunius
Africanul. Unul dintre ei a exclamat: „A murit un zeu!”. Renumitul filozof din Atena, Dionisie
Areopagitul, era pe atunci în Egipt, în oraşul Heliopolis; observând cum întunericul a căzut brusc, el
a zis: „Ori Creatorul pătimeşte, ori lumea se năruie”. Ulterior, după predica Apostolului Pavel,
Dionisie s-a creştinat şi a fost primul episcop din Atena.
Slavă marii Tale răbdări, Doamne!
Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânta Învierea Ta o cântăm şi o slăvim.
Despre învierea lui Iisus Hristos se vorbeşte în articolul următor, al cincilea, al Simbolului
Credinţei.
5.4.1. Discuţie despre Crucea lui Hristos
Hristos a dezvăluit numele lui Dumnezeu. Acest nume este Iubire.
Lumea a fost creată prin dragostea lui Dumnezeu.
De la prima suflare a sa, omul a început să simtă nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru
el.
Probabil că aceasta a fost cauza divinei tragedii dintre Dumnezeu şi făptura raţională creată
de El pentru prima dată. Această făptură nu a putut înţelege întreaga perfecţiune a iubirii propuse de
El. A fost necesară o experienţă chinuitoare – ruptura de Dumnezeu, ruptură prin care omul,
încercându-i grozăviile, a început să simtă altfel iubirea.
Lui Adam nu i-a fost frică. Este adevărat că dragostea perfectă alungă frica. Însă, din
mărturiile sfinţilor părinţi, frica totuşi premerge iubirii.
Această frică nu înseamnă teama de violenţă, ci se naşte din senzaţia înălţimii lui Dumnezeu;
prin frică, omul parcă ar măsura distanţa dintre sine şi El.
Chiar şi citind vieţile sfinţilor, noi simţim o frică, la fel cum am respira aerul vârfurilor de
munţi pe care nu suntem în stare să trăim.
Dumnezeu, venind printre noi, dizolvă prin Sine frica şi ne dă o stare de fericire, însă, având
la bază frica, noi privim cu adoraţie dragostea lui Dumnezeu.
A trebuit ca omul să încerce pe propria-i viaţă cum este el în comparaţie cu Creatorul său. A
trebuit ca, despărţindu-se de Dumnezeu şi plecând de lângă El, să privească după aceea înapoi, să-L
simtă şi să-L vadă de departe pe Creatorul său Atotputernic.
Cum s-a despărţit Adam de Dumnezeu?
Orice ar fi făcut Adam, totul corespundea dragostei lui Dumnezeu pentru el. Viaţa lui era ca o
făclie a dragostei. Însă acest lucru nu era meritul lui. El era parcă făcut de Creator în întregime din
dragoste.
 63
Noi, cei născuţi din păcat şi care nu avem dragoste, ci o procurăm (în aceasta şi constă
obiectul vieţii noastre), nu putem înţelege starea lui Adam. Tot ceea ce facem noi din proprie voinţă
este păcat (o facem pentru sine), şi doar atunci când ne constrângem voinţa din dragoste pentru altul
(sacrificându-ne), noi ne împărtăşim din Lumină, începem a ne orândui în mod Dumnezeiesc.
Adam era în totalitate Dumnezeiesc. El era în întregime lumină. Numai într-o singură privinţă
el nu era perfect: el a avut posibilitatea să mănânce din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului
(prin aceasta el trebuia să-şi înfrâneze voinţa, căci supunerea este dragoste) şi astfel să se îndepărteze
de Dumnezeu şi să se scufunde în întuneric.
Fără sacrificii nu există iubire. Şi întreaga dragoste a lui Adam faţă de Dumnezeu se baza
(dacă se poate spune aşa) doar pe renunţarea la acest fruct. Adam nu simţea nici cea mai mică
îngrădire, fiindcă dragostea adevărată nu suferă constrângerile.
Gustând din fruct, Adam a nimicit în sine, dintr-o dată, întreaga lumină şi s-a umplut de
întuneric, el nu mai avea cu ce iubi. Acest lucru s-a manifestat în el prin sentimentul de goliciune. El
s-a ascuns de Tatăl său. El l-a pierdut pe Dumnezeu şi Dumnezeu Şi-a pierdut prietenul, căci pentru
a-l iubi pe Adam (care a renunţat la dragoste) ca mai înainte, trebuia să-l creeze din nou. Omul a fost
lăsat în voia sorţii. Şi, din experienţa amară a îndepărtării de Cel care-l iubea, a trebuit să cunoască
întregul abis al nefericirii sale pentru ca mai apoi, când i se va arăta din nou Lumina, el să prefere de
bunăvoie această Lumină, şi nu acea lumină pe care a descoperit-o datorită cunoaşterii binelui şi a
răului. El s-ar întoarce din nou în lumea Iubirii din propria-i lume, pe care şi-a creat-o de-a lungul
mileniilor de despărţire de Adevăr, din acea lume cu frumuseţea ei, cu orânduirea ei, cu idealurile ei,
toate create de el însuşi.
Umplându-se de întuneric şi devenind capabil să înţeleagă binele şi răul, omul a căpătat
posibilitatea de a-i omorî pe cei deopotrivă cu el. Însă, dezvoltându-şi aceste însuşiri căpătate prin
fapta lui, omul nu s-a mulţumit doar cu uciderea. Aceasta era puţin. El a început să-şi omoare fratele
în chinuri. Dar şi aceasta i s-a părut puţin. El a început să-şi omoare fratele, bătându-şi joc de el. Dar
chiar şi acest lucru era încă puţin.
Şi iată că s-a inventat ceva care să-l pună pe frate, fără a-l omorî, într-o stare de neputinţă
(pentru ca, prin neputinţa sa, el să trezească râsul trecătorilor), pentru ca fratele să moară singur din
cauza acceselor de durere insuportabilă.
Şi iată că atunci oamenii au înţeles cu toată claritatea cine este Dumnezeu, Creatorul tuturor
celor văzute şi nevăzute. Dacă El ar fi fost un zeu al tunetului şi al fulgerului, El ar fi trebuit să
nimicească întregul neam omenesc pentru că făptura şi-a râs atât de răutăcios de ideile Creatorului
său. Însă Cel cu Iubire a procedat cu totul invers.
Tatăl nostru din ceruri şi-a sacrificat Fiul Său Unic Născut pentru ca El să pătimească pe
acest lemn al urii şi cruzimii extreme, inventat de răutatea oamenilor. Şi Fiul, după ce a atârnat atât
 64
cât să sature răutatea duşmanilor Săi, a murit. După trei zile, Tatăl L-a înviat pe Fiu şi a întipărit în
inimile oamenilor această nouă faptă a Sa.
Din acest moment, în lumea reprezentărilor şi conceptelor omeneşti s-a produs o răsturnare
totală. Crucea, care era până atunci doar o unealtă de chinuri groaznice, de omucidere nemiloasă,
devine unicul sprijin credincios al omului. Calea, adevărul şi viaţa încep de la cruce, fără de care nu
se află mântuire.
Începe o nouă istorie a omului, în care nimeni nu poate nega că nu a ştiut sau nu a înţeles.
Dumnezeu a fost răstignit pe cruce. Surzi şi orbi nu pot fi!
Şi dacă lumea de până la Hristos a fost o lume a oamenilor sălbatici care trăiau în hăţişurile
ignoranţei lor, după Hristos lumea fără cruce va fi o lume de apostaţi şi de blestemaţi, cărora li se va
spune la vremea lor: mergeţi de la Mine în focul pregătit pentru diavol şi părtaşii lui. Însă cei care-L
vor urma pe Hristos vor fi numiţi prieteni ai lui Dumnezeu.
„De acum nu vă mai zic slugi, spune Mântuitorul, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-
am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Voi
sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 14, 15).
Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, care a strălucit de pe Crucea lui Hristos, este fără
margini.
Este mare şi nemărginită Crucea lui Hristos. Este imposibil să înţelegi cât este ea de lată sau
de lungă, cât este de adâncă sau de înaltă.
Vom încerca totuşi, pe cât este posibil, să ne imaginăm toate aceasta.
„Cât e de lată crucea lui Hristos?” – întreabă un episcop, şi răspunde: „Ea este lată cât lumea,
căci Hristos a murit pentru întreaga lume, după cum este scris: «El este jertfa de ispăşire pentru
păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi» (I Ioan 2, 2)”.
Aceasta este lăţimea Crucii.
Cât este de lungă Crucea lui Hristos? Este atât de lungă, încât va dura peste toate veacurile,
cât timp va mai rămâne pe pământ măcar un singur păcătos care poate fi salvat, până când nu va
dispare jalea, suferinţa şi tot ce este împotriva Domnului în lumea lui Dumnezeu.
Aceasta este lungimea (durata) Crucii.
Cât este de înaltă Crucea lui Hristos? La fel ca şi cerul, ca Tronul lui Dumnezeu. Da, ea este
tot atât de înaltă ca şi cerul cel mai înalt, fiindcă, atunci când Hristos a fost răstignit pe Cruce, Cerul a
coborât pe pământ, iar pământul s-a înălţat până la Cer.
Aceasta este înălţimea Crucii.
Cât este de adâncă Crucea lui Hristos? Aceasta este o mare taină pe care noi nu o putem
pătrunde şi pe care putem doar să o intuim cu evlavie. Dacă crucea, în înălţime, ajunge la ceruri, în
adâncime ea ajunge până în iad, până la cel de mai la fund păcătos, în cea mai adâncă vâltoare,
deoarece Hristos S-a coborât în iad şi le-a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare (I Petru 3, 19).
 65
Aceasta este, ne încumetăm să sperăm, adâncimea Crucii Domnului.
Crucea lui Hristos este începutul şi sfârşitul mântuirii noastre (Ioan 3, 16-17, 36).
Fără Cruce nu mai suntem creştini, nu mai suntem membri ai Bisericii lui Hristos, nu mai
suntem fiii lui Dumnezeu. Noi ne naştem pentru Cruce, trăim cu Crucea şi murim cu Crucea (Matei
10, 38; 16, 24; 28, 19; Luca 14, 27; Marcu 10, 21; 16, 16).
Crucea lui Hristos ne este ca o armură sau ca un veşmânt pe care trebuie să le îmbrăcăm
(Matei 20, 22-23; Marcu 10, 38-39; Luca 12, 50) în timpul călătoriei noastre glorioase pe pământ,
pentru ca prin aceasta să ne deosebim îndată de cei de altă credinţă sau de cei necredincioşi
(Apocalipsa 7, 3; Iezechiel 9, 4).
Crucea lui Hristos este o mândrie pentru creştini şi o pedeapsă îngrozitoare pentru cei care
resping Crucea lui Hristos sau cărora le este scârbă de ea, ca şi pentru cei care s-au îndepărtat de
Biserica lui Hristos şi pentru duşmanii lui Dumnezeu (Galateni 6, 14, 24; 1 Corinteni 1, 18; Evrei 13,
13; 6, 6; Filipeni 3, 18).
Crucea lui Hristos este un paloş spiritual cu care sunt învinşi duşmanii, atât cei văzuţi, cât şi
cei nevăzuţi.
Crucea lui Hristos este o armă Divină pentru îndepărtarea oricăror vrăjmaşi şi adversari (I
Corinteni 1, 18; Luca 1, 71-74; Matei 22, 44).
Şi, în sfârşit, Crucea lui Hristos este un semn înspăimântător în ziua cumplitei şi definitivei
Judecăţi Divine pentru toţi adversarii numelui lui Hristos (pentru antihrişti) (Matei 24, 30).

(Alcătuit după cartea „Cucernicie întru Hristos” de P. Ivanov, rev. „Vecinoe” şi „Lecţii şi
exemple de credinţă creştină” de prot. Gr. Diacenko)

5.4.2. Discuţie despre cele trei acţiuni Divine purtătoare de grijă

care ni s-au arătat pe pământul nostru păcătos

În timpurile noastre raţionale, lumea este plină de indiferenţă faţă de credinţa în Hristos.
Pretutindeni se afirmă necredinţa, ignorarea lui Dumnezeu şi ateismul.
Însă pentru a ne reaminti nouă, credincioşilor, pentru a-i convinge pe cei ce şovăie şi pentru
a-i demasca pe ateişti, vom indica trei evenimente istorice care au uimit lumea materialistă.
Primul eveniment a avut loc în timpul patimilor Mântuitorului pe cruce, iar celelalte două – în
zilele noastre.
I. Pe când Mântuitorul pătimea pe cruce, fremăta întreaga natură, s-a ascuns lumina solară şi
„s-a făcut întuneric peste tot pământul”, povesteşte Sfânta Evanghelie. Acest eveniment
neobişnuit a fost prezis de profetul Amos: „Vine sfârşitul poporului Meu Israel, căci nu-l voi mai
trece cu vederea!”… (Amos 8, 2); „Iar în ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele în
 66
miezul zilei şi voi întuneca pământul în zi luminoasă”, voi înteţi jalea ca pentru cel unul-născut”
(Amos 8, 9-10).
Eclipsa de soare în timpul răstignirii lui Iisus Hristos, cu toate că era ceva neobişnuit,
împotriva tuturor legilor naturii (deoarece era lună plină, adică luna nu era situată între pământ şi
soare), este un fapt istoric, înregistrat în cronici de mai mulţi savanţi şi istorici păgâni:
1. Istoricul şi astronomul roman Flegont ne înştiinţează că eclipsa a fost atât de puternică,
încât se vedeau stelele pe cer.
2. Despre eclipsă ne mai comunică savantul Iunius Africanul şi istoricul grec Fallos.
3. Renumitul filozof din Atena Dionisie Areopagitul, care era pe atunci în Egipt, în oraşul
Heliopolis, observând întunericul care se lăsase brusc, a exclamat: „Ori Creatorul pătimeşte, ori
lumea se năruie”.
Ulterior, Dionisie Areopagitul, după predica apostolului Pavel, s-a creştinat şi a fost primul
episcop din Atena.
II. Cel de-al doilea eveniment care a uimit lumea materialistă din zilele noastre este apariţia
miraculoasă a Focului Sacru (sau a Sfintei Lumini) în Sâmbăta Mare deasupra Mormântului
Domnului în Ierusalim, adică în locul înmormântării şi preamăritei Învieri a Domnului nostru Iisus
Hristos. Apariţia Sfintei lumini are loc an de an de-a lungul secolelor, până în zilele noastre. Este
dificil de stabilit când a apărut pentru prima dată Sfânta Lumină. Istoricii bisericeşti citează scrierile
sfinţilor părinţi Grigorie de Nisa şi Ioan Damaschin, care menţionează acest fapt şi care, după cum
se ştie, au fost ei înşişi la Ierusalim. Despre Sfânta Lumină vorbesc cruciaţii şi toţi (fără excepţie)
pelerinii care au mers acolo pe parcursul tuturor acestor secole până în zilele noastre şi care se
conving personal de aceasta.
Deoarece obţinerea Sfintei Lumini aparţine în mod exclusiv patriarhului ortodox şi deoarece
cei de alte confesiuni au încercat, însă fără succes, s-o obţină şi ei, catolicii au renunţat în mod
demonstrativ să participe la această solemnitate sacră. Deşi însuşi papa de la Roma Urban al II-lea,
la Sinodul creştin din Clermont, a mărturisit despre Lumina Sfântă la mormântul Domnului, încheind
cu cuvintele: „Există oare vreo inimă, oricât de împietrită, care să nu se îmblânzească la acest
fenomen?”.
Afară de aceasta, trebuie menţionat faptul că apariţia Sfintei Lumini deasupra Mormântului
Domnului se află sub o supraveghere strictă şi zeloasă a autorităţilor civile. Toate focurile din
templu sunt stinse încă din ajun, în Vinerea Mare, sub controlul poliţiei. Însăşi încăperea
Mormântului Domnului este cercetată atent de către autorităţile civile şi apoi, tot ele, sigilează
intrarea în această încăpere. Înainte de a intra la Mormântul Domnului, în noaptea Învierii, Patriarhul
însuşi este dezbrăcat şi lăsat doar în anteriu; este controlat şi pipăit din cap până în picioare, ca să nu
aibă la el ceva de aprins. Numai după toate acestea se scoate sigiliul de pe intrarea la Mormântul
Domnului şi Patriarhul este admis să intre pentru a obţine Lumina Sfântă. Peste un timp oarecare,
 67
după rugăciuni insistente, obţinând Focul Sacru, Patriarhul aprinde mănunchiurile de lumânări (câte
33 în fiecare, după numărul de ani ai vieţii pământeşti a Mântuitorului) şi le transmite celor prezenţi
în templu şi atunci întregul templu se umple de o mare de lumină. Timp de 10-15 minute, acest Foc
Sacru nu frige defel.
Afluxul de oameni la această solemnitate este colosal: aici poţi întâlni greci, ruşi, armeni,
arabi, englezi, americani, francezi, turci, evrei etc.
Aceasta este cea mai măreaţă manifestare a minunilor lui Dumnezeu pe pământul nostru
păcătos, pentru învăţătura de minte şi pentru mântuirea noastră, a celor păcătoşi.
III. Şi, în sfârşit, cea de-a treia mărturie este Giulgiul Domnului nostru Iisus Hristos în care
a fost învelit El înainte de a fi îngropat şi care s-a păstrat până în zilele noastre.
La început, pe când creştinii erau prigoniţi, Sfântul Giulgiu al lui Hristos a fost păstrat de
către credincioşi în taină. Când prigonirile asupra creştinilor au încetat, Sf. Giulgiu s-a păstrat la
împăraţii bizantini care, păzindu-l cu mare zel, nu l-au arătat mult timp poporului.
Dar deja în secolul al VIII-lea, sf. Ioan Damaschin spune în „Cel de-al treilea cuvânt de
apărare împotriva celor care resping sfintele icoane”: „Al doilea mod (de închinare) este atunci când
noi ne închinăm o b i e c t e l o r c r e a t e prin care sau în care Dumnezeu a înfăptuit mântuirea
noastră până la venirea Domnului sau după întruparea Lui, cum ar fi Muntele Sinai, Nazaret, ieslea
din Betleem, peştera, sf. Golgota, lemnul crucii, cuiele, buretele, bastonul, lancea sfântă şi salvatoare,
hainele, tunica, giulgiul, pânzele, sfântul mormânt care este sursa învierii noastre, piatra funerară,
sfântul munte Sion, apoi muntele Măslinilor, Poarta oilor, grădina sfântă Ghetsimani – venerez şi mă
închin acestora şi altor asemenea lor; venerez orice locaş al lui Dumnezeu şi orice loc unde se
pronunţă numele Domnului – nu pentru natura lor, bineînţeles, ci pentru că ele sunt ca un rezervor de
acţiune divină şi prin ele şi în ele a binevoit Dumnezeu să înfăptuiască mântuirea noastră, deoarece
eu venerez şi mă închin şi îngerilor, şi oamenilor, şi oricărei materii care participă la acţiunile divine
şi care a slujit pentru mântuirea mea, pentru acţiunea Divină. Eu nu mă închin la iudei, pentru că ei
nu sunt părtaşi la acţiunea Divină, şi nu pentru mântuirea mea L-au răstignit pe Domnul Preamărit,
pe Dumnezeul meu, ci mai degrabă fiind împinşi de invidie şi de ură faţă de Dumnezeu şi de
Binefăcător”.
(„Opere complete ale sf. Ioan Damaschin”. Vol. 1. S.P.B. 1913, p. 407.)
Din cuvintele lui Ioan Damaschin citate mai sus este clar că, pe timpul său, Sfântul Giulgiu al
lui Hristos era deja un obiect de veneraţie.
Cronicarul celei de-a 4-a cruciade (circa 1202), Robert de Clari, povesteşte că, în Biserica
Maicii Domnului din Vlaherna, Giulgiul era scos vinerea şi că pe el se putea vedea clar Chipul
Domnului. Iar când în anul 1204 cruciaţii au distrus Bizanţul, giulgiul „a dispărut, astfel încât nimeni
nu ştia ce s-a întâmplat cu el”, scrie acelaşi cronicar.
 68
Astăzi a devenit clar că Sf. Giulgiu a fost adus în Europa de cruciaţi. Un timp îndelungat el s-
a păstrat în Franţa ca proprietate privată. Din secolul al XV-lea, Sf. Giulgiu a devenit proprietatea
casei princiare de Savoya, iar la sfârşitul secolului al XVII-lea el a fost mutat în Italia, în oraşul
Torino, unde se află şi până în prezent într-o capelă, într-o ladă de sticlă.
Giulgiul reprezintă o pânză de in cu lungimea de 4 metri şi 36 centimetri şi cu lăţimea de 1
metru şi 10 centimetri. Pe suprafaţa ei îngălbenită de timp sunt imprimate nişte pete de culoare
cafenie şi roşie-purpurie care, prin poziţia lor, formează conturul corpului uman din faţă şi din spate.
În secolul al XVIII-lea, pe când oamenii încă nu ştiau de fotografii, istoricii Bolé şi Fleury au
pus la îndoială autenticitatea Sf. Giulgiu al Mântuitorului. Pe baza mărturiilor lor, Papa de la Roma a
decis să declare Sf. Giulgiu drept o reproducere a originalului. Acesta a fost ultimul rezultat al
cercetării prin metode primitive.
În 1898, la 1 mai, cu permisiunea regelui Italiei Humbert I, în timpul expoziţiei de artă
religioasă din or. Torino, Sf. Giulgiu a fost fotografiat de către specialistul Secondo Pia. Fotografia a
scos la iveală nişte proprietăţi cu totul neobişnuite ale Giulgiului. Petele întunecate de pe Giulgiu au
devenit deschise pe placa fotografică, cu alte cuvinte, Giulgiul s-a dovedit a fi negativul, iar placa
fotografică – pozitivul unei feţe minunate, deşi mutilate. Imaginea ei este uimitor de reală, o astfel de
perfecţiune nu a cunoscut arta evului mediu.
După fotografierea Sf. Giulgiu, acesta a stârnit interesul lumii savante; mai târziu el a devenit
un obiect de studiu ştiinţific meticulos al Sorbonei şi al unor specialişti consacraţi special invitaţi în
acest centru ştiinţific.
Cu acel scepticism european specific secolului al XIX-lea privitor la obiectele „nereale”,
Giulgiul a fost studiat de fizicieni, chimişti, arheologi, anatomişti, sculptori, pictori, istorici renumiţi,
de specialişti în fotografie, graficieni şi jurişti. După o muncă de cercetare asiduă de câţiva ani, în
anul 1900 laureatul Academiei de Ştiinţe franceze, Arthur Loth, a editat o broşură despre Giulgiu.
Renumitul fizician Chevalier a fost decorat cu medalia de aur pentru studiul Giulgiului. În cuvântarea
sa din 15 noiembrie 1901 preşedintele Academiei de Ştiinţe franceze a recunoscut că Giulgiul este
original, adică este pânza originală care a acoperit Sfântul Corp al Domnului Nostru Iisus Hristos.
La scurt timp însă, în aprilie 1902, savantul Yves Delage a pus din nou în faţa Academiei
problema Giulgiului, în plan pur ştiinţific. Academia i-a dat un răspuns care a reconfirmat părerea
instituţiei, adică faptul că Giulgiului lui Hristos era autentic.
După aceasta, în acelaşi an 1902, la Paris a apărut cartea doctorului în ştiinţe naturale Paul
Vignon întitulată „Giulgiul lui Hristos”.
Ultima dată Giulgiul a fost fotografiat în 1931 de către specialistul-fotograf Giuseppe Enrie.
Fotografia a fost mărită considerabil şi analizată. Scopul analizei a fost stabilirea definitivă a faptului
dacă pânza Giulgiului conţine urme de vopsea sau de alţi coloranţi artificiali care ar fi confirmat
 69
artificialitatea negativului Giulgiului, deoarece această chestiune continua să fie ridicată în repetate
rânduri de către adversarii recunoaşterii în „pânza de la Torino” a originalului Sfântului Giulgiu.
Ca o confirmare a experienţelor anterioare, şi de data aceasta s-a constatat lipsa absolută a
oricăror vopsele pe pânză şi în structura ţesăturii. Tehnica moartă a fotografiei a jucat şi de data
aceasta un rol hotărâtor.
Iată unele date ale cercetărilor ştiinţifice:
Un savant care se ocupa de cercetarea cavourilor egiptene din or. Haie şi cu directorul
muzeului de pânzeturi M. Terme au confirmat ambii că pânza, după fineţea şi calitatea
confecţionării, aparţine secolului în care a trăit Mântuitorul Hristos şi face parte din categoria de
pânze folosite în acele timpuri de evrei pentru înhumarea morţilor.
Cercetarea minuţioasă şi detaliată a Giulgiului s-a soldat cu următoarea descriere:
„Părul este în dezordine, barba şi mustăţile sunt mici. Ochiul drept este închis, cel stâng este
puţin întredeschis. Deasupra sprâncenei stângi apare o picătură de sânge. Nasul este propriu rasei
orientale. Ochii sunt apropiaţi unul de altul. Osul nasului este fracturat de o lovitură din partea
stângă. Obrazul stâng este foarte inflamat – el s-a atins de giulgiu şi amprenta lui s-a întipărit mult
mai tare decât a celui drept. Partea din stânga de deasupra pomeţilor este distrusă, această parte este
umflată. Conturul gurii este deosebit de frumos şi de nobil. Buza de jos s-a imprimat foarte real.
Gura este uimitor de expresivă: foarte amărâtă şi înălţătoare. Gura imprimă întregii feţe o expresie de
tristeţe adâncă, însă o tristeţe fără mânie. Bărbia este conturată foarte pronunţat, mai ales partea
stângă. Pe partea dreaptă a ei apare o pată fie de sânge, fie că provine de la o rană adâncă. Imaginea
feţei este asimetrică. Acest om a pătimit foarte mult şi trăsăturile feţei nu s-au contractat egal după
moarte. Afară de cele spuse, se mai observă multe urme de lovituri şi mutilări.
Umerii sunt ridicaţi. Pieptul are o formă ca la oamenii care au murit sufocaţi (recent,
medicina a stabilit că oamenii răstigniţi pe cruce mureau de sufocare). Partea de sus a mâinilor se
vede slab, însă de la coate în jos mâinile se văd destul de pronunţat. Mâna stângă stă în mod foarte
natural peste cea dreaptă. Pe o mână, mai jos de încheietură, este o pată mare, de la o rană. Se văd
bine patru degete de la această mână. Coapsele se văd desluşit, iar conturul muşchilor este clar şi
bine imprimat. La fel se văd şi picioarele. Rănile de pe picioare sunt în aceleaşi locuri ca şi pe braţe
şi sunt de acelaşi tip. S-au imprimat clar spatele şi partea din spate a capului. Coapsele de asemenea
s-au imprimat bine, îndeosebi regiunea bazinului. Picioarele se văd aproape până la genunchi, după
aceea este o întrerupere; se văd pulpele şi din nou o întrerupere deasupra tendonului lui Ahile.
Tălpile sunt lăsate şi sunt conturate pronunţat călcâiele. Întregul corp s-a imprimat în proporţii
absolut corecte, el exprimă nobleţe şi este ideal de frumos”.
Cercetătorii şi-au pus întrebarea: apare oare pe Giulgiu o amprentă naturală a corpului sau
aceasta este opera unui falsificator genial?
 70
S-au constatat următoarele: „falsificatorul putea: a) să deseneze corpul sau b) să-l imprime de
pe un model sau de pe un desen”.
El nu putea să-l deseneze, deoarece:
1) toate proporţiile contravin regulilor artei medievale: această artă nici nu cunoştea o astfel
de perfecţiune;
2) imprimarea trupului este extrem de reală, Giulgiul este un unicat după imprimarea de pe el;
3) Giulgiul prezintă un negativ: acest lucru este demonstrat de către specialiştii fotografi care
l-au studiat amănunţit. Totodată, Giulgiul este un negativ absolut corect în ceea ce priveşte nuanţele
în funcţie de distanţă etc., fapt verificat prin experienţe multiple. Nu se putea desena un negativ, mai
ales pe vremea când încă nu se ştia nimic despre fotografii şi nici nu se bănuia existenţa negativelor.
Atunci savantul Chopin a presupus că imaginea a fost făcută iniţial pozitivă, iar cu trecerea timpului,
sub influenţa transformărilor chimice, a devenit negativă. Însă experienţa cu fotografierea frescelor
din „Grupul Calvarului” în catedrala din Assisi, care au fost zugrăvite pe alocuri cu astfel de vopsele
care se întunecă cu timpul, precum şi o serie de alte date ştiinţifice au stabilit că a desena cu vopsele
pe o pânză atât de subţire cum este Giulgiul este de neconceput din punct de vedere fizic;
4) nu au putut fi desenate concomitent atât spatele, cât şi întreaga parte din faţă a corpului,
deoarece ele sunt atât de simetrice şi coincid atât de exact, încât nu mai lasă dubii asupra naturii
(esenţei) sale: Giulgiul este imprimarea concomitentă a unui obiect.
Atunci a apărut o altă presupunere, şi anume că falsificatorul genial a imprimat Giulgiul.
Amprenta putea fi obţinută de pe un desen sau de pe un obiect. Obiectul putea fi un model sau corpul
uman. Această chestiune a fost abordată de dr. Richer, sculptor şi medalist, cunoscut prin lucrările
sale de anatomie artistică. Versiunea cu amprenta luată de pe desen a fost respinsă, deoarece un astfel
de desen nu putea fi executat de nimeni. Rămânea versiunea cu modelul sau corpul. Dr. Richer a
efectuat mai multe experimente diferite asupra modelului şi a corpului. După eforturi minuţioase, a
fost obţinută o amprentă a corpului uman, însă ea nu era nici pe departe atât de perfectă ca cea de pe
Giulgiu, deşi semăna întrucâtva. De aici apare o concluzie logică: un falsificator antic sau medieval
nu putea face o imprimare mai bună decât cea realizată la Sorbona în secolul al XIX-lea cu
dispozitivele şi posibilităţile ştiinţifice de care dispunea.
Imaginea de pe Giulgiu este un rezultat al reacţiilor chimice survenite între substanţele
evaporate din corp şi aromele cu care era îmbibat giulgiul. Aceste evaporări au acţionat asupra
pânzei conform regulilor distanţei. Este un fapt incontestabil. Renumitul fizician Caleçon a efectuat
un şir de cercetări (descrise amănunţit în cartea lui Paul Vignon) şi a demonstrat că, datorită
substanţelor aromatice cu aloe şi mirt (cu care pe vremea lui Hristos se ungea trupul şi se impregna
vălul înainte de înmormântare) descoperite pe pânza Giulgiului, precum şi datorită faptului că trupul
de sub Giulgiu nu numai că nu a fost uns, ci, după cum demonstrează urmele abundente de sânge,
nici nu a fost spălat (Iosif din Arimateea nu a avut timp pentru aceasta din cauza sosirii orei Paştelui)
 71
şi se evapora intens – anume compoziţia chimică a acestor vapori, acţionând asupra compoziţiei
chimice a uleiului de aloe, a oxidat pânza asemenea unui negativ chimic, dând naştere imaginii
imprimate pe Giulgiu.
A mai rămas o întrebare: cui aparţinea corpul care a zăcut pe acest Giulgiu şi care a fost
acoperit cu el?
Pentru a răspunde la această întrebare, savanţii au aplicat strict legile pe baza cărora se
stabilesc personalităţile istorice (identificarea). Rănile a căror proiecţie chimică a rămas pe Giulgiu
au un caracter atât de specific, încât ele indică doar corpul lui Hristos.
„Rănile sunt surprinzător de reale în toate detaliile lor: pe tâmple şi pe frunte sunt prezente
pete cafenii provenite de la cheagurile formate din picături de sânge coagulat. Ele formează un fel de
coroană (urma coroanei de spini a Mântuitorului). Picătura de deasupra sprâncenei stângi este
alungită: sângele a curs din rană şi apoi s-a închegat pe piele. Picăturile de acest fel au întotdeauna
formă de vas (străchinuţă): globulele roşii se întăresc pe marginea picăturii, iar în interiorul ei
rămâne aşa-numitul „serum”, un lichid care se evaporă mai intens şi, pe parcursul acestui proces,
suprafaţa picăturii se lasă, formând o adâncitură. Acest loc s-a şi imprimat pe Giulgiu cu o precizie
ideală, fiind mai deschis la culoare. Trebuie menţionat aici faptul că nicicând şi nicăieri nu i-a trecut
prin cap vreunui pictor să reprezinte atât de real o picătură de sânge. Picătura imprimată pe Giulgiu
era uscată cu mult înaintea morţii, cu vreo 12 ore, dacă ne conducem după culoare şi după forma
amprentei ei (biciuirea a avut loc cu o zi înainte de moarte).
Pe piept (pe Giulgiu pe partea dreaptă, deci pe corp – pe partea stângă) este o pată între coaste
care provine de la o rană cu diametrul de 4,5 cm. Din partea de jos, la ea se alătură o altă pată, sub
forma unei dâre de sânge care s-a scurs atunci când omul rănit stătea în picioare (vertical). Jetul de
sânge, foarte abundent, are un contur ideal de natural şi a lăsat o amprentă clară pe Giulgiu.
Pe mâna stângă apare o rană şi un cheag mare de sânge (mâna dreaptă nu se vede, ea stătea
sub cea stângă). Ambele încheieturi sunt întunecate, deoarece au fost inundate din abundenţă de
sângele provenind din rănile străpunse. Sângele s-a scurs pe braţe spre coate. Cuiul nu a fost înfipt în
centrul palmei, aşa cum se înfăţişează de obicei, ci mai sus, la mijlocul încheieturii mâinii, între oase.
Pe picioare se văd ambele răni. Contururile lor sunt foarte pronunţate, deoarece sângele de pe
ele s-a coagulat cu mult înainte de a fi atins pânza. Într-un loc, marginile petei de sânge sunt zimţate,
deoarece lichidul s-a răspândit pe fibrele pânzei mai abundent; în acest loc pata este mai deschisă.
Aceasta este o pată de puroi („serum”) care a curs din rană când trupul a fost scos de pe cruce: rana
uscată a fost deranjată când a fost eliberată de cui.
De-a lungul întregii spinări şi a bazinului sunt prezente nişte răni specifice, de la biciuire. Ele
stau una lângă alta, fiecare având lungimea de circa 3 cm. În centrul loviturii petele sunt mai negre,
deoarece acolo rănile au fost mai adânci şi a curs mai mult sânge. Pe margini, petele sunt mai
deschise. Acolo a curs un timp îndelungat puroiul, deoarece rănile au fost iritate de haine şi se uscau
 72
încet. Cu astfel de răni este acoperită întreaga spinare, şalele şi partea de mai jos. În total, sunt 18
astfel de răni. Ele au fost provocate de un bici special, folosit de romani, numit „flagrum”, şi care
constă dintr-un mănunchi de funii cu nişte nasturi metalici grei la capete.
Pe umărul drept se vede o dungă lată, urma lăsată de crucea grea pe care Mântuitorul a dus-o
pe Golgota.
Faţa este mutilată: osul nasului este zdrobit, obrazul stâng este inflamat, iar pometele
despicat. Totodată, faţa iradiază o seninătate şi o linişte maiestuoase, o faţă fără seamăn în lume. Este
greu să ne imaginăm, deoarece ar fi prea neverosimil, că acesta nu ar fi corpul lui Iisus Hristos. În
condiţiile şi cu indiciile descrise mai sus, cine altul din întreaga istorie ar fi putut avea aceleaşi răni,
ar fi putut la fel să moară răstignit pe cruce, în aceeaşi epocă, în mijlocul aceluiaşi popor, şi pe care
cei apropiaţi să nu fi reuşit să-l spele şi să-l ungă, iar giulgiul să fie totuşi pregătit; cine altul ar fi
putut avea o faţă unică în lume şi atât de uimitor de frumoasă, cine altul ar fi putut rămâne, la fel ca
Hristos, nu mai mult de 2-3 zile în giulgiu, căci, în caz contrar, nu ar mai fi existat nici o imagine pe
pânză, fiindcă descompunerea (nu evaporările) ar fi distrus orice pete şi contururi clare de pe ea.”
Din cele relatate mai sus de către savanţii-sceptici ne convingem cât de exacte sunt relatările
despre Iisus Hristos din Evanghelie.
După cercetările de la Sorbona, Papa de la Roma a recunoscut autenticitatea Giulgiului lui
Hristos. Nu ne rămâne decât să regretăm enorm că cel mai de preţ dintre obiectele sfinte se află până
în prezent în proprietate privată în lumea catolică, şi nu aparţine întregii creştinătăţi.
Este uimitor faptul că acest lucru sfânt a apărut în timpurile noastre, timpuri de necredinţă
generală, de clătinare a minţilor şi de negare a tot ce este sfânt şi ţine de spirit. Este uimitor, de
asemenea, că autenticitatea Giulgiului a fost demonstrată şi arătată de oameni care erau puţin dispuşi
spre adorarea şi, cu atât mai mult, spre apărarea lucrurilor sfinte ale creştinătăţii; că aceşti oameni nu
numai că nu sunt credincioşi ortodocşi, dar nu sunt deloc credincioşi. În contextul dat, aceasta este o
lecţie şi pentru timpurile noastre: „Căci, deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu
este însă viu… Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui
Dumnezeu” (2 Corinteni 13, 4; 1 Corinteni 2, 5).
Giulgiul lui Hristos este unul dintre cele mai sfinte obiecte din întreaga lume creştină
civilizată, dar şi un d o c u m e n t cu o forţă şi o importanţă deosebite. Acum îl avem în faţa noastră
pentru ca să simţim cu adevărat întreaga dimensiune a suferinţelor Fiului lui Dumnezeu Însuşi
pentru noi, să ne dăm seama de toată grozăvia căderii noastre în ceea ce priveşte credinţa şi
devotamentul şi să ne apropiem într-adevăr de renaşterea spirituală.
Prin acest simbol Domnul parcă ni se înfăţişează din nou cu cuvintele Sale, spuse Apostolului
Toma necredinciosul: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în
coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).
 73
(Informaţiile pe scurt despre Giulgiul lui Hristos au fost extrase din articolul amplu şi detaliat al lui Vl.
Grinenko „Sfântul Giulgiu al lui Hristos”, care este editat ca supliment la ediţia întâi a manualului nostru. S-
au mai efectuat adăugiri scurte din alte surse.)

5.4.3. Despre Lumina Sfântă de la mormântul Domnului

În timpurile noastre de sălbăticie spirituală, viaţa oamenilor se limitează la interesele
pământeşti. Pentru tot ce este pământesc şi provizoriu se depune multă muncă; se manifestă un viu
interes şi curiozitate faţă de diverse „noutăţi”, dar nu se observă la oamenii moderni nici un interes
faţă de viaţa spirituală, faţă de manifestarea Harului Divin (Milei lui Dumnezeu) pe acest pământ
păcătos.
Şi iată, foarte puţini cunosc sau, mai bine zis, aproape că nimeni nu cunoaşte un fenomen
extraordinar numit Lumina Sfântă, care apare de-a lungul secolelor, din an în an, în Sâmbăta
Mare, la mormântul Domnului, în Ierusalim, adică în locul înhumării şi al Învierii slăvite a
Domnului nostru Iisus Hristos.
Pentru a ne reaminti acest fenomen neobişnuit şi minunat, reproducem o atestare adevărată,
un extras dintr-o scrisoare a unei pelerine ruse – Maria Pavlovna Hreşciatniţkaia – martor ocular, doi
ani la rând, la apariţia Luminii Sfinte.
Această scrisoare a fost adresată părintelui Nicolae (Samoukov), ieromonah la mănăstirea Sf.
Treime din Jordanville, ca răspuns la întrebările puse de el.
Mănăstirea din Lesna, 30 aprilie 1958
Fourquet
„Mult stimate şi drag întru Domnul părinte Nicolae, Hristos a Înviat!
…dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi merge la Novodiveeve şi atunci nu voi pregeta să plec la
Jordanville şi să Vă povestesc personal tot ce Vă interesează, deocamdată voi încerca să Vă răspund
la toate întrebările pe care mi le-aţi pus.
Însoţitoare mi-a fost călugăriţa Maria Torskaia.
Drumul de la Eleon până la mormântul Domnului l-am parcurs cu autobuzul. Vremea era
frumoasă. Era o mulţime de oameni, probabil mii. Toţi erau exaltaţi. Erau de toate naţionalităţile:
greci, ruşi, armeni, arabi, englezi, americani, francezi, turci şi chiar evrei care trec ilegal pe partea
arabă. Predominau, presupun, grecii şi arabii.
Oamenii se comportă în templu, din punctul nostru de vedere, oribil: strigă, sar în sus şi, în
genere, fac multă gălăgie. Însă, din punctul lor de vedere (ei astfel se roagă), dacă nu vor proceda
astfel, atunci Lumina Sfântă nu va pogorî.
După cum am mai spus, era foarte multă lume şi în templu, şi în jurul lui. Când apare
Patriarhul în faţa Cuvucliei, locul unde a fost pus în mormânt Iisus Hristos, toată lumea se linişteşte
şi, până la apariţia Luminii Sfinte, domneşte o linişte totală.
Procesiunea începe cu Drumul Crucii cu o mulţime de steaguri, înconjurând locaşul de trei
ori. Apoi se opreşte în faţa Cuvucliei. Aici de pe Patriarh se scot toate veşmintele, inclusiv mitra, şi
 74
el rămâne doar în anteriu, iar turcii-cavaşi îl pipăie din cap până în picioare, să nu aibă la el ceva
incandescent. Acestea au loc pe la ora 1 după amiază.
Eu cred că Patriarhul aşteaptă lumina nu mai mult de 5-7 minute.
Anul trecut eu şi cu încă o pelerină rusă, venită din America, am văzut în toate amănuntele
(aveam un loc foarte bun şi comod) cum un firicel de lumină în formă de zigzag a fulgerat de sus în
jos, şi momentan a apărut un foc deasupra Mormântului Domnului, unde este pusă nişte vată care s-a
aprins imediat de la acest foc.
Patriarhul aprinde mănunchiuri de lumânări (câte 33 în fiecare) şi le transmite imediat mai
departe prin nişte orificii-ferestre făcute în pereţi şi, într-o clipă, de la unul la altul, focul se
răspândeşte în toată biserica enormă, atât jos, cât şi sus. Şi deja în acest moment întreaga biserică
vibrează de strigătele entuziasmate şi de triumful mulţimii.
Acest foc nu frige deloc, timp de 10-15 minute. Eu însămi am dat cu flacăra (cu întreg
mănunchiul) pe la locurile bolnave de pe corpul meu şi nu am simţit-o defel. Iar călugărul din Eleon,
părintele Savva, s-a spălat (după cum s-a exprimat el), a dat pe faţa proprie, acoperită cu barbă şi cu
mustăţi, şi nu i s-a aprins nici un fir de păr.
Dată fiind acea masă de oameni şi aşa o mare de foc, dacă acesta ar fi fost un foc simplu, ar fi
izbucnit numaidecât un incendiu, pe când aici, an de an, se întâmplă acelaşi lucru, însă nici
pomeneală de incendiu.
Femeile nu numai că intră în Altar, dar şi sunt conduse prin Uşile Împărăteşti, însă Harul
Divin este atât de intens, încât acoperă şi curăţă totul.
După obţinerea Luminii Sfinte, Patriarhul, epuizat, este luat şi dus, deoarece el nu mai este în
stare să meargă singur: probabil că, din cauza efortului prea mare, pe corp îi apar broboane de
transpiraţie, el este complet istovit şi, se mai zice, că poporul, în extaz, ar putea să-i rupă şi hainele
de pe el, dacă nu ar fi dus. După cum am mai spus, anul trecut am avut un loc foarte reuşit, sus, chiar
lângă Cuvuclie, şi puteam vedea foarte bine ceea ce era imposibil de văzut pentru alţii, iar anul acesta
pe mine, împreună cu călugăriţa Torskaia, m-au introdus în Altar şi aici am văzut foarte bine cum a
fost dus Patriarhul în sacristie, a trecut chiar pe lângă mine.
Faptul că acest foc este neobişnuit nu poate fi pus deloc la îndoială.
Probabil că aţi auzit despre această minune, care a avut loc prin anii opt sute, când cei de alte
confesiuni nu au vrut să-i admită pe ortodocşi în locaş, iar Patriarhului nu i-au permis să intre în
Cuvuclie. Vroiau să obţină ei singuri Lumina Sfântă şi au închis locaşul, şi au pus pază, pentru ca
ortodocşii să nu poată intra în locaş; iar Patriarhul stătea afară cu credincioşii, se ruga şi plângea.
Şi în momentul când cei de alte confesiuni aşteptau să apară focul deasupra mormântului
Domnului, afară, unde se aflau ortodocşii, s-a auzit o pocnitură puternică: crăpase un stâlp de piatră
(coloană) şi de acolo a ieşit Lumina Sfântă, care a fost preluată imediat de toţi.
 75
Iar un turc, dintre marii conducători, a strigat: „Puternic este Dumnezeul Creştin şi eu sunt
creştin”, iar alţi turci l-au ucis pe loc.
De atunci, nimeni de o altă confesiune nu a mai îndrăznit să atenteze la Lumina Sfântă.
Această coloană aşa şi stă crăpată şi înnegrită de foc, ca să le fie tuturor de învăţătură; şi toţi,
care trec pe alături, o ating.
Poate că din grabă V-am scris nu chiar clar, însă când voi veni, Vă voi povesti personal, dar
deocamdată, închei aici.
Solicit rugăciunile Dumneavoastră sfinte pentru mine păcătoasa.

Cu dragoste întru Hristos M. Hreşciatniţkaia”

Din scrisoarea călugărului sihastru, părintele Nicodim

Părintele călugăr sihastru Nicodim de pe Muntele Sfânt Athos, care a vizitat Ierusalimul în
anul 1958, descrie minunat acea solemnitate neobişnuită la care a fost martor în timpul pogorârii
Luminii Sfinte.
„În Sâmbăta Mare, pe la ora 12 ziua, eu, păcătosul călugăr sihastru Nicodim, am avut
fericirea să merg, din altarul Bisericii Învierii lui Hristos, chiar din urma Patriarhului în drumul
crucii, înconjurând de trei ori Sfânta Capelă a Cuvucliei, şi să văd ceea ce puţini oameni reuşesc să
vadă la Mormântul Dătător de Viaţă.
După cel de-al treilea înconjur, Patriarhul (ortodox, grec, al Ierusalimului) s-a oprit în faţa
intrării în Mormântul Domnului, care era închisă şi sigilată (eu stăteam din partea dreaptă a
candelabrului în faţa Cuvucliei, nu departe, la doi paşi de Patriarh).
Aici, de pe Patriarh au fost scoase toate veşmintele până la anteriu: au fost scoase mitra,
sacosul şi omoforul.
Poliţia şi autorităţile l-au cercetat pe Patriarh, apoi au scos benzile cu sigilii de pe uşa Capelei
(Cuvucliei) şi l-au lăsat pe Patriarh să intre în Capelă. Împreună cu Patriarhul ortodox grec a fost
admis şi Patriarhul armean (Patriarhul armean nu a participat la drumul crucii, ci a stat împreună cu
ai săi în partea stângă a Cuvucliei).
Au mai fost admişi în interiorul Capelei încă vreo câţiva oameni: acei preoţi care, la un semn
al Patriarhului, vor stinge Lumina Sfântă de pe Mormântul Dătător de Viaţă şi vor strânge de pe
Mormânt, tot ce fusese pregătit pentru primirea Sfintei Lumini.
Când arabii din poliţie, care trebuiau să-i însoţească pe ambii Patriarhi la scoaterea Sfintei
Lumini, au intrat în Capelă, în urma lor s-au încuiat uşile.
După cum ştie toată lumea, Capela are două despărţituri: Altarul Îngerului şi Mormântul
Domnului Dătător de Viaţă ca atare (peştera).
 76
În interiorul peşterii Mormântului intră doar unul Patriarhul grec ortodox, iar ceilalţi,
împreună cu poliţia şi Patriarhul armean, rămân în Altarul Îngerului şi aşteaptă în tăcere.
Uşile Capelei au fost închise, toţi au tăcut dintr-o dată şi în toată Biserica Învierii lui Hristos
s-a instaurat o linişte de mormânt: toţi pelerinii aşteaptă în tăcere de la Domnul „Lumina Sfântă”.
Trebuie spus şi despre pregătirea Mormântului Domnului în Cuvuclie: în Vinerea Mare,
seara, se sting toate focurile în toată Biserica şi în Capelă, sub controlul poliţiei.
În mijlocul pietrei Mormântului Dătător de Viaţă se pune o candelă pe suport, umplută cu
ulei, cu un fitil pe plută, alimentat, dar fără foc.
În jurul pietrei, pe margini, se întinde o bandă, iar pe toată suprafaţa pietrei se pun bucăţi de
vată. Astfel pregătită, după o cercetare a poliţiei, Cuvuclia se închide şi se sigilează. Mormântul
Domnului este sigilat până în Sâmbăta Mare, când Patriarhului i se permite să intre în peştera pietrei
Mântuitorului, pentru a obţine Lumina Sfântă.
Şi iată că a venit Sâmbăta Mare. Patriarhul a fost lăsat să intre în peştera Mormântului
Dătător de Viaţă şi uşa se închide după el. Este o linişte absolută…
În Peşteră este întuneric. Patriarhul stă singur acolo şi se roagă în linişte Mântuitorului…
uneori vreo zece minute, alteori şi mai mult. Când eram eu acolo a trebuit să aşteptăm vreo 15
minute… La un moment dat, în întuneric, pe piatra Mormântului Dătător de Viaţă încep a se risipi un
fel de mărgeluşe de un albastru strălucitor, multiplicându-se şi transformându-se într-un foc albastru,
de la care se aprind vata, banda şi candela care erau pregătite din timp; totul se transformă în flacăra
„Luminii Sfinte”…
Patriarhul îşi aprinde imediat cele două mănunchiuri de lumânări şi, ieşind la Altarul
Îngerului, îi dă Patriarhului armean să-şi aprindă lumânările, după care ambii Patriarhi oferă „Lumina
Sfântă” pelerinilor prin ferestruicile ovale.
La apariţia „Luminii Sfinte”, în spaţiul măreţ al Bisericii Învierii lui Hristos se produce un
zgomot şi un vuiet de bucurie aidoma unui bubuit de tunet…
După aceea focul pe piatra de la Mormântul Domnului este stins (el acolo nu frige) şi se
strâng vata cu banda, precum şi candela arzândă.
Doi arabi-poliţişti îl scot pe umeri din Cuvuclie pe Preafericitul Patriarh, care este sprijinit de
preoţi şi îl duc repede în Altarul Bisericii Învierii lui Hristos.
Iar înaintea Patriarhului merge un preot cu candela arzândă. Totul se petrece atât de rapid,
încât puţini dintre cei de lângă Cuvuclie (Capelă) reuşesc să-şi aprindă lumânările când îl scot pe
Patriarh. Nici eu nu am reuşit, dar am căutat să mă alătur mulţimii şi am intrat în altar după Patriarh,
unde am şi aprins mănunchiul meu de lumânări de la „Lumina Sfântă”, din mâinile Patriarhului
însuşi.”
Călugărul sihastru Nicodim de pe Muntele Sfânt Athos
 77
Extras din scrisoarea Arhimandritului grec, părintele Kiriakos,
ocrotitor al Mormântului Domnului în Sfântul Ierusalim,
despre fenomenul „Luminii Sfinte”

„…În ceea ce priveşte „Lumina Sfântă”, nici eu, nici altcineva nu are dreptul să fie în acest
timp împreună cu Preafericitul Patriarh înăuntrul peşterii Mormântului Domnului, în afară de
episcopul armean, dar şi acela este admis doar în Altarul Îngerului.
Patriarhul Ierusalimului intră de unul singur în peştera interioară, în care se află Mormântul
Dătător de Viaţă.
Cu câteva secole în urmă, armenii au reuşit odată să conteste de la ortodocşi dreptul de a
obţine „Lumina Sfântă” în peştera Mormântului. Ortodocşilor li s-a interzis accesul în Biserica
Învierii lui Hristos şi ei au fost nevoiţi să stea afară. După o anumită perioadă de timp, când
Patriarhul şi mulţimea se rugau în afara Bisericii, Lumina a ieşit dintr-o coloană aflată lângă uşa de la
intrare. Armenii aşa şi nu au mai obţinut „Lumina Sfântă”.
De atunci, noi nu am mai fost îndepărtaţi de la Mormântul Dătător de Viaţă. Această coloană
stă crăpată şi înnegrită până în prezent.”

Arhimandrit p. Kiriakos (semnătura)

(Ocrotitor al Mormântului Dătător de Viaţă) Sfântul Ierusalim, 10.2.1960

5.5. Despre articolul al cincilea al Crezului

5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
În articolul al cincilea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Învierea Domnului nostru
Iisus Hristos în ziua a treia de la moartea Sa.
Scripturile profeţilor din Vechiul Testament au descris cu exactitate suferinţele, moartea şi
înmormântarea Mântuitorului, precum şi învierea Lui, de aceea se spune „după Sfintele Scripturi”.
Cuvintele „după Scripturi” se referă nu numai la al cincilea, ci şi la al patrulea articol al Simbolului
Credinţei.
Iisus Hristos a murit în Vinerea Mare în jurul orei trei ziua şi a înviat după miezul nopţii de
sâmbătă spre prima zi a săptămânii, numită de atunci „duminică”. Dar în acele timpuri chiar şi o
parte a zilei se considera o zi întreagă, de aceea se zice că El s-a aflat în mormânt trei zile.
Starea lui Iisus Hristos de la moarte până la înviere este relatată de Biserica Ortodoxă prin
următoarele cuvinte: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi
pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins”.
Din Vechiul şi Noul Testament cunoaştem cazuri de înviere din morţi a unor oameni, însă ei
erau înviaţi de altcineva. Iar Iisus Hristos S-a ridicat din morţi Singur, prin forţa Dumnezeirii Sale, a
înviat în corpul Său transformat: ceresc şi nemuritor. El a ieşit din Mormânt fără a atinge sigiliul
sinedriului, fără a răsturna piatra şi nevăzut de paznici.
 78
Domnul a dezvăluit oamenilor învierea Sa mai întâi printr-un înger care a răsturnat piatra de
la uşa mormântului, martori fiind ostaşii care păzeau mormântul şi care s-au împrăştiat de frică. După
aceasta îngerii au vestit învierea lui Iisus Hristos femeilor mironosiţe. Şi, în sfârşit, Însuşi Iisus
Hristos S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi, cu dovezi clare ale învierii Sale (a permis
ucenicilor să atingă rănile Sale de la cuie şi de la suliţă, a mâncat în faţa lor etc.) şi a stat de vorbă cu
ei despre Împărăţia lui Dumnezeu.
În ziua învierii lui Hristos noi cântăm: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte
călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le”.
Prin moartea Sa Domnul a învins moartea, iar tuturor celor ce se aflau în morminte, adică
celor morţi, le-a dăruit viaţă. De acum Domnul se află pe veci în acest corp nou, înviat. Oamenii vor
obţine un corp nou înviat după a doua venire a Mântuitorului, când va avea loc învierea tuturor
(despre care se spune în articolul unsprezece al Crezului).
S-a îndeplinit, astfel, profeţia spusă prin Osea: „Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi
izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?”
(Osea 13, 14).

5.5.1. Discuţie despre Învierea lui Hristos

Învierea lui Hristos este cel mai măreţ eveniment mondial, de aceea creştinii au înlocuit
cu el sărbătorirea sâmbetei din Vechiul Testament. Învierea este un triumf, sensul şi baza credinţei
noastre creştine. „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14), spune Apostolul lui Hristos.
Dacă nu ar fi fost Învierea lui Hristos, nu ar mai exista creştinismul, ar fi fost compromisă
însăşi credinţa în Dumnezeu, în puterea binelui şi a adevărului, ar fi fost pierdut sensul vieţii. Însă
Hristos a înviat şi „tatăl minciunii şi adevăratul ucigător de oameni – diavolul” (Ioan 8, 44) a
rămas batjocorit şi neputincios. Viaţa a învins, moartea şi răul au fost aduse la deşert şi lipsă
de valoare. Hristos a Înviat şi Măreţia Lui Divină şi Împărătească a strălucit cu toată
intensitatea…
Faptul istoric al Învierii lui Hristos, la fel ca şi întreaga Sa învăţătură, a fost supus îndoielii.
Unii cercetători şi-au consacrat întreaga viaţă acestui lucru, încercând să demonstreze că povestirea
evanghelică despre înviere este o înşelătorie, o eroare sau o rătăcire. Prima, ca apariţie şi ca răutate,
este născocirea pe care au fost obligaţi să o răspândească gărzile cumpărate de preoţii iudei, după ce,
iniţial, de frică, aceste gărzi povestiseră despre cutremurul care a avut loc, despre răsturnarea pietrei
şi despre arătarea fulgerătoare a îngerului. Minciuna pe care ei au fost impuşi s-o spună era „că
ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam” (Matei 28, 13).
Absurditatea acestei născociri se aruncă în ochi oricui, care nu şi-a pierdut bunul simţ.
 79
Este absolut imposibil ca toate persoanele care făceau de gardă să adoarmă în acelaşi timp.
Unde este atunci disciplina militară? Doar aceasta era „garda romană”, iar armata romană era la acea
vreme una dintre cele mai bune din lume şi renumită datorită disciplinei de fier şi a curajului. Dacă
soldaţii dormeau, atunci ei nu puteau vedea, iar dacă au văzut, înseamnă că nu dormeau. În cazul
acesta ei nu ar fi permis Apostolilor să săvârşească „răpirea”, ci, dimpotrivă, i-ar fi reţinut pe răpitori
şi, împreună cu dovada materială – corpul mort – i-ar fi condus la superiori. Chiar dacă răpirea ar fi
reuşit, atunci le-ar fi permis oare ucigaşii lui Hristos „răpitorilor” să predice Învierea Lui? Prin forţa
autorităţii lor, ei i-ar fi impus pe Apostoli să le restituie corpul furat, pentru a dezvălui minciunile şi
născocirile lor şi, prin aceasta, a pune capăt predicilor lor despre Hristos. În realitate, dacă ucenicii ar
fi furat corpul Mântuitorului, ei ar fi trebuit să fie trimişi în faţa judecătorilor, să fie demascaţi prin
mărturiile ostaşilor, împiedicând prin aceasta predicile Apostolilor. Însă ucigaşii lui Hristos nu au
recurs la aceasta, deoarece nu erau siguri că ostaşii vor susţine în judecată calomniile lor.
Nu este posibil ca duşmanii lui Hristos să nu fi verificat cuvintele ostaşilor. Desigur, ei nu au
pregetat ca, pe ascuns şi minuţios, să se convingă de adevărul cuvintelor ostaşilor, primii martori ai
minunii învierii. Bineînţeles că ei au mers personal, cu întregul sinedriu, la mormântul lui Hristos şi
au văzut că era gol. După cercetări, ei nu au putut să nu recunoască că Hristos, într-adevăr, a înviat.
Atunci de ce au tăcut în mod ruşinos? De ce nu şi-au recunoscut în mod public păcatul cel greu şi nu
şi-au ocrotit prin aceasta poporul de dezastrele care îl ameninţau?
Fiindcă acestor oameni depravaţi le erau mai apropiate bunurile pământeşti decât cele cereşti.
Ei nu sperau să obţină iertarea prin pocăinţă, însă, totodată, înţelegeau foarte bine că recunoaşterea
de către ei a uciderii lui Mesia ar fi atras imediat după sine uciderea lor cu pietre de către acelaşi
popor pe care îl făcuseră complice la această crimă. Ei au tăcut de frică pentru viaţa lor. Astfel, ei s-
au pomenit a fi neputincioşi împotriva adevărului. Au fost nevoiţi să se limiteze la a le ordona
Apostolilor „ca nicidecum să nu mai grăiască, nici să mai înveţe în numele lui Iisus” (Faptele, 4, 18).
Interzicând predicile despre Iisus Hristos, ei niciodată nu au întrebat şi nu au arătat locul unde se află
corpul lui Iisus. Iar Apostolii spuneau: „Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am
auzit” (Faptele 4, 20) şi continuau să cucerească lumea cu predica lor despre Învierea lui Hristos.
Afară de aceasta, Apostolii, care erau oameni paşnici, timizi şi neînarmaţi, care se încuiau în
case „de frica iudeilor” (Ioan 20, 19), puteau oare să se decidă la o acţiune atât de îndrăzneaţă şi
provocatoare, fiind totodată lipsită de sens, cum ar fi răpirea corpului de sub nasul gărzii? Puteau ei
oare să lupte cu înfricoşătoarea gardă romană? Dar nici detaliile nu seamănă cu o răpire.
Ideea de a răpi corpul le-a venit mai întâi chiar Apostolilor, atunci când ei, fiind chemaţi de
Maria Magdalena, împărtăşeau temerile ei şi se gândeau la răpirea corpului de către duşmani pentru
o nouă profanare a Lui. Însă, intrând în peştera mormântului, Apostolii au văzut că, deşi mormântul
era gol, totuşi nu era vorba de răpire. Dacă răpitorii ar fi luat corpul lui Iisus Hristos, ei l-ar fi furat cu
tot cu acoperăminte sau le-ar fi rupt şi le-ar fi aruncat la întâmplare. Acoperămintele însă stăteau aşa
 80
ca şi cum ar fi învelit corpul, iar marama, un fel de văl care înconjura capul, nu era împreună cu
acoperămintele, ci stătea „înfăşurată, la o parte, într-un loc” (Ioan 20, 7).
Iată de ce această născocire iudaică absurdă a fost abandonată demult, raţionaliştii înaintând
în locul acesteia ipoteza despre somnul letargic şi despre pleurezia purulentă (pentru a explica apa
ieşită din coastă): Iisus Hristos se afla într-un leşin profund, poate chiar în letargie, de aceea a şi fost
lesne considerat decedat, scos de pe cruce şi îngropat; din cauza apropierii sărbătorii Paştilor,
înmormântarea trebuia grăbită şi, din lipsă de timp, nici prietenii, nici duşmanii nu au avut
posibilitatea să constate realitatea morţii Lui. Însă acţiunea aromelor si aerul rece din peşteră L-au
readus în simţiri, El s-a ridicat şi, deşi slăbit, a încercat să iasă din peşteră. Strigătele şi loviturile Lui
au speriat garda, care a fugit. Profitând de fuga gărzii, grădinarul sau vreunul dintre ucenici a dat la o
parte piatra şi I-a permis să iasă din mormânt. Apariţia Lui în linţoliu alb a fost interpretată ca
apariţia unui înger – vestitor al învierii. Iisus Hristos a petrecut 40 de zile în societatea ucenicilor,
după care, cel mai probabil din cauza pleureziei, a murit.
Această istorie este absolut neverosimilă şi nu rezistă nici unei critici, oricât de
neînsemnate. Evangheliile ne spun că din coasta perforată a Domnului a curs sânge şi apă. Din
punct de vedere medical, acest fenomen indică paralizia inimii, adică moartea incontestabilă. Dar,
chiar dacă Iisus Hristos ar mai fi fost în viaţă, insuficienţa respiratorie cauzată de giulgiul legat strâns
şi îmbibat cu arome, care oprea pătrunderea aerului, i-ar fi provocat moartea. Şi apoi, slăbit şi
chinuit, El nu ar fi fost în stare să mişte piatra, să strige şi să bată atât de tare, încât să sperie garda.
Evangheliile ne povestesc cu destule amănunte despre discuţiile cu Iisus Hristos, despre bucuria, mai
mare decât în timpul vieţii, cu care El a umplut inimile ucenicilor Săi, despre mersul la drum lung
împreună cu ucenicii etc. Seamănă oare toate acestea cu acţiunile unui om care şi-a revenit de curând
din leşin sau ale unui letargic bolnav de moarte? Doar omul răstignit era un bolnav jalnic şi istovit
care, după părerea specialiştilor, nu putea face nici doi paşi cu picioarele-i străpunse, nici să apuce
ceva cu mâinile. Chiar şi un astfel de inamic al lui Hristos ca Strauss a observat, pe bună dreptate, că
un asemenea om pe jumătate mort putea doar să decepţioneze, nu să inspire o credinţă atât de
puternică ce a înconjurat lumea şi a cucerit cele mai mari împărăţii sau să trezească un aşa entuziasm
încât să-i facă mucenici pe toţi cei care L-au văzut. Toate acestea sunt de necrezut şi imposibile din
punct de vedere psihologic. Apostolii au păstrat întreaga viaţă convingerea în învierea lui Iisus
Hristos. Dacă învierea ar fi fost închipuită, atunci, mai devreme sau mai târziu, ar fi urmat moartea
adevărată a lui Iisus Hristos, care ar fi întrerupt orice activitate şi calcule de-ale Apostolilor. Pe când,
dimpotrivă, ei au pornit pe calea predicilor cu o încredere şi o fermitate, pe care nu le aveau în timpul
vieţii lui Hristos.
Una dintre cele mai statornicite şi mai răspândite teorii din zilele noastre este aşa-numita
teorie vizionară (de la viziune, închipuire). După ea, Hristos nu a înviat, însă ucenicilor, într-adevăr,
li s-a părut că L-au văzut pe Domnul înviat şi discutând cu ei. Ucenicii erau până într-atât de
 81
impresionaţi de personalitatea lui Iisus Hristos, şi atât de obişnuiţi cu gândul despre viitoarea
împărăţie, încât ei nu se puteau împăca cu faptul că El a murit. Şi aceste aşteptări bolnăvicioase s-au
transformat într-o halucinaţie în masă, pe care ei, cedând în faţa iluziilor, au expus-o în evanghelii.
Este adevărat că, şi în istorie, şi în realitatea care ne înconjoară, întâlnim halucinaţii, atât la
persoane aparte, cât şi în masă, deşi ultimele sunt destul de rare. Însă halucinaţiile apar la oamenii
care vor să vadă şi să audă ceva, care sunt predispuşi şi sunt gata să perceapă cu toţi centrii din
creierul lor ceea ce aşteaptă cu atâta încordare. Dar să ne referim la evanghelii. Pentru ca cineva să se
înşele, să vadă ceea ce nu există, trebuie să aştepte acest lucru, să creadă că învierea Lui va fi şi că e
aproape. Cine dintre Apostoli a crezut în aşa ceva? Atunci când Maria Magdalena şi alte femei s-au
apropiat de mormânt, ele se gândeau: „Cine ne va prăvăli nouă piatra?” (Marcu 16, 3). Când Maria
Magdalena a văzut că mormântul este gol, ea nu s-a gândit la înviere. Chiar şi atunci când îl vede pe
Domnul, ea nu-L cunoaşte. De ce? Fiindcă ea era sigură că morţii nu învie. La fel şi Apostolii: când
li se aduce ştirea: „El este viu, El a înviat”, „cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu
le-au crezut” (Luca 24, 11). Toma nu numai că nu crede ceea ce vede, el vrea şi să simtă, „să pipăie
cu mâinile” (Ioan 20, 27). Aceasta este cea mai lucidă şi cea mai convingătoare verificare a faptului.
Iisus s-a arătat mironosiţelor, lui Petru, lui Luca, lui Cleopa, la zece sau unsprezece ucenici şi
chiar la 500 de credincioşi, în sfârşit, Apostolului Pavel… Cum puteau ei să se înşele cu toţii?
Oare nici unul dintre ei nu avea o minte trează, clară, cu simţuri sănătoase şi nervi tari? După
cum afirmă specialiştii, cele mai dese halucinaţii sunt cele vizuale sau auditive, mai rar se întâmplă
ambele şi cu totul rare sunt halucinaţiile ce ţin de simţul tactil, de pipăit. Pentru ca toate aceste trei
simţuri să halucineze şi încă la cel puţin zece, unsprezece şi chiar la 500 de oameni, şi pentru ca
peştele copt şi mierea să fie consumate de cineva şi să dispară, cum ne transmite Evanghelia
(Luca 24, 42) – astfel de halucinaţii istoria nu a cunoscut şi nici nu cunoaşte…
Prin urmare, Apostolii L-au văzut într-adevăr pe Cel Înviat: Învierea este un fapt istoric
indiscutabil. Raţionaliştii nu pot zdruncina povestirea biblică, ei doar se pot contrazice unul pe altul,
iar uneori îşi recunosc singuri incapacitatea de a lupta împotriva lui Hristos. Savantul german De
Wette, care s-a aflat pe parcursul mai multor decenii în fruntea raţionaliştilor, a recunoscut pe patul
de moarte că: „Evenimentul Învierii, deşi modul de producere este învăluit într-un mister de
nepătruns, pare a fi totuşi la fel de neîndoielnic ca şi moartea lui Cezar”. Atunci când
semiraţionalistul Neander a citit mărturia lui De Wette, l-au podidit lacrimile. După aceasta,
Neander a supus dovezile istorice ale Învierii lui Hristos unui nou studiu temeinic şi le-a acceptat.
Analizând autenticitatea minunilor Învierii şi Înălţării, fizicianul Balfour Stewart spune: „A
rămas oare neschimbată în aceste cazuri acţiunea cunoscutelor forţe naturale sau ea (acţiunea) a fost
înfrântă uneori de o forţă superioară? Bineînţeles că a fost înfrântă, atât la Înviere, cât şi la Înălţare.
Noi suntem obligaţi să cercetăm evidenţa acestor evenimente măreţe, ceea ce s-a şi făcut cu cea mai
mare fidelitate: istoria care relatează despre aceste evenimente a trecut probele atât de bine,
 82
încât orice presupunere despre irealitatea lor ne-ar duce la cea mai mare confuzie morală şi
spirituală”.
De ce Iisus Hristos, după Înviere, nu s-a înfăţişat în mijlocul iudeilor faţă de întreg poporul?
Sfântul Ioan Gură de Aur explică acest fapt prin aceea că apariţia Domnului Înviat ar fi fost inutilă
pentru iudei şi, dacă prin această metodă ei ar fi putut fi convertiţi, atunci, bineînţeles, Domnul nu i-
ar fi refuzat pe iudei. Însă ceea ce a urmat după învierea de către El a lui Lazăr dovedeşte contrariul:
iudeii au început să caute o posibilitate de a-l ucide nu numai pe Iisus Hristos, ci şi pe Lazăr. Dacă
Hristos, după înviere, s-ar fi arătat iudeilor, aceştia s-ar fi decis, într-un fel sau altul, la o nouă
asasinare a lui Dumnezeu…
Aşadar, Hristos a înviat din morţi. Cea mai puternică dovadă a faptului Învierii lui Hristos
este transformarea grandioasă pe care a înfăptuit-o El cu Apostolii, iar prin ei – şi cu întregul univers.
De El ţine cultura ultimelor două mii de ani. Ar fi putut fi ea oare susţinută de imaginaţia a 13
fantezişti? Ei au schimbat întreaga istorie. Fără Învierea lui Hristos noi nu am fi avut nici creştinism,
nici cultură creştină. Istoria omenirii ar fi luat o cu totul altă întorsătură. Fără forţele dătătoare de
viaţă ale credinţei creştine lumea antică s-ar fi descompus şi ar fi dispărut. Este imposibil să
presupunem că o imaginaţie goală ar fi putut aduce cu sine atâta bine şi măreţie.
Prin urmare, au căzut toate obiecţiile împotriva minunii Învierii Domnului nostru Iisus
Hristos. Chiar şi cea mai scurtă analiză a acestor obiecţii dovedeşte netemeinicia lor totală.
Însă critica răutăcioasă nu cedează. „Diavolul se luptă cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă sunt
inimile oamenilor”, a spus marele scriitor rus Dostoievski.
În timpurile noastre a fost înaintată o nouă obiecţie absolut sterilă, însă destul de convenabilă
pentru cei de rea-credinţă şi păcătoşi: „Dumnezeu nu există. Hristos nu a existat ca persoană istorică,
deci nu a existat nici Învierea. Evanghelia este un mit (adică o născocire, care nu se sprijină pe vreun
eveniment istoric real), ea este o transpunere a unor mitologii antice păgâne despre zei legendari”.
Mai întâi de toate, „criticii” ar trebui să ştie că în mitologiile păgâne doar zeii (Osiris,
Dionisos) „mor” şi „învie”, şi nicidecum Dumnezeu-omul. Iar despre faptul că Hristos este
Dumnezeu-Om noi avem mărturia incontestabilă a Sfintei Evanghelii. Dar şi fără Evanghelie mai
avem mărturii ale păgânilor, adversari ai creştinismului. Astfel, de exemplu, Pliniu (cel Tânăr),
proconsul roman în Pont şi Bitinia din Asia Mică, în scrisoarea sa către împăratul Traian (anul cca
112) scria: „Ei (creştinii) se adună şi cântă imnuri lui Hristos ca unui Dumnezeu, se jură să nu
mintă, să nu fure, să nu comită adultere”. Pliniu nu a scris „cântece închinate Dumnezeului lor, lui
Hristos”, ci a scris anume „lui Hristos ca unui Dumnezeu”, fiindcă ştia că Hristos pentru creştini
este nu doar Dumnezeu, ci şi om.
Contemporanul lui Pliniu, Tacit, unul dintre cei mai corecţi istorici, ne informează (anul cca
115): „Hristos, în timpul domniei lui Tiberiu, a fost condamnat la moarte de către procuratorul
Pilat”.
 83
O mulţime de mărturii despre Iisus Hristos ca persoană istorică se conţin în cartea evreiască
Talmud. Este adevărat că aceste mărturii sunt pline de răutate şi ură, numindu-l pe Mântuitor
„renegat”, „nazarinean” etc. Se vorbeşte mult în Talmud şi despre minunile „Nazarineanului”.
Deosebit de expresive sunt mărturiile fostului prigonitor al creştinilor, Saul, care mai târziu a
devenit Apostolul Pavel. Autenticitatea mărturiei lui nu poate fi contestată nicidecum. Acest lucru îl
înţeleg şi cei mai înfocaţi inamici ai creştinismului. „Iar forţa mărturiilor lui Pavel este atât de mare,
spune unul dintre marii scriitori şi gânditori ruşi, încât, chiar dacă nu ar exista altele, noi am fi ştiut
totuşi, cu o exactitate mai mare decât despre alte personalităţi istorice, nu numai despre faptul că
Hristos a fost, ci şi despre cum a trăit El, ce a spus, ce a făcut, pentru ce a murit şi cum a înviat”.
Adevărul Învierii Mântuitorului Hristos constă în aceea că a înviat Dumnezeu-Omul. El a
înviat trupul omenesc pe care şi L-a însuşit şi astfel a transformat esenţa umană în una spirituală,
divină, pentru viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu. Acesta este sensul victoriei Mântuitorului
asupra morţii pentru întregul neam omenesc.
„Învierea trupească din morţi a Mântuitorului este un fapt istoric, real”, spune un
cunoscut misionar creştin şi indică următoarele dovezi, în ordine.
1. Hristos a Prezis Învierea Sa (Matei 16, 21; 20, 19; Marcu 9, 9).
2. Cel Înviat anunţă El Însuşi despre acest eveniment (Luca 24, 16).
3. El se arată aievea:
a) Duminică dimineaţa Mariei Magdalena (Marcu 16, 9).
b) Tot atunci femeilor care mergeau de la mormânt (Matei 28, 9).
c) Lui Petru în apropiere de Ierusalim (Luca 24, 34; 1 Corinteni 15, 5).
d) La doi ucenici care mergeau spre Emaus (Luca 24, 13).
e) Duminică seara Apostolilor, în afară de Toma (Ioan 20, 19).
f) Peste o săptămână, seara, tuturor Apostolilor (Ioan 20, 26).
g) Peste câteva zile, la Marea Tiberiadei, la şapte ucenici (Ioan 21, 1-3).
h) Peste puţin timp, la unsprezece Apostoli, pe muntele de lângă Galileea (Matei 28,
11).
i) Celor 500 de credincioşi (1 Corinteni 15, 6).
j) Fratelui Său „trupesc”, Iacov, şi tuturor Apostolilor (1 Corinteni 15, 7).
k) În timpul Înălţării pe muntele Eleon, tuturor Apostolilor (Luca 24, 50).
l) Apostolului Pavel (1 Corinteni 9, 1; 15, 8).
m) Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan (Faptele 7, 55).
n) Până la Înălţare, timp de 40 zile, explicând despre Împărăţia lui Dumnezeu (Faptele
1, 3).
4. Mănâncă şi bea cu ucenicii (Luca 24, 42).
5. Îşi arată mâinile şi picioarele cu răni lăsate de ţintuirea Lui pe cruce (Luca 24, 40).
 84
6. Îndrumă (Matei 28, 18; Marcu 16, 15; Luca 24, 17; Ioan 21, 15; 20, 21; Faptele 1, 7).
7. Călătoreşte cu Apostolii (Luca 21, 15).
8. Lui i se închină mironosiţele şi unsprezece ucenici (Matei 28, 9, 17).
9. Despre învierea lui Hristos vorbesc Îngerii (Matei 28, 6; Marcu 16, 6; Luca 24, 6).
10. Acest eveniment a fost confirmat de ostaşii romani care păzeau mormântul (Matei 28,
11).
11. Apostolii îşi spun martori ai Învierii lui Hristos (Faptele 2, 32; 10, 39) şi pun acest fapt
istoric real la baza predicilor lor (Faptele (2, 22; 3, 26; 4, 10; 10, 39). Totodată, este
foarte semnificativ faptul că Apostolii nu descriu momentul însuşi al Învierii lui Hristos.
Fiindcă ei singuri spun: „Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri… şi mâinile
noastre au pipăit… vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1, 1-3). Momentul ca atare al învierii
lui Hristos nu putea să-l vadă nimeni. Nici chiar ostaşii care păzeau mormântul nu au
văzut momentul învierii, deoarece Hristos Înviat era nevăzut pentru ei. Cu atât mai mult
Apostolii nu puteau să vadă, căci ei se ascundeau şi se încuiau în casele lor „de frica
iudeilor”. Iată de ce nici în una dintre cele patru Evanghelii nu este descris momentul
Învierii, dar sunt arătate amănunţit toate evenimentele care au precedat Învierea şi cele
care au urmat după Înviere.
Dar noi ştim că dacă Învierea lui Hristos ar fi fost o născocire, atunci, oricât de genial ar fi
fost autorul acesteia, el nu ar fi putut neglija deloc partea centrală şi sensul operei sale. Într-un fel sau
altul, el ar fi atins numaidecât în lucrarea sa momentul Învierii, fiindcă aceasta este o cerinţă a naturii
noastre umane…
Dar Apostolii nu au făcut acest lucru. Şi aceasta este cea mai convingătoare dovadă a
adevărului mărturiilor lor. Fiindcă ei nu sunt nişte scriitori de ficţiune, ci, îndrumaţi de Duhul Sfânt,
sunt nişte martori autentici, naivi şi simpli, ai evenimentului Învierii lui Hristos şi ai întregii istorii
Evanghelice.
Apostolii înşişi spun: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind
începătură (a învierii) celor adormiţi” (adică el este începutul învierii noastre viitoare) (1 Corinteni
15, 14, 20).
Doar atunci Apostolii şi primii creştini au mers la moarte, când s-au convins de realitatea
Învierii Mântuitorului, de victoria Lui asupra iadului şi a morţii.
Numai în acest caz ei puteau, după cum spune poetul: „Să meargă la moarte cântând imnuri şi
să privească în gura fiarei flămânzi fără a tremura”.
Prin urmare, minunea Învierii a avut loc aievea.
Hristos a înviat cu adevărat!
 85
(Alcătuit în special după articolul prot. Gherasim Şoreţ: „Hristos a Înviat” din broşura lui
„A trăit oare Hristos?”, cu adăugiri din cartea lui D.M. Merejkovski „Iisus necunoscut”,
din articolul prot. I Cerneavin: „A Înviat oare Hristos?” şi alte surse)

5.6. Despre articolul al şaselea al Crezului

6. Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
În articolul al şaselea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre aceea că Iisus Hristos, cu
trupul Său preacurat, s-a înălţat la ceruri şi S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.
Înălţarea Domnului s-a înfăptuit peste patruzeci de zile după învierea Lui.
Domnul Iisus Hristos s-a înălţat la ceruri prin umanitatea Sa (cu trupul şi cu sufletul), iar
prin Divinitatea Sa, El întotdeauna s-a aflat împreună cu Tatăl.
„Şade de-a dreapta Tatălui” înseamnă în partea dreaptă, pe primul loc, în slavă. Aceste
cuvinte arată că trupul uman al lui Iisus Hristos a preluat aceeaşi măreţie pe care o are Hristos prin
Divinitatea Sa.
Prin înălţarea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a unit esenţa pământească cu cea cerească şi a
ridicat în slăvi firea noastră umană, înălţând-o pe tronul Domnului, şi ne-a arătat că şi locul nostru
este în ceruri, în Împărăţia Domnului, care este deschisă acum pentru toţi acei care cred cu adevărat
în El.
„Celui ce biruieşte (răul, păcatul) îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu
am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”, spune Domnul (Apocalipsa 3, 21).

5.7. Despre articolul al şaptelea al Crezului

7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea
sfârşit.
În articolul al şaptelea din Simbolul Credinţei se spune că Iisus Hristos va veni din nou pe
pământ pentru a-i judeca pe toţi oamenii, atât pe cei vii, cât şi pe cei morţi, care atunci vor învia, şi că
după această judecată se va instaura Împărăţia lui Hristos, care nu va avea sfârşit.
Despre a doua venire a Mântuitorului se vorbeşte explicit în Sfânta Scriptură. Astfel, de
exemplu, când Iisus Hristos s-a înălţat la ceruri, s-au arătat îngerii şi au spus Apostolilor: „Acest
Iisus care s-a înălţat de la voi în cer va veni din nou (pe pământ) în acelaşi fel (adică întrupat ca om),
aşa cum L-aţi văzut voi înălţându-se la cer”.
Însă a doua venire a lui Hristos nu va fi deloc ca prima. Prima dată El a venit ca om smerit,
spre a pătimi pentru noi şi a ne salva de păcat. El s-a născut într-o peşteră pentru vite, a trăit fără a
avea unde îşi pune capul, a murit printre nelegiuiţi pe cruce. A doua oară însă El va veni ca Împărat,
în toată măreţia Sa şi pe neaşteptate: „…Precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la
apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). A doua venire a lui Hristos Mântuitorul
 86
va fi neobişnuită: „Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea
din cer şi puterile cerurilor se vor zgudui; atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului
(Crucea) şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii
cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Matei 24, 29-30), şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea
pe tronul slavei Sale, şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile (care au trăit de la facerea
lumii)” şi El îi va judeca pe toţi oamenii (pe noi toţi)şi pe cei drepţi, şi pe cei păcătoşi (Matei 25,
31-46).
Această judecată va fi îngrozitoare, deoarece conştiinţa fiecărui om se va deschide în faţa
tuturor şi vor ieşi la iveală nu numai faptele bune şi rele pe care le-a făcut fiecare în timpul întregii
sale vieţi pe pământ, ci şi toate cuvintele spuse, gândurile şi dorinţele ascunse.
După această judecată, cei drepţi vor merge spre viaţa veşnică, iar cei păcătoşi vor fi sortiţi la
chinuri veşnice, pentru că au săvârşit fapte rele, pentru care nu s-au pocăit şi pe care nu le-au
îndreptat cu fapte bune şi cu pocăinţă.
„Vine ceasul, spune Însuşi Domnul, când toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului lui
Dumnezeu; şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele
spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).
Când anume Domnul va veni pe pământ pentru a doua oară nu se ştie, acesta este un mister
pe care, după spusele Domnului Însuşi, nu-l cunoaşte nimeni; nu-l cunosc nici chiar îngerii
Domnului, ci doar unul Tatăl Ceresc, de aceea noi trebuie să fim întotdeauna pregătiţi pentru a ne
prezenta la judecata Divină.
Cu toate că noi nu cunoaştem când va veni acest moment, în Cuvântul lui Dumnezeu (adică
în Sfânta Scriptură) sunt revelate unele semne ce indică apropierea venirii Domnului. Înainte de a
doua venire, Evanghelia va fi propovăduită tuturor popoarelor. Majoritatea evreilor se vor converti
întru Hristos. Totodată însă, printre oameni se va instaura o desfrânare maximă: diminuarea
încrederii şi a dragostei faţă de aproapele, înmulţirea viciilor şi a nenorocirilor. După aceea vor
apărea pseudoprofeţii; între popoare vor spori neînţelegerile şi războaiele; va fi foamete, vor fi
epidemii (boli) şi pe alocuri cutremure. În sfârşit, când răul îşi va atinge apogeul pe pământ, va
apărea Antihristul.
Antihristul este inamicul lui Hristos, care va apărea înainte de sfârşitul lumii şi va încerca pe
toate căile să nimicească credinţa în Hristos pe pământ. Însă, odată cu venirea lui Hristos, stăpânirea
lui Antihrist va lua sfârşit prin pieirea îngrozitoare, atât a acestuia, cât şi a adepţilor lui şi a diavolului
însuşi.
După aceasta, se va instaura Împărăţia veşnică a lui Hristos.

5.8. Despre articolul al optulea al Crezului

 87
8. (Cred) Şi întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Carele din Tatăl
purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
În articolul al optulea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre a treia persoană a Sfintei
Treimi, despre Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt este acelaşi Dumnezeu adevărat, la fel ca şi Tatăl şi Fiul. Noi îl mărturisim
numindu-L Domnul.
Duhul Sfânt se mai numeşte Dătător de viaţă, pentru că El, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi
cu Dumnezeu Fiul, dă la toate viaţă, îndeosebi, viaţă spirituală oamenilor; prin urmare El este
acelaşi Creator al lumii, împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Se spune că la crearea lumii: „Duhul lui
Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2). Însuşi Iisus Hristos a spus despre
renaşterea binecuvântată cu Duhul: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să
intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
Deoarece Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat – cea de-a treia persoană a treimii – noi
trebuie să ne închinăm Lui şi să-L proslăvim pe El la fel şi în egală măsură cu Tatăl şi Fiul.
Cuvintele „Carele din Tatăl purcede” (adică cel Care provine de la Tatăl) indică o însuşire
personală a Sfântului Duh, prin care El se deosebeşte de Dumnezeu Tatăl şi de Fiul născut de la
Tatăl. Această însuşire constă în faptul că Duhul Sfânt întotdeauna provine de la Tatăl. Despre
aceasta a spus Însuşi Iisus Hristos ucenicilor Săi: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl
voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine” (Ioan 15, 26).
Cuvintele „Care a grăit prin proroci” înseamnă „care a vorbit prin intermediul prorocilor”.
Prorocii prevesteau viitorul şi scriau cărţile sfinte prin inspiraţia Duhului Sfânt, de aceea scrierile lor
se numesc inspirate de Dumnezeu. Se spune „Care a grăit prin proroci”, pentru ca nimeni să nu se
îndoiască de faptul că Sfintele Scripturi, atât cea scrisă de Apostoli, cât şi cea scrisă de proroci, nu au
fost scrise de la sine, după cum se întocmesc cărţile omeneşti simple, ci din Inspiraţia Duhului Sfânt,
de aceea ele conţin adevărul Divin suprem – Cuvântul lui Dumnezeu, adică revelaţia Divină.
În Simbolul Credinţei nu se spune că Duhul Sfânt a vorbit prin Apostoli, deoarece în perioada
alcătuirii Simbolului nimeni nu se îndoia de acest lucru.
Duhul Sfânt dă şi acum Darurile Sale creştinilor adevăraţi prin Biserica lui Hristos: în
rugăciuni şi sfintele taine. În sfintele taine Duhul Sfânt îi luminează pe oameni cu lumina învăţăturii
lui Hristos, le încălzeşte inimile cu dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele şi îi curăţă de tot
felul de necurăţenie păcătoasă.
Iisus Hristos a numit Duhul Sfânt „Duh al Adevărului” (Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 13) şi ne-a
prevenit: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va
ierta” (Matei 12, 31).
 88
„Hulă împotriva Duhului Sfânt” se numeşte orice împotrivire conştientă şi îndârjită
adevărului, fiindcă „Duhul este adevărul” (1 Ioan 5, 6). Opunerea împotriva adevărului îl
îndepărtează pe om de la smerenie şi căinţă, iar fără căinţă nu poate fi iertare. Iată de ce păcatul
„hulei împotriva Duhului” nu se iartă.
Duhul Sfânt s-a arătat oamenilor în mod vizibil: la botezului Domnului, sub formă de
porumbel, iar în ziua Cincizecimii El a pogorât asupra Apostolilor sub formă de limbi de foc.

5.9. Despre articolul al nouălea al Crezului

9. (Cred) Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
În articolul al nouălea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre Biserica lui Hristos pe care
El a întemeiat-o pe pământ pentru a-i lumina pe oamenii păcătoşi şi a-i uni cu Dumnezeu.
Se numeşte Biserică totalitatea creştinilor ortodocşi, vii şi morţi, „căci (pentru Dumnezeu)
toţi trăiesc în El” (Luca 20, 38), reuniţi între ei prin credinţa şi dragostea lui Hristos, prin sfinţenia
clerului şi prin sfintele taine.
Totodată, fiecare creştin ortodox luat separat se numeşte membru sau parte a Bisericii. Deci,
spunând „credem întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, prin Biserică
înţelegem toţi oamenii în ansamblu, care mărturisesc una şi aceeaşi credinţă creştină ortodoxă, dar
nu edificiul la care mergem să ne rugăm lui Dumnezeu şi care se numeşte locaşul lui Dumnezeu.
Iisus Hristos a încredinţat organizarea şi conducerea efectivă a Bisericii Sfinţilor Apostoli, iar
apoi succesorilor lor – episcopilor, iar prin ei El conduce Biserica în mod invizibil. Domnul Iisus
Hristos este unicul şi adevăratul Cap al Bisericii şi o altă căpetenie a adevăratei Biserici a lui Hristos
nu este şi nici nu poate fi. Iisus Hristos este Capul, iar Biserica este corpul spiritual al lui Hristos
(Efeseni 1, 22-23; 5, 23).
Sfântul Apostol Pavel spune: „Precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate
mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am
botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh
ne-am adăpat” (1 Corinteni 12, 12-13). Aşadar, „voi (creştinii adevăraţi) sunteţi trupul lui Hristos
(adică Biserica) şi mădulare (fiecare) în parte (ale Bisericii)” (1 Corinteni 12, 27). „El (Iisus
Hristos) a dat pe unii Apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi
învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos (a
Bisericii)” (Efeseni 4, 11-12).
Iisus Hristos a spus că Biserica Sa nu poate fi învinsă de nimeni, că ea va exista veşnic: „Voi
zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). „Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).
Adevărul lui Dumnezeu – învăţătura Divină – se păstrează în Biserica lui Hristos unitară:
„Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (1 Timotei 3, 15). Iisus Hristos a
 89
spus: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt (Duhul adevărului), pe Care-L va trimite Tatăl, în
numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”
(Ioan 14, 26). Duhul Sfânt „vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14, 16).
Cel care se supune Bisericii, acela se supune lui Hristos Însuşi, iar cel care nu se supune şi o
respinge, acela îl respinge pe Domnul Însuşi. Dacă cineva „nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie
ţie ca un păgân şi vameş”, a spus Însuşi Domnul (Matei 18, 17).
Biserica lui Hristos este unitară, fiindcă ea este un singur corp spiritual, are un singur
conducător, pe Hristos, şi se însufleţeşte de către unul Duhul Sfânt (Efeseni 4, 4-6). Ea are şi un
singur scop: să lumineze pe oameni; una şi aceeaşi învăţătură Divină, unele şi aceleaşi taine. De
aceea Biserica nu se poate descompune sau destrăma în mai multe părţi. De la ea se pot desprinde
sau îndepărta ereticii sau schismaticii, însă aceştia încetează a mai fi membri ai Bisericii, iar din
această cauză Biserica nu încetează a fi unitară. Unitatea Bisericii ne obligă pe toţi să păzim
„unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
Existenţa unor Biserici ortodoxe aparte, locale, cum ar fi cea a Ierusalimului, a
Constantinopolului, a Antiohiei, a Alexandriei, rusă şi altele, nu încalcă deloc unitatea Bisericii lui
Hristos. Ele toate sunt membre ale unui singur corp – ale Bisericii Unitare (universale) a lui Hristos –
toate mărturisesc în acelaşi fel, au aceleaşi rugăciuni şi taine.
Biserica lui Hristos este Sfântă, fiindcă ea este sfinţită de Însuşi Domnul Iisus Hristos: prin
suferinţele Lui, prin învăţătura Lui Divină şi prin tainele sfinte stabilite de El, prin care credincioşilor
li se dă harul Sfântului Duh. „Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o
sfinţească…” (Efeseni 5, 25-26).
Sfinţenia Bisericii nu este încălcată de către creştini prin păcătoşenia lor, fiindcă ei
întotdeauna se pot curăţi prin taina pocăinţei. Iar dacă cineva rămâne păcătos nepocăit, el, în mod
vizibil sau invizibil, se desprinde de Biserică.
Biserica lui Hristos este sobornicească. Sobornicia este unanimitatea tuturor adevăraţilor
creştini ortodocşi, întărită prin dragostea lui Hristos şi harul Duhului Sfânt. Biserica sobornicească
nu se limitează nici în spaţiu, nici în timp, nici la un singur popor; ea include în sine pe toţi adevăraţii
credincioşi din lume. De aceea ea se mai numeşte universală.
Biserica lui Hristos, unitară, sfântă, sobornicească se mai numeşte apostolească, fiindcă
Domnul a răspândit-o şi a întărit-o prin Sfinţii Apostoli şi, mai ales, fiindcă Biserica păstrează
neîntrerupt şi statornic învăţătura sa de la Apostoli şi moştenirea darurilor Duhului Sfânt prin
sfânta punere a mâinilor.
Sfinţii Apostoli, primind darurile Sfântului Duh în ziua cincizecimii, le-au transmis după
aceea prin sfânta punere a mâinilor pe slujitorii Bisericii. Şi în prezent Biserica este condusă în mod
vizibil de succesorii Apostolilor – de episcopi.
 90
Conducerea supremă vizibilă în Biserică aparţine Sinoadelor Ecumenice. Unităţile
principale ale Bisericii Universale sunt subordonate patriarhilor, iar regiunile mai mici şi oraşele sunt
subordonate mitropoliţilor, arhiepiscopilor şi episcopilor.
Biserica unitară, sfântă, sobornicească şi apostolească se mai numeşte ortodoxă, fiindcă ea,
sub conducerea Duhului Sfânt, păstrează, în mod statornic, corect şi în slavă, învăţătura lui Iisus
Hristos. Cu alte cuvinte, Îl proslăveşte corect pe Dumnezeu.

5.10. Despre articolul al zecelea al Crezului

10. Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor.
În articolul al zecelea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre taina botezului şi despre
celelalte taine.
Iisus Hristos, trimiţând pe ucenicii Săi să predice, a spus: „Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, şi a adăugat:
„învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20), arătând astfel că El
a stabilit şi alte taine.
Taină se numeşte o acţiune sfântă prin care, în mod tainic, nevăzut, omului i se dă harul
Duhului Sfânt sau forţa salvatoare a lui Dumnezeu.
Sfânta Biserică Ortodoxă cunoaşte şapte taine: botezul, mirungerea, pocăinţa
(mărturisirea), împărtăşania, cununia, preoţia (hirotonia) şi sfântul maslu.
În simbolul credinţei se vorbeşte doar despre botez, deoarece botezul este o poartă simbolic
de intrare în Biserica lui Hristos. Numai cel care a primit botezul se poate bucura de celelalte taine.
Afară de aceasta, în momentul alcătuirii Simbolului Credinţei aveau loc polemici, existau
îndoieli: nu s-ar cuveni oare ca unii oameni, cum ar fi, de exemplu, ereticii, să fie botezaţi din nou, la
întoarcerea lor întru Biserică? Sinodul Ecumenic a stabilit că omul poate fi botezat o singură dată.
De aceea se spune: „Mărturisesc un botez”.
Taina botezului. Taina botezului este acţiunea sfântă în care cel ce crede în Hristos, prin
afundarea de trei ori a corpului în apă, cu invocarea numelui Sfintei Treimi – al Tatălui şi al
Fiului, şi al Sfântului Duh – se spală de toate păcatele săvârşite până la botez. El renaşte prin harul
Sfântului Duh pentru o nouă viaţă spirituală (se naşte spiritual) şi devine membru al Bisericii, adică
al Împărăţiei binecuvântate a lui Hristos.
Taina botezului a fost stabilită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El a sfinţit botezul prin
exemplul Său propriu, fiind botezat de Ioan. Apoi, după învierea Sa, El a poruncit Apostolilor:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului
Duh” (Matei 28, 19).
Botezul este necesar fiecăruia care vrea să fie membru al Bisericii lui Hristos. „De nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).
 91
Pentru a fi botezat, sunt necesare credinţa şi mărturisirea.
Biserica Ortodoxă botează pruncii după credinţa părinţilor lor sau a naşilor. Naşii sunt
prezenţi la botez spre a garanta în faţa Bisericii pentru credinţa celui botezat. Atunci când el va
creşte, naşii sunt obligaţi să-l înveţe credinţa şi să aibă grijă ca finul lor să devină un creştin adevărat.
Aceasta este o datorie sfântă a naşilor şi ei păcătuiesc greu dacă o neglijează. Iar despre faptul că
darurile binecuvântate se dau după credinţa altora, ni se indică în Evanghelie, la vindecarea
slăbănogului: „Şi văzând Iisus credinţa lor (a celor care au adus bolnavul), i-a zis slăbănogului:
Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5).
Sectanţii consideră că pruncii nu pot fi botezaţi şi îi condamnă pe ortodocşi pentru înfăptuirea
tainei asupra pruncilor. Însă drept temei pentru botezul pruncilor serveşte faptul că botezul a înlocuit
circumcizia (tăierea împrejur) din Vechiul Testament, care se înfăptuia asupra pruncilor de opt zile
(botezul creştin este numit „tăiere împrejur nefăcută de mână” (Coloseni 2, 11-12); iar Apostolii
efectuau botezul asupra unor familii întregi în care, bineînţeles, erau şi copii.
Însuşi Domnul a zis: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui
Dumnezeu este a unora ca aceştia” (Luca 18, 16).
Deoarece botezul este considerat naştere spirituală, iar omul se naşte o singură dată, deci şi
taina botezului asupra omului se va înfăptui doar o dată. „Este un Domn, o credinţă, un botez”
(Efeseni 4, 4).

Taina mirungerii. Mirungerea este taina prin care celui credincios i se dau darurile Duhului
Sfânt, pentru a-l întări în viaţa spirituală creştină.
Despre darurile binecuvântate ale Duhului Sfânt a spus Însuşi Iisus Hristos: „Cel ce crede în
Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui (adică din centrul
interior, din inimă). Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred
în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 38-39).
Apostolul Pavel spune: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns
pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (2
Corinteni 1, 21-22).
Darurile binecuvântate ale Duhului Sfânt sunt necesare fiecărui credincios întru Hristos.
(Există şi daruri excepţionale ale Duhului Sfânt, care se transmit doar unor oameni aleşi, cum ar fi
prorocii, apostolii, împăraţii).
Iniţial, Sfinţii Apostoli efectuau taina mirungerii prin punerea mâinilor (Faptele 8, 14-17; 19,
2-6).
Sfântul mir este o compoziţie sfinţită pregătită în mod special din untdelemn şi substanţe
odorizante (miresme).
 92
Mirul era sfinţit de înşişi Apostolii sau de succesorii lor – episcopii (arhiereii). Şi astăzi
sfântul mir poate fi sfinţit doar de episcopi. Prin ungerea cu sfântul mir sfinţit de către episcopi, la
indicaţia episcopilor, pot realiza taina mirungerii şi presbiterii (preoţii).
La înfăptuirea tainei mirungerii, se ung cu mir sfânt, în formă de cruce, următoarele părţi ale
corpului: fruntea, ochii, urechile, gura, pieptul, mâinile şi picioarele – cu pronunţarea concomitentă a
cuvintelor: „Pecetea darului Duhului Sfânt, amin”.
Unii mai numesc taina mirungerii – „cincizecimea (pogorârea Sfântului Duh) fiecărui
creştin”.
Taina Pocăinţei. Pocăinţa este taina prin care credinciosul mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele
sale în prezenţa preotului şi obţine prin preot iertarea păcatelor de la Însuşi Domnul Iisus Hristos.
Iisus Hristos a dat Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi tuturor preoţilor, puterea de a dezlega (a
ierta) păcatele: „Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23).
Încă Ioan Botezătorul, pregătindu-i pe oameni pentru primirea Mântuitorului, propovăduia
„Botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi
păcatele” (Marcu 1, 4-5).
Sfinţii Apostoli, luând această putere de la Domnul, înfăptuiau taina pocăinţei: „Şi mulţi
dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor” (Faptele 19, 18).
Pentru obţinerea iertării (dezlegării) păcatelor, de la cel care mărturiseşte (se căieşte) se cere:
împăcarea cu toţi cei apropiaţi, regretul sincer pentru păcate şi mărturisirea lor orală, intenţia fermă
de a-şi îndrepta viaţa, credinţa în Domnul Iisus Hristos şi speranţa în mila Lui.
În anumite cazuri, pentru cel care se căieşte se poate prescrie o „epitimie” (cuvânt grecesc
care înseamnă „interzicere”), care cuprinde fapte cucernice şi câteva privaţiuni cu menirea de a
învinge obiceiurile păcătoase.

Taina Împărtăşaniei. Împărtăşania este o taină prin care credinciosul (creştin ortodox) ia, sub
formă de pâine şi vin, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi, prin aceasta, se uneşte cu
Hristos şi devine părtaş al vieţii veşnice.
Taina sfintei împărtăşanii a fost stabilită de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos la ultima Cină
de Taină, înainte de suferinţele şi moartea Sa. El Însuşi a înfăptuit această taină: „Luând pâine şi
binecuvântând (pe Dumnezeu Tatăl pentru mila faţă de neamul omenesc), a frânt şi, dând ucenicilor,
a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre
pomenirea Mea”. Asemenea, luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta toţi,
că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24;
Luca 22, 19-24; 1 Corinteni 11, 23-25).
 93
Iisus Hristos, stabilind taina împărtăşaniei, le-a poruncit ucenicilor să o înfăptuiască
întotdeauna: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”.
În discuţiile cu poporul, Iisus Hristos a spus: „Dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele
Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi
sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru
Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 53-56).
Conform poruncii lui Hristos, taina împărtăşaniei se înfăptuieşte permanent în Biserica lui
Hristos şi se va înfăptui până la sfârşitul veacurilor după serviciul divin numit Liturghia, în timpul
căreia pâinea şi vinul, prin puterea şi acţiunea Duhului Sfânt, se transpune în trupul adevărat şi în
sângele adevărat ale lui Hristos.
Pâinea pentru împărtăşanie este una, deoarece toţi credincioşii întru Hristos reprezintă un
singur trup al Lui, capul căruia este Însuşi Hristos. „Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci
toţi ne împărtăşim dintr-o pâine”, spune Apostolul Pavel (1 Corinteni 10, 17).
Primii creştini se împărtăşeau în fiecare zi de duminică, spre aceasta fiind chemaţi şi astăzi în
cadrul fiecărei liturghii.
Creştinii trebuie să se pregătească de împărtăşanie prin abstinenţă, care constă din post,
rugăciune, împăcarea cu toţi şi apoi mărturisirea, adică curăţarea conştiinţei proprii în taina
pocăinţei.
Taina sfintei împărtăşanii se numeşte în greceşte euharistie, ceea ce înseamnă „a aduce
mulţumire”.
Taina Cununiei. Cununia este o taină în care mirele şi mireasa (în faţa preotului şi a
Bisericii) îşi jură de bună voie fidelitate unul altuia, căsătoria se binecuvântează după modelul
legăturii spirituale a lui Hristos cu Biserica, cerându-se şi primindu-se harul lui Dumnezeu pentru
ajutor reciproc şi unanimitate şi pentru naşterea binecuvântată a copiilor şi educaţia creştinească a
lor.
Căsătoria a fost stabilită de Însuşi Dumnezeu încă în rai. La crearea lui Adam şi a Evei,
„Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”
(Facerea 1, 28).
Iisus Hristos a sfinţit cununia prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii şi a confirmat
statornicirea ei divină, spunând: „Cel ce a făcut (Dumnezeu), a făcut mai întâi bărbat şi femeie”
(Facerea 1, 27). Şi a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa,
şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24), astfel că ei nu mai sunt doi, ci un singur trup. Iar ceea „ce
a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6).
Sfântul Apostol Pavel spune: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică”
(Efeseni 5, 31-32).
 94
Uniunea lui Iisus Hristos cu Biserica se bazează pe dragostea lui Hristos faţă de Biserică şi pe
devotamentul total al Bisericii faţă de voia lui Hristos. De aici, bărbatul este obligat să-şi iubească cu
abnegaţie soţia, iar soţia este obligată să se supună soţului de bunăvoie, adică cu dragoste.
„Bărbaţilor, spune Apostolul Pavel, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit
Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea… cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte” (Efeseni 5, 25,
28). „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi
Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este” (Efeseni 5, 22-23).
De aceea soţii (soţul şi soţia) sunt obligaţi să păstreze toată viaţa dragostea şi stima reciprocă,
devotamentul şi fidelitatea.
O viaţă familială creştină este o sursă a binelui personal şi social.
Familia este baza Bisericii lui Hristos.
Taina cununiei nu este obligatorie pentru toţi, însă persoanele care rămân de bunăvoie
necăsătorite sunt obligate să ducă o viaţă curată, neprihănită şi virgină, care, după învăţătura
Cuvântului lui Dumnezeu, este mai presus de viaţa în căsătorie şi este unul dintre cele mai mari acte
de curaj (Matei 19, 11-12; 1 Corinteni 7, 8, 9, 26, 34, 37, 40 etc.).
Taina Preoţiei (Hirotonia). Preoţia este taina prin care un om ales corect (pentru a fi episcop,
presbiter sau diacon), prin punerea mâinilor unui arhiereu, primeşte harul Duhului Sfânt, pentru a
realiza serviciul sfânt în Biserica lui Hristos.
Această taină se înfăptuieşte numai asupra unor persoane alese şi iniţiate în preoţie. Sunt trei
trepte ale preoţiei: diacon, presbiter (preot) şi episcop (arhiereu).
Cel iniţiat în diacon obţine harul de a sluji la înfăptuirea tainelor.
Cel iniţiat în preot (presbiter) obţine harul de a înfăptui taine.
Cel iniţiat în episcop (arhiereu) obţine harul de a înfăptui taine şi de a iniţia pe alţii în
înfăptuirea tainelor.
Taina preoţiei este o orânduire dumnezeiască. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că însuşi
Domnul Iisus Hristos „a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi
învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 11-
12).
Apostolii, sub îndrumarea Duhului Sfânt, înfăptuind această taină prin punerea mâinilor,
ridicau în rang de diaconi, presbiteri şi episcopi.
Despre alegerea şi punerea mâinilor de către înşişi Sfinţii Apostoli pe primii diaconi se
vorbeşte în cartea Faptelor Apostolilor: „I-au pus înaintea Apostolilor, şi ei (apostolii), rugându-se,
şi-au pus mâinile peste ei” (Faptele 6, 6).
Despre punerea mâinilor presbiterilor se spune: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică,
(Apostolii Pavel şi Barnaba) rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care
crezuseră” (Faptele 14, 23).
 95
În epistolele către Timotei şi Tit, pe care Apostolul Pavel i-a pus episcopi, este scris: „Îţi
amintesc (episcopului Timotei) să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine,
prin punerea mâinilor mele” (2 Timotei 1, 6). „Pentru aceasta te-am lăsat (pe episcopul Tit) în Creta,
ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” (Tit 1, 5).
Adresându-se lui Timotei, Apostolul Pavel spune: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te
face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (1 Timotei 5, 22). „Pâră împotriva preotului să nu
primeşti, fără numai de la doi sau trei martori” (1 Timotei 5, 19).
Din aceste epistole vedem că apostolii le-au dat episcopilor puterea de a iniţia preoţi prin
punerea mâinilor şi de a săvârşi judecată asupra preoţilor, diaconilor şi slujitorilor bisericeşti.
Despre feţele bisericeşti Apostolul Pavel, în epistola către episcopul Timotei, scrie: „Se
cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană… diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici…”
(1 Timotei 3, 2, 8).
Taina Sfântului Maslu. Sfântul maslu este taina în care, prin ungerea unui bolnav cu
untdelemn sfinţit, se invocă asupra bolnavului harul Duhului Sfânt pentru tămăduirea lui de bolile
trupeşti şi spirituale.
Taina sfântului maslu se mai numeşte sobornicie, deoarece pentru înfăptuirea ei se adună mai
mulţi preoţi, deşi, în caz de necesitate, taina poate fi înfăptuită şi de un singur preot.
Această taină îşi are începutul de la Apostoli. Primind de la Domnul Iisus Hristos puterea de
a vindeca în timpul predicii orice boală sau meteahnă, ei „ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i
vindecau” (Marcu 6, 13).
Deosebit de amănunţit vorbeşte despre această taină Apostolul Iacov: „Este cineva bolnav
între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele
Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut
păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).
Sfinţii Apostoli nu predicau nimic de la sine, ci vorbeau numai despre ceea ce le-a poruncit
lor Domnul şi le-a insuflat Duhul Sfânt. Apostolul Pavel spune: „Vă fac cunoscut, fraţilor, că
Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om, pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-
am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos” (Galateni 1, 11-12).
Sfântul maslu nu se înfăptuieşte asupra pruncilor, fiindcă pruncii nu pot avea păcate comise
conştient.

5.11. Despre articolul al unsprezecelea al Crezului

11. Aştept învierea morţilor.
În articolul al unsprezecelea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre învierea generală a
morţilor, care va avea loc după sfârşitul vieţii lumii noastre.
 96
Învierea din morţi pe care noi o „aşteptăm” va avea loc după cea de-a doua şi glorioasa venire
a Domnului nostru Iisus Hristos şi va consta în aceea că trupurile tuturor celor morţi se vor uni cu
sufletele lor şi vor învia.
Credinţa în învierea morţilor a fost exprimată încă de Avraam, atunci când l-a adus pe Isaac
jertfă (Evrei 11, 17); de Iov, între suferinţele cele grele ale lui: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul
meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se
destramă, şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 25-26); de Prorocul Isaia:
„Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce
sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia”
(Isaia 26, 19).
Prorocul Iezechiel a contemplat învierea morţilor în viziunea unui câmp presărat cu oase
uscate care, din voinţa Duhului lui Dumnezeu, s-au reunit unul cu altul, s-au învelit cu carne şi s-au
însufleţit cu duhul (Iezechiel, cap. 37).
Însuşi Iisus Hristos a vorbit în repetate rânduri despre învierea morţilor: „Adevărat,
adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu
şi cei ce vor auzi vor învia” (Ioan 5, 25). „Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei
din morminte vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre
învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). „Cel ce
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi”
(Ioan 6, 54).
Răspunzând saducheilor necredincioşi la întrebarea lor despre învierea morţilor, Iisus Hristos
a spus: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Eu sunt Dumnezeul lui Avraam
şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei
22, 29, 31, 32).
Apostolul Pavel spune: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi.
Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în
Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (1 Corinteni 15, 20, 21, 22).
În momentul învierii generale corpurile oamenilor morţi se vor schimba; în fond, corpurile
vor fi aceleaşi, însă calitativ se vor deosebi de corpurile actuale – ele vor fi însufleţite, ele nu vor
putrezi şi vor fi nemuritoare. În timpul celei de-a doua veniri a Mântuitorului, se vor schimba şi
corpurile oamenilor în viaţă. Apostolul Pavel spune: „Se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc…. nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi, la
trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi (cei rămaşi în
viaţă) ne vom schimba” (1 Corinteni 15, 44, 51, 52).
În corespundere cu schimbările care vor avea loc în om, se va schimba şi toată lumea
văzută, şi anume, din una stricăcioasă se va transforma într-o lume nestricăcioasă.
 97
Starea sufletelor oamenilor care au murit până la învierea generală nu este la fel. Aşadar,
sufletele celor fără de prihană se află în pragul unei fericiri veşnice, iar sufletele celor păcătoşi – în
pragul unor chinuri veşnice. O astfel de stare a sufletelor celor morţi se stabileşte la judecata
individuală, care se înfăptuieşte după moartea fiecărui om. Aceasta se vede clar din pilda Domnului
Iisus Hristos despre cel bogat şi despre Lazăr (Luca 16, 19-31). Acelaşi lucru îl arată Apostolul Pavel
când spune: „Doresc să mă despart de trup (adică, să mor) şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e
cu mult mai bine” (Filipeni 1, 23).
Moartea are o importanţă mare în viaţa fiecărui om, ea este hotarul dincolo de care se
sfârşeşte timpul izbânzilor şi începe timpul răsplăţii. Dar, deoarece judecata individuală nu este una
definitivă, sufletele oamenilor păcătoşi care au murit cu credinţă întru Hristos şi în pocăinţă pot
obţine o uşurare în suferinţele de dincolo de mormânt şi chiar pot scăpa cu totul de ele prin
rugăciunile Bisericii, precum şi prin binefacerile făptuite pentru ei de către cei vii şi, mai ales, prin
aducerea pentru ei a jertfei fără de sânge a Trupului şi Sângelui lui Hristos. În acest scop în Biserica
Ortodoxă este stabilită pomenirea celor adormiţi, care se oficiază dintotdeauna, încă de pe timpurile
apostolice. Aceasta se vede şi din prima liturghie creştină a Sfântului Apostol Iacov: în ea, pomenirea
celor adormiţi reprezintă una din părţile principale.
Sfântul Apostol Ioan spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de
moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate” (Ioan 5, 16).
Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Timotei, scrie: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să
faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi
care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi
buna-cuviinţă, că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,
Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,
1-4).
Sfântul Apostol Iacov spune: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul
pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16).
Dacă se cuvine să ne rugăm pentru cei vii, atunci trebuie să ne rugăm şi pentru cei morţi, căci
pentru Dumnezeu nu există morţi: în faţa lui Dumnezeu toţi sunt vii. Însuşi Domnul Iisus Hristos a
spus: „Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El” (Luca
20, 38).
Sfântul Apostol Pavel scria către creştini: „Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă
murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem”
(Romani 14, 8).
Încă în Vechiul Testament se oficia rugăciunea pentru cei decedaţi. Astfel, de exemplu,
Prorocul Baruh se ruga pentru cei morţi, spunând: „Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel,
 98
auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta…
Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri” (Baruh 3, 4-5).
Iuda Macabei se ruga şi aducea jertfă pentru ostaşii morţi (2 Macabei 12, 39-45).
Învăţătura despre pomenirea morţilor se bazează atât pe Sfânta Scriptură, cât şi pe Sfânta
Revelaţie.

5.11.1. Discuţie despre învierea generală a morţilor

Adevărul învierii generale a morţilor este dezvăluit limpede şi concret în Sfânta Scriptură. El
reiese, de asemenea, din puterile principale ale sufletului nostru nemuritor şi din noţiunea despre
Dumnezeu cel veşnic, atotputernic şi neprihănit.
Încă în Vechiul Testament, datorită Revelaţiei Divine, cei drepţi credeau în învierea generală
a morţilor (Iov 19, 25, 26; Isaia 26, 19; Iezechiel 37; Daniel 12, 2; 2 Macabei 7, 9 ş.a.).
Şi în general, toţi cei drepţi din Vechiul Testament se considerau nişte străini pe pământ şi
căutau Patria Cerească (Evrei 11, 13-20).
Prin Prorocul Osea Domnul a spus: „Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de
moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale? Mila stă
ascunsă departe de ochii Mei” (Osea 13, 14).
În Noul Testament Domnul Iisus Hristos propovăduieşte despre învierea din morţi clar şi
concret: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia… Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre
învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (Ioan 5, 25, 29).
Mântuitorul confirmă predica despre înviere prin Taina Împărtăşaniei: „Cel ce mănâncă
trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6,
54).
Atunci când Mântuitorul vorbeşte despre scopul venirii Sale pe Pământ, El indică anume
asupra vieţii veşnice: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
În timpul aflării Sale pe pământ, Mântuitorul îi învia pe cei morţi din mormânt, devenind,
după cuvintele Apostolului Pavel, începătură (a învierii) celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20).
Apostolii puneau adevărul învierii celor morţi mai presus de orice îndoială şi îl
demonstrau prin cea mai strânsă legătură cu învierea lui Hristos şi prin întreaga predică evanghelică:
„Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este
înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat; şi dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră… Iar
dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar
 99
acum H r i s t o s a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”
(1 Corinteni 15, 12-20).
Afară de aceasta, Apostolul Pavel ne indică asupra fenomenelor naturii vizibile, care ne
conving de adevărul învierii. „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină?
Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce
va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup,
precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său… Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă
(trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru
slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup
duhovnicesc” (1 Corinteni 15, 35-44).
Însuşi Domnul spune: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri,
rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24).
Da, însăşi natura vizibilă ne înfăţişează un fenomen minunat şi adevărat.
Grăuntele aruncat în pământ putrezeşte, se distruge, se descompune. Dar este aceasta
sfârşitul? Nu, nici într-un caz! De acolo se porneşte, creşte un spic cu grăunţe noi, întru totul
asemănătoare celui putrezit. Nu este oare aceasta o minune demnă de atenţia noastră? Nu este oare
aceasta o mărturie a faptului că Creatorul Preaînţelept pune în moarte însuşi începutul unei noi
vieţi şi pe ruine făureşte o nouă existenţă?
Astfel, taina învierii celor morţi este întotdeauna prezentă în faţa ochilor noştri. Ea este
vizibilă în natură, ne întăreşte credinţa şi ne spulberă îndoiala.
Însă, cu toate acestea, în mintea noastră poate apărea întrebarea: cum pot învia morţii, dacă
corpurile celor morţi sunt prefăcute în pulbere, se distrug?
Să admitem şi aceasta, deşi, în esenţă, nu se întâmplă aşa ceva. Cum vor învia morţii? Exact
la fel cum au început să trăiască în prezent.
Dacă Dumnezeu cel Atotputernic ne-a dat o dată fiinţă, luând ţărână din pământ, atunci,
bineînţeles, El o poate lua din pământ încă o dată şi să-i dea viaţă. Dacă Dumnezeu a alcătuit o lume
întreagă din materia neorganizată, creată tot de El din nimic, atunci să nu poată El oare forma din
nou corpurile noastre din ţărâna pământului şi să le înfăţişeze la fel ca şi pe cele de până atunci şi cu
acelaşi aspect, dar înnoit?
Domnul i-a arătat prorocului în mod sugestiv miracolul învierii noastre din morţi,
înfăţişându-i, într-o viziune, un câmp presărat cu oase omeneşti uscate. Din aceste oase, prin
Cuvântul lui Dumnezeu, rostit de fiul omului s-au format corpuri omeneşti şi, probabil, în acelaşi
mod în care s-a produs crearea primară a omului, Duhul le-a adus apoi la viaţă. Prin cuvântul
Domnului, rostit de proroc, mai întâi a avut loc o mişcare în oase, s-a unit os cu os, fiecare la locul
lui, s-au împreunat mai apoi cu vine, s-au îmbrăcat cu carne şi s-au acoperit cu piele; în sfârşit, la al
doilea, acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu, rostit de fiul omului a intrat în ele duhul vieţii – şi toţi au
 100
înviat, s-au ridicat pe picioarele lor şi au devenit o mulţime mare de oameni (vezi Iezechiel 37, 1-10).
Nu va fi oare la fel şi viitoarea înviere a morţilor? Minunate sunt într-adevăr faptele lui
Dumnezeu! Minunată este sfânta credinţă mărturisită de noi!
Astfel, prin dreapta definire Dumnezeiască, corpului nostru pieritor îi este sortit, la fel ca şi
seminţei, mai întâi să moară şi să putrezească, iar apoi să reînvie. Locurile unde sînt îngropaţi cei
adormiţi constituie nişte ogoare pe care moartea seamănă corpurile noastre, ca pe nişte seminţe.
Pământul – mama noastră – este locaşul unde, printre ceea ce este supus putrezirii, se păstrează ceea
ce nu poate putrezi. „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”
Dumnezeu nu ne-a condamnat pe noi la moarte pentru a distruge creaţia Sa, ci pentru a o
recrea şi a o face capabilă pentru viaţa viitoare nestricăcioasă.
Nouă, oamenilor, nu ne rămâne decât să ne supunem cu evlavie voii preaînţelepte a lui
Dumnezeu şi să aşteptăm cu speranţă creştinească învierea morţilor şi viaţa în veacurile de apoi.
(Alcătuit după cartea „Lecţii şi exemple de Credinţă Creştinească” şi alte cărţi ale prot.
Grigori Diacenko.)

5.12. Despre articolul al doisprezecelea al Crezului

12. (Aştept) Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!
În articolul al doisprezecelea din Simbolul Credinţei se vorbeşte despre viaţa din veacul de
apoi, adică despre viaţa veşnică, care se va instaura după învierea generală a morţilor, după înnoirea
întregii lumi şi judecata generală a lui Hristos.
Pentru oamenii drepţi, viaţa veşnică va fi atât de îmbucurătoare şi fericită, încât, în starea în
care ne aflăm acum, noi nu ne-o putem imagina sau descrie. Apostolul Pavel spune: „Cele ce ochiul
n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu
celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9).
O astfel de fericire a celor drepţi se va produce prin contemplarea lui Dumnezeu în lumină şi
slavă şi din unirea cu El. La fericirea sufletului celor drepţi va participa şi trupul, care va fi proslăvit
cu lumina lui Dumnezeu, la fel ca şi trupul Domnului Iisus Hristos în timpul Schimbării la Faţă de pe
muntele Tabor.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Se seamănă întru necinste (trupul), înviază întru slavă” (1
Corinteni 15, 43).
Însuşi Domnul Iisus Hristos a mărturisit: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în
împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43).
Starea celor drepţi va cunoaşte diferite grade de fericire, potrivit valorii morale a fiecăruia.
Apostolul Pavel spunea: „Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii, şi alta
strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor”
(1 Corinteni 15, 41-42).
 101
Dar pentru oamenii necredincioşi, precum şi pentru păcătoşii nepocăiţi, viaţa veacului viitor
va fi o stare de chinuri veşnice. Domnul le va spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul
cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică”
(Matei 25, 41-46).
Aceste chinuri ale păcătoşilor vor fi urmarea îndepărtării lor de Dumnezeu, de înţelegerea
clară a păcatelor lor, se vor datora zbuciumului mare al conştiinţei lor, în urma aflării împreună cu
duhurile rele. Aceste chinuri vor fi focul veşnic şi nestins.
Ce înseamnă acest foc nestins, nu se spune în Sfânta Scriptură, însă ea oferă imagini ale
acestor chinuri infernale inexplicabile.
Astfel vor fi pedepsiţi cei păcătoşi nu pentru că Dumnezeu le vrea pieirea, ci ei singuri „(vor
pieri) fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască” (2 Tesaloniceni 2, 10).
Simbolul Credinţei se termină cu cuvântul „amin”, care înseamnă „adevărat” sau „aşa să fie”.
Pronunţând acest cuvânt după Simbolul Credinţei, noi mărturisim prin aceasta că cele expuse în el
sunt adevăr neîndoielnic şi neschimbător.

Partea a patra. Despre viaţa creştină

O viaţă adevărată trăită în Hristos O poate avea acela care are în sine credinţa în Dumnezeu şi
se străduieşte din răsputeri să trăiască după legile acestei credinţe, adică să respecte prin faptele sale
voia lui Dumnezeu. Faptele bune exprimă iubirea, dragostea noastră, iar dragostea este temelia vieţii
noastre creştine. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi
Dumnezeu rămâne întru el” ( „1 Ioan 4, 16). Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul
Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan
3,16). În felul acesta Dumnezeu a revelat iubirea Lui faţă de oameni.
Însă iubirea care nu este însoţită de fapte bune nu poate fi iubire adevărată, ci este una
declarativă.
Din aceste considerente Sfânta Scriptură spune: „...credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2,
20).
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos zice: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în
Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 20).
„Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care
Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10).
Noi am primit de la Dumnezeu şi mijloace speciale pentru a deosebi faptele bune de faptele
rele. Aceste mijloace sunt: legea Domnului cea interioară, adică conştiinţa, şi Legea Domnului
cea exterioară, adică poruncile Dumnezeieşti.
 102
Prin conştiinţă înţelegem puterea sufletească interioară a omului sau manifestarea duhului
omului. Conştiinţa, ca legea Domnului cea interioară („glasul Domnului”), este prezentă în fiecare
om.
Conştiinţa este glasul nostru interior care ne spune ce este bine şi ce este rău, ce este adevăr şi
ce este minciună, ce este dreptate şi ce este nedreptate. Glasul interior ne îndeamnă să facem numai
fapte bune şi să ne ferim de cele rele. Pentru faptele bune, conştiinţa ne dăruieşte pacea interioară şi
liniştea sufletească. Pentru toate faptele rele, ea ne pedepseşte, şi omul care a procedat contra
conştiinţei sale nu are pace interioară, este muncit şi mustrat de conştiinţă.
Dar conştiinţa, ca putere a sufletului omenesc, trebuie să fie dezvoltată şi perfecţionată în
strânsă armonie cu alte puteri sufleteşti ale omului, care sunt: inteligenţa (mintea), inima şi voinţa.
Mintea, inima şi voinţa omului s-au întunecat din timpul căderii în păcat a primilor oameni, când
glasul interior a devenit slab şi neputincios pentru a-şi realiza puterea sufletească. Şi dacă omul nu
dezvoltă această putere sufletească, atunci glasul interior al conştiinţei lui poate să adoarmă şi să
moară (om „nesimţit”).
Din cele spuse este clar că omului nu îi este suficientă doar conştiinţa – legea interioară. Chiar
şi în Rai Dumnezeu le-a arătat primilor oameni voinţa Sa. Reiese că şi oamenii cei drepţi au nevoie
de legea Domnului cea exterioară, în special după căderea în păcat.
Pentru ca omul să fie permanent sub „straja conştiinţei” sale, Domnul Dumnezeul nostru ne-a
oferit legea exterioară, adică poruncile Sale Dumnezeieşti.
Această lege a fost dată omului într-un mod simplu încă în Vechiul Testament – Legea de pe
muntele Sinai, prin Prorocul Moise. Cele zece porunci ale acestei legi au fost scrise pe două lespezi
de piatră. La un nivel spiritual mai profund şi superior aceste porunci au fost rostite de către
Mântuitorul nostru în predica Sa de pe munte, în cele nouă fericiri ale Sale. Mântuitorul a confirmat
necesitatea celor zece porunci, care trebuie să fie ştiute şi respectate.
Mântuitorul a spus: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric,
ci să împlinesc” (Matei 5, 7).
La întrebarea unui tânăr: „Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţă veşnică?”, Domnul a
răspuns: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 16-19).
Mântuitorul însă ne-a învăţat să înţelegem mai bine aceste porunci, decât erau ele înţelese până
la venirea Lui. Aşadar, Domnul Iisus Hristos îndeamnă credincioşii să evite încălcarea poruncilor nu
numai prin fapte, ci şi cu gândul şi cu pofta, cerând de la ei curăţenia inimii.

1. Cele zece porunci ale Legii Domnului

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
 103
2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în
cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ: să nu te închini
lor, nici să le slujeşti.
3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.
4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti: lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate
treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău.
5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul
pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie!
6. Să nu ucizi!
7. Să nu fii desfrânat!
8. Să nu furi!
9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
10. Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui, nici ogorul lui, nici
sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din
câte are aproapele tău!
Cele zece porunci au fost scrise de Însuşi Dumnezeu pe două table de piatră, ele referindu-se la
două feluri de iubire: iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele.
Cu privire la aceste două feluri de iubire, la întrebarea care poruncă este mai mare în Lege,
Domnul Dumnezeul nostru Iisus Hristos a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată
inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi prima poruncă. Iar a doua, la
fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată
Legea şi proorocii” ( Matei 22, 37-40).
În primul rând noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu mai mult decât pe oricine şi orice, pentru
că El este Făcătorul, Proniatorul şi Mântuitorul – „Căci în El trăim şi ne mişcăm, şi suntem” (Fapte
17, 28).
Apoi urmează iubirea faţă de aproapele, care întruchipează iubirea noastră pentru Dumnezeu.
Cine nu-şi iubeşte aproapele, nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan explică: „Dacă
zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu
iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L
iubească” (1 Ioan 4,20).
Iubind pe Dumnezeu şi pe apropiaţii noştri, noi descoperim şi iubirea adevărată faţă de noi
înşine, deoarece iubirea adevărată faţă de noi înşine constituie îndeplinirea îndatoririlor noastre faţă
de Dumnezeu şi de apropiaţii noştri. Ea se exprimă prin grija noastră faţă de sufletul propriu,
curăţarea noastră de păcate, prin supunerea trupului faţă de duhul său şi limitarea necesităţilor
personale. Noi suntem datori să avem grijă de sănătatea noastră şi să ne întărim puterile sufleteşti, să
 104
ne dezvoltăm capacităţile pentru a putea mai bine să ne exprimăm iubirea faţă de Dumnezeu şi
aproapele nostru.
Aşadar, iubirea de sine nu trebuie să fie în dezavantajul iubirii noastre faţă de cei apropiaţi.
Dimpotrivă, trebuie să jertfim iubirea de sine în favoarea iubirii faţă de cei apropiaţii. „Mai mare
dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).
Iar iubirea de sine şi iubirea faţă de apropiaţii noştri trebuie să fie jertfită în favoarea iubirii noastre
faţă de Dumnezeu. Vorbind despre aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învăţa: „Cel ce
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de mine; cel ce iubeşte pe fiu ori
pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează
Mie nu este vrednic de Mine” (Mate 10, 37-38).
Dacă omul iubeşte în primul rând pe Dumnezeu, atunci, negreşit, el îşi va iubi şi tatăl, şi mama,
şi copii săi, şi pe toţi cei apropiaţi; iar iubirea aceasta va fi sfinţită prin harul dumnezeiesc. Iar dacă
omul va iubi pe cineva din apropiaţii săi, fără a iubi pe Dumnezeu, atunci o astfel de iubire poate fi
chiar criminală, pentru că un astfel de om, pentru a ferici pe prietenul său, poate să lipsească de
fericire alte persoane, să fie nedrept faţă de alţii sau aspru fără a avea temei.
Deci, cu toate că Legea Domnului este cuprinsă în două prunci ale dragostei (iubirii), El le-a
împărţit în zece porunci, şi a făcut asta pentru ca noi să înţelegem mai clar îndatoririle noastre faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu sunt expuse în primele
patru porunci, iar îndatoririle faţă de apropiaţii noştri – în următoarele şase porunci.

1.1. Despre prima poruncă a Legii Domnului

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.
Prin prima poruncă Domnul Dumnezeu nu se descoperă ca fiind Dumnezeul nostru şi ne
insuflă să-L cinstim ca pe Singurul Dumnezeu Adevărat. Numai pe El se cuvine nouă să-L adorăm ca
pe un Dumnezeu.
Fiind Atotputernic, Dumnezeu porunceşte; în acelaşi timp fiind mult Milostiv, El se descoperă
Singur pe Sine şi Sfânta voinţă a Lui. Dar pentru a-L adora pe Dumnezeu, noi trebuie să-L
cunoaştem, adică trebuie să învăţăm a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Cunoaşterea de Dumnezeu este cea mai importantă ştiinţă. Ea constituie prima şi principala
datorie a noastră. Dacă toate celelalte cunoştinţe ştiinţifice ale oamenilor nu sunt luminate de
cunoaşterea de Dumnezeu, ele îşi pierd rolul lor adevărat, sensul şi scopul. Astfel de ştiinţe, care nu
sunt luminate de Dumnezeu, în loc să facă bine, aduc în viaţa omului numai rău.
Pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu, noi trebuie să facem următoarele:
1. Să citim şi să învăţăm Sfânta Scriptură, care ne oferă cele mai adevărate şi complete
cunoştinţe despre Dumnezeu.
 105
2. Să citim lucrările Sfinţilor Părinţi şi Învăţăturile Bisericeşti, care ne ajută să înţelegem mai
bine Sfânta Scriptură şi ne feresc cu regularitate de toate rătăcirile.
3. Să frecventăm REGULAT casa Domnului, pentru că toate slujbele bisericeşti sunt dovezi
grăitoare despre Dumnezeu şi lucrările Lui.
4. Să ascultăm predicile preoţilor şi să citim cărţi religioase cu un conţinut spiritual-moral.
5. Să studiem creaţia lui Dumnezeu – natura, istoria omenirii, care ne demonstrează acţiunile
minunate ale proniei Domnului.
Prima poruncă ne mai obligă să-L adorăm pe Dumnezeu. Pentru aceasta noi trebuie:
1. Să credem în Dumnezeu, adică să avem o convingere fermă şi sinceră în existenţa Lui.
2. Întotdeauna să-L avem în faţa ochilor noştri pe Dumnezeu, adică să ţinem minte
întotdeauna şi oriunde ne-am afla despre existenţa Domnului şi, în acelaşi timp, să nu uităm
că Dumnezeu vede nu numai faptele, ci şi gândurile noastre.
3. Să avem încredere în Dumnezeu, să-L iubim şi să ne supunem lui Dumnezeu, să fim gata
totdeauna să îndeplinim poruncile Lui şi să nu cârtim atunci când vedem că El nu a
procedat cu noi aşa după cum am fi vrut. Pentru că unul Dumnezeu ştie ce este mai bine şi
ce este mai rău pentru noi.
Cea mai înaltă formă a iubiri pentru Dumnezeu este frica de Dumnezeu, adică teama noastră de
a ne îndepărta de Dumnezeu prin păcatele noastre.
4. Să ne închinăm Domnului, să-L preaslăvim şi să-I mulţumim Lui ca unui Creator, Proniator
şi Mântuitor al nostru, ţinând minte toate darurile şi milostivirile Lui pentru noi.
5. Să-L mărturisim fără frică pe Dumnezeu, adică să recunoaştem în faţa tuturor că El este
Singurul Dumnezeul nostru, şi să nu renunţăm la credinţa noastră, chiar dacă va trebui să
suferim sau să murim pentru El.
Păcatele împotriva primei porunci:
1. Ateismul – negarea existenţei lui Dumnezeu. Pe astfel de oameni prorocul David îi
numeşte nebuni: „Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” (Psalmii 13, 1).
2. Politeismul – recunoaşterea mai multor dumnezei inventaţi, înlocuind astfel pe Singurul
Dumnezeu Adevărat.
3. Erezia – inventarea de ştiinţe care contravin adevărului Dumnezeiesc sau falsificarea
permanentă şi intenţionată a Dumnezeiescului adevăr.
4. Schisma – abaterea benevolă de la unitatea în credinţa în Singurul Dumnezeu, de la
unitatea Bisericii Creştine Ortodoxe.
5. Apostazia – renunţarea la credinţa adevărată din frica de consecinţe, din teama de a nu fi
luat în derâdere sau pentru un oarecare beneficiu ori din cauza pasiunii pentru ştiinţe false.
6. Deznădejdea – ignorarea nemărginitei mile a Domnului, lipsa speranţei în Dumnezeu.
Cele mai înspăimântătoare exemple ale deznădejdii sunt sinuciderile.
 106
7. Vrăjitoria – părăsirea credinţei în puterea Domnului şi acceptarea şi practicarea doctrinelor
superstiţioase.
8. Lenea în rugăciune şi la alte fapte bune.
9. Iubirea unei fiinţe mai mult decât pe Dumnezeu.
10. Linguşirea – străduinţa de a plăcea unor oameni mai mult decât lui Dumnezeu.
11. Nădăjduirea în oameni –încrederea mai mare în puterile proprii sau în alţi oameni decât în
mila şi ajutorul Domnului.
Această poruncă Dumnezeiască nu contravine datoriei noastre de a cinsti sfinţii îngeri şi
cuvioşii părinţi, deoarece noi îi cinstim nu ca pe Dumnezeu, ci ca pe slujitorii Lui credincioşi.

1.2. Despre a doua poruncă a Legii Domnului

2. Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în
cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ: să nu te închini
lor, nici să le slujeşti.
Chip cioplit – idol care este adorat în locul Dumnezeului celui Adevărat.
Prin porunca a doua Domnul Dumnezeu interzice închinarea la idoli, adică nu ne îngăduie să ne
facem idoli pentru a-i adora sau un alt chip asemănător pe care îl vedem noi în cer (soare, lună,
stele), pe pământ (plante, animale, oameni), în apă (peşti). Domnul interzice să ne închinăm şi să
slujim idolilor ca unui Dumnezeu Adevărat, după cum o fac păgânii.
Închinarea la idoli nu trebuie confundată cu cinstirea de către creştinii ortodocşi a sfintelor
icoane şi a moaştelor sfinţilor, de care ne învinuiesc protestanţii şi alţi sectari. Cinstind sfintele
icoane, noi nu le considerăm ca pe nişte dumnezei sau idoli, ele fiind pentru noi doar imaginea,
chipul Domnului, al îngerilor sau al sfinţilor. Cuvântul icoană este grecesc şi în traducere înseamnă
chip. Închinându-ne la icoane şi rugându-ne în faţa lor, noi ne rugăm nu materialului din care este
confecţionată icoana (vopsea, lemn sau metal), dar Celui Care este reprezentat (zugrăvit) pe ea.
Sfintele icoane ne sunt date pentru a ne aduce aminte cu recunoştinţă despre faptele cele bune
ale Domnului şi ale sfinţilor Lui, pentru înălţarea cu evlavie a gândurilor noastre către Dumnezeu şi
sfinţii Lui. Astfel se aprinde în inima noastră dragostea faţă de Creatorul şi Mântuitorul nostru.
Sfintele icoane sunt pentru noi asemenea cărţilor sfinte, numai că ele conţin nu cuvinte, ci imagini.
După cum ne relatează Vechiul Testament, Moise, prin intermediul căruia Dumnezeu ne-a dat
porunca de interzicere a idolatriei, a primit în acelaşi timp poruncă de la Dumnezeu să pună în
locaşul sfânt (cortul Chivotului Legii) sfintele chipuri de aur ale heruvimilor pe capacul Chivotului
Legii. Dumnezeu a zis lui Moise: „ ...Să faci doi heruvimi de aur; să pui un heruvim la un capăt şi
un heruvim la celălalt capăt al chivotului... Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului
legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel”
(Ieşirea 25, 18, 22). Dumnezeu a mai poruncit lui Moise să ţese chipurile heruvimilor pe perdeaua
 107
care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor şi pe partea de dinăuntru a covoarelor care acoperă pereţii şi
acoperişul cortului (Ieşirea 26, 1-37).
În templul lui Solomon au fost sculptate şi ţesute chipurile heruvimilor pe toţi pereţii şi pe
perdeaua Sfintei Sfintelor (3 Regi 6, 27-29; 2 Paralipomena 3, 7-14).
În cortul Chivotului Legii şi în templul lui Solomon nu a fost sculptat sau zugrăvit chipul lui
Dumnezeu, deoarece în cea mai mare parte a timpului descris în Vechiul Testament oamenii nu erau
vrednici să vadă pe Dumnezeu. Nu erau zugrăvite nici chipuirile drepţilor din Vechiul Testament,
pentru că atunci oamenii încă nu erau răscumpăraţi şi îndreptăţiţi (Romani 3, 9, 25; Matei 11, 11).
Nu contravine celei de-a doua porunci nici cinstirea sfintelor moaşte, prin care noi slăvim
puterea harică a Domnului.
Pentru noi, creştinii ortodocşi, idolatria, după modul păgânilor, este cu neputinţă. Dar şi la noi
poate fi observată un tip de închinare la idoli mai puţin brutală. La o astfel de idolatrie se referă
slujirea păcatului şi a patimii, cum ar fi: iubirea de arginţi (lăcomia), patima pentru mâncare,
mândria, slava deşartă şi altele.
Iubirea de arginţi (lăcomia) este tendinţa omului de a aduna cât mai multe bogăţii. Apostolul
Pavel spune că „lăcomia este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Pentru oamenii lacomi de câştig,
bogăţia devine un idol, căruia îi slujesc şi i se închină mai mult decât lui Dumnezeu.
Patima pentru mâncare este iubirea de bucate gustoase, lipsa de cumpătare la mâncare şi
băutură, îmbuibarea şi beţia. Despre oamenii care pun pe primul plan plăcerea de îmbuibare cu
mâncăruri şi băuturi, Apostolul Pavel spune: „Pântecele este dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19).
Mândria şi slava deşartă. Omul mândru şi iubitor de slavă deşartă are o părere exagerată
despre sine şi despre calităţile sale – inteligenţa, frumuseţea, bogăţia. Omul mândru se respectă
numai pe sine. Ideile şi poftele sale el le pune mai presus de voinţa supremă a lui Dumnezeu Însuşi.
Un astfel de om tratează cu dispreţ şi ironie opiniile şi sfaturile altor persoane şi nu se va abate de la
părerile sale, chiar dacă acestea sunt false. Omul mândru şi iubitor de slavă deşartă face din sine
însuşi un idol (atât pentru sine, cât şi pentru alţii).
Interzicând aceste patimi ale idolatriei, porunca a doua ne insuflă următoarele fapte bune:
neiubirea de arginţi, dărnicia şi milostenia, abţinerea, postul şi smerenia.

1.3. Despre porunca a treia a Legii Domnului

3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert.
Să nu iei – să nu foloseşti, să nu pronunţi;
în deşert – fără scop.
Porunca a treia interzice ca numele Domnului să fie pronunţat în deşert, fără scop, fără evlavia
cuvenită. Numele Domnului se utilizează în deşert atunci când se pronunţă în timpul discuţiilor
goale, în glume şi jocuri.
 108
Interzicând în general atitudinea neevlavioasă şi neserioasă faţă de numele Domnului, această
poruncă opreşte păcatele care vin dintr-o astfel de atitudine. Aceste păcate pot fi:
Jurământul cu folosirea nesocotită a numelui Domnului – rostirea de jurăminte deşarte în
discuţiile cotidiene.
Blasfemia – rostirea de cuvinte necuviincioase în adresa Domnului.
Profanarea – pomenirea în glumă sau cu ironie şi în glumă a lucrurilor sfinte.
Încălcarea făgăduinţelor date Domnului; sperjurul şi jurământul fals făcut în numele
Domnului.
O făgăduinţă evlavioasă şi legiuită nu este interzisă de poruncă. Însuşi Domnul a folosit
făgăduinţa, despre care ne aminteşte Apostolul Pavel în epistola către evrei: „...oamenii se jură pe
cel ce e mai mare şi jurământul e la ei o chezăşie şi sfârşitul oricărei neînţelegeri. În aceasta,
Dumnezeu voind să arate şi mai mult, moştenitorilor făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii Sale, a
pus la mijloc jurământul” (Evrei 6, 16-17).

1.4. Despre porunca a patra a Legii Domnului

4. Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti: lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate
treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău.
În porunca a patra Domnul Dumnezeu îndeamnă să lucrăm şase zile şi să ne ocupăm de
treburile noastre, fiecare cu îndeletnicirea lui; iar ziua a şaptea s-o închinăm Domnului, lucrărilor
sfinte şi celor plăcute Domnului.
Lucrările sfinte şi cele plăcute Domnului sunt: îngrijirea de mântuirea sufletului, rugăciunea
în casa Domnului şi acasă, studierea Legii Domnului, luminarea minţii şi a inimii cu cunoştinţe
folositoare, citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi folositoare sufletului, convorbiri bineplăcute,
ajutorarea săracilor, vizitarea bolnavilor şi a celor închişi în închisori, mângâierea celor trişti şi alte
fapte bune.
În timpurile Vechiului Testament se sărbătorea ziua a şaptea a săptămânii – sâmbăta (în ebraică
– „linişte”) – în amintirea creaţiei lumii de către Dumnezeu: „Iar în ziua a şaptea S-a odihnit de
toate lucrurile Sale” (Facerea 2, 2). În Noul Testament, din vremea apostolică, a început sărbătorirea
primei zile a săptămânii, Duminica – în amintirea învierii Domnului.
Prin expresia ziua a şaptea se cuvine să înţelegem nu numai ziua de duminică, dar şi alte
sărbători şi zile de post, care sunt rânduite de Biserică, după cum şi în Testamentul Vechi prin
sâmbătă se subînţelegea şi alte sărbători (sărbătoarea Paştilor, Cincizecimii ş. a.).
1.4.1. Sărbătorile în cultul creştin-ortodox
Cea mai importantă sărbătoare a creştinilor este „Sărbătoarea sărbătorilor” – Luminata Înviere
a lui Hristos, care se mai numeşte Sfintele Paşti şi care se sărbătoreşte în prima duminică de după
 109
luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, în perioada cuprinsă între 22 martie (4 aprilie s/n)
şi 25 aprilie (8 mai s/n).
Urmează sărbătorile mari, care se mai numesc sărbători bisericeşti cu ţinere şi sunt rânduite
de Biserică în cinstea şi slava Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii
Lui Fecioara Maria:
1. Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrie (21 septembrie s/n).
2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie (4 decembrie s/n).
3. Buna Vestire a Maicii Domnului – 25 martie (7 aprilie s/n).
4. Naşterea Domnului – 25 decembrie (7 ianuarie s/n).
5. Întâmpinarea Domnului – 2 februarie (15 februarie).
6. Arătarea Domnului sau Boboteaza – 6 ianuarie (19 ianuarie s/n).
7. Schimbarea la faţă a Domnului – 6 august (19 august s/n).
8. Intrarea Domnului în Ierusalim sau Duminica Stâlparilor (Floriile) – ultima Duminică
înainte de Paşti.
9. Înălţarea la cer a Domnului – ziua a 40-a după Paşti.
10. Duminica Pogorârii Duhului Sfânt sau Rusaliile – ziua a 50-a după Paşti.
11. Înălţarea Sfintei Cruci sau Ziua Crucii – 14 septembrie (27 septembrie s/n).
12. Adormirea Maicii Domnului – 15 august (28 august s/n).
Alte sărbători importante
1. Tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos şi Sfântul Vasile cel Mare – 1 ianuarie
(14 ianuarie s/n).
2. Sfântul Ioan Botezătorul – 7 ianuarie (20 ianuarie s/n).
3. Acoperământul Maicii Domnului – 1 octombrie (14 octombrie s/n).
4. Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile, Grigorie şi Ioan – 30 ianuarie (12 februarie s/n).
5. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – 23 aprilie (6 mai s/n).
6. Sfinţii Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi Elena – 21 mai (3 iunie s/n).
7. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – 24 iunie (7 iulie s/n).
8. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – 29 iunie (12 iulie s/n).
9. Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul – 21 iulie (3 august s/n).
10. Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – 29 august (11 septembrie s/n).
11. Sfânta Cuvioasă Parascheva – 14 octombrie (27 octombrie s/n).
12. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – 26 octombrie (8 noiembrie s/n).
13. Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil – 8 noiembrie ( 21 noiembrie s/n).
14. Sfântul Ioan Teologul – 8 mai (21 mai s/n) şi 26 septembrie (9 octombrie s/n).
15. Sfântul Ierarh Nicolae – 9 mai (22 mai s/n) şi 6 decembrie (19 decembrie s/n).
 110
1.4.2. Posturile rânduite de Biserică în cursul anului
1. Sfântul şi Marele post se mai numeşte postul Patruzecimii sau postul Paştilor şi ţine şapte
săptămâni: şase săptămâni – postul însuşi şi a şaptea – săptămâna Patimilor (în amintirea patimilor
Mântuitorului).
2. Postul Sfinţilor Apostoli a fost aşezat de Biserică în cinstea Sfinţilor Apostoli Petru şi
Pavel, precum şi a celorlalţi Apostoli.
Acest post este în legătură cu Paştile şi Pogorârea Duhului Sfânt, sărbători cu date
schimbătoare. El începe la o săptămână după Pogorârea Duhului Sfânt şi se sfârşeşte la 29 iunie (12
iulie s/n), dată la care îi prăznuim pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. De aceea şi perioada în care
postim nu este fixă, depinzând de data Paştilor. Postul poate dura de la opt zile la şase săptămâni.
3. Postul Sfintei Marii se ţine în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care înainte de adormire a
trăit în neîncetată rugăciune şi ajunare. Durează două săptămâni: de la 1 august (14 august s/n) până
la 14 august (27 august s/n) inclusiv.
4. Postul Naşterii Domnului ţine 40 de zile: începe la 14 noiembrie (27 noiembrie s/n), ziua
Sfântului Apostol Filip şi durează până la 24 decembrie (6 ianuarie s/n) inclusiv.
Zilele de post din cursul anului
1. Miercurea şi vinerea de peste săptămână. Miercurea postim pentru că în această zi s-au
sfătuit iudeii să-L vândă pe Hristos; vinerea – pentru că în această zi a fost răstignit şi a murit
Mântuitorul pentru noi.
Nu se ţine post în miercurile şi vinerile din săptămâna Vameşului şi a Fariseului, din
săptămâna Brânzei (mâncăm ouă, brânză, lapte), din săptămâna Luminată – între Paşti şi Duminica
Tomii, din săptămâna Rusaliilor – de la Pogorâre până la Duminica Tuturor Sfinţilor, şi în cele dintre
Crăciun şi Bobotează, în afară de ajunul Bobotezei, când postim. Aceste miercuri şi vineri sunt
însemnate în calendar cu cuvântul „harţi”. Dacă sărbătorile Crăciunului şi Botezului Domnului cad în
zile de miercuri şi vineri, mâncăm de dulce.
2. Ajunul Naşterii Domnului, la 24 decembrie (6 ianuarie s/n).
3. Ajunul Bobotezei, la 6 ianuarie (19 ianuarie s/n). În această zi creştinii postesc, mănâncă
numai o dată, seara, bucate fără untdelemn şi nu beau vin.
4. Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august (11 septembrie s/n).
5. Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie (27 septembrie s/n). Se prăznuieşte în amintirea
patimilor Mântuitorului pe cruce.
În timpul postului trebuie să ne lepădăm de toate deprinderile şi patimile cele urâte: mânia, ura,
duşmănia, trebuie să ne îndepărtăm de viaţa plină de plăceri şi distracţii, de la jocuri, spectacole,
dansuri, să nu citim cărţi care trezesc în suflet gânduri şi pofte necurate; să nu mâncăm carne, lactate,
ouă, limitându-ne la hrană de post (mâncare vegetariană, iar când avem dezlegare, mâncăm şi peşte),
dar şi această hrană trebuie să fie cu măsură.
 111
Porunca a patra este încălcată atât de cei care lucrează în zi de sărbătoare, cât şi de cei care se
lenevesc să lucreze în cele şase zile obişnuite.
Nu mai puţin încalcă această poruncă şi acei care, deşi nu lucrează în zilele de sărbătoare, le
petrec numai în distracţii, jocuri şi se avântă în dezmăţ şi beţii, fără să se gândească la slujirea lui
Dumnezeu. Facem un mare păcat mai ales atunci când, înainte de sărbători, în loc să mergem la
vecernie cu priveghere de noapte şi dimineaţa la Liturghie, noi ne consacrăm distracţiilor de tot felul.
La noi, creştinii, sărbătoarea începe seara în ajun, când se slujeşte vecernia cu priveghere, şi dacă
folosim timpul acesta pentru dansuri şi alte distracţii, înseamnă că batjocorim sărbătoarea dată.

1.5. Despre a cincea poruncă a Legii Domnului

5. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul
pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie!
Domnul Dumnezeul nostru ne porunceşte să cinstim pe părinţii noştri, iar pentru această faptă
bună ne promite că vom avea o viaţă îndelungată şi plină de bunătăţi.
Să ne cinstim părinţii înseamnă următoarele: să-i iubim, să fim respectuoşi cu dânşii, să nu-i
ofensăm nici cu cuvântul şi nici cu fapta, să fim supuşi lor, să-i ajutăm în ostenelile lor, să ne
îngrijim de ei la nevoie, mai ales în caz de boală şi bătrâneţe, să ne rugăm Domnului pentru dânşii,
atunci când sunt în viaţă şi după adormirea lor.
Să nu-ţi cinsteşti părinţii este un păcat foarte mare. În timpurile Vechiului Testament cel ce
grăia de rău pe tatăl sau pe mama sa era omorât (Marcu 7, 10; Ieşirea 21, 17).
Alături de părinţii noştri, trebuie să cinstim şi alte persoane care, într-o oarecare măsură, ni-i
înlocuiesc. Este vorba de preoţii duhovnici şi alţi preoţi, care se îngrijesc de mântuirea noastră, ne
învaţă să fim credincioşi şi se roagă pentru noi; cârmuitorii noştri lumeşti, care se îngrijesc de viaţa
noastră paşnică şi ne apără de diferite strâmtorări şi jefuitori; educatorii, învăţătorii şi binefăcătorii
noştri, care se străduiesc să ne înveţe, să ne îndrume spre cele bune şi de folos; cei mai în vârstă ca
noi, care au experienţă de viaţă şi pot să ne dea un sfat bun. Iată de ce se spune că păcătuiesc
persoanele care nu-i respectă pe cei mai în vârstă, mai ales pe bătrâni, care nu au încredere în
experienţa lor, care privesc cu indiferenţă şi dispreţ observaţiile şi sfaturile lor, considerându-i
„înapoiaţi”, iar ideile şi punctul lor de vedere – demodate. Încă în Testamentul Vechi Dumnezeu i-a
spus lui Moise: „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul
Dumnezeul tău” (Leviticul 19, 32).
Iar dacă părinţii sau cârmuitorii cer de la noi ceva împotriva credinţei şi Legii Domnului,
trebuie să le răspundem cu cuvintele Apostolilor adresate cârmuitorilor iudei: „Judecaţi dacă este
drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Fapte 4, 19). Şi
trebuie să suferim pentru credinţă şi pentru Legea Domnului toate câte ar putea să urmeze.
 112
1.6. Despre a şasea poruncă a Legii Domnului
6. Să nu ucizi!
Prin porunca a şasea Domnul Dumnezeul nostru interzice uciderea, adică lipsirea de viaţă a
altor oameni sau a persoanei proprii (sinuciderea).
Viaţa este un dar foarte mare al lui Dumnezeu; şi a te lipsi pe tine însuţi sau pe alt om de viaţă
este cel mai mare şi grav păcat.
Sinuciderea este cel mai îngrozitor păcat făcut împotriva poruncii a şasea, deoarece sinuciderea,
pe lângă păcatul uciderii, presupune şi păcatul deznădejdii, cârtirea împotriva lui Dumnezeu şi
revolta cu impertinenţă împotriva proniei Lui Divine. În plus, sinuciderea exclude posibilitatea
pocăinţei.
Omul este vinovat de ucidere chiar şi atunci când a ucis un alt om din întâmplare, fără intenţie.
Acesta este un păcat greu, cel care a ucis făcându-se vinovat de imprudenţă.
Omul este vinovat de ucidere şi atunci când, cu toate că nu a omorât personal, a înlesnit
uciderea sau a permis altuia să săvârşească acest păcat. De pildă:
1. Judecătorul condamnă acuzatul, ştiind nevinovăţia lui.
2. Orice om care, prin ordin, prin sfat, prin contribuţie sau încuviinţare, ajută pe alţii să
săvârşească un omor, sau cel care tăinuieşte sau îndreptăţeşte omuciderea, încurajând alte
ucideri.
3. Oricine nu a salvat pe aproapele său de la moarte, având această posibilitate.
4. Oricine care, prin munci grele sau pedepse aspre aplicate subalternilor săi, grăbeşte moartea
lor.
5. Oricine care, prin neînfrânare sau prin alte patimi, îşi scurtează viaţa proprie.
Greşeşte împotriva poruncii a şasea şi acel om care doreşte moartea altcuiva, acel care nu
acordă ajutor săracilor şi bolnavilor, acel care nu vieţuieşte cu alţii în linişte şi pace, ci dimpotrivă,
are pentru ei ură, invidie şi răutate, se ia la sfadă şi bătăi, şi acel care supără pe alţii. Greşesc
împotriva poruncii a şasea toţi acei care nedreptăţesc pe cei slabi, lucruri care se întâmplă şi printre
copii. Legea lui Hristos din Evanghelie spune: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni”
(Ioan 3, 15).
Pe lângă omorul trupesc, există un alt tip de ucidere, mult mai groaznică şi păcătoasă: uciderea
duhovnicească. O formă de ucidere duhovnicească este ispita, adică ademenirea pe aproapelui la
necredinţă sau pe calea unei vieţi pătimaşe, supunându-i duhul la o moarte spirituală.
Mântuitorul a spus: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine
i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în fundul mării” (Matei 18, 6-7).
Pentru a evita păcatele împotriva poruncii a şasea, creştinul trebuie să facă următoarele: să
acorde ajutor săracilor, să îngrijească de cei bolnavi, să mângâie pe cei întristaţi, să uşureze starea
celor nenorociţi, să se comporte cu blândeţe şi cu dragoste faţă de semeni, să se împace cu cei
 113
mânioşi, să ierte jignirile, să facă bine duşmanilor săi şi nici cu cuvântul, nici cu fapta să nu dea
exemple de moarte pentru alţii, mai ales pentru copii.
Nu trebuie să comparăm uciderea criminală cu lupta în război. Desigur, războiul este un mare
rău al societăţii întregi, dar, în acelaşi timp, războiul este şi o mare nenorocire, îngăduită de
Dumnezeu pentru a îndrepta şi a înţelepţi poporul, aşa cum îngăduie El epidemiile, foamea,
incendiile şi alte calamităţi. Din aceste motive biserica nu consideră uciderea în război un păcat
personal al omului, cu atât mai mult că fiecare ostaş este gata, după cum se spune şi în porunca lui
Hristos, „să-şi dea şi viaţa pentru aproapele său”, pentru a-şi apăra credinţa şi patria.
În rândurile militarilor au fost mulţi sfinţi, care s-au preaslăvit cu minunile lor.
Cu toate acestea, în timpul războiului se pot întâmpla şi ucideri criminale, cum ar fi uciderea
celor care se predau de bunăvoie, uciderea în mod fioros ş.a.
Pedeapsa cu moartea a criminalilor este de asemenea un rău al societăţii, care nu poate fi
îngăduit în nici un caz. Pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor creştine.

1.7. Despre a şaptea poruncă a Legii Domnului

7. Să nu fii desfrânat!
Prin porunca a şaptea Domnul Dumnezeul nostru interzice preacurvia, adică nu permite
oamenilor să calce fidelitatea vieţii conjugale şi orice iubire nelegiuită şi necurată.
Dumnezeu interzice soţului şi soţiei să încalce fidelitatea şi dragostea căsniciei. Celor
necăsătoriţi, Dumnezeu le porunceşte să respecte curăţenia gândurilor şi a voinţei – să fie neprihăniţi
în fapte şi cuvinte, cu gândul şi cu pofta.
Pentru împlinirea poruncii a şaptea este nevoie de a evita toate activităţile care pot trezi în
inimă simţiri necurate: vorbele murdare, cântecele şi dansurile necuviincioase, spectacolele şi
tablourile ispititoare, citirea cărţilor imorale, beţiile ş. a.
Sfânta Scriptură ne porunceşte să păzim trupurile noastre în curăţenie pentru că ele „sunt
mădulare ale lui Hristos şi locaşuri ale Duhului Sfânt”. „Desfrânaţii greşesc împotriva trupurilor
lor”, ei secătuiesc sănătatea corpului, îl expun bolilor şi vatămă chiar şi capacităţile lor duhovniceşti,
mai ales imaginaţia şi memoria.

1.8. Despre a opta poruncă a Legii Domnului

8. Să nu furi!
Prin porunca a opta Dumnezeu interzice furtul, adică însuşirea într-un mod nelegiuit a unor
bunuri care aparţin altcuiva.
Furturile sunt foarte diferite:
1. Hoţia, adică furtul unui lucru străin;
2. Jaful, adică furtul unui lucru străin prin mijloace violente;
 114
3. Însuşirea lucrurilor sfinte ce aparţin Bisericii sau a averii ei;
4. Mita, adică acceptarea de daruri nemeritate de către persoanele oficiale pentru a îndeplini
(ori a nu îndeplini) o acţiune care intră în obligaţiile lor de serviciu;
5. Parazitismul, adică primirea salariului pentru funcţia deţinută ori a unei plăţi pentru un
lucru fără a le îndeplini efectiv;
6. Şperţuiala, adică primirea unor sume mari de bani pentru un lucru oarecare de la cei care
se află în nevoie, folosindu-se de nenorocirea lor;
7. Escrocheria, adică însuşirea unor bunuri străine prin înşelăciune. De exemplu: când cineva
se eschivează să plătească datoria; ascunde lucrurile găsite, nu întreprinde măsuri pentru a
găsi stăpânul banilor sau al lucrurilor găsite; înşeală la vânzare sau la cântar; reţine plata
lucrătorilor ş. a.; de asemenea când copii se lenevesc să înveţe, pe când părinţii şi societatea
cheltuiesc mijloace pentru dânşii, iar învăţătorii – munca lor.
Interzicând toate felurile de însuşire a bunurilor private de la apropiaţii noştri, porunca a opta
ne îndeamnă să fim dezinteresaţi (să nu fim zgârciţi), cinstiţi, muncitori, milostivi şi sinceri. Pentru a
nu greşi împotriva acestei porunci, trebuie să iubim pe aproapele ca pe noi înşine şi să nu facem
nimănui ceea ce nu ne dorim nouă.
Cea mai mare virtute care ni se insuflă prin porunca a opta este nelăcomia, adică renunţarea la
orice proprietate. Dar la această virtute Dumnezeu nu obligă pe toţi, ci Le-o propune numai celor
care vor să atingă moralitatea perfectă: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o
săracilor şi vei avea comoară în cer” (Matei 19, 21).
Acestui sfat Evanghelic i-au urmat mulţi pustnici, ca de exemplu sfântul Antonie cel Mare,
Preacuviosul Pavel al Fiviei, sfântul Nicolaie Făcătorul de Minuni şi mulţi alţii.

1.9. Despre a noua poruncă a Legii Domnului

9. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
Prin porunca a noua Dumnezeu interzice a vorbi fals despre un alt om şi, în general, orice
minciună şi înşelăciune cum ar fi:
• a spune minciuni la judecată;
• a face denunţ fals;
• a defăima, a bârfi, a vorbi de rău, a cleveti.
Clevetirea este un lucru diavolesc, deoarece numele diavolului şi înseamnă clevetitor.
Pentru un creştin nu este admisibilă nici chiar o minciună care nu are intenţia de a face vreun
rău aproapelui, deoarece nici o minciună nu este demnă de numele unui creştin şi nu se potriveşte cu
iubirea şi stima faţă de cel apropiat. Sfântul Apostol Pavel spune: „lepădând minciuna, grăiţi
adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 25).
 115
Nu se cade să mustrăm sau să judecăm pe cineva, dacă la aceasta nu ne obligă poziţia şi rolul
avut în societate. „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”, spune Mântuitorul.
Trebuie să luăm aminte că nu prin judecată, prin reproşuri sau prin batjocură se îndreaptă
aproapele, ci prin dragoste, pogorământ şi cu sfaturi bune. De asemenea, să nu uităm că fiecare dintre
noi are multe slăbiciuni şi neajunsuri.
Este foarte necesar ca întotdeauna să ne înfrânăm limba, adică să spunem numai adevărul şi să
nu ne permitem vorbe viclene sau goale. Cuvântul este darul lui Dumnezeu. Iisus Hristos a spus: „Vă
spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.
Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12, 36-37).

1.10. Despre a zecea poruncă a Legii Domnului

10. Să nu doreşti femeia aproapelui tău; să nu doreşti casa aproapelui, nici ogorul lui, nici
sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi nici unul din dobitoacele lui şi nimic din
câte are aproapele tău!
Domnul Dumnezeul nostru, prin porunca a zecea, interzice nu numai să facem rău altor
oameni, apropiaţilor noştri, dar şi să avem dorinţe şi gânduri rele împotriva lor.
Păcatul împotriva acestei porunci este invidia.
Acel care invidiază, care îşi doreşte ceva străin poate să ajungă de la gânduri şi dorinţe rele la
fapte necugetate.
Invidia pângăreşte sufletul, făcându-l necurat în faţa lui Dumnezeu, după cum spune şi Sfânta
Scriptură: „Gândurile cele rele sunt urâciune înaintea Domnului” (Pilde 15, 26).
Una dintre cele mai importante misiuni ale unui creştin adevărat este purificarea sufletului său
de toată necurăţia interioară, după cum afirmă şi Apostolul: „...Să ne curăţăm pe noi de toată
întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 1).
Pentru a evita păcatele împotriva poruncii a zecea, trebuie să păstrăm curăţenia inimii împotriva
pasiunilor lumeşti, gândurilor şi dorinţelor cele rele şi să fim împăcaţi cu ceea ce avem: să-i
mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta, să ne bucurăm pentru alţii că au multe bunătăţi, dar
niciodată să nu ne dorim ceva străin.

2. Cele nouă porunci ale fericirilor

Poruncile fericirilor date nouă de Mântuitorul nostru nu încalcă cu nimic poruncile Legii.
Dimpotrivă, ele acestea se completează reciproc.
Cele zece porunci se limitează la a interzice tot ce este păcat, iar poruncile fericirilor ne învaţă
cum să atingem sfinţenia şi desăvârşirea creştină.
 116
Cele zece porunci au fost date în timpurile străvechi pentru a opri de la rău pe oamenii barbari
şi brutali. Poruncile fericirilor au fost date creştinilor pentru a le arăta ce stare sufletească trebuie să
aibă pentru a se apropia cât mai mult de Dumnezeu şi a dobândi sfinţenia şi fericirea supremă.
Sfinţenia, care se naşte din apropierea de Dumnezeu, este cea mai mare fericire pe care şi-o
poate dori omul.
Legea Vechiului Testament este o lege a adevărului strict, iar legea lui Hristos din Noul
Testament este o lege de iubire Dumnezeiască şi harică, prin care oamenilor li se dă puterea de a
respecta în plinătate legea Domnului şi de a se apropia cât mai mult de desăvârşire.
Chemându-ne în Împărăţia lui Dumnezeu, Iisus Hristos ne arată calea care duce spre ea, prin
împlinirea poruncilor Lui, pentru care El, ca Împărat al cerului şi al pământului, ne promite fericirea
veşnică în viaţa cea veşnică ce va să fie.
Iisus Hristos spune:
1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
9. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri.
În fiecare dintre aceste legi ale Domnului trebuie să deosebim, pe de o parte, o învăţătură sau o
poruncă, iar pe de altă parte, făgăduirea unei recompense.
Pentru a împlini poruncile fericirilor sunt necesare: comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciun,
lupta cu patimile prin post şi înfrânare ş.a.

2.1. Despre întâia poruncă a fericirilor

1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.
Fericiţi – cei care au cea mai mare fericire întru a fi plăcuţi lui Dumnezeu;
cei săraci cu duhul – cei smeriţi, care îşi recunosc imperfecţiunea şi nevrednicia lor în faţă lui
Dumnezeu şi nu se gândesc niciodată că ei sunt mai buni sau mai sfinţi decât alţii.
Prin sărăcie duhovnicească înţelegem convingerea nestrămutată în că viaţa noastră şi toate
bunurile noastre duhovniceşti şi trupeşti (cum ar fi sănătatea, puterile, capacităţile sufleteşti,
cunoştinţele, bogăţia şi toate valorile materiale) sunt daruri de la Dumnezeu-Creatorul: fără ajutorul
 117
Celui de sus este cu neputinţă a dobândi bunăstare materială sau bogăţii duhovniceşti – toate acestea
sunt daruri de la Dumnezeu.
Sărăcia duhovnicească se numeşte smerenie.
Înţelepciunea smerită sau smerenia este principala virtute a creştinului, deoarece ea este
diametral opusă mândriei, iar mândria este originea răului din lume. Din cauza mândriei, îngerul cel
din frunte a devenit diavol, din mândrie au păcătuit primii oameni şi tot din mândrie urmaşii lor se
ceartă şi se duşmănesc. „Începutul păcatului este mândria” (Sir. 10,15).
Fără smerenie este imposibilă adresarea către Dumnezeu, este de neconceput orice virtute
creştină.
Smerenia ne permite să ne cunoaştem pe noi înşine, să apreciem corect calităţile noastre şi
defectele, ea acţionează benefic asupra îndeplinirii obligaţiilor noastre faţă de apropiaţii noştri,
trezeşte şi întăreşte credinţa noastră în Dumnezeu, speranţa şi iubirea faţă de El, atrage mila lui
Dumnezeu către noi, contribuie şi la creşterea simpatiei oamenilor faţă de noi.
Sfânta Scriptură spune: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită
Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmii 50, 18); „De cei batjocoritori El râde, iar celor smeriţi le dă har”
(Pilde 3, 34); „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre” (Mate 11,29).
Sărăcia materială, dacă este primită cu smerenie şi fără cârteală, poate contribui mult la
dobândirea sărăciei duhovniceşti. Dar nu întotdeauna „cei săraci material” sunt şi „săraci cu duhul”.
Bogaţii pot fi şi ei „săraci cu duhul”, dacă înţeleg că bunurile cele văzute sunt trecătoare şi
pieritoare, că ele nu pot să înlocuiască bogăţiile cele duhovniceşti şi dacă ţin minte cuvintele
Domnului: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau
ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Este foarte important să deosebim smerenia creştinească de slugărnicie şi de linguşire, care
înjosesc demnitatea de om.
În acelaşi timp, trebuie să evităm aşa-numita „iubire nobilă de sine” sau „apărarea onoarei”
împotriva ofenselor, care reflectă o părere preconcepută, superstiţii vătămătoare rămase popoarelor
europene drept moştenire duşmănoasă creştinismului de la păgânismul roman. Un creştin adevărat
trebuie să se lepede cu desăvârşire de aceste superstiţii, care au format obiceiuri ruşinoase şi
anticreştine, cum ar fi rivalităţile sau confruntările.
Celor săraci cu duhul, adică celor smeriţi, Domnul Iisus Hristos le făgăduieşte Împărăţia
Cerurilor, o viaţă veşnic fericită. Cei săraci cu duhul pot să trăiască în Împărăţia Cerurilor aici, pe
pământ, prin credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, pe care o vor primi definitiv în viaţa ce va să fie.

2.2. Despre a doua poruncă a fericirilor

2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
 118
Plânsul despre care se vorbeşte în a doua porunca a fericirilor este, înainte de toate, o durere a
inimii şi lacrimi de pocăinţă adâncă pentru păcatele noastre, este o întristare, o plângere pentru
vinovăţia noastră în faţa Dumnezeului celui milostiv (de exemplu, plânsul Sfântului Apostol Petru
după lepădarea lui de Hristos).
Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre
mântuire, iar întristarea lumii aduce moarte” (2 Corinteni 7, 10).
Lacrimile şi durerea pot fi binefăcătoare şi atunci când sunt provocate de nenorocirile care s-au
abătut peste noi, de exemplu moartea unui om scump nouă (însuşi Hristos a lăcrimat când a auzit de
moartea lui Lazăr), dar numai în cazul în care această durere şi lacrimile vărsate sunt pătrunse de
credinţă şi nădejde, răbdare şi încredere în voia lui Dumnezeu.
Cu atât mai curate sunt lacrimile provocate de sentimentul de compătimire pentru aproapele
aflat într-o nenorocire, dacă sunt sincere şi însoţite de faptele milosteniei şi dragostei creştine.
Durerea, întristarea lumii acesteia se mai numesc întristare fără de nădejde în Dumnezeu, care
provine nu de la conştientizarea păcătoşeniei noastre în faţa lui Dumnezeu, dar din nesatisfacerea
ambiţiilor, a setei de putere şi a aspiraţiilor lăcomiei. O astfel de întristare duce, prin mâhnire şi
disperare, la moartea duhovnicească, care de multe ori este însoţită şi de moartea trupească
(sinuciderea). Ca exemplu a unei atare mâhniri ne serveşte fapta lui Iuda Iscariotenul, care l-a vândut
pe Hristos Mântuitorul.
Celor care plâng, Mântuitorul le făgăduieşte că vor fi mângâiaţi, adică li se vor ierta păcatele,
dobândind pacea sufletească şi bucuria, adică fericirea veşnică.

2.3. Despre a treia poruncă a fericirilor

3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.
Blândeţea este o stare de pace sufletească, când dragostea creştinească nu-i permite omului să
se supere, să cârtească în faţa semenilor şi a lui Dumnezeu.
Oamenii cei blânzi nu se enervează şi nici pe alţii nu-i irită.
Blândeţea creştinească este o calitate diametral opusă mâniei, răutăţii, înălţării de sine şi
răzbunării şi se exprimă prin suportarea cu răbdare a jignirilor aduse de alţi oameni.
Omul blând deplânge întotdeauna inima împietrită a omului care l-a jignit; el îi doreşte o
îndreptare cât mai grabnică; se roagă pentru dânsul şi toate acţiunile acestui om le lasă în judecata lui
Dumnezeu, urmând învăţăturile Apostolului, care spune: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea
voastră, trăiţi în pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei lui
Dumnezeu, căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Romani 12, 18-
19).
Cel mai convingător exemplu de blândeţe este însuşi Domnul nostru Iisus Hristos care, fiind pe
cruce, S-a rugat pentru duşmanii Săi. El ne-a învăţat şi pe noi să nu ne răzbunăm pe vrăjmaşii noştri,
 119
ci dimpotrivă, să le facem bine. „... Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi
găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).
Blândeţea poate să cucerească cele mai împietrite inimi. Ne putem uşor convinge de acest
adevăr urmărind viaţa oamenilor din jur, studiind istoria prigonirii creştinismului.
Dumnezeu le făgăduieşte celor blânzi că vor moşteni pământul. Această promisiune înseamnă
că cei blânzi, în pofida tuturor uneltirilor prigonitorilor, sunt păziţi în viaţa de pe pământ de harul lui
Dumnezeu, iar în viaţa ce va să fie, ei vor fi moştenitori ai patriei cereşti, ai pământului cel nou (2
Petru 3,13) cu toate bunătăţile lui.

2.4. Despre a patra poruncă a fericirilor

4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate sunt oamenii care din adâncul sufletului recunosc
păcătoşenia lor, adică vinovăţia lor în faţa lui Dumnezeu, şi din toată inima râvnesc adevărul. Ei se
străduiesc să placă lui Dumnezeu ducând o viaţă în dreptate, adică după legea Evanghelică a lui
Hristos, care cere de la creştini un comportament just şi sfânt în relaţiile cu cei apropiaţi.
Expresia „însetaţi şi flămânzi” arată că năzuinţa noastră spre dreptate trebuie să fie la fel de
mare ca dorinţa unui însetat şi flămând de a-şi potoli setea şi foamea. O astfel de năzuinţă frumoasă o
vedem la regele David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe
Tine, Doamne” (Psalmii 41, 1).
Celor flămânzi şi însetaţi Dumnezeu le făgăduieşte că se vor sătura, iar prin aceasta trebuie să
înţelegem o satisfacţie duhovnicească, care aduce pacea lăuntrică, liniştea conştiinţei, curăţarea de
păcate şi miluirea. O astfel de saturaţie în viaţa de aici, pe pământ, poate fi atinsă doar parţial. În
schimb, celor flămânzi şi însetaţi de dreptate, Dumnezeu le deschide tainele împărăţiei Sale şi inimile
lor se bucură încă în lumea aceasta de cunoaşterea adevărului care este arătat în Dumnezeiasca
Evanghelie, adică de învăţătura noastră creştin-ortodoxă.
O saturaţie deplină, adică o satisfacere completă a năzuinţelor sfinte ale duhului omenesc (de la
care vine şi cea mai mare bucurie, fericirea) ei o vor primi în viaţa fericită de veci ce va să fie
împreună cu Dumnezeu; după cum ne spune şi Psalmistul, regele David: „...Sătura-mă-voi când se
va arăta slava Ta” (Psalmii 16, 15).

2.5. Despre a cincea poruncă a fericirilor

5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui
Milostivi sunt acei oameni care îi compătimesc pe alţii, cărora le este milă de persoanele
nefericite sau nenorocite, străduindu-se să le ajute cu fapte bune. Faptele milosteniei pot fi trupeşti şi
sufleteşti.
Faptele milosteniei trupeşti:
 120
1. A sătura pe cel flămând.
2. A da de băut celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A cerceta pe cel din temniţă.
5. A examina pe cel bolnav şi a-l ajuta să se însănătoşească sau a-l pregăti creştineşte pentru
moarte.
6. A primi pe cel străin în casă şi a-i da odihnă.
7. A îngropa pe cel mort în sărăcie.
Faptele milosteniei sufleteşti:
1. A îndrepta pe cel ce greşeşte.
2. A învăţa pe cel neştiutor.
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială.
4. A mângâia pe cel întristat.
5. A suferi cu răbdare asuprirea şi a îndemna pe alţii la răbdare când sunt asupriţi.
6. A ierta pe cei ce ne-au greşit.
7. A ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele.
Dumnezeu le făgăduieşte celor milostivi că ei înşişi vor fi miluiţi; ceea ce înseamnă că la
judecata ce va să fie, Judecătorul cel drept va avea o milă deosebită faţă de dânşii: ei vor fi izbăviţi
de condamnarea cea veşnică pentru păcate lor, după cum şi ei înşişi au miluit pe alţi oameni când
erau pe pământ (Matei 25, 31-46).

2.6. Despre a şasea poruncă a fericirilor

6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Curaţi cu inima sunt oamenii care nu păcătuiesc prin faptă şi nici nu ascund în inima lor
gânduri, dorinţe ori simţiri vicioase şi necurate. Inima acestor oameni este indiferentă la orice
atracţie şi părtinire faţă de bunurile cele pământeşti şi trecătoare şi este liberă de orice patimi
păcătoase generate de mândrie şi iubirea de sine. Oamenii curaţi cu inima sunt mereu cu gândul la
Dumnezeu.
Pentru a păstra curăţenia inimii este necesar să respectăm toate posturile rânduite de Biserică,
să evităm prin orice mijloace îmbuibarea, beţiile, spectacolele şi distracţiile necuviincioase, citirea
cărţilor cu conţinut indecent.
A fi cu inima curată este mult mai important decât a fi sincer. Sinceritatea presupune o relaţie
deschisă cu cel apropiat, pe când curăţenia inimii cere de la om să înăbuşe totalmente dorinţele şi
gândurile imorale, pe de o parte, şi să cugete în permanenţă la Dumnezeu şi la sfânta lege a Lui, pe
de altă parte.
 121
Dumnezeu le făgăduieşte oamenilor cu inima curată că ei Îl vor vedea pe Dumnezeu. Aici, pe
pământ, ei Îl văd într-un mod misterios, cu ochii cei duhovniceşti ai inimii. În viaţa de veci ce va să
fie, oamenii cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu „cum este” (1 Ioan 3, 2). Şi dacă a-L privi pe
Dumnezeu este izvorul fericirii, atunci făgăduinţa de a-L vedea pe Dumnezeu este cea mai mare
fericire care poate fi făgăduită.

2.7. Despre a şaptea poruncă a fericirilor

7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema.
Făcători de pace se numesc oamenii care se străduiesc să convieţuiască cu ceilalţi în armonie şi
înţelegere, ba chiar şi pe alţi oameni, care se duşmănesc între ei, se străduiesc să-i împace sau, în cel
mai rău caz, se roagă lui Dumnezeu pentru împăcarea lor.
Oamenii făcători de pace nu uită cuvintele Mântuitorului: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau
vouă” (Ioan 14, 27).
Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună
pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18).
Domnul le făgăduieşte făcătorilor de pace că ei se vor numi fii ai lui Dumnezeu, adică se vor
apropia de Dumnezeu, vor fi moştenitorii lui Dumnezeu, comoştenitori cu Hristos. Făcătorii de pace,
prin virtutea lor, sunt asemănaţi cu Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, carele a venit
pe pământ să împace pe cei ce au greşit împotriva dreptăţii lui Dumnezeu şi să aştearnă pacea dintre
oameni, care până atunci se duşmăneau neîncetat. Iată de ce făcătorilor de pace li se făgăduieşte o
denumire bineplăcută de fii ai Domnului, adică copii ai lui Dumnezeu, iar împreună cu aceasta şi
fericirea cea nedescrisă.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui
Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să
ne şi preamărim. Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se
va descoperi” (Romani 8, 17-18).

2.8. Despre a opta poruncă a fericirilor

8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.
Cei prigoniţi pentru dreptate sunt oamenii cu adevărat credincioşi, care atât de mult îşi doresc
să vieţuiască în adevăr, adică conform legii Domnului, încât pentru îndeplinirea îndatoririlor lor de
creştin, pentru viaţa lor evlavioasă şi fără prihană, sunt gata să sufere urmăriri, lipsuri şi primejdii,
dar pentru nimic în lume nu vor trăda dreptatea.
Pentru creştinii care trăiesc conform adevărului Evanghelic, prigonirile sunt inevitabile, pentru
că oamenii cei răi urăsc dreptatea (deoarece dreptatea dezvăluie faptele lor cele necuviincioase) şi,
din acest motiv, ei întotdeauna prigonesc şi urmăresc prin diferite mijloace pe cei care apără adevărul
 122
cu toată puterea sufletului. Însuşi Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut a fost răstignit pe
cruce de către urâtorii de Dumnezeiasca dreptate şi a prezis tuturor discipolilor Săi: „Dacă M-au
prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Şi toţi
care voiesc să trăiască cucernic în Hristos vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3, 12).
Pentru a suporta cu răbdare prigonirile pentru credinţă, omul trebuie să iubească dreptatea, să
aibă statornicie şi fermitate în virtute, să fie curajos şi răbdător, să creadă şi să nădăjduiască în
ajutorul şi ocrotirea Domnului.
Celor prigoniţi pentru dreptate, pentru vitejia lor duhovnicească, Dumnezeu le făgăduieşte
Împărăţia Cerurilor, adică sărbătoarea completă a sufletului, bucurie şi fericire în aşezămintele cele
cereşti ale vieţii de veci ce va să fie (Luca 22, 28-30).

2.9. Despre a noua poruncă a fericirilor

9. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
multă este în ceruri.
În cea de-a noua şi ultima poruncă a fericirilor, Domnul nostru Iisus Hristos îi numeşte mai cu
seamă fericiţi pe aceia care pentru numele lui Hristos şi pentru credinţa ortodoxă cea adevărată vor
suporta cu răbdare ponegrirea, prigonirea, vorbele de rău, clevetirile, bătaia de joc, nenorocirile şi
chiar moartea.
Această faptă eroică se numeşte mucenicie. O faptă eroică superioară muceniciei nu există.
Vitejia creştinilor martiri (mucenici) trebuie deosebită de fanatism, care, la rândul lui, este o
râvnă nu din raţiune, ci fără raţiune. Vitejia creştinească trebuie delimitată şi de nesimţirea totală,
care este provocată de disperare şi de înfumurata indiferenţă, cu care unii criminali, din înăsprirea
nemărginită a inimii lor şi din mândrie, ascultând sentinţa, se duc la moarte.
Mucenicia creştinească se bazează pe faptele creştineşti cele bune: credinţa în Dumnezeu,
nădejdea în Dumnezeu şi speranţa în ocrotirea Lui, iubirea de Dumnezeu şi aproapele, ascultarea
totală şi fidelitatea nezdruncinată faţă de Dumnezeu.
Un exemplu de mare mucenic este Însuşi Iisus Hristos, Domnul nostru, asemenea şi Apostolii
şi un număr mare de creştini, care cu bucurie se lăsau prigoniţi pentru numele lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de
mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în
lupta care ne stă înainte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care,
pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta
tronului lui Dumnezeu. Luaţi bine aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât
de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi osteniţi, slăbind în sufletele voastre” (Evrei 12, 1-3).
 123
Pentru fapta eroică de mucenic, Dumnezeu făgăduieşte o recompensă măreaţă în ceruri, adică
cea mai înaltă treaptă a fericirii în viaţa ce va să fie. Dar şi aici, pe pământ, pentru mărturisirea
neclintită a credinţei, Dumnezeu îi preaslăveşte pe mulţi mucenici prin neputrezirea trupurilor lor şi
prin darul facerii de minuni.
„De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui
Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte.
Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau fur, sau făcător de rele, sau ca un râvnitor de
lucruri străine. Iar de suferă ca creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu, pentru
numele acesta” (1 Petru 4, 14-16).
După cum ne mărturisesc descrierile adevărate ale vieţii sfinţilor, un număr mare de mucenici
creştini se bucurau fiind supuşi unor chinuri de neimaginat.

NOTĂ. În cadrul judecăţilor din Roma existau copişti, care întocmeau obligatoriu protocoalele
proceselor de judecată, în care erau menţionate şi hotărârile judecăţii (sentinţele). Aceste protocoale
de interogare ale sentinţelor de judecată ale mucenicilor creştini, după sfârşitul perioadei de
prigonire, au fost cu grijă adunate de Sfânta Biserică. Datele din aceste documente au permis
descrierea autentică a faptelor eroice ale mucenicilor creştini.

3. Discuţie despre rostul răului

Gândul despre răul lumii întregi, ca o povară nemărginită, apasă greu inima multor oameni
credincioşi. Motivele pentru care Dumnezeu îngăduie răul par de neînţeles. Căci Dumnezeu, prin
Atotputernicia Lui, ar putea uşor să elimine tot răul... Cum poate Dumnezeu să rabde nesfârşit ca
fapta urâtă a unui netrebnic să supună mii, iar uneori şi milioane, ba chiar şi jumătate din omenire la
sărăcie, necazuri şi nenorociri?
Care este totuşi „rostul răului”? Căci se ştie că la Dumnezeu nu este nimic fără de sens.
Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesar să ne amintim ce este răul.
Prin rău noi trebuie să înţelegem nu suferinţele, sărăcia şi lipsurile, ci păcatele şi vinovăţia
morală. Dumnezeu nu doreşte răul. Atotputernicul Dumnezeu nu poate să încuviinţeze răul.
Dimpotrivă, Dumnezeu interzice răul. Răul sau păcatele sunt în contradicţie cu voinţa Domnului.
Începutul răului, după cum se ştie, a fost pus de către cel mai frumos înger, creatură a
Domnului, care a ieşit cu impertinenţă de sub ascultarea atotbunei voinţe a Domnului şi a devenit
diavol.
Diavolul este cauza răului, el îndemnă sau influenţează asupra producerii păcatului în om.
Nu trupul omului este izvorul păcatului, cum gândesc mulţi, nicidecum, în schimb, el devine un
instrument al binelui şi al răului, dar nu de la sine, ci cu şi din voia omului.
Adevărata credinţă în Hristos ne arată două cauze de dăinuire a răului în lume:
 124
1. Prima cauză este bazată pe voinţa liberă a omului. Voinţa noastră liberă constituie o
mărtirie a identităţii noastre cu Dumnezeu. Acest dar al Domnului îl ridică pe om mai presus de toate
fiinţele din lume...
Având voinţa liberă de a deosebi binele de rău, omul Îl preamăreşte pe Dumnezeu, Îl
preaslăveşte pe Dumnezeu şi el însuşi se desăvârşeşte.
În cartea lui Isus Sirah (15, 14-15) se spune: „El (Dumnezeu) din început a făcut pe om şi l-a
lăsat în mâna sfatului său. De vei vrea, vei ţine poruncile şi credinţa şi vei face cele bine-plăcute”.
Prin această hotărâre Dumnezeu le-a dat oamenilor posibilitatea ca, prin buna lor voinţă, să-şi
câştige Cerul, iar cei cu rea voinţă – iadul.
Dar şi una şi alta se face numai prin voinţa liberă a omului.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „Dacă din fire şi nu din libertate ai făcut binele, atunci
pentru ce a mai pregătit Dumnezeu cununile cele de nespus? Blândă este oaia, dar ea, pentru
blândeţea ei, niciodată nu va primi cununa. Deoarece blândeţea ei nu vine din libertate, ci de la
natură”.
Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „De ce oare în structura noastră nu este pusă nevinovăţia
în aşa fel, încât să nu putem greşi nici atunci când am dori să greşim? Din cauza că şi tu îi recunoşti
pe slujitorii tăi conştiincioşi nu atunci când îi ţii legaţi, ci atunci când ei benevol îşi îndeplinesc
datoria lor faţă de tine. De aceea şi lui Dumnezeu îi sunt plăcute faptele bune făcute nu din
constrângere, ci benevol, iar fapta bună provine din voia bună, dar nu din necesitate, iar voia bună
este în funcţie de ceea ce este în noi; şi ce este în noi – libertate. Iată de ce acel care cârteşte
împotriva Creatorului, precum că de ce nu ne-a făcut fără de păcat, nu face altceva decât să prefere
natura lipsită de raţiune, de mişcare şi care nu are nici o năzuinţă, celei care este înzestrată cu
libertate şi iniţiativă”. Cu alte cuvine, preferă maşina (robotul), şi nu făptura cu raţiune.
Astfel, ne dăm bine seama că acea cauză interioară a răului este voinţa liberă a omului.
2. A doua cauză de existenţă a răului constă în aceea că Dumnezeu, prin intermediul răului,
îndreaptă spre bine. Dar Dumnezeu admite răul nu pentru a face bine. Dumnezeu nu are nevoie de o
astfel de răsplată.
Dumnezeu nu-şi doreşte răul în nici o împrejurare. Dar dacă răul a pătruns în lume din vina
omului, atunci Dumnezeu a inclus în planul Său pentru lume ca răul să slujească binelui.
De exemplu: fii lui Iacov l-au vândut pe fratele lor Iosif în robie. Prin aceasta ei au făcut o faptă
rea, dar Dumnezeu a prefăcut fapta rea în bine.
Iosif s-a înălţat în ţara Egiptului şi avut posibilitatea să salveze de la foame familia sa, din care
trebuia să provină Mesia.
Ulterior, peste câţiva ani, când i-a văzut pe fraţii săi, Iosif le-a zis: „Iată, voi aţi uneltit asupra
mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine” (Facerea 50, 20).
 125
În zilele apostolilor, în Palestina, creştinii erau persecutaţi de iudei şi erau nevoiţi să fugă din
Iudeia, ţară sfinţită prin viaţa şi cu sângele Mântuitorului. Dar peste tot pe unde treceau, ei semănau
cuvântul Evanghelic. Şi păcatele prigonitorilor, prin mâna lui Dumnezeu, au fost îndreptate înspre
răspândirea creştinismului.
La fel şi împăraţii păgâni ai Romei persecutau tânăra Biserică creştină. Zeci de mii de mucenici
şi-au vărsat atunci sângele pentru Hristos. Şi sângele mucenicilor s-a făcut seminţe pentru milioane
de noi creştini.
Din cele relatate se vede că şi aici furia prigonitorilor, păcatul urii şi uciderii au fost îndreptate
de Dumnezeu spre zidirea Bisericii. Ei se gândeau şi făceau răul, iar Dumnezeu a transformat toate
faptele lor în bine...
Toată istoria omenirii, până în zilele de azi, demonstrează adevărul celor spuse.
Cele mai mari catastrofe ale popoarelor au fost în acelaşi timp şi triumful religiei, prin
întoarcerea oamenilor către Dumnezeu...
Noi trebuie să avem răbdare şi să aşteptăm. Sfântul Petru a spus: „Şi aceasta una să nu vă
rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca
o zi” (2 Petru 3, 8).
Dar şi această împletitură a răului în planul de conducere a lumii nu a reprezentat o
suprastructură întârziată, o îndreptare a celor create. Această împletitură a răului s-a produs prin actul
voinţei veşnice a lui Dumnezeu, care a luat hotărârea de a crea lumea.
Pentru că Dumnezeu este veşnic azi.
Şi previziunea Lui începe de la veşnicie. Ea acţionează întotdeauna şi neîntrerupt.

4. Învăţaţii contemporani şi credinţa în Dumnezeu

Cunoştinţele despre credinţa adevărată şi viaţa creştină (evlavioasă) dobândite de noi trebuie să
ne devină călăuză în viaţa cotidiană.
Dar pentru a folosi corect şi spre mântuire cunoştinţele credinţei şi vieţii evlavioase, fiecare
creştin trebuie să aibă virtutea raţiunii, adică înţelepciunea creştină.
Sfântul Apostol Petru, în adresarea sa către creştini, spune: „Pentru aceasta, puneţi şi din
partea voastră toată stăruinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună:
cunoştinţa...” (2 Petru 1, 5).
Ceea ce se face fără înţelepciune poate să se dovedească iraţional, aducând daună, în loc de
folos.
Învăţătura Sfintei Biserici despre credinţă şi evlavie, care ne este nouă cunoscută, trebuie să fie
aplicată în viaţă fără făţărnicie şi cârteală, ci dimpotrivă, cu inima curată, îndeplinind tot ce ne este
cunoscut nouă din această învăţătură. „Când ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13,
17).
 126
Iar dacă vedem că greşim, că nu îndeplinim cerinţele învăţăturii aşa cum se cuvine, atunci noi
trebuie să ne pocăim sincer şi să luăm imediat hotărârea fermă de a evita în viitor păcatul respectiv,
îndreptându-l cu fapte bune.
Atunci când ni se pare că îndeplinim corect una dintre porunci, nu trebuie să vorbim despre
aceasta sau să ne mândrim, ci dimpotrivă, să avem o atitudine smerită, să mulţumim Domnului şi să
recunoaştem că noi am făcut doar ceea ce eram datori să facem, după cum a spus şi Mântuitorul:
„Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am
făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10).
Adevărata ştiinţă a recunoscut demult că domeniul studiat este foarte mic în comparaţie cu cel
necunoscut. Din contra, cu cât ştiinţa studiază şi cuprinde mai mult un domeniu, cu atât se măreşte şi
partea care urmează a fi cercetată. „Orice descoperire nouă contribuie proporţional la extinderea
împărăţiei necunoscutului” (A. Morrison). Cât există lumea, ştiinţa nu-şi va termina lucrul său.
Reprezentaţii ştiinţei adevărate recunosc că toate cunoştinţele lor despre lume trebuie
completate din altă sursă. Şi această sursă este religia.
Un mare savant al sec. al XX-lea, Max Plank, care în anul 1918 a obţinut premiul Nobel în
domeniul fizicii, spunea: „Religia şi ştiinţa cu nimic nu se exclud una pe alta, cum se considera mai
înainte şi de care fapt se tem mulţi contemporani de-ai noştri; dimpotrivă, religia şi ştiinţa se află în
concordanţă şi se completează una pe alta.”
Profesorul M.M. Novikov (fost rector al universităţii din Moscova), care a fost decorat în anul
1954 cu diploma de aur de doctor al Universităţii Gheidelberg, iar din 1957 a devenit membru
permanent al Academiei de Ştiinţe din New York, în articolul său „Calea naturalistului către religie”
scrie: „O faptă remarcabilă din toată istoria ştiinţelor s-a dovedit a fi aceea că fizica, pe care se
bazau toate ştiinţele naturale materialiste, a trecut pe calea idealistă. Ea a ajuns la concluzia că
toate fenomenele fizice sunt determinate de forţa duhovnicească a lui Dumnezeu”. În ultimul timp,
această afirmaţie a fost susţinută de cei mai valoroşi învăţaţi.
În cercurile largi ale societăţii este foarte cunoscută teoria relativităţii a lui A. Einstein. Dar nu
toţi ştiu că ea l-a condus pe învăţat la formularea „religiei cosmice”. Ca orice religie, ea recunoaşte
existenţa Duhului suprem, care a creat armonia universală.
Teoria cuantelor a lui Max Plank a avut o importanţă majoră pentru dezvoltarea ştiinţelor
naturale. În privinţa problemei care ne interesează, învăţatul a spus: „Unica bază de date primare
pentru cercetătorul naturalist este conţinutul percepţiei simţurilor lui şi redarea în baza lor a
dimensiunilor respective. Din acestea, pe calea cercetării inductive, el încearcă, cât este posibil, să
se apropie de Dumnezeu şi de rânduiala mondială a Lui, ca o ţintă supremă, dar niciodată
realizabilă. Şi dacă, în consecinţă, ambele – religia şi ştiinţele naturale – cer pentru argumentarea
lor credinţa în Dumnezeu, atunci, pentru religie, Dumnezeu se află în capul locului, pe când la
ştiinţe – la sfârşitul tuturor cugetărilor. Pentru religie, Dumnezeu este fundamentul ei, iar pentru
 127
ştiinţă – El este cununa concepţiei despre lume. Omul are nevoie de ştiinţele naturale pentru a
cunoaşte, de religie – pentru a acţiona, a proceda corect. Pentru a cunoaşte, omul are la dispoziţie
un singur punct de plecare – percepţia simţurilor”.
Supoziţia omului privind existenţa unei legităţi în rânduiala mondială este o premisă pentru a
formula nişte întrebări fundamentale. Dar pentru a acţiona, această cale nu este bună, deoarece nu
putem aştepta până când cunoştinţele noastre vor fi perfecte şi vom ajunge la atotştiinţă. Viaţa nu
aşteaptă, ea cere de la om hotărâri neîntârziate.
În continuare, Plank vorbeşte despre aceea că, numindu-L pe Dumnezeu atotputernic şi
atotştiitor, întruchiparea Bunătăţii şi Dragostei (Iubirii), apropierea de Dânsul aduce omului care
caută mângâiere senzaţia de fericire la supremă. „Împotriva acestei înfăţişări, din punctul de vedere
al ştiinţelor naturale, este imposibil să aduci vreo obiecţie serioasă”.
Un răsunet senzaţional l-a avut lucrarea lui V. Heisenberg, laureat al premiului Nobel în anul
1932. El a formulat principiul indeterminismului (stării nedeterminate), potrivit căruia, particulele
elementare (cele mai mici şi indispensabile unităţi) ale materiei pot fi stabilite numai într-o măsură
limitată. Mai mult decât atât, este imposibil a cunoaşte concomitent atât poziţia exactă, cât şi viteza
de deplasare a particulei. Afirmând cu certitudine existenţa electronilor, noi nu suntem în stare să-i
deosebim unul de altul. Iar ceea ce se referă la materie, însăşi noţiunea de materie, cu sensul ei
cunoscut anterior, devine inutilă. Lumea, după Heisenberg, este alcătuită din ceva al cărui conţinut
noi nu-l cunoaştem. Şi acest „ceva” se manifestă ba sub formă de particulă, ba ca un fel de undă şi,
dacă este să-i căutăm denumirea, atunci acest „ceva” trebuie desemnat prin cuvântul energie, şi acela
în ghilimele. Deci, aşa-numitele legi ale ştiinţelor naturale le putem înţelege ca pe nişte legităţi
inexacte, cu caracter static (adică fără a lua în consideraţie acţiunea forţelor).
La aceste cugetări se cade să mai adăugăm că noţiunea nedeterminată a acestui „ceva” poate fi
aplicată şi fenomenelor vieţii. Dar aici, această noţiune ia cu totul alt caracter. Ecuaţiile matematice,
cu ajutorul cărora se caracterizează procesele fizice elementare, în fenomenele vieţii nu pot fi
aplicate, deoarece viaţa, după cum afirmă Driech, reprezintă un domeniu autonom.
Cunoscutul profesor I. A. Iliin spune: „Adevăratul învăţat înţelege foarte bine că tabloul
„ştiinţific” al facerii lumii este mereu schimbător, se tot amplifică, adâncindu-se în detalii, dar
niciodată nu aduce nici claritatea completă şi nici unitatea de vederi... Adevăratul învăţat ştie că
ştiinţa nu va fi în stare niciodată să explice cele din urmă premise sau să formuleze noţiunile sale de
bază, de exemplu să stabilească exact ce prezintă „atomul”, „electronul”, „vitaminele”, „energia”
sau „funcţiile psihologice”; învăţatul ştie că toate „definiţiile”, „explicaţiile” şi „teoriile” lui nu
sunt altceva decât nişte încercări imperfecte de a se apropia cât de puţin de taina vie a lumii
duhovniceşti şi a celei materiale. Productivitatea ştiinţei nici nu se pune în discuţie: despre ea ne
vorbeşte toată tehnica modernă şi medicina. Dar, cât priveşte veridicitatea teoriilor şi posibilitatea
 128
lor de a fi demonstrate, aici trebuie să spunem cu certitudine că ştiinţa pluteşte pe mările
presupunerilor şi misterelor”.
Unul dintre cei mai vestiţi învăţaţi americani, A. Cressy Morrison, fost preşedinte al Academiei
de Ştiinţe din New York, în articolul său remarcabil „Şapte pricini care explică credinţa mea în
Dumnezeu”, ne demonstrează cu fermitate existenţa Domnului.
„Noi ne aflăm abia în zorii cunoştinţelor ştiinţifice, afirmă A. Morrison. Cu cât suntem mai
aproape de lumina zilei, cu atât mai luminoasă se face dimineaţa noastră şi cu atât mai limpede se
desluşesc făpturile Creatorului înţelept. Acum în duhul smereniei ştiinţifice, în duhul credinţei,
bazate pe cunoştinţe, ne apropiem noi şi mai mult de convingerea nezdruncinată în existenţa lui
Dumnezeu.
Eu personal am şapte motive pentru a crede în Dumnezeu. Iată-le:
1. Legile foarte clare ale matematicii ne demonstrează că universul a fost creat de cea mai
Mare Raţiune.
Imaginaţi-vă că aruncaţi într-un sac zece monede. Monedele acestea au valoarea de la unu până
la zece cenţi. Scuturăm bine sacul pentru a amesteca monedele. Acum să încercăm să scoatem
monedele una după alta în ordinea crescătoare a valorii lor, cu condiţia că fiecare monedă va fi pusă
iarăşi în sac şi sacul va fi din nou scuturat. Matematica ne spune că există o şansă din zece, ca la
prima încercare să scoatem moneda cu valoarea de un cent. Să scoatem moneda de un cent, iar
imediat după ea şi moneda de doi cenţi, şansa noastră se reduce la una dintr-o sută. Iar pentru a
scoate în ordinea crescândă trei monede la rând – avem o şansă dintr-o mie etc. Pentru a scoate toate
cele zece monede în ordinea dată, avem o şansă din zece miliarde.
Aceleaşi raţionamente matematice, ţinând cont de faptul că pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii
pe pământ este necesar un număr foarte mare de corelaţii şi legături reciproce, ne conving de faptul
că acesta nu putea surveni din întâmplare, fără o dirijare înţeleaptă. Viteza de rotaţie la suprafaţa
pământului este egală cu o mie de mile pe oră. Dacă pământul s-ar fi rotit cu viteza de o sută de mile
pe oră, atunci zilele şi nopţile noastre ar fi fost de zece ori mai lungi. Pe parcursul unei zile atât de
lungi soarele ar fi ars tot ce este viu, iar pe parcursul unei astfel de nopţi, tot ce este viu ar fi îngheţat.
Şi altceva – temperatura soarelui este de 12000 grade după scara lui Fahrenheit. Pământul este
situat faţă de soare la distanţa necesară pentru ca „focul acesta veşnic” să ne încălzească în limitele
cuvenite, nici mai mult şi nici mai puţin. În cazul în care soarele ar da numai jumătate din căldura
necesară, noi am îngheţa, iar dacă soarele ar da de două ori mai multă căldură – noi am pieri de
căldură.
Înclinaţia axei pământului este de 23 grade. Aceasta determină anotimpurile anului. Dacă axa
pământului ar fi avut altă înclinare, vaporii oceanelor s-ar fi mişcat înainte şi înapoi, spre sud şi spre
nord, îngrămădind continente întregi de gheaţă. Dacă luna, în loc de distanţa cuvenită, s-ar fi aflat la
distanţa de 50000 mile de noi, atunci fluxul şi refluxul ar fi atât de mari, încât toate continentele s-ar
 129
fi pomenit sub apă de două ori în 24 ore. Ca rezultat, în scurt timp ar fi fost spălaţi chiar şi munţii.
Dacă scoarţa pământului ar fi fost mai groasă decât este în prezent, la suprafaţă n-ar fi fost îndeajuns
oxigen şi toate vietăţile ar fi fost supuse pericolului de a pieri. Dacă oceanul ar fi avut o adâncime
mai mare, acidul carbonic ar fi absorbit tot oxigenul, punând în pericol toate vietăţile. Dacă
atmosfera care acoperă globul pământesc ar fi fost un pic mai subţire, atunci milioanele de meteoriţi,
care cad şi ard zilnic în ea, ar fi ajuns pe pământ întregi, provocând incendii şi alte calamităţi.
Aceste şi multe alte exemple demonstrează cu certitudine că pentru apariţia întâmplătoare a
vieţii pe pământ nu există nici o şansă din multe milioane.
2. Izvoarele bogate din care viaţa îşi absoarbe puteri pentru a-şi îndeplini sarcina, ele însele
reprezintă proba existenţei unei Raţiuni atotputernice şi autonome.
Nici un om, până în prezent, nu a fost în stare să înţeleagă ce reprezintă viaţa. Ea nu are nici
greutate, nici dimensiuni, dar ea are o forţă inestimabilă. O rădăcină, când creşte, poate să distrugă şi
o stâncă întreagă. Viaţa a biruit apa, uscatul şi aerul şi a pus stăpânire pe elementele lor, impunându-
le să se dizolve şi să formeze combinaţii.
Viaţa este un sculptor care dă formă la tot ce este viu; este şi un pictor, care strujeşte forma la
toate frunzele de pe copaci şi care stabileşte culorile la fiecare floare. Viaţa este un muzician, care a
învăţat păsările cântece de iubire, care a învăţat insectele să scoată diferite sunete, cu ajutorul cărora
se cheamă şi se recunosc unele pe altele. Viaţa este un chimist iscusit, care dă gust roadelor, miros –
florilor, un chimist care transformă apa şi acidul carbonic în zahăr şi fibre de lemn, în rezultat
eliminându-se oxigenul, atât de necesar vieţii.
Iată în faţa noastră o picătură de protoplasmă, o picătură abia vizibilă, străvezie, asemănătoare
cu jeleul, care poate să se deplaseze şi să absoarbă energie de la soare. Această picătură, această
părticică de praf este un germene al vieţii şi are în sine puterea de a transmite viaţă celui mare şi celui
mic. Puterea acestei picături, a acestui firicel de praf, este mai mare decât puterea fiinţei noastre, a
animalelor şi a oamenilor, deoarece această picătură este temelia a tot ce vieţuieşte. Nu natura a creat
viaţa. Stâncile desfăcute cu ajutorul focului şi mările de apă dulce nu sunt în stare să corespundă
cerinţelor pe care le înaintează viaţa pentru conceperea ei.
Cine a plasat viaţa în firicelul acesta de praf?
3. Inteligenţa animalelor, fără discuţie, ne demonstrează existenţa înţeleptului Creator, care a
insuflat tuturor fiinţelor instinctul, fără de care ele ar fi fost nişte creaturi neputincioase.
Tânărul somon îşi petrece tinereţea în mare, după care se întoarce în râul său natal, în partea
râului pe unde a mers icra din care a ieşit. Cine sau ce îl conduce pe el cu o precizie atât de mare?
Dacă va fi pus în alt mediu, el va simţi imediat că s-a abătut din calea sa, va încerca să-şi croiască
drum spre curentul principal, de unde se va îndrepta împotriva cursului de apă pentru a-şi îndeplini
destinul cu precizia ştiută.
 130
O taină şi mai mare ascunde în sine ţiparul. Aceste fiinţe uimitoare, la maturitate, oriunde s-ar
afla, în Europa sau în altă parte a lumii, străbat mii de mile prin oceane pentru a ajunge la adâncurile
maritime ale insulelor Bermude. Aici ei săvârşesc actul de înmulţire şi mor. Ţiparii mici, care s-ar
părea că nu au nici o închipuire despre nimic şi care s-ar putea pierde în adâncurile oceanelor, se duc
pe căile părinţilor lor înspre acele lacuri, râuri şi iazuri, de unde părinţii au venit spre insulele
Bermude. În Europa n-a fost prins nici un ţipar care ar aparţine apelor din America şi în America n-a
fost prins nici un ţipar european. Ţiparul european devine matur cu un an mai târziu decât cel
american, ceea ce-i permite să-şi săvârşească călătoria. Pe drept se pune întrebarea – unde şi când s-a
născut acest impuls director?
Viespea, după ce a învins greieraşul, îşi loveşte ţinta într-un anumit loc. De la această lovitură
greieraşul „moare”. El îşi pierde cunoştinţa, dar continuă să trăiască, prefăcându-se într-un fel de
carne conservată. Ulterior, viespea îşi depune lavrele în aşa fel încât cei mici, când vor ieşi pe lume,
să poată suge din greieraş, fără a-l omorî. Carnea moartă ar fi pentru ei otrăvitoare. Săvârşind această
lucrare, viespea-mamă îşi ia zborul şi moare. Ea niciodată nu-şi vede puişorii. Fiecare viespe
procedează astfel o dată în viaţă, fără ca să fie învăţată de cineva, şi îndeplineşte această lucrare cu
toată exactitatea. De altfel, de unde s-ar fi luat viespile? Această tehnică mistică de executare a
lucrării sale nu poate fi explicată prin aceea că viespile se învaţă una de la alta. Nu, ea este sădită în
carnea şi sângele viespii.
4. Omul este înzestrat cu mai mult decât instinctul animalic. El are raţiune.
Nu există nici un animal care ar putea să numere până la zece. Şi nu poate animalul nici să
înţeleagă sensul acestor zece numere. Dacă am compara instinctul cu o notă de flaut, cu un sunet
plăcut, dar limitat, atunci trebuie să admitem că mintea omului are capacitatea de a percepe toate
notele nu numai ale unui singur flaut, ci şi ale tuturor instrumentelor orchestrei. Se cuvine să vorbim
şi despre alt aspect important: datorită raţiunii, noi putem să cugetăm şi despre aceea ce ne prezentăm
noi, iar capacitatea aceasta este determinată de faptul că în noi este sădită scânteia Raţiunii
Universului.
5. Minunea genelor – fenomen necunoscut lui Darwin – relevă că de la crearea lumii s-a purtat
grijă pentru toate vietăţile.
Genele sunt atât de mici, încât dacă ar fi fost adunate toate la un loc, ar încăpea într-un degetar.
Aceste gene ultramicroscopice şi cromozomii care le însoţesc sunt prezente în fiecare celulă la toate
vietăţile şi sunt cheia absolută pentru explicarea tuturor particularităţilor oamenilor, animalelor şi
plantelor. Un degetar. Într-un degetar să încapă toate particularităţile individuale ale celor două
miliarde de fiinţe umane. Aici nu poate exista nici o îndoială. Şi dacă lucrurile stau în felul acesta,
rezultă că genele poartă în sine chiar şi cheia psihologiei fiecărei fiinţe luate în parte, iar toată
informaţia aceasta încape într-un volum atât de mic!
 131
Iată unde începe evoluţia! Ea începe în unitate, care este custodia şi exponentul genelor. Câteva
milioane de atomi, care se conţin într-un gen ultramicroscopic, sunt cheia absolută care dirijează
viaţa pe pământ şi reprezintă o mărturie incontestabilă grijii avute pentru fiecare vietate, o mărturie
că toate au fost prevăzute din timp de Raţiunea Creatorului. Nici o altă ipoteză nu poate să ajute la
dezlegarea acestei enigme a vieţii.
6. Observând economia naturii, suntem obligaţi să recunoaştem că numai o Raţiune
desăvârşită poate să prevadă toate raporturile care apar într-o gospodărie atât de complicată.
Cu mulţi ani în urmă în Australia, în calitate de gard viu, au fost aduse şi sădite câteva feluri de
cactuşi. Dar din cauza că în locurile acelea lipseau insectele dăunătoare cactuşilor, ei au început să se
înmulţească atât repede, încât băştinaşii au fost nevoiţi să caute mijloace de luptă împotriva lor. Dar
cactuşii continuau să se răspândească şi să se înmulţească şi la un moment dat suprafaţa ocupată de
cactuşi a devenit mai mare decât suprafaţa Angliei. Cactuşii au început să alunge oamenii din sate şi
oraşe, să distrugă ferme şi case. Entomologii au străbătut toată lumea în căutarea mijloacelor de luptă
contra cactuşilor. În sfârşit ei au găsit o insectă care se hrănea exclusiv cu cactuşi. Insecta se înmulţea
uşor şi ea nu avea duşmani în Australia. În curând această insectă a învins cactusul şi el s-a retras.
Numărul acestei plante s-a micşorat. S-a micşorat concomitent şi numărul insectelor. Ele au rămas
numai atâtea, câte sunt necesare pentru a menţine cactusul sub un control neîntrerupt.
Astfel de controlori reciproci se observă peste tot. Şi atunci, evident, apare întrebarea: din care
cauză aceste insecte, care se înmulţesc atât de repede, n-au distrus toate vietăţile? Pentru că ele
respiră nu cu plămânii, ci cu traheile. Când insecta creşte şi se dezvoltă, traheile stau pe loc, nu cresc
proporţional cu corpul lor. Din această cauză nu există insecte foarte mari. Această necorespundere
împiedică creşterea lor. Dacă nu ar fi fost un astfel de control fizic, omul nici nu ar fi putut să existe
pe pământ. Imaginaţi-vă un bondar care are mărimea unui leu.
7. Faptul că omul este în stare să perceapă ideea despre existenţa lui Dumnezeu este o
mărturie de la sine.
Concepţia despre Dumnezeu apare ca urmarea capacităţii misterioase a omului care se numeşte
imaginaţie. Numai cu ajutorul acestei puteri omul (şi mai mult nici o altă vietate) poate să găsească
confirmarea lucrurilor abstracte. Dimensiunile pe care le deschide această capacitate sunt de
necuprins. Într-adevăr, numai datorită imaginaţiei desăvârşite a omului apare posibilitatea unei
realităţii duhovniceşti şi omul poate, cu toată limpezimea, să determine adevărul curat că Cerul se
află peste tot şi în toate, adevărul că Dumnezeu vieţuieşte peste tot şi în toate, şi că El trăieşte în
inimile noastre.
Şi iată, ştiinţa pe de o parte şi imaginaţia noastră pe de altă parte ne confirmă spusele
psalmistului:
„Cerurile arată slava lui Dumnezeu, iar tăria ne spune despre creaţia Lui.”
 132
Vestitul chirurg Augustin Bir, fost profesor al Universităţilor din Celinsk, Bonn şi Berlin,
spune: „Chiar dacă s-ar întâmpla ca ştiinţa şi religia să cadă în contraziceri, sunt convins că armonia
în legăturile lor va fi restabilită în scurt timp pe baza îmbogăţirii lor cu date şi informaţii mai exacte”.
Să încheiem discuţia noastră cu cuvintele învăţatului A. Morrison: „Omul recunoaşte
necesitatea principiilor morale; unde vieţuieşte simţul datoriei; din acestea izvorăşte credinţa lui în
Dumnezeu.
Înflorirea simţului Credinţei în om îmbogăţeşte sufletul lui şi îl înalţă atât de sus, încât îi
permite perceperea prezenţei lui Dumnezeu.
Exclamaţia instinctivă a omului: „Dumnezeul meu!” este o reacţie firească şi chiar o rugăciune
scurtă care îl apropie pe om de Creatorul său.
Stima, jertfirea, tăria caracterului, principiile morale, imaginaţia nu se nasc din negare şi
ateism, care este o autoînşelare uimitoare şi care îl pune pe om în locul lui Dumnezeu. Fără de
credinţă cultura dispare, ordinea se distruge, iar răutatea dăinuieşte. Să credem dar în Duhul-
Creator, în dragostea Dumnezeiască şi în fraternitatea oamenilor. Să înălţăm dar sufletele noastre
către Dumnezeu, îndeplinind voinţa Lui, pe cât ea se deschide nouă; să păzim încrederea nedespărţită
de credinţă că noi suntem destoinici de grija lui Dumnezeu, pe care El o are faţă de creaturile Lui”.
La cuvintele lui A. Morrison vom adăuga şi spusele profesorului I. M. Andreev, psihiatru şi teolog:
„Cunoştinţele adevărate sunt incompatibile cu mândria. Iar smerenia este o condiţie strict necesară
pentru a putea cunoaşte Adevărul. Numai învăţatul cel smerit, ca şi teologul smerit, care ţin minte
cuvintele Mântuitorului – Fără de Mine nu puteţi crea nimic şi Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa –
sunt în stare să meargă pe calea cea dreaptă pentru a cunoaşte Adevărul. Pentru că Dumnezeu le este
împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har”.

Partea a cincea. Despre rânduiala slujirii în Biserica Ortodoxă

1. Noţiunea de slujire lui Dumnezeu

Prin cultul religios înţelegem, în general, orice act religios menit să pună pe om în legătură cu
Divinitatea, exprimând, pe de o parte, adoraţia şi respectul fată de Dumnezeu, iar pe de alta,
mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului Dumnezeiesc.
Cinstirea lui Dumnezeu de către primii oameni în Rai s-a manifestat prin libera slăvire a lui
Dumnezeu, a înţelepciunii Lui, a bunătăţii, a atotputerniciei şi a perfecţiunii Dumnezeieşti, care s-au
revelat la conceperea lumii şi la facerea ei.
 133
După căderea în păcat, omul a conştientizat superioritatea infinită a lui Dumnezeu în contrast
cu imperfecţiunea şi slăbiciunea sa. Înţelegerea acestui fapt l-a determinat pe om să ia o atitudine de
subordonare faţă de fiinţa supremă, care se exprimă prin acte de cinstire, de adorare.
Îl cinstim pe Dumnezeu prin rugăciuni individuale, dar şi prin rituri şi ritualuri comune, la care
participă întreaga comunitate religioasă. În Vechiul Testament rugăciunea şi sacrificiul constituiau
unitatea cultului religios. Oamenii se rugau lui Dumnezeu pentru a fi în comuniune cu el. Prin
sacrificiu, omul Vechiului Testament mărturisea că tot ce există în acest univers nu este al lui, ci al
lui Dumnezeu. Îmbinarea rugăciunii şi a sacrificiului trebuia să le reamintească oamenilor că
Dumnezeu acceptă rugăciunile lor în numele acelei jertfe pe care ulterior a făcut-o pentru oameni
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
La început, cultul religios din Vechiul Testament, la care participa întreaga comunitate, se
săvârşea în locuri deschise, sub cerul liber. Oamenii aduceau jertfe lui Dumnezeu unde considerau de
cuviinţă şi se rugau folosind cuvintele pe care le dicta propria lor simţire şi stare sufletească.
La porunca lui Dumnezeu, în timpul profetului Moise, a fost construit skinia tabernacolul
(primul templu al Vechiului Testament pentru Dumnezeu Unicul şi cel Adevărat), au fost alese feţele
sfinte sau slujitorii lui Dumnezeu (mai marele preoţilor, preotul şi leviţii), au fost stabilite jertfele
pentru diferite ocazii şi au fost rânduite sărbătorile (Paştile, Rusaliile, Anul Nou, ziua de ispăşire
etc.).
Domnul Iisus Hristos, venind pe pământ, deşi ne-a învăţat că Tatălui Ceresc ne putem închina
oriunde şi oricând, a respectat totuşi cultul religios al Vechiului Testament, vizitând adesea Templul
din Ierusalim, cetatea slăvită în Vechiul Testament ca fiind un loc de graţie absolută, luminat cu
prezenţa lui Dumnezeu. De asemenea, Hristos respecta regulile templului şi predica în acest loc. La
fel procedau şi Sfinţii Apostoli, până nu a început prigonirea deschisă a creştinilor de către iudei.
În timpul Apostolilor, după cum se observă din cartea Faptele Apostolilor, existau locuri
speciale pentru adunarea credincioşilor şi pentru săvârşirea Tainei Sfintei Împărtăşanii.
Cultul religios creştin a fost conceput de prorocii Vechiului Testament, continuat de Apostoli
sub îndrumarea Duhului Sfânt şi transmis urmaşilor prin porunca: “Dar toate să se facă în chip
cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni 14, 40). Această lege stabilită pentru Închinare este strict
respectată de Biserica creştin-ortodoxă.
2. Biserica şi părţile ei componente
Însuşi Domnul a indicat oamenilor, încă în Vechiul Testament, prin profetul Moise, cum ar
trebui să fie un templu de slujire lui Dumnezeu.
Templul/biserica Vechiului Testament (la început – cortul) avea trei părţi: Sfânta Sfintelor,
sanctuarul şi curtea; şi Biserica creştin-ortodoxă are trei părţi: altarul, naosul şi pronaosul.
Ca şi în trecut, Sfânta Sfintelor – astăzi Altarul – simbolizează Împărăţia Cerurilor.
În Vechiul Testament, în Sfânta Sfintelor nu avea dreptul să intre nimeni, decât, doar o dată pe an, un
 134
preot întâi stătător, şi atunci doar cu sângele jertfei celei preacurate. Într-adevăr, Împărăţia Cerurilor,
după căderea în păcat, a fost închisă pentru om. Preotul îl întruchipa pe Hristos şi această acţiune a sa
semnifica vremea când Hristos, prin vărsarea propriului sânge, prin chinurile îndurate pe Cruce, va
deschide Porţile Cerului pentru fiecare dintre noi. Iată de ce atunci când Hristos a murit pe Cruce,
catapeteasma care acoperea Sfânta Sfintelor din templu, s-a rupt în două: în acel moment Hristos a
deschis porţile Împărăţiei Cereşti pentru toţi acei care vin cu credinţă la El.
Sanctuarul are ca şi corespondent în biserica noastră mijlocul bisericii, numit naos. Dacă în
sanctuarul din Vechiul Testament nu aveau dreptul să intre decât preoţii, în locaşele noastre de cult la
rugăciune participă toţi credincioşii creştini, pentru că acum Porţile spre Împărăţia lui Dumnezeu
sunt deschise.
Echivalentul curţii templului din Vechiul Testament, rezervată credincioşilor, în Biserica
creştin-ortodoxă este pronaosul. La început, pronaosul adăpostea pe cei care se pregăteau să
primească Taina Sfântului Botez, numiţi catehumeni. În prezent, cei aflaţi în penitenţă şi înstrăinaţi
temporar de biserică sunt trimişi uneori să stea în pronaos, pentru a se corecta.
Bisericile ortodoxe sunt construite cu altarul la est – spre partea lumii de unde răsare soarele:
Domnul Iisus Hristos este pentru noi „răsăritul”, de la El ne vine veşnica Lumină Divină. În
rugăciunile bisericeşti noi îl numim pe Iisus Hristos: „Soarele Dreptăţii”, „Răsăritul de Sus”,
„Răsăritul este Numele Lui”.
Biserica lui Dumnezeu, prin aspectul ei exterior, se deosebeşte de alte edificii. În mare parte,
bisericile sunt construite în formă de cruce. Prin cruce Domnul Iisus Hristos ne-a răscumpărat pe noi
din mrejele păcatelor. Uneori, locaşul sfânt are forma de navă alungită, simbolizând corabia ce ne
conduce pe marea vieţii spre limanul liniştit care este Împărăţia lui Dumnezeu. Alteori, biserica are
forma unui cerc, care ne aminteşte că Biserica lui Hristos este veşnică. Biserica poate fi înălţată şi în
formă de octagon, ca o stea, ceea ce înseamnă că biserica străluceşte în această lume ca o stea
călăuzitoare.
Cea mai importantă parte a Bisericii este Altarul. În altar se găseşte Sfânta Masă, sau
Prestolul-Jertfelnic, care simbolizează universul, reprezentând pe Hristos „piatra din capul
unghiului”. Cuvântul altar înseamnă cel mai profund jertfelnic. Altarul este amenajat în partea
estică a bisericii, fiind mai ridicat faţă de nivelul naosului cu câteva scări, pentru ca dreptcredincioşii
să audă Sfânta Liturghie şi să vadă ceea ce se întâmplă în Altar.
Prestolul reprezintă o masă de formă pătrată, instalată în mijlocul Altarului şi împodobită, de
regulă, cu două odăjdii: cea de jos – de culoare albă, iar cea de sus – din pânză mai scumpă, de cele
mai multe ori din brocart. Pe Prestol, în chip tainic, nevăzut şi misterios, se află Însuşi Iisus ca Rege
şi Întâi Stătător al Bisericii. De Sfânta Masă se pot atinge şi o pot săruta doar slujitorii bisericeşti.
Aici se află Antimisul, Evanghelia, crucea, chivotul, numit şi tabernacol.
 135
Antimisul este o bucată de pânză de in ori de mătase, cu laturile de circa 50-60 cm, pe care este
imprimată scena aşezării în mormânt a trupului lui Iisus de către Iosif din Arimateea. Pe Sfântul
Antimis sunt cusute părticele din moaştele sfinţilor, astfel aducându-ne aminte că în primele secole
de creştinism Liturghia se săvârşea pe mormintele martirilor. Fără Sfântul Antimis nu se poate oficia
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Cuvântul antimis se traduce, din greacă, prin în loc de masă.
Potrivit acestei traduceri, Antimisul este, deci, un înlocuitor mobil al Sfintei Mese.
Pentru a fi protejat, Antimisul este învelit cu o pânză de mătase, numită iliton. Ilitonul, din greceşte –
a înveli, se aşternea pe vechile altare creştine, iar la nevoie se acopereau cu el Sfintele Daruri ori, în
caz de prigoană, Sfintele Daruri erau învelite în acest acoperemânt pentru a fi transportate într-un loc
sigur. Pe Sfântul Antimis se păstrează un mic burete folosit în cadrul Liturghiei pentru strângerea
fârâmiturilor rămase pe Antimis la împărtăşirea slujitorilor, ori de câte ori se mânuiesc părţi din
Sfântul Trup, sau pentru ştergerea mâinilor preoţilor care oficiază Liturghia.
Evanghelia este Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos. Ea este
aşezată, de obicei, pe Sfântul Antimis.
Crucea este altarul de jertfă prin care Domnul a învins pe diavol şi moartea.
Chivotul sau tabernacolul este o cutie de metal preţios, în formă de bisericuţă, unde se
păstrează Sfintele Daruri pentru împărtăşania celor bolnavi atât în biserică, cât şi la domiciliu.
În partea de est a Prestolului stă Sfeşnicul Împărătesc cu şapte candele, după care se află
Sfânta Cruce. Locul de după Prestol spre peretele de est al Altarului este, de obicei, mai înalt şi se
numeşte locul Căpăţânii.
În stânga Sfintei Mese, în partea de nord a Altarului, se află o altă masă, mai mică, numită
Proscomidiar, locul unde preotul pregăteşte cinstitele Daruri pentru a fi sfinţite la Sfânta Euharistie.
Pe Proscomidiar se păstrează şi sfintele vase necesare cultului: sfântul Potir, sfântul Disc,
steaua, copia, linguriţa, buretele şi acoperămintele.
1. Sfântul Potir sau Sfânta Ceaşă este un vas în forma unei cupe cu picior, de diverse
dimensiuni, în care vinul şi apa folosite la Proscomidie sunt sfinţite şi prefăcute, în timpul Liturghiei,
în Sângele Domnului pentru împărtăşirea clericilor şi a credincioşilor.
2. Sfântul Disc este un vas din metal argintat sau aurit, având forma unei farfurii plate, susţinut
de un picior scurt. Pe el se pune Sfântul Agneţ şi miridele care se scot din prescurile folosite la
Proscomidie pentru a le transforma în trupul lui Hristos la Sfânta Liturghie. Discul semnifică ieslea
unde s-a născut Iisus Hristos, cât şi Mormântul Mântuitorului.
3. Steaua sau Steluţa este un obiect format din două arcuri sau semicercuri din metal, unite la
mijloc printr-un şurub surmontat de o mică cruce sau stea, în aşa fel încât steluţa să se poată închide
şi deschide după voie. Steluţa se pune pe Disc, formând deasupra lui un fel de boltă mică, pentru ca
acoperământul Discului să nu se atingă de Sfântul Agneţ ori de miride. Acest vas aminteşte de steaua
care a apărut pe cer la naşterea Mântuitorului.
 136
4. Copia este un cuţit de metal în formă de suliţă sau lance cu care, la Proscomidie, se scot din
prescuri Agneţul şi miridele, se împunge Agneţul şi se taie în patru părţi. Tăişul copiei are forma
unui triunghi, iar mânerul are la capăt o cruce. Ea semnifică suliţa cu care soldatul a străpuns coasta
lui Iisus Mântuitorul răstignit pe Cruce.
5. Linguriţa este făcută din aur sau argint şi are la capătul mânerului o cruciuliţă. Ea se
întrebuinţează la împărtăşirea credincioşilor, dându-li-se, cu ajutorul ei, Sfântul Trup şi Sfântul
Sânge, amestecate în Sfântul Potir.
7. Acoperemintele sau pocroveţele sunt văluri mici, pătrate, confecţionate de obicei din
aceleaşi ţesături ca şi veşmintele preoţeşti; ele servesc la acoperirea Potirului şi a Discului. În cultul
ortodox sunt trei acoperăminte: unul pentru Potir, altul pentru Disc şi al treilea mai mare, numit Aer,
care se pune peste ambele vase sfinte (Potirul şi Discul) şi semnifică spaţiul aerian unde a apărut
steaua care i-a călăuzit pe Magi spre ieslea Mântuitorului. Toate pocroveţele împreună simbolizează
scutecele cu care a fost învelit la naştere Iisus Hristos, dar şi giulgiul în care a fost înfăşurat şi pus în
mormânt.
Este interzisă atingerea şi mânuirea sfintelor vase de către persoane nesfinţite, precum şi
sustragerea lor din biserici ori folosirea lor în alte scopuri decât cele liturgice.
Pe Proscomidiar se află şi un vas pentru căldură – adică pentru apa caldă binecuvântată, care
se toarnă în Sfântul Potir înainte de împărtăşire. Acest vas are forma unei mici căni ori a unui ibricel
din metal.
În altar se găseşte şi cădelniţa, care se foloseşte pentru a tămâia biserica. Căditul a fost instituit
de însuşi Dumnezeu încă în templul Vechiului Testament. Tămâierea Sfântului Pristol şi a icoanelor
exprimă cinstirea adusă Dumnezeului întreit în persoane şi Sfinţilor Acestuia.
În altar se păstrează dicherul, tricherul şi ripida. Dicherul şi tricherul sunt doua sfeşnice
întrebuinţate la slujbele arhiereşti, dintre care cel dintâi are două lumânări, iar cel de-al doilea, trei.
Cu ele arhiereul binecuvântează pe credincioşi în timpul Serviciului Divin. Ele întruchipează lumina
învăţăturii evanghelice. Dicherul simbolizează cele două firi din persoana Mântuitorului, iar
tricherul – cele trei ipostaze ale Sfintei Treimi. Aceste făclii arată şi strălucirea harului Sfântului
Duh care se transmite preoţilor şi tuturor credincioşilor prin intermediul arhiereului. Luminile acestor
sfeşnice sunt o mărturie sugestivă a rolului pastoral, sacerdotal şi didactic al arhiereului. Ca unul ce îl
reprezintă în chip tainic pe Mântuitor, înfăptuind în numele Său lucrarea Sa simţitoare şi
mântuitoare, arhiereul trebuie să urmeze întru totul modelul ideal şi divin de viaţă al Domnului
nostru Iisus Hristos, pentru a fi cu adevărat „lumina lumii” şi „sarea pământului” (Matei V, 13-
14).
Ripida este o apărătoare în formă de evantai rotund, cu mâner, făcută din metal (de obicei din
argint) şi împodobită cu imagini ale heruvimilor. Cu ajutorul ripidei diaconii suflă asupra Sfintelor
Daruri când acestea sunt sfinţite. În timpurile mai vechi ripidele se confecţionau din pene de păun şi
 137
se foloseau pentru protejarea Sfintelor Daruri de tot felul de insecte. Astăzi „suflatul” cu ripidele are
o semnificaţie aparte, reprezentând prezenţa puterilor cereşti în momentul săvârşirii Tainei Sfintei
Împărtăşanii.
Partea (absidiola) de miazăzi a altarului se numeşte diaconicon sau veşmântar, pentru că aici
se păstrează veşmintele bisericeşti, cărţile liturgice, lumânările şi alte obiecte necesare în timpul
oficierii slujbelor religioase.
Altarul este despărţit de naos (partea de mijloc a bisericii) printr-un perete (făcut din lemn,
cărămidă, metal, piatră sau marmură) împodobit cu icoane, care se numeşte iconostas, tâmplă sau
catapeteasmă.
Iconostasul are trei uşi sau trei porţi: două laterale şi una centrală, formată din două părţi care
se deschid lateral şi poartă numele de Uşi Împărăteşti. Se numesc astfel pentru că în timpul
Vohodului cel Mare, atunci când se aduc Sfintele Daruri de la Proscomidiar la Sfânta Masă pe aici
intră nevăzut însuşi Domnul Iisus Hristos, Împăratul Slavei. Pe aceste uşi nu pot intra şi ieşi decât
persoanele sfinţite prin hirotonie. Deasupra uşilor împărăteşti este o perdea din stofă, de diverse
culori (albă, galbenă, albastră sau roşie), care se numeşte dveră sau perdeaua uşilor împărăteşti.
Ea se deschide ori ca un stor, trasă de jos în sus, ori lateral, de la stânga la dreapta, în momentele mai
importante ale sfintelor slujbe. Uşile Împărăteşti se împodobesc cu icoane reprezentând Buna Vestire
a Maicii Domnului şi cei patru Apostoli, adică Apostolii care au scris Evangheliile: Matei, Marcu,
Luca şi Ioan. Deasupra uşilor împărăteşti se află o icoană pe care este pictată Cina cea de Taină.
Uşile laterale, dinspre miazăzi şi miazănoapte, se numesc uşi îngereşti sau diaconeşti, pentru că
pe aici intră şi ies diaconii, care în timpul serviciilor divine simbolizează pe îngerii slujitori.
În partea dreaptă a Uşilor Împărăteşti este fixată întotdeauna Icoana Mântuitorului, iar în partea
stângă se află Icoana Maicii Domnului. Pe uşile diaconeşti sunt reprezentaţi Arhanghelii Mihail şi
Gavriil sau primii diaconi Ştefan şi Filip, sau primul slujitor al bisericii, primul preot Aaron şi
Prorocul Moise.
Icoana din dreapta celei a Mântuitorului ar trebui să fie întotdeauna Icoana Hramului, adică să
reprezinte acel eveniment sau acel Sfânt în cinstea căruia este înălţată Biserica.
În partea de sus a Iconostasului este fixată o cruce cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos răstignit pe ea.
Dacă iconostasul are mai multe galerii, atunci în cea de-a doua se planează icoanele celor
douăsprezece praznice împărăteşti, în cea de-a treia galerie se aranjează icoanele Apostolilor, în
rândul al patrulea – icoane reprezentându-i pe Proroci, iar sus, deasupra galeriilor, se fixează Crucea.
Afară de iconostas, icoane înrămate de dimensiuni mari se pun pe pereţii Bisericii în locuri numite
chivoturi. De asemenea, icoanele se pun pe analoie, o mică măsuţă îngustă, dar înaltă, cu o suprafaţă
înclinată.
 138
Locul pe care este zidit Altarul şi este fixat iconostasul este puţin mai înalt faţă de restul
interiorului bisericii şi se numeşte solee. Soleea avansează pe un anumit spaţiu în faţa iconostasului
înspre interiorul bisericii.
Mijlocul acestei înălţimi, care se află în faţa Uşilor Împărăteşti, se numeşte amvon, adică
ascensiune. De pe amvon diaconul rosteşte Ecteniile şi citeşte Evanghelia. Tot de pe Amvon creştinii
primesc Sfânta Împărtăşanie.
În absidele naosului (în partea de sud şi de nord) la marginile soleei, lângă zidurile bisericii
sunt aşezate stranele pentru cântarea antifonică.
În preajma stranelor se află înşiraţi praporii, sau steagurile bisericeşti. Praporii sunt icoane
pictate pe pânză sau pe metal, fixate pe prăjini de lemn în formă de T cu o cruce în vârf, simbolizând
steagul lui Hristos în jurul căruia se strâng credincioşii în lupta lor împotriva păcatului şi biruinţa
mântuitorului asupra răului şi morţii.
În biserică se găseşte şi un canunic – o măsuţă mică pe care se pune o iconiţă reprezentând
Răstignirea lui Iisus şi un suport pentru lumânări. În faţa canunicului se oficiază slujbele pentru cei
răposaţi.
În faţa icoanelor şi analoei stau candelabre unde credincioşii pun lumânări. În mijlocul
bisericii, pe tavan este prins un policandru, care reprezintă un sfeşnic mare cu multe lumânări.
Policandrul se aprinde în momentele cele mai festive ale Serviciului Divin.
3. Slujitorii cultelor şi veşmintele liturgice
Urmând exemplul din Vechiul Testament, când în biserică slujeau Marele Preot, preoţii şi
leviţii, Sfinţii Apostoli au instituit şi în Biserica creştină a Noului Testament trei niveluri ale
clerului: episcopi, presbiteri (preoţi) şi diaconi.
Toţi se numesc slujitori ai cultului pentru că prin Taina Preoţiei ei primesc harul Duhului
Sfânt pentru a servi Biserica lui Hristos, pentru a înălţa rugăciuni, pentru a-i învăţa pe oameni
credinţa creştină, dar şi pentru a administra biserica.
Episcopii sunt slujitorii de cel mai înalt rang în biserică. Episcopii se mai numesc arhierei, mai
mari peste preoţi. Episcopii, prin tradiţie, provin din rândul clerului monahal, deci nu au dreptul de a
se căsători. Ei pot săvârşi toate Sfintele Taine şi toate serviciile bisericeşti. Aceasta înseamnă că
episcopii au dreptul nu numai să săvârşească toate rânduielile bisericeşti, dar şi să hirotonească
preoţi, precum şi să sfinţească mirul şi antimisele, ceea ce nu este îngăduit cinului preoţesc.
Conform ierarhiei sacramentale, toţi episcopii sunt egali între ei, dar cei mai în vârstă şi cei mai
onoraţi se numesc arhiepiscopi, iar cei din capitală sunt numiţi mitropoliţi, pentru că în greceşte
metropola se numea „capitală”. Episcopii vechilor capitale, cum ar fi Ierusalimul, Constantinopolul
(Ţarigradul), Roma, Alexandria, Antiohia, iar din secolul al XVI-lea şi cel al Moscovei, capitala
Rusiei, se numesc Patriarhi.
 139
Uneori, unui episcop i se dă în subordine un alt episcop, în calitate de ajutor, care este numit
episcop-vicar.
Presbiterii/preoţii, în greacă ierei sau presbiteri, constituie cea de-a doua treaptă a slujitorilor
cultelor, sunt cel de-al doilea rang după episcop. Preoţii pot efectua, cu binecuvântarea episcopilor,
toate tainele sacramentale şi toate slujbele religioase, afară de cele pe care au dreptul să le
săvârşească doar episcopii: taina hirotoniei, a sfinţirii mirului şi antimisului.
Comunitatea creştină subordonată unui preot se numeşte parohie.
În cazul în care preotul este călugăr, el se numeşte ieromonah, adică preot-monah.
Atunci când ieromonahii sunt numiţi în funcţii de stareţi ai mănăstirilor, iar uneori doar în semn
de onoare, li se atribuie titlul de egumen sau un grad mai mare – cel de arhimandrit. Cei mai
vrednici din rândul preoţilor monahi se aleg episcopi.
Diaconia constituie cea de-a treia treaptă în rangul de cult. „Diacon”, în traducere din limba
greacă, înseamnă servitor.
Diaconul ajută episcopul sau preotul la săvârşirea slujbelor religioase şi la săvârşirea Tainelor,
dar nu are dreptul de a le oficia de unul singur.
Participarea diaconului la slujbe nu este obligatorie, astfel că în multe biserici serviciile divine
sau alte slujbe au loc fără diacon.
Unii diaconi sunt ridicaţi în rang de protodiacon, adică prim-diacon.
Călugărul care a primit rangul de diacon este numit ierodiacon, un înalt ierodiacon se va numi
arhidiacon.
Episcopii, preoţii şi diaconii formează clerul superior al bisericii. Alături de clerul superior, la
sfintele altare slujeşte şi clerul inferior, constituit din ipodiacon, dascăl şi paracliser. Ei aparţin
bisericii, dar obţin aceste posturi nu prin taină precum preoţii, dar primind binecuvântarea
arhiereului.
Dascălii au obligaţia să citească şi să cânte, atât în strana bisericii la sfintele slujbe în, cât în
casele enoriaşilor, când preotul oficiază diferite trebuinţe.
Paracliserul are datoria de a chema credincioşii la slujbe în biserică trăgând clopotele, el
trebuie să aprindă lumânări în biserică, să dea preotului cădelniţa, să-i ajute dascălului să citească şi
să cânte ş.a.
Ipodiaconii participă doar la slujbele arhiereşti. Ei îl îmbracă pe arhiereu în veşmintele
liturgice, ţin în mâini tricherul şi dicherul şi le transmit arhiereului pentru a-i binecuvânta pe cei care
se roagă etc.
Slujitorii locaşelor de cult, la săvârşirea serviciilor divine, se îmbracă în veşminte sfinte.
Veşmintele se confecţionează din stofă şi se împodobesc cu cruci.
Veşmintele diaconului sunt: stiharul, orarul şi mânecuţele.
 140
Stiharul este o haină lungă fără tăietură în faţă şi în spate, cu o deschidere pentru cap şi cu
mâneci largi. Stiharul îl poate îmbrăca şi ipodiaconul. Dreptul de a purta stihar, prin binecuvântarea
episcopului, îl pot avea dascălul şi mirenii care slujesc în biserică. Stiharul reprezintă puritatea
sufletului, de care trebuie să să dea dovadă fiecare slujitor de cult.
Orarul este o panglică lungă, lată, confecţionată din aceeaşi stofă ca şi stiharul. Este purtat de
diaconi pe umărul stâng, deasupra stiharului. Orarul semnifică Harul lui Dumnezeu primit de diacon
în timpul tainei hirotoniei.
Mânecuţe se numesc două manjete care se leagă cu şireturi. Mânecuţele amintesc slujitorilor
de cult că ei, înfăptuind sfintele taine sau participând la oficierea acestor taine, nu o fac cu propriile
forţe, ci prin puterea şi voia lui Dumnezeu.
Veşmintele preotului sunt următoarele: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele şi
felonul/sfita.
Stiharul preoţesc, numit şi cămaşă, are aceeaşi semnificaţie ca şi stiharul diaconesc.
Epitrahilul este asemănător cu orarul diaconesc, trecut peste gurmaz şi atârnat în jos cu ambele
laturi apropiate. Epitrahilul semnifică o binecuvântare dublă, comparativ cu cea a diaconului, care îi
este dată preotului pentru săvârşirea Sfintelor Taine. Fără epitrahil preotul nu poate oficia nici o
slujbă, după cum nici diaconul nu poate participa la slujba fără orar.
Brâul se poartă deasupra epitrahilului şi a stiharului, semnificând dorinţa de a sluji Domnului.
Brâul simbolizează puterea Dumnezeiască, care îi susţine pe slujitorii bisericii în timpul oficierii
serviciilor divine. Brâul ne duce cu gândul la acel prosop cu care Mântuitorul s-a înfăşurat în timpul
când a spălat picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de Taină.
Felonul se îmbracă de către preot deasupra celorlalte veşminte. Felonul este lung, larg, fără
mâneci, cu o deschidere pentru cap în partea de sus şi cu un şliţ mare în faţă pentru mâini. Felonul
aminteşte preotului despre veşmântul adevărului în care ei trebuie să fie înfăşuraţi ca slujitori ai lui
Hristos.
Deasupra felonului, la piept, preotul poartă crucea pectorală.
Pentru serviciul statornic şi de lungă durată, preotului i se dă drept ordin bederniţa, de formă
pătrată, care este prins cu o panglică şi se poartă peste umăr la şoldul drept, semnificând sabia
duhovniciei.
Acoperemintele pentru cap sunt scufia şi camilafca.
Episcopul (arhiereul) se îmbracă în veşminte asemănătoare cu ale preotului: stiharul,
epitrahilul, brâul, mânecuţele, adăugându-se sacosul, şi epigonatul la şold. Afară de aceasta,
episcopul poartă omofor şi mitră.
Sacosul este veşmântul pe care episcopul şi-l pune deasupra şi care seamănă cu un stihar
diaconesc, mult mai scurt, astfel că de sub sacosul episcopului se văd stiharul şi epitrahilul. Sacosul,
ca şi felonul preotului, semnifică purpura Mântuitorului.
 141
Epigonatul este un atribut episcopal de formă pătrată, care se poartă deasupra sacosului pe
coapsa dreaptă. Dreptul de a purta epigonatul îl are şi preotul care se distinge prin servicii excelente,
purtându-l în partea dreaptă, bederniţa în acest caz plasându-se pe coapsa stângă. Pentru
arhimandriţi, ca şi pentru arhierei, epigonatul este un atribut vestimentar. Epigonatul, la fel ca şi
bederniţa, semnifică sabia credinţei, adică cuvântul lui Dumnezeu cu care trebuie să fie înarmaţi
slujitorii cultelor pentru a lupta contra necredinţei şi a necurăţiei.
Pe umeri, deasupra sacosului, episcopii poartă omoforul. Omoforul este o panglică lungă şi
lată împodobită cu cruci. Ea se pune pe umerii episcopului în jurul gâtului, o parte se lasă în faţă, iar
alta - în spate. Omofor este un cuvânt de origine grecească şi înseamnă “umeraş”, o curea pentru
umeri. Omoforul este purtat doar de episcop. Fără acest atribut episcopul nu poate oficia nici o slujbă
religioasă. Omoforul aminteşte episcopului că el trebuie să se îngrijească de salvarea celor rătăciţi
asemeni păstorului evanghelic milos, care, găsind oaia pierdută, o aduce acasă pe proprii umeri.
La piept, peste sacos, afară de cruce episcopul poartă engolpilonul (panagia), care este o
insignă arhierească, de forma unei iconiţe-medalion înfăţişând pe Mântuitorul sau pe Maica
Domnului, ornat cu pietre scumpe.
Episcopul poartă pe cap mitra, împodobită cu pietre scumpe şi iconiţe. Mitra semnifică
coroana de spini care i-a fost pusă pe cap Mântuitorului. Şi arhimandriţii poartă mitră. În cazuri
excepţionale, episcopul poate acorda preotului dreptul să poarte mitră în loc de camilavcă la sfintele
liturghii.
În timpul serviciilor divine, episcopii folosesc cârja/toiagul, ca un semn suprem al puterii
pastorale. Cârja, de asemenea, se dă arhimandriţilor şi egumenilor ca un însemn al cinului de stareţ al
mănăstirii.
În timpul serviciilor divine sub picioarele episcopului se aşterne vulturul. Acesta este un mic
covor rotund pe care este brodat un vultur zburând deasupra unei cetăţi cu trei râuri. Vulturul
simbolizează că episcopul trebuie să se înalţe de la cele pământeşti spre cele cereşti, asemenea
vulturului.
Veşmintele pe care le poartă episcopul, preotul şi diaconul în condiţii casnice sunt caftanul şi
mantia. Deasupra mantiei, la piept, episcopul poartă crucea şi engolpionul, iar preotul – doar
crucea.

4. Despre rânduiala slujbelor religioase

Prin întocmirea anului liturgic, Biserica întreţine mereu vie amintirea vieţii, a învăţăturii şi a
faptelor Domnului, precum şi a Sfinţilor, în mintea şi viaţa de toate zilele a credincioşilor. În acest
scop, Biserica urmăreşte să împartă timpul vieţii noastre pământeşti în patru cercuri concentrice. Ea
caută să încadreze în curentul inepuizabil al Harului Divin şi să sfinţească, prin rugăciune continuă,
 142
toate componentele calendaristice ale anului: ziua, săptămâna, luna şi anul, iar prin aceasta –şi
întreaga noastră viaţă, în împrejurările şi momentele ei cele mai importante.
4.1. Ziua liturgică
Rânduiala zilnică a cultului creştin cuprinde slujbele care se oficiază în decursul unei zile şi al
unei nopţi şi care se mai numesc Cele Şapte Laude sau, simplu, Laudele. Este vorba despre nouă
slujbe care trebuie să fie oficiate pe parcursul unei zile şi nopţi: Vecernia, Pavecerniţa,
Miezonoptica, Utrenia, Ceasul întâi, Ceasul al treilea, Ceasul al şaselea, Ceasul al nouălea şi
Sfânta Liturghie.
Urmând exemplul lui Mise care, descriind crearea lumii de către Dumnezeu, afirmă că El
începe „ziua” de cu seară, la fel este rânduită slujirea în Biserica ortodoxă, care se începe cu slujba
Vecerniei.
Vecernia este o slujbă care se oficiază la sfârşitul zilei, seara. Prin participarea la această slujbă
aducem mulţumiri Domnului pentru ziua care a trecut.
Pavecerniţa, sau rugăciunea de după chindii, constă dintr-o serie de rugăciuni către Domnul
Dumnezeul nostru pentru iertarea păcatelor şi pentru odihna trupului pe timp de noapte şi pacea
sufletului, păzindu-ne de ispitele diavolului în timpul somnului.
Miezonoptica este o slujbă ce se oficiază la miezul nopţii, în amintirea rugăciunii de noapte a
Domnului nostru Iisus Hristos în Grădina Ghetsimani. Rugăciunile de la miezul nopţii îi cheamă pe
credincioşi să fie mereu gata pentru Judecata de Apoi, care va veni pe neaşteptate, ca Mirele la
miezul nopţii în pilda cu cele zece fecioare.
Utrenia, sau rugăciunile dimineţii, este o slujbă de dimineaţă, care se oficiază înainte de
răsăritul soarelui. În timpul rugăciunilor dimineţii aducem mulţumiri Domnului pentru noaptea
trecută şi cerem milă pentru ziua care începe.
Ceasul întâi corespunde cu ceasul al şaptelea al dimineţii şi binecuvântează prin rugăciune
ziua care începe.
Ceasul al treilea corespunde cu ora nouă a dimineţii şi aminteşte de pogorârea Duhului Sfânt
peste Apostoli.
Ceasul al şaselea corespunde cu ora douăsprezece din zi, amintind răstignirea Domnului nostru
Iisus Hristos.
Ceasul nouălea corespunde cu ora trei de după-amiază, amintind moartea pe cruce a Domnului
nostru Iisus Hristos.
Sfânta Liturghie simbolizează întreaga viaţă pământească a Mântuitorului, fiind cea mai
importantă slujbă divină. În timpul Liturghiei se săvârşeşte Taina Sfintei Euharistii, rânduită de
însuşi Mântuitorul la Cina cea de Taină. Liturghia se oficiază dimineaţa, înainte de prânz.
În antichitate, în mănăstiri şi pentru sihaştri, toate serviciile enumerate mai sus se săvârşeau separat
la o oră stabilită pentru fiecare slujbă. Mai târziu, pentru comoditatea credincioşilor, acestea au fost
 143
rânduite în trei slujbe divine: Slujba de seară, Slujba de dimineaţă şi Slujba de zi.
Serviciu divin de seară cuprinde Ceasul al nouălea, vecernia şi pavecerniţa.
Slujba de dimineaţă este formată din Miezonoptica, Utrenia şi Ceasul întâi.
Slujba de zi cuprinde Ceasurile trei şi şase şi Sfânta Liturghie.
În ajunul sărbătorilor şi în zilele de duminică se săvârşeşte Vecernia, Utrenia şi Ceasul întâi.
Această slujbă se numeşte veghe de noapte (privegherea), pentru că la vechii creştini ea dura toată
noaptea.
Diagramă
Serviciile de cult
Seara
1. Ceasul al nouălea (ora 3 de zi)
2. Vecernia.
3. Pavecerniţa.
Dimineaţa
1. Miezonoptica (ora 12 de noapte).
2. Utrenia.
3. Ceasul întâi (ora 7 dimineaţa).
Zilnice
1. Ceasul al Treilea. (ora 9 dimineaţa).
2. Ceasul al Şaselea. (ora 12 de zi).
3. Liturghia.
4.2. Săptămâna liturgică
Slujbele bisericeşti săptămânale înglobează slujbele religioase oficiate în cele şapte zile ale
săptămânii. Fiecare zi a săptămânii este închinată unui eveniment important din istoria sfântă sau
unui Sfânt cinstit în mod deosebit.
Duminica este sărbătoarea săptămânală a Învierii Domnului, cel mai mare eveniment din
istoria sfântă a mântuirii.
Luni (prima zi de după duminică) Biserica cinsteşte Sfinţii Îngeri, care au fost creaţi înaintea
omului, slujitorii cei mai apropiaţi ai lui Dumnezeu.
Marţi Biserica glorifică pe Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergător şi cel mai mare între
Profeţi.
Miercuri Biserica pomeneşte trădarea Mântuitorului de către Iuda, în această zi săvârşindu-se
o slujbă pentru cinstirea Crucii pe care a fost răstignit Hristos (zi de post).
Joia este închinată cinstirii Sfinţilor Apostoli şi Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni.
Slujba de vineri în Biserică este închinată suferinţei pe Cruce şi morţii Mântuitorului şi în
această zi se oficiază un serviciu în cinstea Crucii Domnului Iisus Hristos (zi de post).
 144
Sâmbătă este zi de pace, ziua în care cinstim pe Maica Domnului, Sfinţii Părinţi, Prorocii,
Apostolii, Mucenicii, întocmai cu Apostolii, şi pe toţi Sfinţii care se odihnesc întru Domnul
Dumnezeu. De asemenea se pomenesc cei adormiţi întru Domnul în credinţă adevărată, cu speranţa
întru înviere şi viaţa veşnică.
Luna ca subdiviziune a anului bisericesc
Împărţirea timpului în luni are o importanţă mai mică în cadrul anului bisericesc. Şirul lunilor
anului bisericesc ortodox începe nu cu ianuarie, ca în calendarul civil, ci cu septembrie şi se sfârşeşte
cu luna august.

4.3. Anul bisericesc (liturgic)

Slujbe religioase anuale se numesc serviciile oficiate în Biserică pe tot parcursul anului.
Fiecare zi din an este dedicată comemorării unui anumit sfânt sau a unui eveniment religios –
praznice şi posturi.
Dintre toate sărbătorile de peste an, cea mai mare este Învierea lui Iisus Hristos (Paştile).
Aceasta este Sărbătoarea Sărbătorilor şi cel mai Mare Praznic Dumnezeiesc. Paştile se sărbătoreşte în
perioada 22 martie (4 aprilie, stil nou) – 25 aprilie (8 mai, stil nou), în prima Duminică după prima
lună plină ce urmează echinocţiului de primăvară.
Toate sărbătorile din an, după conţinutul lor, se împart în praznice Împărăteşti, ale
Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfinţilor.
Conform calendarului de prăznuire, sărbătorile sunt împărţite în cele cu dată
neschimbătoare/fixă, care se sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată a lunii, şi schimbătoare, care
au dată schimbătoare în funcţie de data sărbătoririi Paştilor.
După solemnitatea serviciului divin, sărbătorile se împart în mari, mijlocii şi mici.
Sărbătorile mari sunt precedate întotdeauna de slujbe cu priveghere, sărbătorile mijlocii – doar în
cazuri speciale.
Anul liturgic bisericesc începe la 1 septembrie, pe stil vechi, şi întregul orar al slujbelor
religioase se alcătuieşte în funcţie de data sărbătoririi Învierii, Paştile.
Mai multe informaţii despre sărbătorile religioase şi despre posturile de peste an le puteţi găsi
în capitolul „Despre credinţă şi viaţa creştină”, în explicaţiile celei de-a patra porunci a lui
Dumnezeu şi în Istoria Sfântă a Noului Testament.
5. Despre cărţile de rugăciune (liturgice)
Principalele cărţi de rugăciune sânt Evanghelia, Apostolul şi Psaltirea. Aceste cărţi sunt luate
din Sfânta Scriptură – Biblia – de aceea şi sunt numite sacre liturgice.
Apoi urmează Liturghierul, Ceaslovul, Trebnicul, Octoihul, Mineul lunar, Mineul general,
Mineul festiv, Triodul pentru perioada Postului Mare, Penticostarul şi Tipicul. Aceste cărţi sunt
 145
bazate pe Sfintele Scripturi şi Sfânta Tradiţie, pe scrierile Sfinţilor Părinţi şi ierarhi ai Bisericii,
purtând denumirea de cărţi liturgice.
Evanghelia este Cuvântul lui Dumnezeu. Se compune din primele patru cărţi ale Noului
Testament, cărţi scrise de Evangheliştii Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Evanghelia conţine o descriere a
vieţii pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos: învăţăturile Lui, minunile, suferinţa pe Cruce,
moartea, Învierea glorioasă şi Înălţarea Lui la ceruri. Evanghelia liturgică are o caracteristică aparte:
afară de faptul că este împărţită în capitole şi versete, conţine şi nişte secţiuni speciale, numite
„cuvânt înainte”. La sfârşit cartea are un indice cu explicaţii când şi ce capitol sau verset trebuie citit.
Apostolul este denumirea în limba bisericească a cărţii care conţine următoarele părţi din Noul
Testament: Faptele Sfinţilor Apostoli, Epistolele soborniceşti şi Epistolele Apostolului Pavel (cu
excepţia cărţii Apocalipsa). Cartea Apostolul este, asemeni Evangheliei, împărţită în capitole şi
versete, are un „cuvânt înainte” şi un indice la sfârşit când şi ce capitol se citeşte.
Psaltirea este numită cartea Regelui David, deoarece se ştie că cei mai mulţi psalmi au fost
scrişi de Sfântul Proroc David. În aceşti Psalmi Sfântul Proroc îşi deschide sufletul către Dumnezeu,
cu toate bucuriile şi durerile, regretând păcatele făcute, proslăvind perfecţiunea creaţiei
Dumnezeieşti, mulţumindu-i pentru mila Sa fără margini, cerând ajutor în toate faptele sale. Iată de
ce Psaltirea se foloseşte mai mult decât alte cărţi de rugăciuni în timpul slujbelor bisericeşti.
Psaltirea este împărţită în douăzeci de secţiuni, care se numesc catisme, iar fiecare catismă se
compune din trei părţi, care se. numesc slave.
Liturghierul este o carte pentru preot şi diacon, conţinând rânduiala Vecerniei, Utreniei şi
Liturghiei. La sfârşitul cărţii (Liturghierului) sunt incluse otpusturile, prochimenii, slavele şi
sinaxarele, adică lista tuturor Sfinţilor care se pomenesc zilnic în timpul slujbelor religioase.
Ceaslovul este o carte liturgică ce cuprinde rânduiala celor Şapte Laude, fiind folosită de
cântăreţi şi cititori în strană. Ceaslovul conţine rânduiala tuturor slujbelor, excepţie făcând Sfânta
Liturghie.
Trebnicul include rânduiala Sfintelor Taine şi ierurgiilor (afară de Sfânta Împărtăşanie şi Taina
Preoţiei) şi alte rânduieli – rânduiala prohodului celor decedaţi, rânduiala sfinţirii apelor, rugăciunea
la naşterea unui prunc, la botez şi încreştinarea copilului etc.
Octoihul conţine toate cântările (troparii, condacele, canoanele) puse pe opt „glasuri”. Fiecare
glas, la rândul său, conţine cântările pentru toate zilele săptămânii, astfel că slujbele Octoihului se
repetă o dată în opt săptămâni. Metoda cântărilor bisericeşti după „glasuri” îl are ca autor pe Ioan
Damaschin, un foarte cunoscut teolog grec din secolul al VII-lea. El este autorul Octoihului, dar
trebuie să menţionăm că la alcătuirea cărţii au participat şi Sfântul Mitrofan, episcop de Smirninsk,
Sfântul Iosif, alcătuitor de cântece şi alţii.
Mineul lunar conţine rugăciunile în cinstea Sfinţilor pentru fiecare zi a anului şi slujbele
pentru Praznicele Împărăteşti şi cele ale Născătoarei de Dumnezeu, care corespund anumitor zile ale
 146
lunii. După numărul lunilor anului, fiecărei luni îi corespunde o carte, în total fiind douăsprezece
cărţi.
Mineul general este alcătuit din cântările ce slăvesc cetele tuturor Sfinţilor, de exemplu cântări
de slavă pentru proroci, Apostoli, mucenici, întocmai cu Apostolii etc. Mineul general se foloseşte în
cazul în care unul dintre sfinţi nu are o slujbă specială în Mineul lunar.
Mineul de sărbătoare conţine slujbele Praznicelor Împărăteşti care au fost scoase din Mineul
lunar.
Triodul cuprinde slujbele Postului Mare şi săptămânile premergătoare Postului (patru duminici
înaintea postului, începând de la Duminica Vameşului şi a Fariseului, urmând Duminica Fiului
Risipitor până la Duminica Iertăciunii). Cuvântul “triod” în traducere din greceşte înseamnă o
cântare din trei versete.
Penticostarul include slujbele pentru perioada de timp de la Sfânta Înviere a Domnului nostru
Iisus Hristos până la Duminica Tuturor Sfinţilor (adică până la cea de-a noua Duminică începând de
la Paşti – prima Duminică după Duminica Mare).
Tipicul conţine indicaţii precise: în ce zile şi la ce ore, în timpul căror slujbe religioase şi în ce
consecutivitate trebuie citite sau cântate rugăciunile care se conţin în Ceaslov, Octoih, Penticostar şi
în alte cărţi.
6. Ectenia
În timpul Sfintei Liturghii auzim deseori rugăciuni de cerere, rostite de diacon sau de preot în
numele tuturor credincioşilor. După fiecare cerere corul cântă Doamne, miluieşte! sau Dă, Doamne.
Acestea se numesc Ectenii, cuvânt ce provine din limba greacă şi înseamnă o serie de rugăciuni
rostite.
Mai des sunt folosite cinci ectenii:
1. Ectenia mare sau a păcii începe cu cuvintele: Cu pace, Domnului să ne rugăm. Ea conţine
multe rugăciuni şi cereri şi după fiecare dintre ele se cântă Doamne, miluieşte!
2. Ectenia mică este o formă prescurtată a Ecteniei mari. Ea începe cu cuvintele: Iară şi iară,
cu pace Domnului să ne rugăm! şi cuprinde doar două cereri.
3. Ectenia stăruitoare începe cu cuvintele: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, după mare mila ta,
rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. La fiecare cerere a acestei Ectenii, corul răspunde de trei ori:
Doamne, miluieşte! Din aceste considerente Ectenia dată se numeşte stăruitoare.
4. Ectenia de dinaintea Rugăciunii Domneşti începe cu cuvintele: Iară şi iară, cu pace
Domnului să ne rugăm! După fiecare cerere a Ecteniei de dinaintea Rugăciunii Domneşti, corul
intonează: Dă, Doamne!
5. Ectenia pentru pomenirea morţilor începe cu cuvintele: Miluieşte-ne pe noi,
Dumnezeule, după mare mila ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte. Încă ne rugăm pentru
 147
odihna adormiţilor robilor lui Dumnezeu… pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi
cea fără de voie.
Fiecare Ectenie se sfârşeşte cu rugăciunea preotului care preamăreşte Sfânta Treime.
7. Privegherea de noapte
Privegherea de noapte este o slujbă care se săvârşeşte în noaptea dinaintea unor praznice mari,
mult cinstite. Slujba este compusă din Vecernie, Utrenie şi Ceasul întâi, dar toate slujbele poartă un
caracter oficial şi Biserica este mai iluminată decât în zilele obişnuite.
Această slujbă se numeşte „priveghere de toată noaptea” pentru că în trecut începea târziu şi
ţinea toată noaptea până la răsăritul soarelui.
Ulterior, pentru a uşura veghea, s-a decis ca slujba să înceapă mai devreme şi să fie oficiată
într-o formă mai restrânsă, cântările şi cititul să fie reduse, astfel că în prezent nu mai durează
întreaga noapte. În schimb, denumirea a rămas neschimbată – Privegherea de noapte.
8. Vecernia
Slujba numită Vecernie, după structura sa, reaminteşte şi reprezintă timpurile Vechiului
Testament: Crearea Lumii, prima cădere în păcat a oamenilor, izgonirea lor din Rai, pocăinţa şi
rugăciunea pentru salvarea lor, apoi speranţa oamenilor, dată de promisiunea lui Dumnezeu privind
venirea Mântuitorului şi, în sfârşit, realizarea acestei promisiuni.
Vecernia în timpul slujbei de Priveghere începe cu deschiderea Uşilor Împărăteşti. Preotul şi
diaconul cădesc în linişte Prestolul şi Altarul umplând cu nori de fum tot adâncul Altarului. Această
cădenie în deplină tăcere aminteşte facerea lumii. „La început, Dumnezeu a creat cerul şi
pământul”. Pământul era gol şi pustiu... Şi Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste cele create
pe pământ, însufleţindu-le. Dar încă nu se auzise cuvântul creator al lui Dumnezeu.
Dar iată că preotul stă înaintea Sfintei Mese şi Primul glas se face auzit slăvind Sfânta Treime:
“Slavă Sfintei şi celei de o Fiinţă şi nedespărţită de viaţă dătătoare, Treimei, acum şi pururea,
şi în vecii vecilor. Amin.” Apoi preotul cheamă credincioşi să se roage de trei ori: „Veniţi să ne
închinăm şi să cădem la Hristos, împăratul nostru Dumnezeu”. Pentru că „toate lucrurile au
fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără EL” (Ioan 1, 3).
Drept răspuns la această invocare corul cântă solemn Psalmul 103 despre crearea lumii, proslăvind
înţelepciunea lui Dumnezeu. În timpul acestei cântări preotul iese din altar, trece printre enoriaşi şi
cădeşte întreaga biserică şi persoanele prezente la slujbă, care se roagă. El este însoţit de diacon, care
ţine în mâini o făclie.
Acest act religios aminteşte celor care se roagă nu numai despre Facerea Lumii, dar şi despre
viaţa de la început, viaţa blajină din Rai a primilor oameni, când Dumnezeu trecea printre ei.
Deschiderea Uşilor Împărăteşti înseamnă că în timpurile acelea Porţile Raiului erau deschise pentru
toţi oamenii.
 148
Dar aceştia, ispitiţi de diavol, au încălcat porunca lui Dumnezeu şi au păcătuit. Prin căderea
lor în robia păcatului, ei şi-au pierdut viaţa binecuvântată din Paradis. Ei au fost izgoniţi şi uşile
Raiului au fost închise pentru ei. Ca un simbol al acestui fapt, atunci când preotul încheie căditul
Bisericii şi corul termină de cântat Psalmul, Uşile Împărăteşti se închid.
Diaconul iese din Altar şi stă în faţa Uşilor Închise, la fel cum a stat odată Adam în faţa porţilor
închise ale Raiului ceresc, şi citeşte Ectenia mare:
„Cu pace Domnului să ne rugăm.
Pentru Pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm…
Să ne rugăm Domnului să fim împăcaţi cu toţi cei apropiaţi, să nu avem nici o supărare sau
ură.
Să ne rugăm ca Domnul să ne trimită pacea de sus şi să ne salveze sufletele….”
După Ectenia mare şi rugăciunea preotului, se cântă versete din primii trei Psalmi.
„Fericit bărbatul care nu merge în sfatul necredincioşilor” – fericit este omul care nu merge la
adunarea celor necuraţi.
„Căci ştie Domnul calea drepţilor, iar calea necredincioşilor o va pieri…” – pentru că
Dumnezeu cunoaşte viaţa celor drepţi şi viaţa celor păcătoşi o va pierde.
Apoi diaconul vesteşte Ectenia mică: „Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”.
După Ectenia Mică corul răspunde cu versete psalmice:
„Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; Doamne, ia aminte la glasul rugăciunii mele...
Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfa de
seară. Auzi-mă Doamne…”
În timpul cântării acestor versete, diaconul cădeşte biserica.
Acest moment al Slujbei, care începe odată cu închiderea Uşilor Împărăteşti, cu cererile
exclamate în Ectenia mare şi în cântarea Psalmică, reprezintă starea de calamitate la care a fost
supusă fiinţa umană. După căderea în păcat a părinţilor au apărut toate bolile, nevoile şi suferinţa.
Noi îl invocăm pe Dumnezeu „Doamne, miluieşte!”, cerând pace şi salvarea sufletelor noastre. Noi
ne căim pentru că am ascultat ispita diavolească şi am urmat-o. Noi îi cerem lui Dumnezeu iertarea
păcatelor şi izbăvirea de toate nevoile şi ne punem toată speranţa în mila Domnului. Cădirea bisericii
săvârşită de diacon în acest moment semnifică jertfa care se aducea în Vechiul Testament şi
rugăciunile noastre rostite către Domnul.
La cântarea versetelor din Vechiul Testament: „Doamne strigat-am” se adaugă stihuri noi,
adică cântări din Noul Testament în cinstea praznicului care se sărbătoreşte. La sfârşitul stihurilor de
la „Doamne strigat-am”, Uşile Împărăteşti se deschid şi se oficiază Vohodul de Seară: pe uşa din
partea de nord a Altarului iese diaconul cu cădelniţa, urmat de preot. Preotul se opreşte pe amvon cu
faţa spre Uşile Împărăteşti, binecuvântând intrarea cu semnul crucii. După ce diaconul rosteşte
cuvintele “Înţelepciune, drepţi” (înseamnă luaţi înţelepciune de la Dumnezeu Tatăl, staţi drepţi,
 149
fiţi vigilenţi), preotul binecuvintează credincioşii, apoi intră împreună cu diaconul pe Uşile
Împărăteşti în Altar şi se merge spre partea de est a acestuia.
Corul cântă între timp: “Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte,
a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl, pe fiul şi pe Sfântul Duh…”
În această cântare imnică, Fiul lui Dumnezeu este invocat ca o lumină lină ce vine de la Tatăl
Ceresc, pentru că El a venit în lume nu în deplină Slavă Dumnezeiască, ci ca o Lumină liniştită a
acestei slave. În aceste cântări se vorbeşte despre faptul că numai prin cuvântul celor Întocmai cu El (
nu prin vorbele noastre, ale păcătoşilor) poate să se înalţe cântarea demnă de El şi să I se dea slava
binemeritată.
Vohodul de seară aminteşte creştinilor despre propovăduitorii din Vechiul Testament care,
conform Legământului dat de Dumnezeu prin prorociri, aşteptau venirea Mântuitorului lumii şi
despre venirea Lui în lume ca să salveze fiinţa umană. După rugăciunea „Lumina lină” se cântă
Prochimenul, un verset scurt din Sfânta Scriptură.
După Prochimen, în zilele când se sărbătoresc marile praznice bisericeşti se citesc Parimii.
Parimii sunt pericope din Sfânta Scriptură care conţin prorocirile, cinstesc faptele Sfinţilor prăznuiţi
sau oferă nişte pilde din viaţa şi opera celor pe care-I sărbătorim în ziua respectivă.
După citirea Prochimenului şi Parimiilor diaconul rosteşte Ectenia cererii celei stăruitoare: “Să
zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem…”
Apoi se citeşte rugăciunea „Învredniceşte-ne Domne în seara aceasta...”, iar diaconul
rosteşte Ectenia “Să plinim rugăciunea noastră de seară…”
În zilele praznicelor mari, după această ectenie se oficiază Litia şi binecuvântarea pâinilor.
Litia este un cuvânt de origine greacă şi semnifică o rugăciune generală. Litia se oficiază în
partea de vest a bisericii, apropiere uşilor de intrare. Această rugăciune în timpurile mai vechi se
rostea în pronaos cu scopul de a permite celor care stau aici, catehumenii, adică persoanele care
aşteaptă să primească Sfântul Botez, să participe la rugăciunea comună cu ocazia marii sărbători.
După Litie urmează binecuvântarea şi sfinţirea celor cinci pâini, a grâului, a vinului şi a
untului de-lemn în amintirea vechii tradiţii de a oferi hrană credincioşilor veniţi de departe, ca să se
întărească în timpul Slujbelor de lungă durată. Cele cinci pâini se binecuvântează întru pomenirea
celor cinci mii de oameni pe care Mântuitorul i-a săturat cu doar cinci pâini. Cu uleiul sfinţit, preotul
în timpul Utreniei, după ce sărută icoana cu Sfântul pe care-l prăznuieşte biserica, îi miruieşte pe
credincioşi.
Vecernia se încheie cu citirea rugăciunii Sfântului Simeon cel Iubitor de Dumnezeu: „Acum,
slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei
Mântuirea ta, pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze
neamurile şi slava poporului Tău Israel”, apoi se citeşte Rugăciunea Domnească Tatăl Nostru.
 150
Urmează troparul de slăvire a Maicii Domnului: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,
bucură-te cea plină de har” sau troparul sărbătorii şi la final se zice de trei ori rugăciunea dreptului
Iov: „Fie numele domnului binecuvântat de acum şi până în veac”, încheindu-se cu
binecuvântarea preotului: „Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al său har şi a sa iubire de
oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Slujba Vecerniei se încheie cu rugăciunea Sfântului Simeon Primitorul de Dumnezeu şi
cântarea îngerească a Maicii Domnului, care demonstrează realizarea promisiunii Domnului despre
Mântuire.
9. Utrenia
Utrenia ne aminteşte de Noul Testament: venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lume pentru
mântuirea noastră şi slăvita lui Înviere.
Începutul slujbei de dimineaţă simbolizează Naşterea Domnului. Ea începe cu cântarea
Îngerilor, care s-au arătat păstorilor din Bethleem: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace, între oameni bunăvoire.”
Apoi se citesc cei Şase psalmi, adică cei şase psalmi aleşi ai psalmistul David (3, 37, 62, 87,
102 şi 142), care reprezintă firea păcătoasă a oamenilor, cea plină de nevoi şi de nenorociri şi care se
exprimă prin aşteptarea nerăbdătoare a unicei speranţe şi milostiviri ale Domnului. Cei şase psalmi se
rostesc cu o mare concentrare şi evlavie.
După cei şase psalmi, diaconul citeşte Ectenia mare.
Apoi se cântă o cântare scurtă cu versete despre descoperirea lui Iisus Hristos în lume, către
oameni: „Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă, bine este cuvântat cel ce vine întru numele
Domnului”. Adică Dumnezeu-Domnul ni s-a arătat nouă şi este demn de toată lauda cel ce îl
urmează întru slavă.
După aceasta se cântă Troparul Sfântului pe care-l cinsteşte biserica în acea zi şi se citesc
catismele.
Citirea catismei, ca şi a celor şase psalmi, ne îndeamnă să medităm la starea noastră de sărăcie
şi de păcat şi să ne punem nădejdea în mila şi ajutorul Domnului. În timpul când se citeşte catisma,
creştinii pot să se aşeze; însuşi cuvântul semnifică acest lucru.
La finalul catismei, diaconul rosteşte Ectenia mică şi apoi se oficiază Polieleul. Polieleul este
un cuvânt de origine greacă şi semnifică multă milă sau multă lumină.
Polieleul constituie partea cea mai festivă a Utreniei şi exprimă proslăvirea milei lui
Dumnezeu, care ne-a fost descoperită nouă prin venirea pe pământ a Fiului Său şi săvârşirea faptelor
sale pentru a ne salva pe noi de puterea diavolului şi a morţii.
Polieleul începe cu cântarea stihurilor festive de laudă, preluate din psaltirea lui David:
„Lăudaţi numele Domnului, lăudaţi slugi pe Domnul. Aliluia!
Bine este cuvântat Domnul din Sion...
 151
Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui. Aliluia!
Mărturisiţi-vă Dumnezeului cel ceresc pentru că în veac este mila Lui. Aliluia!”
Când se cântă aceste stihuri în Biserică se aprind candelabrele, Uşile Împărăteşti se deschid şi
preotul, urmat de diacon, care are în mâini o lumânare, iese din Altar şi cădeşte Biserica în semn de
evlavie către Dumnezeu şi către Sfinţii săi.
După cântarea acestor stihuri, în zilele de duminică se cântă Binecuvântările Învierii, tropare de
laudă în cinstea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos în care se relatează despre îngerii care s-au
arătat Mironosiţelor venite la mormântul Mântuitorului şi le-au vestit despre Învierea lui Iisus
Hristos.
În zilele când biserica sărbătoreşte alte praznice mari, în loc de Binecuvântările Învierii, în faţa
icoanei pe care este zugrăvit Sfântul pomenit sau evenimentul sărbătorit se cântă Mărimurile, un
imn de laudă în cinstea sărbătorii sau a Sfântului.
După Troparele Învierii sau după Mărimuri, diaconul rosteşte Ectenia mică, apoi
Prochimenul, iar preotul citeşte Evanghelia.
La slujbele de duminică se citeşte o pericopă evanghelică în care se relatează despre Învierea
lui Iisus Hristos şi despre arătarea lui Iisus cel Înviat ucenicilor săi, iar la alte sărbători – pericope
care se referă la evenimentul sărbătorit.
După citirea Evangheliei, la slujba de Duminică se cântă un imn în cinstea Învierii Domnului
„Învierea lui Hristos văzând...”
Evanghelia se scoate şi se aduce în mijlocul bisericii şi credincioşii se închină lui Dumnezeu,
sărutându-o. La alte sărbători creştinii se închină lui Dumnezeu, sărutând icoana pe care este zugrăvit
evenimentul sau Sfântul pomenit. Preotul îi miruieşte cu ulei binecuvântat la Litie şi le împarte pâine
binecuvântată în cadrul aceluiaşi act liturgic.
Imediat după polieleu începe canonul utreniei.
Canonul pentru Utrenie este o compoziţie de cântări, alcătuită după o regulă. “Canon” este un
cuvânt de origine greacă şi în traducere semnifică regulă.
Canonul este compus din nouă ode (cântări). Primul verset din fiecare odă se numeşte irmos,
ceea ce înseamnă legătură. Prin aceste irmoase se face o legătură a odelor din canon, concepându-l ca
ceva integru. Celelalte versete ale fiecărei părţi (cântare) în mare parte se citesc şi se numesc tropare.
Cea de a doua cântare din Canon, cea a pocăinţei se interpretează doar în timpul Postului Mare.
La compunerea acestor cântări au contribuit în mod deosebit Sfântul Ioan Damaschin, Kosma
Maiumskii, Andrei Criteanul (Canonul cel Mare de pocăinţă) şi mulţi alţii. Înainte de cel de-al noulea
irmos diaconul rosteşte: „Pe Prea Sfînta, Curata, Prea Binecuvântata Născătoare de Dumnezeu,
întru cântări cinstindu-o, să o mărim!” şi cădeşte biserica.
Între timp corul cântă imnul Născătoarei de Dumnezeu: „Măreşte suflete al meu pe Domnul
şi s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu…”
 152
La fiecare verset se adaugă refrenul: „...Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai
mărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai
născut, pe Tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.”
La sfârşitul imnului de slavă închinat Născătoarei de Dumnezeu, corul continuă să cânte
Canonul (cântul al 9-lea).
Cât priveşte conţinutul Canonului, relevăm următoarele. Irmoasele amintesc credincioşilor
despre Vechiul Testament şi despre evenimentele din istoria salvării noastre, apropiind gândul nostru
de Naşterea Mântuitorului. Troparele din Canon evocă evenimentele Noului Testament şi prezintă un
şir de ode şi cântări mărind slava lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, precum şi cinstesc
evenimentul sărbătorit sau Sfântul pe care-l prăznuim în acea zi.
După Canon se cântă Psalmii de Laudă, în care toată Creaţia lui Dumnezeu este chemată să
înalţe slavă Domnului: „Toată suflarea să laude pe Domnul, lăudaţi pe Domnul din ceruri,
lăudaţi pe el întru cele înalte, Ţie se cuvine cântare Dumnezeule…”
După Psalmii de Laudă urmează Slavoslovia cea Mare. Uşile Împărăteşti se deschid în timp ce
se cântă odele ultimei Stihiri şi preotul rosteşte: „Slavă Ţie, care ne-ai arătat Lumina!” (În
vechime această cântare se intona la apariţia unei raze de lumină.)
Corul intonează Slavoslovia cea Mare, care începe cu cuvintele: „Slavă întru cei de Sus lui
Dumnezeu şi pe Pământ pace, între oameni bunăvoire. Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm,
închinămu-ne Ţie, slăvimu-Te, mulţumim Ţie pentru slava Ta cea mare…”
În Slavoslovia cea Mare noi îi aducem mulţumiri Domnului pentru lumina zilei şi pentru darul
Sfântului Duh, adică pentru Iisus Mântuitorul nostru, care i-a îndrumat pe oameni prin Învăţătura sa,
Lumina Adevărului.
Slavoslovia cea Mare se încheie prin cântarea de trei ori a odei „Sfinte Dumnezeule…”,
urmând Troparul sărbătorii.
După aceasta diaconul rosteşte două Ectenii una după alta: Ectenia stăruitoare şi Ectenia de
dinaintea Rugăciunii Domneşti.
Utrenia se termină cu o adresare a preotului către creştini, care spune următoarele: “Hristos,
Adevăratul Dumnezeul nostru (iar în zi de duminică: Cel ce a înviat din morţi, Hristos,
Adevăratul Dumnezeul nostru), pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, a Sfinţilor
Apostoli … şi a tuturor Sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mîntuiască pe noi ca un bun şi de
oameni iubitor.”
În încheiere corul cântă o rugăciune prin care cere Domnului să apere şi să ocrotească
Episcopia Pravoslavnică, arhiereul care este în fruntea Bisericii şi a tuturor creştinilor ortodocşi.
Imediat după această cântare începe Ceasul întâi.
Rânduiala slujbei Ceasului întâi constă din citirea Psalmilor şi rugăciunilor în care îl implorăm
pe Dumnezeu să audă glasul rugăciunii celei de dimineaţă şi să călăuzească lucrarea mâinilor
 153
noastre în timpul zilei. Se încheie slujba Ceasului întâi cu un imn de biruinţă în cinstea Maicii
Domnului : ”Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem,
Ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca cea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne pe
noi de toate nevoile, ca să strigăm ţie, Bucură-te, Maică, pururea Fecioară.” În această cântare
noi o numim pe Maica Domnului “biruitoare împotriva răului”.

10. Sfânta şi Dumezeiasca Liturghie

Liturghia este cea mai însemnată dintre toate slujbele, în timpul căreia se săvârşeşte Taina
Sfintei Împărtăşanii, revelată de Domnul nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, în ajunul
suferinţelor sale pe Cruce. Spălând picioarele Apostolilor şi arătându-le astfel exemplul smereniei,
Domnul, ridicând slavă lui Dumnezeu Tatăl, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o
Apostolilor, zicându-le: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge”;
apoi Iisus a luat potirul cu vin, l-a binecuvântat şi l-a dat Apostolilor, zicându-le: „Beţi dintru acesta
toţi: acesta este sângele meu al legii celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă pentru
iertarea păcatelor”; împărtăşindu-i, Domnul le-a dat următoarea poruncă: „Aceasta să faceţi spre
pomenirea mea” (Matei, 26, 26-28; Luca 22, 19; Corinteni, 11, 24).
Apostolii săvârşeau Sfânta Împărtăşanie după porunca lui Iisus Hristos şi i-au învăţat şi pe
ceilalţi creştini această Sfântă Taină a Mântuirii. La începuturi rânduiala Sfintei Liturghii se
transmitea pe cale verbală, toate rugăciunile şi cântările sfinte se învăţau şi erau memorate. Apoi a
apărut şi varianta scrisă a Liturghiei Apostolice. Cu trecerea timpului, Liturghia se completa cu
rugăciuni, cântări şi acţiuni ritualice noi, ceea ce complica oficierea ei în mod identic în toate
bisericile. A apărut necesitatea ca toate părţile componente ale Liturghiei să fie reglementate. Acest
lucru s-a întâmplat în secolul al IV-lea, când a încetat prigoana creştinilor şi Biserica a putut începe
administrarea vieţii ei interioare.
Astfel Sfântul Vasile Cel Mare a scris şi a oferit spre folosinţă un text al Liturghiei, iar
Sfântul Ioan Gură de Aur a scurtat acest text.
Sfântul Vasile Cel Mare a fost arhiepiscop al Cezareei Capodociene (în Asia Mică). A fost
numit „Cel Mare” pentru faptele sale întru Biserică. El a lăsat după sine multe scrieri bisericeşti,
multe rugăciuni şi pravile canonice. A trecut la cele veşnice în anul 379.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost arhiepiscop de Constantinopol, fiind supranumit „Gură de Aur”
pentru arta sa oratorică în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi Ioan Gură de Aur a lăsat după
sine multe creaţii bisericeşti. El a redus tipicul Liturghiei compuse de Sfântul Vasile Cel Mare, dar
nu a operat schimbări esenţiale. A trecut la Domnul în anul 402 în exil.
Liturghia are diferite denumiri. Prima denumire „Liturghie” – cea în limba greacă, semnifică „o
slujbă de obşte/publică” şi demonstrează că Taina Sfintei Împărtăşanii este jertfa multmilostivă a
Domnului pentru păcatele tuturor credincioşilor comunităţii — vii şi morţi. Deoarece Taina Sfintei
 154
Împărtăşanii se numeşte în limba greacă Euharistie, ceea ce semnifică „jertfa de mulţumire”, şi
Liturghia se numeşte Euharistică. În timpul Apostolilor Liturghia se mai numea “frângerea pâinii”
(Fapte 2,46). În timpul Sfintei Liturghii se amintesc viaţa pământească a lui Iisus Hristos de la
naştere şi până la Înălţare la Ceruri şi aducerea pe Pământ a binefacerilor mântuitoare.
Rânduiala Liturghiei este următoarea: la început se pregătesc cele necesare pentru Taine, apoi
credincioşii se pregătesc pentru primirea acestora şi, în sfârşit se oficiază însăşi Taina Sfintei
Împărtăşanii pe care credincioşii o primesc. Astfel, Liturghia este compusă din trei părţi:
a) Proscomidie, b) Liturghia Catehumenilor/Celor Chemaţi şi c) Liturghia
credincioşilor/Liturghia Euharistică

10.1. Proscomidia
Proscomidie este un cuvânt de origine greacă şi în traducere înseamnă a oferi, „a pune
înainte”. Astfel se numeşte prima parte a Liturghiei, care vine de la obiceiul vechilor creştini de a
aduce pâinea şi vinul necesare pentru oficierea Liturghiei; de aceea şi pâinii folosite i se spune
prescură, semnificând adus, pus înainte. Pâinea (prescura) trebuie să fie cu ferment, dar nu nedospit.
Ea trebuie să aibă formă rotundă şi să fie din două părţi, simbolizând cele două ipostaze ale
Mântuitorului Iisus Hristos – cea Îndumnezeită şi cea pământească; pe partea de sus a prescurii se
aplică o ştampilă pe care este reprezentată Crucea, iar pe cele patru colţuri – primele litere ale
numelui lui Iisus Mântuitorul: IS.HR. şi cuvântul grecesc: NI-KA, adică Iisus Hristos Biruitorul.
Vinul pentru Taina Sfintei Împărtăşanii trebuie să fie din struguri, roşu, pentru că culoarea roşie
aminteşte culoarea sângelui; vinul se amestecă cu apă, amintindu-ne că din coasta străpunsă a
Mântuitorului pe cruce a curs sânge şi apă. Pentru Proscomidie sunt folosite cinci prescuri, în
amintirea acelei minuni când Iisus Hristos a săturat cu cinci pâini cinci mii de oameni, Dar pentru
împărtăşanie se foloseşte doar o prescură (Agneţul), după cuvântul Apostolului: „Că o pâine, un
trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10, 17), şi de aceea
această prescură trebuie să fie mare, ca să ajungă pentru toţi cei care iau Sfânta Împărtăşanie.

10.1.1. Ritualul Proscomidiei

Pregătindu-se în conformitate cu rânduiala bisericească pentru oficierea Sfintei Liturghii,
preotul şi diaconul citesc în faţa Uşilor Împărăteşti închise rugăciunea „Intrării” şi se îmbracă în altar
în veşmintele sfinte. Apropiindu-se apoi de Proscomidiar, preotul binecuvântează începutul
Proscomidiei, ia prima prescură şi face de trei ori semnul sfintei Cruci pe ea, zicând: „Întru
pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Aceasta înseamnă
că Proscomidia se săvârşeşte după Predica lui Iisus Hristos. Din această prescură preotul va scoate cu
copia mijlocul în formă de cub, rostind cuvintele Prorocului Isaia: „...Ca o oaie spre junghiere s-au
adus, şi ca un miel nevinovat, împotriva celui ce-l tunde pe dânsul, aşa nu şi-a ridicat glasul
 155
Său. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, iar neamul Lui cine-L va spune? Că s-a luat
de pe pământ viaţa Lui” (Isaia 53,7-8). Acea părticică în formă de cub se numeşte Agneţ (Ioan
1,29) şi se pune pe disc. Apoi preotul taie Agneţul, pe verticală, din mijloc, în patru părţi egale,
rostind cuvintele: „Se taie Mielul lui Dumnezeu care a luat asupra Sa păcatele lumii pentru
viaţă veşnică şi mântuire”. Mai apoi împunge cu copia partea dreaptă a agneţului, pronunţând
cuvintele Evanghelistului: „Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge
şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturisirea lui” (Ioan 19,34).
Concomitent cu rostirea acestor cuvinte în Potir se toarnă vin şi apă.
Din cea de a doua prescură se scoate o părticică în formă de triunghi (miridă), pentru
pomenirea Născătoarei de Dumnezeu. Preotul aşează această miridă pe disc în partea dreaptă a
Agneţului.
Din cea de a treia prescură preotul scoate nouă miride pentru pomenirea celor nouă cete ale
Sfinţilor: pentru Ioan Botezătorul, Proroci, Apostoli, Sfinţi, Mucenici, întocmai cu Apostolii,
Sfinţii doctori cei fără de arginţi, Sfinţii Părinţi Ioachim şi Anna şi pentru Sfântul pomenit de
Biserică în acea zi la Sfânta Liturghie. Cele nouă miride care se scot se aşează în stânga Sfântului
Agneţ în rânduri a câte trei de sus în jos. Din cea de a patra prescură se scot miridele pentru
pomenirea celor vii şi se aşează sub Agneţ; din cea de a cincea prescură se scot miride pentru
pomenirea celor răposaţi şi se aşează, de asemenea, sub Agneţ, lângă miridele pentru cei vii.
Concomitent se citesc rugăciunile „Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor” şi pentru „Pomenirea
sufletelor răposaţilor robilor lui Dumnezeu.”
Când se încheie Proscomidia, preotul binecuvântează tămâia din cădelniţă şi tămâiază steluţa,
apoi o pune pe disc deasupra Agneţului şi a miridelor, ca să le păstreze în ordinea cum au fost
aşezate la început, acoperind discul şi potirul cu două acoperăminte nu prea mari, punând deasupra
încă un acoperământ de dimensiuni mai mari care se numeşte Aerul. Preotul tămâiază peste Daruri
roagând-L pe Dumnezeu să le binecuvânteze, să-i pomenească pe cei care le-au adus şi pe cei pentru
care au fost aduse.
Text la imagini:
Naşterea lui Iisus Hristos.
10.1.2. Săvârşirea Proscomidiei.
Folosirea de către preot a obiectelor sfinte la săvârşirea unor anumite acţiuni are o importanţă
simbolică: discul semnifică peştera din Bethleem şi Golgota, steluţa – steaua Bethleemului şi Crucea,
acoperămintele – scutecele pentru Naşterea Pruncului, şi giulgiul din sicriul Mântuitorului, potirul –
paharul din care ucenicii au băut la Cina cea de Taină. Pregătirea Agneţului simbolizează judecata,
suferinţa şi moartea lui Iisus Hristos, iar străpungerea cu copia – semnifică străpungerea lui Iisus de
către unul dintre soldaţi. Aranjamentul şi contopirea tuturor miridelor într-o formă anume pe disc
semnifică Biserica Domnului în integritatea sa, ai cărei membri sunt: Maica Domnului, îngerii, toţi
 156
Sfinţii bine plăcuţi lui Dumnezeu, toţi credincioşii creştini – vii şi morţi, iar mai presus de toate este
Însuşi Iisus Hristos Mântuitorul nostru. Căditul Bisericii şi a Sfântului Altar semnifică pogorârea
Sfântului Duh, binecuvântarea căruia o primim odată cu Taina Sfintei Împărtăşanii. Proscomidia se
săvârşeşte de către preot, după tipic, la proscomidiar, în taină, pe şoptite, în timp ce la strană se
citeşte ceasurile 3 şi 6, premergătoare Sfintei Liturghii.
10.2. Liturghia celor chemaţi
A doua parte a Liturghiei se numeşte Liturghia celor „chemaţi”, pentru că la săvârşirea ei pot
participa şi cei numiţi „catehumeni”, adică persoanele care se pregătesc să primească Sfântul Botez,
precum şi cei care se căiesc şi cei înlăturaţi de la Sfânta Împărtăşanie pentru păcate grele (cu epitimii
de la mărturisire).
Diaconul, primind binecuvântare de la preot, iese din altar pe amvon (locul din faţa Uşilor
Împărăteşti) şi rosteşte cu glas tare: „Binecuvântează, părinte!”, adică roagă blagoslovire pentru
începutul Serviciului Divin şi pentru credincioşii prezenţi ca să participe la proslăvirea Domnului
prin rugăciuni. În prima sa rostire preotul proslăveşte Sfânta Treime: „Binecuvântată este
împărăţia Tatălui şi a Fiului, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor”. Corul
cântă: „Amin”. Apoi diaconul rosteşte Marea Ectenie, în care se enumeră diverse trebuinţe
creştineşti şi rugile noastre către Dumnezeu. În timpul acesta, preotul se roagă în taină în altar ca
Dumnezeu să-şi coboare privirea peste acest locaş, către cei care se roagă în el şi să le împlinească
cererile. Marea Ectenie începe cu amintirea faptului că Domnului se cade să ne rugăm „cu pace”,
adică împăcaţi cu toţii, fără să ţinem asupra cuiva mânie sau duşmănie; după învăţătura
Mântuitorului, nu putem aduce daruri lui Dumnezeu dacă avem „ceva împotriva aproapelui”
(Matei 5, 23-24). Bunul cel mai de preţ pentru care trebuie să ne rugăm este lumea spirituală şi
mântuirea sufletului: „pacea cerească şi mântuirea sufletelor noastre”; această pace înseamnă
acea tihnă a conştiinţei, acel sentiment de bucurie pe care le trăim, de exemplu, după o mărturisire
conştiincioasă şi o împărtăşanie destoinică la Sfânta Taină a Împărtăşaniei, atunci când avem o
atitudine plină de compătimire şi îl ajutăm pe aproapele nostru sau după un lucru bun pe care l-am
făcut; această pace Mântuitorul a propovăduit-o în faţa Apostolilor în timpul discuţiei de rămas bun
la Cina cea de Taină (Ioan 14, 27). „Pentru pacea întregii lumi” – ca să nu existe discordie şi
duşmănie între popoare şi state în lumea întreagă. „Pentru prosperarea sfintelor lăcaşuri ale
Domnului” – ca bisericile ortodoxe ale tuturor statelor să împărtăşească sfânta credinţă ortodoxă, în
baza Cuvântului Domnului, respingând ereziile fatale şi dezbinările, „pentru unirea tuturor”
credincioşilor într-o singură turmă a lui Hristos (Ioan 10, 16). Ne rugăm pentru „această sfântă
biserică”, care este principalul locaş al parohiei şi trebuie să fie obiectul grijii deosebite a fiecărui
enoriaş, ca Domnul să-l ocrotească de incendii, hoţi şi de alte nenorociri, şi pentru cei care intră în
biserică cu credinţă sinceră, cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Ne rugăm pentru patriarhi, mitropoliţi,
arhiepiscopi şi episcopi, deoarece ei sunt principalii supraveghetori ai purităţii Credinţei Ortodoxe şi
 157
ai moralităţii; pentru cârmuitorii dreptcredincioşi, care apără libertatea Credinţei Ortodoxe şi
ordinea legală, generală pentru viaţa tuturor cetăţenilor – „pentru ţara aceasta, pentru localitatea”
în care trăim şi muncim, pentru „toate oraşele, satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-
însele”; de asemenea, îndemnaţi de dragoste creştină, ne rugăm şi pentru celelalte oraşe şi regiuni şi
pentru toţi dreptcredincioşii care locuiesc în ele. „Pentru bunaîntocmire a văzduhurilor, pentru
îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm”: ne
rugăm pentru un timp bun şi prielnic, ca să rodească din belşug toate bunurile pământului
trebuincioase pentru hrana locuitorilor ţării, şi pentru timpuri cu pace ca între oameni să nu fie
duşmănie sau luptă încrâncenată care să-i îndepărteze de munca paşnică şi cinstită. „Pentru cei ce
călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei
robiţi şi pentru mântuirea lor” – toate aceste persoane au nevoie mai mare de ajutorul Domnului şi
de rugăciunile noastre. Ne rugăm: „Şi izbăveşte-ne pre noi de tristeţe, mânie şi nevoi” . Apoi,
implorăm pe Domnul ca el să ne apere şi să ne miluiască nu după faptele noastre sau meritele noastre
pe care nu le avem, ci numai după mare mila lui – „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte,
Dumnezeule, cu harul Tău”. În ultimele cuvinte ale ecteniei, „invocând”, adică cerând ajutorul
Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor, ne încredinţăm întru totul Domnului Hristos ca El să ne
călăuzească după înţeleapta Lui voie: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm”. Preotul încheie Marea Ectenie cu rostirea: „Că ţie ţi se cuvine toată
slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului, şi Sfântului Duh acum şi pururea, şi în vecii
vecilor”: care conţine, după modelul rugăciunii lui Dumnezeu, cuvinte de laudă înălţate Domnului
Dumnezeu. După Marea Ectenie se intonează psalmii 102: „Binecuvântează, suflete al meu, pe
Domnul…” şi 145: „Laudă, suflete al meu, pe Domnul…”, despărţite de Ectenia Mică: „Iară şi
iară, cu pace, Domnului să ne rugăm!” În psalmii sus-numiţi sunt arătate binefacerile Domnului
pentru neamul omenesc: sufletul creştinului trebuie să slăvească pe Domnul, care ne înalţă, ne curăţă
şi ne tămăduieşte neputinţele sufleteşti şi trupeşti, ne îndeplineşte năzuinţele şi gândurile bune, ne
izbăveşte sufletul de putreziciune. Suntem îndemnaţii să nu uităm binefacerile Lui; Domnul este
darnic, milostiv şi plin de răbdare; El păstrează în veci adevărul, face dreptate pentru cei obidiţi, îi
hrăneşte pe flămânzi, îi eliberează pe cei captivi, îi iubeşte pe cei fără prihană, adăposteşte orfanii şi
văduvele şi pedepseşte pe cei păcătoşi… Aceşti psalmi se numesc zugrăvitori, iar dat fiind că se
cuvin a fi cântaţi pe două strane alternativ, în limba greacă ei se mai numesc „antifoni”. La cele 12
Sărbători Împărăteşti de peste an nu se cântă psalmii antifoni; în locul lor se cântă versete speciale
care corespund evenimentului sărbătorit. După fiece vers al primului antifon sărbătoresc se
interpretează refrenul: „Prin rugăciunile Maicii Tale mântuieşte-ne pe noi!”, iar după fiece vers al
celui de-al doilea antifon, în funcţie de sărbătoare: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul Domnului, din
Sfânta Fecioară născut” (la Crăciun) sau: „Înviat din morţi” (la Paşti), sau: „lăudaţi pe
Domnul”. După încheierea celui de-al doilea antifon, întotdeauna se cântă troparul: „Unule născut,
 158
Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu”, căci Cel născut, fiind şi unicul Fiu născut şi Cuvânt al Tatălui
Cel fără de început, Carele pentru a noastră mântuire, primind să se întrupeze din Sfânta Născătoare
de Dumnezeu, dumnezeirea rămânând neschimbată şi neamestecată, este Unul din Sfânta Treime,
Întrupându-Se, şi primind să fie răstignit, Care este împreună slăvit şi în imnul Trisaghion de către
Puterile spirituale şi cereşti. El S-a întrupat, coborându-Se, fără nici o schimbare şi fără despărţire de
sânurile părinteşti. Acest imn conţine învăţătura ortodoxă despre cel de-al Doilea Chip al Sfintei
Treimi – Fiul Domnului, Iisus Hristos – în esenţă Fiul şi Cuvântul Domnului. Domnul Hristos, fiind
nemuritor, s-a făcut om fără a înceta să fie Dumnezeu, luând chip de făptură omenească de la Sfânta
Născătoare de Dumnezeu şi Fecioară Maria şi, fiind răstignit, prin moartea Lui a învins moartea
noastră – „cu moartea pe moarte călcând”, una dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, slăvită
alături de Tatăl şi Sfântul Duh.
Urmează Mica Ectenie şi cântarea beatitudinii evanghelice, a fericirii creştine (Matei. 5, 3-
12), în care se arată că, invocând mila lui Dumnezeu, creştinul trebuie să fie smerit cu duhul, să se
pocăiască, să-şi regrete păcatele, să fie blajin, să procedeze conform învăţăturii Domnului, să fie cu
inima curată, milostiv cu aproapele, să împace pe cei ce se duşmănesc, să fie răbdător în toate
încercările, gata să îndure umilinţe, să fie izgonit şi să moară pentru Hristos, să mărturisească
întru el, faptă pentru care îl aşteaptă cea mai mare răsplată în ceruri. La marile sărbători ale
Domnului, în loc de Fericirile evanghelice se interpretează de câteva ori troparul cu stihuri speciale.
În timpul când se cântă Fericirile, Uşile Împărăteşti se deschid pentru Vohodul cel Mic. La
încheierea Fericirilor, preotul ia de pe altar Sfânta Evanghelie, o transmite diaconului şi iese,
urmându-l pe diaconul care duce Sfânta Evanghelie, prin uşa din partea de miazănoapte a amvonului.
Această ieşire a preoţilor cu Sfânta Evanghelie se numeşte Vohodul cel Mic, spre deosebire de
următorul, zis Vohodul cel Mare, care aminteşte credincioşilor de prima ieşire a lui Iisus Hristos
pentru a predica întregii lumi. Primind binecuvântarea preotului, diaconul se opreşte în faţa Uşilor
Împărăteşti şi, înălţând Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas tare: „Înţelepciune, drepţi!”, intră în
altar şi pune Sfânta Evanghelie pe amvon. Rostirea: „Înţelepciune, drepţi!” aminteşte credincioşilor
că ei trebuie să stea drepţi (în traducere directă din greacă înseamnă: corect, drept, adică să fie
atenţi, cu gândurile adunate). Privind la Sfânta Evanghelie ca la Însuşi Iisus Hristos, mergând să
predice, credincioşii cântă: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi,
Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, (sau, în zilele săptămânii, Prin rugăciunile Maicii
Tale, sau Cel ce eşti minunat întru sfinţi) pe noi, ce-Ţi cântăm ţie: Aliluia.”
După aceasta, se cântă troparele şi condacele potrivite, de sărbătoare, şi alte cântări, iar în
acest timp, preotul îl roagă în taină pe Tatăl Ceresc cel preamărit de heruvimi şi lăudat de serafimi să
primească şi de la noi Cântarea îngerească întreit-sfântă, să ne lumineze cu harul său, sfinţindu-ne
sufletele, să ne ierte greşelile şi să ne dea puteri ca să-L slujim cu credinţă. Sfârşitul acestei
rugăciuni: „...Sfânt eşti, Dumnezeul nostru...”, preotul îl rosteşte în glas.
 159
După rânduială, este vremea Rugăciunii celei întreit-sfinte: „Dumnezeule cel sfânt, Care
întru sfinţi Te odihneşti... Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.”
„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. La Naşterea
Domnului, Botezul Domnului, Paşti şi ziua Sfintei Treimi, precum şi în zilele de Sâmbăta Sfântului
Lazăr şi Sâmbăta cea Mare, în loc de Rugăciunea întreit-sfântă se cântă „Câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat, Aliluia...” deoarece pe timpurile Bisericii vechi cei chemaţi
primeau Sfântul Botez mai cu seamă la aceste sărbători. La sărbătoarea Înălţării Crucii Domnului (14
septembrie) şi în cea de-a treia duminică a Postului cel Mare, când se săvârşeşte închinarea la Sfânta
Cruce, în locul Rugăciunii celei întreit-sfinte se cântă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi
Sfânta Ta Înviere o slăvim”.
După terminarea Cântării celei întreit-sfinte se citeşte Apostolul cuvenit (lectură din cartea
Faptelor Sfinţilor Apostoli or din epistolele Noului Testament – la indicaţie specială). Enoriaşii sunt
pregătiţi să asculte cu atenţie lectura prin exclamaţii: „Să luăm aminte!”, „Pace tuturor!
Înţelepciune!” şi prin cântarea Prochimenului – stihuri speciale scurte. În timpul citirii Apostolului,
se săvârşeşte căditul cu cădelniţa, tămâierea în semn de aducere aminte a bunei miresme a Sfântului
Duh cu care Apostolii au predicat lumii întregi învăţătura lui Iisus Hristos. La căditul bisericii,
precum şi la exclamarea preotului „Pace tuturor!” se cuvine a răspunde printr-o simplă
închinăciune (fără semnul crucii). După aceasta se cântă de trei ori „Aliluia!”, rostind versete
speciale. Urmează citirea unei pericope evanghelice (de asemenea, conform unei indicaţii speciale),
anticipate şi însoţite de cântarea cântecului de bucurie: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”, deoarece
pentru un creştin nu poate exista veste mai fericită decât buna vestire despre viaţa, învăţătura şi
minunile Stăpânului Iisus Hristos. Apostolul şi Evanghelia trebuie ascultate cu o atenţie deosebită, cu
capul înclinat – bine procedează cei care iau cunoştinţă de aceste texte încă acasă, înainte de a veni la
biserică. Înainte de începutul lecturii Apostolului şi a Evangheliei se cuvine a se face semnul crucii.
După Evanghelie urmează Ectenia Mare, la începutul căreia credincioşii sunt îndemnaţi să se
roage Domnului Dumnezeu cu inima curată, cu toată puterea sufletului: „Să zicem toţi, din tot
sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem…” După aceasta, în două rugăminţi accentuate îl rugăm
pe Domnul să audă rugăciunea noastră şi să ne miluiască: „Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul
părinţilor noştri, auzi-ne şi ne mântuieşte”. Urmează rugăciuni pentru patriarhi, mitropoliţi,
arhiepiscopi, episcopi şi toţi „fraţii noştri întru Hristos” (pentru toţi creştinii dreptcredincioşi);
pentru cârmuitorii dreptcredincioşi; pentru preoţi, călugări, deţinători de rang bisericesc şi pentru toţi
slujitorii Bisericii lui Hristos; pentru cei milostivi şi cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri
drept-măritori creştini, vrednicii de veşnică aducere aminte, creştini ortodocşi, pentru întemeietorii
Sfintei Biserici şi pentru toţi părinţii şi fraţii ortodocşi răposaţi, înmormântaţi aici şi pretutindeni.
Trebuie să ne rugăm pentru cei adormiţi din sentimentul iubirii creştine care nu secătuieşte nicicând,
 160
cu atât mai mult cu cât pentru cei plecaţi dincolo de mormânt nu există pocăinţă, ci doar răsplată –
viaţă fericită sau chinuri veşnice. Rugăciunea creştină pentru ei, faptele bune săvârşite în memoria
lor şi, mai ales, aducerea Jertfei nesângeroase pot îndupleca judecata Domnului şi uşura chinurile
păcătoşilor. Ne mai rugăm pentru milostivenie (ca Domnul să ne miluiască), pentru viaţă, pace,
sănătate, mântuire, iertare, izbăvirea de păcate a fraţilor întru această sfântă biserică (adică a
enoriaşilor). În ultima parte a Ecteniei se vorbeşte despre cei ce aduc daruri şi fac bine întru cinstita
Biserică, pentru cei ce se ostenesc pentru Biserică, pentru cei care cântă, pentru poporul care se află
în biserică şi aşteaptă de la Dumnezeu mare şi multă milă. Prin aducători de roade şi făcători de bine
pentru biserică se au în vedere credincioşii care aduc la biserică toate cele trebuincioase pentru
săvârşirea serviciului divin (ulei, tămâie, prescuri etc.), jertfesc pentru biserică şi parohie bani şi
obiecte (pentru înfrumuseţarea bisericii, pentru întreţinerea slujitorilor acesteia, pentru folosul
enoriaşilor săraci, precum şi pentru alte trebuinţe de ordin religios şi moral).
După Ectenia Mare urmează Ectenia celor adormiţi, în cadrul căreia ne rugăm pentru părinţii
şi fraţii noştri răposaţi, îl rugăm pe Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru fără de moarte, să le ierte
toate păcatele săvârşite cu voie şi fără de voie, să-i odihnească în pace şi, recunoscând că nu există
om care să nu fi păcătuit în viaţa sa, îl implorăm pe Dreptul Judecător să le dăruiască Împărăţia
Cerurilor, unde se odihnesc toţi drepţii.
În continuare se rosteşte Ectenia celor chemaţi, ca Dumnezeu să-i miluiască, să-i îndrume pe
calea dreaptă a sfintei credinţe („să le descopere lor Evanghelia adevărului”) şi să-i învrednicească
pe ei de baia naşterii a doua, Sfântul Botez („să-i unească prin Sfânta Biserică”). În timpul rostirii
acestei ectenii, preotul desface pe Prestol Antimisul (simbolizând giulgiul lui Iisus) încheind cu
exclamaţia: „Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească numele Tău”, adică şi ei (cei chemaţi)
împreună cu noi (credincioşii) să slăvească Preacinstitul şi Măreţul Nume al Tatălui şi Fiului, şi
Sfântului Duh. Apoi cei chemaţi sunt invitaţi să iasă din biserică: „Cei chemaţi, ieşiţi…” Cei
chemaţi există şi acum în sensul exact al cuvântului; aceştia sunt necreştinii care se pregătesc să
primească Sfântul Botez (în China, Japonia, Siberia), mahomedanii şi evreii din diferite colţuri ale
lumii. Toţi au nevoie de mila Domnului şi din această cauză noi suntem obligaţi să ne rugăm pentru
ei.
Rostirea „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm!”
marchează începutul Liturghiei credincioşilor.

10.3. Liturghia credincioşilor

Această, cea de-a treia, parte a Liturghiei se numeşte astfel, deoarece la ea pot participa doar
credincioşii, adică cei botezaţi. Ea conţine câteva părţi:
1) mutarea Sfintelor Daruri de pe Proscomidiar pe Sfânta Masă;
 161
2) pregătirea credincioşilor pentru sfinţirea Darurilor;
3) sfinţirea Darurilor;
4) pregătirea credincioşilor pentru Împărtăşanie;
5) Împărtăşania şi
6) mulţumirea pentru Împărtăşanie.
10.3.1. Mutarea Sfintelor Daruri de pe Proscomidiar pe Sfânta Masă
După îndemnul ca cei chemaţi să părăsească biserica, se rostesc două Ectenii Mici şi se
interpretează Heruvimicul: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim, Şi făcătoarei de viaţă
Treimi întreit-sfântă cântare aducem, Toată grija cea lumească să o lepădăm, Ca pe Împăratul
tuturor, să primim, Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia” (de trei ori).
Cântarea Heruvimilor le aminteşte credincioşilor ca ei trebuie să îndepărteze orice gând de la
cele lumeşti, să-şi imagineze că, asemenea heruvimilor, se află aproape de Dumnezeu, în ceruri, şi
că, împreună cu dânşii, cântă pentru El cântarea întreit-sfântă – laudă Domnului. Înainte de cântecul
Heruvimilor se deschid Uşile Împărăteşti. Diaconul tămâiază, iar preotul, în tainică rugăciune, îl
roagă pe Dumnezeu să-l lumineze, să-i purifice sufletul şi inima de viclenii şi cu puterea Sfântului
Duh să-l învrednicească de a-I închina Domnului Darurile pregătite; apoi, cu jumătate de glas,
preotul şi diaconul rostesc cântecul Heruvimilor şi se retrag la proscomidiar pentru a muta de aici
Sfintele Daruri pe Sfânta Masă. Diaconul, având pe umeri „sfântul Aer” (un văl mare), poartă pe
cap Discul, iar preotul duce în mâini Sfântul Potir. Ieşind din altar pe uşile dinspre miazănoapte (în
acest timp, interpretarea cântecului Heruvimilor se întrerupe la cuvintele: grija cea lumească să o
lepădăm), se opresc la amvon şi, cu faţa spre credincioşi, se roagă pentru patriarhi, mitropoliţi,
arhiepiscopi, pentru arhiereul cârmuitor, pentru preoţime, călugări, pentru întemeietorii bisericii,
pentru creştinii ortodocşi prezenţi, după care revin în altar prin Uşile Împărăteşti. Sfintele Daruri se
pun pe Masa Sfântă pe care este aşternut Sfântul Antimis şi se acoperă cu Aerul, după care Porţile
Împărăteşti se închid şi se trage perdeaua; între timp, corul încheie Imnul Heruvimic. Mutarea
Darurilor de pe proscomidiar pe Masa Sfântă se numeşte Vohodul Mare şi semnifică procesiunea
solemnă a lui Isus Hristos spre suferinţele asumate şi moartea pe cruce. În tot acest răstimp,
credincioşii trebuie să stea cu capul înclinat şi să-L roage pe Dumnezeu să-i pomenească pe ei şi pe
cei apropiaţi lor în împărăţia Lui; atunci când preotul rosteşte cuvintele: „şi pe voi toţi, creştinii
ortodocşi, Domnul Dumnezeu să vă pomenească”, se cuvine a rosti cu jumătate de glas: „şi
Domnul Dumnezeu să pomenească preoţimea în împărăţia Sa întotdeauna, acum şi în vecii vecilor”.

10.3.2. Pregătirea credincioşilor pentru sfinţirea cinstitelor Daruri

După Vohodul Mare, urmează pregătirea credincioşilor pentru participarea vrednică la sfinţirea
Darurilor. Ea începe cu Ectenia Cererii: „Să plinim rugăciunea noastră Domnului!” despre
„înfăţişarea Sfintelor Daruri”, ca ele să fie primite de către Domnul (acesta este şi motivul
 162
rugăciunii tainice a preotului) şi Domnul să le sfinţească cu Duhul său. În continuare, îl rugăm pe
Domnul să ne ajute să petrecem ziua în desăvârşire, adică cu evlavie, în tihnă şi fără păcate, să ne
trimită Îngerul Păzitor care să ne îndrume pe calea adevărului şi binelui şi să ne ocrotească sufletele
şi trupul de toate relele; îl rugăm să ne ierte şi să uite păcatele întâmplătoare şi desrepetatele greşeli;
să ne hărăzească tot ce-i bun şi folositor pentru suflet (şi nu cu ceea ce satisface patimile noastre
păgubitoare şi ceea ce adeseori ne dorim) şi ca toţi oamenii să trăiască şi să muncească în bună pace
unii cu alţii (şi nu în duşmănie şi luptă nimicitoare), să ne trăim restul vieţii în tihnă şi împăcare cu
apropiaţii şi în înţelegere cu propria conştiinţă şi, căindu-ne de păcatele săvârşite, să fim vrednici de
sfârşitul creştin şi de împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Ne rugăm pentru un sfârşit fără
suferinţe, neruşinos, deoarece există şi morţi ruşinoase pentru un creştin – spre exemplu, de beţie,
sinucidere, bătaie ş.a. Ne rugăm pentru un sfârşit împăcat, adică în pacea sufletului şi în înţelegere cu
cei apropiaţi. Şi ca Domnul să ne învrednicească să ne înfăţişăm fără frică la Judecata de Apoi.
Pentru o participare vrednică la săvârşirea Sfintelor Taine sunt necesare: pacea sufletească, dragostea
reciprocă şi credinţa adevărată (ortodoxă) care ne uneşte pe toţi. Iată de ce după Ectenia Cererii
preotul, binecuvântând mulţimea, rosteşte: „Pace tuturor!” Aceeaşi urare creştinii prezenţi o
adresează preotului: „Şi duhului tău!”. După care se exclamă: „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-
un gând să mărturisim”, la care cântăreţii cântă: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfăntul Duh, Treimea
cea de o fiinţă şi nedesparţită”. După exclamaţia: „Uşile, uşile! Să luăm aminte”, se cântă (sau se
citeşte) Simbolul credinţei (Crezul), în care concis, dar foarte exact sunt expuse credinţa noastră în
Sfânta Treime şi alte adevăruri fundamentale ale Bisericii Ortodoxe. Între timp, se trage dvera din
Uşile împărăteşti şi se ridică Aerul de pe Sfintele Daruri. În vechime, cuvintele „Uşile, uşile!”
atenţionau uşierii să nu permită nebotezaţilor intrarea în biserică; acum, cuvintele respective
amintesc credincioşilor să-şi ţină uşile sufletului închise pentru alte gânduri, iar cuvintele „să luăm
aminte” ne îndeamnă să fim atenţi faţă de adevărurile înţelepte ale credinţei ortodoxe expuse în
Simbolul Credinţei.
Din această clipă, credincioşii nu trebuie să iasă din biserică până la încheierea Liturghiei. Cât
de reprobabil este să încalci această cerinţă se vede în cea de-a 9-a pravilă apostolică: „Toţi
credincioşii care intră în biserică şi nu stau până la sfârşitul rugăciunii… se cuvine a fi îndepărtaţi
de la comunicarea bisericească”. După Simbolul Credinţei, cu exclamaţia: „Să stăm bine, să stăm
cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”, preotul atrage atenţia credincioşilor că
a venit timpul să fie adusă „sfânta înălţare” sau jertfa, adică să fie săvârşită Sfânta Taină Euharistică,
şi din acest moment se cuvine să avem o evlavie deosebită. Ca răspuns la această strigare, strana
cântă: „Mila păcii, jertfa laudei”, adică pentru mila lumii cereşti dăruită nouă din ceruri vom aduce
cu recunoştinţă jertfa măririi, unica accesibilă nouă. Preotul binecuvântează credincioşii cu cuvintele:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea
Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi” şi, îndemnând la pioşenie, exclamă: „Sus să avem inimile”,
 163
adică inimile să ne fie îndreptate sus, către Domnul. Cântăreţii răspund cu evlavie în numele
credincioşilor: „Avem către Domnul”, adică inimile noastre năzuiesc către Domnul.
10.3.3. Sfinţirea Darurilor
Săvârşirea Sfintei Taine a Împărtăşaniei constituie partea cea mai importantă a Liturghiei. Ea
începe cu cuvintele preotului: „Să mulţumim Domnului”. Credincioşii îşi exprimă recunoştinţa în
faţa lui Dumnezeu, recunoştinţa pentru tot binele care ni L-a făcut, închinându-i-se, iar strana cântă:
„Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului, şi Sfântului Duh, Treimii celei
de o fiinţă şi nedespărţită”.
În timpul acesta, preotul săvârşeşte rugăciunea de taină numită Euharistică, preamăreşte
perfecţiunea divină nemărginită, mulţumeşte Domnului pentru că ne-a creat, pentru că ne-a dat şansa
de a ne mântui, pentru ispăşirea păcatelor omului şi pentru toate miluirile Lui, cunoscute şi
necunoscute nouă, şi că El acceptă să primească de la noi această Jertfă nesângeroasă, chiar dacă îi
stau dinainte fiinţe superioare nouă – arhangheli, îngeri, heruvimi şi serafimi: „Tu din nefiinţă la
fiinţă ne-ai adus pe noi, şi cazând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le,
până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea
mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le
ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele ne-arătate, ce ni s-au
făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile
noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi
mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântare de biruinţă cântând,
strigând, glas înălţând şi grăind”. Ultimele cuvinte ale rugăciunii sale, preotul le pronunţă în glas,
iar coriştii îl completează cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi
pământul de slava sa…” În această cântare, numită şi „serafimică”, cântăreţii rostesc exclamaţiile
cu care poporul a salutat intrarea Domnului în Ierusalim: Osana (rugă evreiască: mântuieşte, ajută,
Doamne!) întru cei de sus! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Osana întru
cei de sus!” Cuvintele „cântare de biruinţă cântând…” sunt luate din vedeniile prorocului
Iezechiel (1, 4-24) şi din Apostolul Ioan Teologul şi Evanghelistul (Ap. 4, 6-8): ei au văzut aievea
Tronul Domnului, înconjurat de îngeri cu chip de vultur (cântând), viţel, leu şi om (cuvântând),
care exclamau neîntrerupt, fiecare cu glasul său: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”
Preotul îşi continuă rugăciunea euharistică de taină, preamărind binefacerile Domnului, iubirea
fără margini a lui Dumnezeu întruchipată în pogorârea pe pământ a Fiului Său şi, amintindu-şi de
Cina cea de Taină, când Domnul a oficiat Sfânta Taină a Împărtăşaniei, pronunţă în glas cuvintele
Mântuitorului rostite de El: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „Beţi dintru acesta toţi,
că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor.” După aceasta, în rugăciune de taină, preotul aminteşte de poruncile Domnului
la săvârşirea Împărtăşaniei, slăvind suferinţele Lui, moartea, învierea, înălţarea şi cea de-a doua
 164
pogorâre a Lui. După care pronunţă în glas: „Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi
pentru toate”.
Cântăreţii cântă prelung: „Pe tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim
şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”, iar preotul, în rugăciunea de taină, se roagă la Domnul ca
Duhul Sfânt să pogoare peste oameni şi să sfinţească Darurile închinate. Apoi, cu jumătate de voce,
citeşte troparul celui de-al treilea Ceas: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în
ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă,
celor ce ne rugăm Ţie”. Diaconul rosteşte versetul 12 din psalmul 50: „Inimă curată zideşte întru
mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele”. Preotul citeşte iarăşi
troparul Ceasului al treilea, iar diaconul recită versetul 13 din psalmul 50: „Nu mă lepăda de la faţa
ta, şi Duhul tău cel Sfânt nu-l lua de la mine”. Preotul citeşte pentru a treia oară troparul Ceasului
al 3-lea. Binecuvântând Sfântul Agneţ (pe disc), el zice: „Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit
Trupul Hristosului Tău”. Binecuvântând vinul (în Sfântul Potir), el zice: „Iar ceea ce este în
potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău”. De fiecare dată, diaconul rosteşte: „Amin”. În
sfârşit, binecuvântând pâinea şi vinul împreună, preotul exclamă: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel
Sfânt”. Diaconul rosteşte de trei ori „Amin”. În aceste clipe măreţe şi sfinte, pâinea şi vinul se
preschimbă în Trupul adevărat şi Sângele adevărat ale lui Hristos. Preotul se închină până la
pământ în faţa Sfintelor Daruri, cum s-ar închina Împăratului şi Domnului. Acesta este momentul
cel mai important al Liturghiei. După sfinţirea Darurilor, preotul se roagă în taină Domnului ca
Sfintele Daruri să-i ajute pe cei împărtăşiţi la trezirea sufletelor (adică la întărirea tuturor faptelor
bune), la oprirea păcatelor, la apropierea de Sfântul Duh, la primirea Împărăţiei Cereşti, şi nu
spre judecată sau osândă. Pomeneşte în rugăciune pe toţi sfinţii, în special pe Fecioara Preacurată:
„Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioara Maria”. Credincioşii răspund printr-un cântec de preamărire a
Maicii Domnului: „Cuveni-se cu adevărat…” (La Sfintele Paşti şi la Sărbătorile Împărăteşti în loc
de „Cuveni-se cu adevărat” se cântă, în cinstea Maicii Domnului, irmosul al 9-lea al canonului
sărbătoresc cu refrenul respectiv). În acest timp, preotul se roagă în taină pentru toţi creştinii
ortodocşi şi pentru părinţi şi fraţi adormiţi. Preotul şi diaconul se închină de trei ori înaintea Sfintei
Mese, zicând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte.”
În rugăciunea pentru vii este pomenită ierarhia bisericească superioară, „Întâi pomeneşte,
Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru ..., Patriarhul Bisericii Ortodoxe ..., şi pe (Înalt-)
Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (...), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale
biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului
Tău”.
Credincioşii răspund: „Pe toţi şi pe toate”, adică pomeneşte-i, Doamne, pe toţi credincioşii –
femei şi bărbaţi. Rugăciunea pentru cei vii se încheie cu cuvintele preotului: „Şi ne dă nouă, cu o
 165
gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi
al Fiului, şi al Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor” şi cu binecuvântarea pe care o
adresează tuturor celor prezenţi în biserică: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi”, iar strana răspunde „Şi cu duhul tău”.
Urmează altă parte a Liturghiei credincioşilor.
10.3.4. Pregătirea credincioşilor pentru împărtăşanie
Ea începe cu Ectenia cererii: „Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace Domnului să
ne rugăm”, adică slăvindu-i pe toţi sfinţii, iar şi iar să ne rugăm Domnului „pentru pusele înainte şi
sfinţitele Cinstite Daruri”, ca Domnul nostru, cu iubire faţă de oameni, să le primească în
jertfelnicul ceresc ca pe o jertfă plăcută Lui şi să ne trimită binefacerea Divină şi harul Sfântului
Duh: „Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus şi s-au sfinţit, Domnului să ne rugăm. Ca Iubitorul
de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel mai presus de ceruri
şi duhovnicescul Său jertfelnic, întru miros de buna mireasmă duhovnicească, să ne trimită
nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugam”.
Urmează cereri obişnuite pentru Ectenia cererii, care se încheie cu îndemnul preotului: „Şi ne
învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a te chema pe Tine
Dumnezeul cel cresc, Tată, şi a zice”. Se cântă rugăciunea „Tatăl nostru…” Procedează bine
preoţii care îndeamnă pe toţi cei prezenţi să cânte această rugăciune. În acest timp, diaconul, aflându-
se pe amvon, se încinge în semn de cruce cu orarul – mai întâi, ca să-l poată sluji nestingherit pe
preot în timpul împărtăşaniei şi, în al doilea rând, să-şi exprime evlavia sa faţă de Sfintele Daruri
asemenea serafimilor care, înconjurând Altarul lui Dumnezeu, îşi acopereau faţa cu aripile (Is. 6, 2-
3). La exclamaţia diaconului: „Să luăm aminte!”, preotul, ridicând Sfântul Agneţ deasupra discului,
rosteşte cu voce tare: „Sfintele Sfinţilor!” Aceasta înseamnă că Sfintele Daruri pot fi oferite doar
„sfinţilor”, adică credincioşilor care s-au sfinţit cu rugăciunea, postul, taina spovedaniei. Fiind
conştienţi de nevrednicia lor, cântăreţii din strană exclamă în numele tuturor credincioşilor: „Unul
Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl, Amin”.
10.3.5. Împărtăşania
Urmează împărtăşania preoţilor în altar. Preotul frânge Sfântul Agneţ în patru părţi, se
împărtăşeşte el însuşi după care transmite Sfintele Taine diaconului. După împărtăşirea preoţilor,
părţile pentru împărtăşirea mirenilor se pun în potir. Se deschid Uşile Împărăteşti şi diaconul, cu
Sfântul Potir în mână, îndeamnă credincioşii să se apropie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi
cu dragoste să vă apropiaţi”, iar credincioşii cântă: „Binecuvântat este cel ce vine în numele
Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă!” Mirenii împărtăşiţi, apropiindu-se cu
închinăciune, „cu frică de Dumnezeu şi cu credinţă” de Sfântul Potir, repetă cu jumătate de glas,
după preot, rugăciunea de dinainte de împărtăşire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu
adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei
 166
păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că Acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi
Acesta este însuşi Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele
cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele întru ştiinţă şi întru
neştiinţă…”, îşi mărturisesc credinţa lor în Iisus Hristos ca Fiul Domnului, Mântuitorul păcătoşilor,
credinţa în Sfânta Taină a Împărtăşaniei, în timpul căreia sub formă de pâine şi vin primesc
adevăratul Trup şi adevăratul Sânge ale lui Hristos, ca o chezăşie a vieţii veşnice, a comunicării
tainice cu El, şi îl roagă să-i învrednicească a se împărtăşi nejudecaţi cu Sfânta Taină întru izbăvirea
de păcate, făgăduind nu numai să nu-l înşele pe Hristos, să nu fie ca Iuda-trădătorul, dar şi în
suferinţele vieţii, asemeni tâlharului din Biblie, să-şi mărturisească credinţa cu tărie şi curaj.
Închinându-se până la pământ, credincioşii vin la amvon să primească Sfânta Taină. Înainte de
aceasta, pentru a menţine buna ordine şi atitudinea cuvioasă, credincioşii trebuie să stea locului. Este
cu totul inadmisibilă înghesuiala sau dorinţa de a se împărtăşi printre primii; fiecare trebuie să ia
aminte că el este primul doar printre păcătoşi. Ţinându-şi mâinile la piept în formă de cruce,
credincioşii se apropie de Sântul Potir.
După credinţa părinţilor şi a îndrumătorilor şi după cuvintele Mântuitorului: „Lăsaţi copiii să
vină la mine”, şi „Beţi dintru acesta toţi” se împărtăşesc şi copiii (fără mărturisire până la vârsta de
şapte ani).
După ce au luat Sfânta Împărtăşanie, credincioşii primesc căldura, adică vin bisericesc
amestecat cu apă ca în gură să nu rămână nici cea mai mică bucăţică din Sfintele Daruri. După
împărtăşirea mirenilor, preotul pune în Sfântul Potir toate părticelele de prescură pentru ca Domnul,
cu Sângele Său şi cu rugăciunile Sfinţilor, să cureţe de păcate pe cei pentru care au fost scoase aceste
părticele. Apoi el binecuvântează credincioşii cu următoarele cuvinte: „Mântuieşte, Doamne,
poporul tău (pe cei ce cred în Tine) şi binecuvântează moştenirea Ta” (averea Ta, Biserica lui
Hristos). Ca răspuns, strana cântă: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc;
am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit
pe noi”. Conţinutul acestui cântec trebuie înţeles astfel: noi am văzut adevărata lumină căci,
spălându-ne păcatele prin taina Botezului, ne numim deja fiii lui Dumnezeu prin milă, fii luminii, am
primit Sfântul Duh prin Sfânta Mirungere, împărtăşim adevărata credinţă, ne închinăm nedespărţitei
Treimi, deoarece ea ne-a salvat. Diaconul ia din mâinile preotului Sfântul Disc şi, îl aşează pe
jertfelnic, iar preotul, luând Sfântul Potir şi binecuvântând cu el credincioşii care se roagă, exclamă:
„Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, după care îl pune pe jertfelnic. Aceasta este
ultima înfăţişare către credincioşi a Sfintelor Daruri. Trecerea lor pe jertfelnic şi exclamaţia preotului
ne aminteşte de înălţarea Domnului Iisus Hristos la ceruri şi de făgăduinţa Lui de a dăinui în Biserică
„toate zilele până la scurgerea veacurilor” (Matei. 28, 20).

10.3.6. Mulţumirea pentru împărtăşire şi otpustul

 167
Închinându-se pentru ultima oară Sfintelor Daruri precum s-ar închina în faţa Domnului Iisus
Hristos Însuşi, credincioşii îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Strana
intoneză cântare de mulţumire: „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm
mărirea Ta; că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile,
nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru
sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!” Cu alte cuvinte,
preamărind pe Domnul pentru că El ne îngăduie să ne împărtăşim cu Tainele Dumnezeieşti
nemuritoare şi de viaţă făcătoare, Îl rugăm să ne păstreze în sfinţenia dobândită prin Dumnezeiasca
Împărtăşire şi să învăţăm ziua întreagă adevărul Domnului. După aceasta, diaconul rosteşte o Ectenie
scurtă: „Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de
viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului”.
Cerând ajutorul Lui ca să trăim această zi cu sfinţenie, în pace, fără păcate, diaconul îndeamnă
credincioşii să-şi dedice viaţa Domnului Hristos. Preotul, strângând Antimisul şi punând pe el Sfânta
Evanghelie, rosteşte: „Că Tu eşti sfinţirea noastră şi ţie slavă înălţam, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh, acum şi pururea, şi în vecii vecilor”, după care adaugă: „Cu pace să ieşim”, prin
aceasta arătând că Liturghia se încheie şi din biserică se cuvine a ieşi în tihnă, în împăcare cu toţi.
Strana cântă în numele tuturor credincioşilor: „Întru numele Domnului”, adică să ieşim cu
binecuvântarea Domnului. Preotul, luându-şi Liturghierul, iese prin sfintele uşi, merge în mijlocul
bisericii, face o închinăciune către altar şi zice rugăciunea amvonului, în care îl roagă încă o dată pe
Dumnezeu să mântuiască poporul Său şi să binecuvânteze moştenirea Sa, să-i apere şi să-i
mântuiască pe cei ce iubesc frumuseţea bisericii, să nu-i lipsească de mila Sa pe cei ce nădăjduiesc în
El, să dăruiască pacea lumii, preoţilor, cârmuitorilor dreptcredincioşi şi tuturor oamenilor. Această
rugăciune reprezintă esenţa concisă a tuturor ecteniilor rostite în timpul Liturghiei Divine. După
încheierea rugăciunii amvonului, credincioşii se lasă în voia Domnului cu rugăciunea lui Iov cel
drept: „Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac”. Preotul, binecuvântând
credincioşii pentru ultima oară, rosteşte: „Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi
cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, şi preamăreşte pe
Domnul: „Slavă ţie, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie!” Adresându-se către
credincioşi cu Sfânta Cruce în mână şi însemnându-se el însuşi cu semnul crucii – acest lucru
urmând să-l facă şi toţi cei prezenţi –, preotul pronunţă otpustul: „Hristos, Adevăratul Dumnezeul
nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot
lăudaţilor Apostoli, ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul
Constantinopolului, ale Sfântului..., a cărui pomenire o săvârşim, ale Sfinţilor şi drepţilor
dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne
mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor”. În otpust, preotul aminteşte de rugăciunile
înălţate pentru noi de Maica Domnului, sfinţii apostoli, sfinţii martiri, sfântul al cărui nume îl poartă
 168
biserica, sfinţii pe care îi sărbătorim în această zi, dreptcredincioşii Ioachim şi Ana (părinţii Maicii
Domnului) şi toţi sfinţii, exprimându-şi speranţa că Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, ne va
milui şi ne va mântui pe noi ca un bun şi de oameni iubitor. În încheere preotul întinde Sfânta Cruce
pentru a fi sărută de credincioşi. Fiecare creştin credincios, fără grabă şi fără a se înghesui, atunci
când îi vine rândul, trebuie să sărute Sfânta Cruce, exprimându-şi astfel credinţa întru Mântuitor,
pentru a Cărui amintire a şi fost săvârşită Liturghia Divină.

11. Despre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

După conţinut şi rânduială, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este aproape identică cu
Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Deosebirea se rezumă la următoarele:
1) Rugăciunile de taină pe care preotul le citeşte în altar (în special cea euharistică) sunt mult
mai lungi şi cântarea la această Liturghie este mai prelungă.
2) Cuvintele Mântuitorului, prin care el a instituit taina Sfintei Euharistii, se pronunţă astfel:
„Şi a dat ucenicilor şi Apostolilor săi pâinea: <<Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu >> şi apoi
<<Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se
varsă spre iertarea păcatelor...>>”
3) Se cântă o cântare specială de preamărire a Maicii Domnului: „Întru tine se bucură, Maică
Cinstită şi Preacurată, toată suflarea, Soborul îngeresc şi neamul omenesc...”
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se săvârşeşte numai de zece ori pe an: în serile din
Ajunul Naşterii Domnului şi Botezului Domnului (sau chiar în aceste zile de sărbătoare, dacă ele
cad duminica sau lunea), la 1 ianuarie – de ziua Sfântului Vasile cel Mare, în cinci duminici din
Postul cel Mare (cu excepţia Duminicii Mari), în Joia Mare şi Sâmbăta Mare din Săptămâna
Patimilor.
12. Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite
Particularitatea de bază a Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite constă în faptul că în timpul
ei nu se săvârşeşte taina Euharistiei, iar credincioşii se împărtăşesc cu Darurile mai înainte Sfinţite,
adică sfinţite la Liturghia anterioară, a Sfântului Vasile cel Mare sau a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Originea Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite datează din primele veacuri ale creştinătăţii.
Primii creştini se împărtăşeau foarte des cu Sfintele taine ale lui Hristos, unii chiar în fiecare zi. Şi
pentru că în zilele de post, conform tradiţiilor monastice, de regulă nu se săvârşea liturghia (care
semnifică bucurie, iar postul aduce tristeţe pentru viaţa păcătoasă), s-a convenit să li se ofere
creştinilor posibilitatea de a se împărtăşi prin oficierea Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite.
Sfântul Grigore Dialogul, Papa de la Roma a fost cel care, în secolul al VI-lea a rânduit acest ritual
expunându-l şi în scris.
Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se săvârşeşte în zilele de miercuri şi vineri în primele
şase săptămâni ale Postului Mare; în joia celei de-a cincia săptămâni a Postului Mare, când se fac
 169
rânduielile în amintirea cuvioasei Maria din Egipt; uneori la 9 martie, de sărbătoarea celor patruzeci
de mucenici din Sevastia Armeniei (dacă această zi cade în zi de post, şi nu în sâmbăta sau duminica)
şi în primele trei zile ale Săptămânii Patimilor (Lunea cea Mare, Marţea cea Mare şi Miercurea
Mare).
Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite se săvârşeşte după Ceasurile postului şi constă din
Vecernie şi Liturghia credincioşilor, dar fără partea ei cea mai importantă – sfinţirea Darurilor.
Ceasurile se săvârşesc cele de Postul Mare (al treilea, al şaselea şi al nouălea ceas), în timpul
cărora, în afară de psalmii obişnuiţi, se citesc şi catisme suplimentare.
După citirea catismelor, preotul iese din altar şi, în faţa Uşilor Împărăteşti, citeşte troparul
fiecărui ceas, cu stihurile cuvenite, închinându-se până la pământ, iar strana interpretează acest tropar
de trei ori.
În troparul celui de-al treilea Ceas îl rugăm pe Domnul, care a trimis Duhul Sfânt peste
ucenicii săi, să nu ni-l ia de la noi.
În troparul celui de-al şaselea Ceas, îl rugăm pe Hristos, care şi-a asumat de bunăvoie pentru
noi, păcătoşii, răstignirea pe cruce, să ne ierte greşelile noastre.
În troparul celui de-al nouălea Ceas, îl rugăm pe Hristos, care a murit pentru noi, să înfrâneze
pornirile păcătoase ale trupului nostru.
La sfârşitul fiecărui ceas se citeşte în genunchi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne
şi Stăpânul vieţii mele…”
În cel de-al şaselea Ceas se citeşte paremia din Prorocul Isaia.
După cel de-al nouălea Ceas, se cântă cele nouă porunci Evanghelice ale fericirii, la care se
adaugă rugăciunea tâlharului pocăit pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru
Împărăţia Ta”, după care se rostesc câteva rugăciuni împreună cu rugăciunea lui Efrem Sirul şi
otpustul.
Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite se săvârşeşte în cadrul slujbei Vecerniei, adică seara,
pentru că pe parcursul zilei creştinii se află în ajunare. Actualmente, în majoritatea bisericilor,
această liturghie, pentru comoditate, se săvârşeşte dimineaţa, în cadrul slujbei de Vecernie, oficiată şi
aceasta dimineaţa.
Imediat după aceasta începe Vecernia cu rostirea liturgică: „Binecuvântată este împărăţia
Tatălui şi a Fiului, şi a Sfântului Duh acum şi pururi şi în vecii vecilor”.
Până la intrarea mică de Vecernie, aceasta se săvârşeşte după rânduială obişnuită. După intrarea
de Vecernie şi cântarea: „Lumină lină” un slujitor al bisericii rosteşte două paremii: una – din
cartea Facerii, care povesteşte despre căderea lui Adam şi nefericitele urmări; alta – din pildele lui
Solomon, care ne îndeamnă să căutăm şi să iubim înţelepciunea Divină. Între aceste două paremii,
Uşile Împărăteşti se deschid şi preotul, ţinând în mâini lumânarea aprinsă şi cădelniţa, după
 170
cuvintele: „Înţelepciune drepţi!”, binecuvântează cu ele credincioşii şi rosteşte: „Lumina lui
Hristos îi luminează pe toţi”.
În acest timp credincioşii, înţelegându-şi nevrednicia cu pioşenie în faţa lui Dumnezeu –
veşnică Lumină care luminează şi sfinţeşte omul – se închină până la pământ.
După cea de-a doua paremie, Uşile Împărăteşti se deschid din nou şi un cântăreţ sau trei, în
mijlocul bisericii, cântă rar stihuri din psalmul 140: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia
înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele jertfă de seară”.
La cântarea acestor stihuri, credincioşii îşi îndoie genunchii, iar preoţii, stând în faţa
prestolului, săvârşesc tămâierea.
Vecernia se încheie cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”
şi începe partea principală a Liturghiei mai înainte Sfinţite.
Se rostesc câteva ectenii: Ectenia stăruitoare, pentru cei chemaţi şi pentru credincioşi (două
Ectenii Mici), la fel ca în cazul Liturghiei obişnuite.
După încheierea acestor ectenii, adică în timpul Vohodului Mare, în loc de cântarea
heruvimilor strana intonează: „Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată
intră Împăratul slavei. Iată Jertfa cea de taină săvârşită se înconjoară. Cu credinţă şi cu
dragoste să ne apropiem, că sa fim părtaşii vieţii celei veşnice. Aliluia, aliluia, aliluia”. În timpul
acestei cântări, Uşile Împărăteşti se deschid şi se săvârşeşte tămâierea altarului.
Sfintele Daruri sunt aşezate pe altar, iar credincioşii, pregătindu-se pentru Sfânta Împărtăşanie,
imploră: „…Sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre ale tuturor, cu sfinţire neştearsă; ca în cuget
curat, cu faţă neînfruntată, şi cu inima luminată, împărtăşindu-ne cu aceste Dumnezeieşti şi
Sfinte Taine şi printr-însele vii făcându-ne să ne unim cu Însuşi Hristosul Tău… Care a zis: Cel
ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el; …să ne facem
Biserică a Preasfântului şi închinatului Tău Duh, izbăvindu-ne de toată uneltirea diavolească…
şi să dobândim bunătăţile cele făgăduite nouă, împreună cu toţi sfinţii Tăi…”
Dat fiind că la această Liturghie nu se săvârşeşte sfinţirea darurilor, se omite tot ce se referă la
această lucrare sfântă. De aceea, după Vohodul cel Mare şi rostirea de către preot a rugăciunii:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele…”, se săvârşesc numai ultimele trei părţi ale Liturghiei
credincioşilor:
a) pregătirea credincioşilor pentru împărtăşire, b) împărtăşirea preoţilor şi a mirenilor
(timp în care la strană se cântă imnul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”) şi c) mulţumirea
pentru împărtăşanie şi otpustul. Acestea au rânduieli similare celor de la Liturghia obişnuită, cu
unele modificări ce ţin de semnificaţia Liturghiei Darurilor mai înainte Sfinţite.
Se citeşte şi altă rugăciune a amvonului: „Stăpâne, Atotţiitorule, Cel ce cu înţelepciune ai
zidit toată făptura şi pentru nespusa Ta purtare de grijă şi multă bunătate a Ta, ne-ai adus pe
noi întru aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre înfrânarea
 171
poftelor şi spre nădejdea învierii; care în patruzeci de zile ai dat în mâna slujitorului Tău
Moise tablele cele cu dumnezeieşti slove, dă-ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea
postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le
sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osânda să ajungem a ne închina şi
Sfintei Învieri”.
Această rugăciune rezumă sensul slujbei Divine, a Sfintei Împărtăşanii de seară, a legăturii cu
nevoinţa noastră din timpul Postului. Preotul mulţumeşte în numele credincioşilor Domnului, care i-a
învrednicit să atingă zilele postului pentru curăţarea sufletului şi a trupului şi roagă ca El să-i ajute să
săvârşească buna faptă a postului, să păstreze neclintită credinţa ortodoxă, să biruie păcatul şi fără de
osândă să ajungă a se închina sfintei Învieri a lui Hristos.

13. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de
stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii
tale.
Aşa, Doamne şi Împărate, dă-mi mie să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele
meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Rugăciunea explică sensurile credinţei creştine: Domnul este stăpânul vieţii noastre; să ne ferim
de trândăvie, să nu ne lăsăm pradă disperării şi grijii de multe, să nu ne ispitească iubirea de stăpânire
şi vorba în deşert, cu cuvinte urâte şi de ocară. Să ne apropiem însă de puritate, să fim răbdători şi să
îndurăm cu smerenie încercările vieţii noastre, lucrul început să-l ducem la bun sfârşit. Să facem bine
şi să vădim mereu doar fapte de iubire pentru Domnul şi pentru aproapele, pentru fratele nostru care
înseamnă, în acest context, orice om.

14. Rânduiala Sfintelor Taine şi a ierurgiilor mai importante

Cele mai importante acţiuni în timpul săvârşirii Sfintelor Taine
Despre puterea interioară şi despre rolul Sfintelor Taine s-a vorbit mai sus, când s-a explicat cel
de-al zecelea stih al Crezului.
14.1. Botezul şi Mirungerea
Înainte de botez, omului i se dă un nume, de regulă în cinstea unui sfânt (sfântă) al Bisericii
creştin-ortodoxe. În acest timp, preotul îl însemnează de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi roagă pe
Bunul Dumnezeu să fie milostiv cu persoana dată şi după alipirea ei prin botez la Sfânta Biserică să-
o facă vrednică de veşnica fericire. Iar când vine timpul botezului, preotul roagă pe Dumnezeu să
izgonească pe cel viclean şi duhurile cele rele care s-au ascuns şi sălăşluiesc în inima omului şi să-l
facă membru al Bisericii şi moştenitor al veşnicii fericiri. Cel botezat se leapădă de diavol,
 172
făgăduieşte să slujească nu lui, ci lui Hristos şi prin rostirea Crezului demonstrează credinţa sa în
Hristos, ca Împărat şi Dumnezeu. Atunci când se botează un prunc, lepădarea de diavol şi citirea
Crezului se face de către naşii lui, care se pun chezăşie pentru cel botezat şi care, pe măsură ce
copilul creşte, trebuie să-l îndrume şi să-l întărească în credinţă, să-l ajute să trăiască creştineşte
pentru a dobândi mântuirea veşnică. După aceea preotul se roagă Domnului să sfinţească apa din
scăldătoare şi să izgonească diavolul din ea, pentru a o face celui care se botează izvor de nouă viaţă,
sfântă, făcând în apă de trei ori semnul sfintei cruci, la început cu mâna apoi cu ulei sfinţit. Cu
acelaşi ulei sfinţit preotul unge părţile trupului celui care se botează. Aceasta înseamnă că mila
Domnului s-a revărsat asupra lui şi că Dumnezeu îl cheamă la mântuire, învrednicindu-l să se
apropie de sfânta taină a botezului. Apoi urmează partea cea mai importantă a botezului – întreita
scufundare în apă. Botezând, preotul rosteşte următoarele cuvinte: „Se botează robul (roaba) lui
Dumnezeu (cutare) în numele Tatălui, amin, şi al Fiului, amin, şi al Sfântului Duh, amin”. Noul
botezat este îmbrăcat într-o cămaşă albă şi i se pune cruciuliţa. Haina albă simbolizează deplina
curăţenie sufletească după botez, amintindu-i să păstreze cu sfinţenie această curăţenie. Cruciuliţa
este un semn văzut al celui botezat şi mărturiseşte despre credinţa lui în Iisus Hristos.
Îndată după apa curăţitoare, cel botezat primeşte şi a doua taină creştinească: mirungerea, sau
ungerea cu Sfântul Mir. Preotul, făcând semnul sfintei cruci, unge părţile trupului celui botezat cu
Sfântul Mir şi rosteşte cuvintele: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Această sfântă lucrare sau taină
bisericească împărtăşeşte omului mai multe daruri duhovniceşti cu ajutorul cărora el creşte şi se
întăreşte în viaţa spirituală. Fruntea se unge cu Sfântul Mir pentru consfinţirea minţii; ochii, nările,
buzele şi urechile se ung pentru consfinţirea simţurilor; pieptul – pentru consfinţirea inimii; mâinile
şi picioarele – pentru consfinţirea lucrărilor şi a comportamentului noului botezat. Apoi preotul, cel
botezat şi naşii lui înconjoară cristelniţa de trei ori, în semn de biruinţă şi bucurie duhovnicească.
Lumânările aprinse în mâinile credincioşilor simbolizează luminarea spirituală, iar tunderea pe capul
noului botezat în semnul sfintei cruci se face pentru a arăta că el este închinat Domnului.

14.2. Pocăinţa şi Împărtăşania

Cel care vrea să se apropie de aceste sfinte taine trebuie mai întâi să postească câteva zile, să
participe la slujbele bisericeşti, să-şi amintească păcatele sale, căindu-se cu lacrimi şi rugându-se să
fie miluit de Dumnezeu. După aceea el se prezintă la ora stabilită la preot, care săvârşeşte Sfânta
Taină a Pocăinţei la analoe, pe care sunt aşezate Crucea şi Evanghelia, şi se pocăieşte de păcatele
sale. Preotul, văzând regretul lui sincer, pune capătul epitrahilului pe capul aplecat al celui care s-a
pocăit şi îi citeşte rugăciunea de dezlegare, iertându-i păcatele lui în numele lui Iisus Hristos Însuşi,
şi îi face pe cap semnul Sfintei Cruci. Sărutând Sfânta Cruce, pocăitul se retrage cu conştiinţa
liniştită şi se roagă lui Dumnezeu să-l învrednicească a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Taina Sfintei
Împărtăşanii (Sfânta Euharistie) se săvârşeşte în timpul Sfintei Liturghii. Toţi cei care s-au pocăit
 173
repetă după preot rugăciunea înainte de împărtăşanie şi fac o metanie, după care se apropie cu
evlavie de Sfântul Potir şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine, mâncând în chipul pâinii şi al vinului
însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos. După împărtăşanie, afară de mulţumirile care
se aduc după Liturghie, cei care s-au împărtăşit citesc rugăciuni de mulţumire deosebite. Celor
bolnavi, după ce s-au pocăit, preotul le dă Sfânta Împărtăşanie la ei acasă.
14.3. Preoţia
Sfânta Taină a Preoţiei (Hirotonia) se săvârşeşte în Altar, lângă Sfânta Masă, în timpul
Liturghiei arhiereşti. Diaconii şi preoţii se hirotonesc de un episcop, iar hirotonia unui episcop se
săvârşeşte de un sobor de episcopi. Hirotonia diaconului are loc după sfinţirea Darurilor, prin care se
arată că diaconul nu primeşte dreptul de a săvârşi Sfintele Taine; hirotonia preotului are loc în timpul
Liturghiei credincioşilor după Vohodul Mare, pentru ca cel hirotonit, care a primit harul cuvenit, să
poată participa la sfinţirea Darurilor; hirotonia episcopului se săvârşeşte în timpul Liturghiei
catehumenilor după Vohodul Mic, prin care se arată că episcopului i se dă dreptul de a hirotoni alte
persoane în diferite trepte ale preoţiei. Cea mai importantă acţiune în timpul hirotoniei este punerea
mâinilor cu invocarea harului Sfântului Duh asupra celui hirotonit. Iată de ce hirotonia se mai
numeşte şi punerea mâinilor. Cel care urmează a fi hirotonit ca diacon sau ca preot este condus în
Altar prin Uşile Împărăteşti. După ce a înconjurat de trei ori Sfânta Masă şi i-a sărutat colţurile, el se
închină în faţa ei. Arhiereul acoperă capul lui cu capătul omoforului său, îl însemnează de trei ori cu
semnul Sfintei Cruci şi, punându-şi mâna peste el, spune în glas: „Harul Domnului hirotoniseşte
(adică prin punerea mâinilor se sfinţeşte) în diaconie (preoţie); să ne rugăm deci pentru el, să vină
peste el dar harul Duhului Sfânt”. La strană se cântă în greceşte: „Kirie eleison”, ceea ce
înseamnă: „Doamne miluieşte”. Când asupra celui hirotonit se pun sfintele veşminte, care corespund
sanului acestuia, arhiereul declară solemn: „Axios!”, adică „Vrednic este”, şi acest „axios” este
repetat de toţi preoţii şi de cântăreţi. După ce a fost îmbrăcat în veşminte, preoţii din treapta celui
hirotonit îl sărută ca pe un frate al lor, continuând împreună sfânta slujbă. Aproape în acelaşi mod se
desfăşoară şi hirotonia episcopului, cu o mică deosebire. Înainte de începerea Liturghiei, cel care
urmează să fie hirotonit pronunţă din mijlocul bisericii confesiunea credinţei şi făgăduieşte să
slujească conform legii, iar după Vohodul Mic, în timpul cântării imnului îngeresc „Sfinte
Dumnezeule”, este condus în Altar şi îngenunchează în faţa Sfintei Mese. În timpul când primul în
slujire arhiereu citeşte rugăciunea de hirotonie, toţi arhiereii pun mâna dreaptă pe capul candidatului
în hirotonie, iar deasupra mâinilor se ţine Evanghelia deschisă cu faţa în jos.

14.4. Cununia
Sfânta Taină a Cununiei se săvârşeşte în mijlocul bisericii în faţa analoei, pe care sunt aşezate
Sfânta Cruce şi Evanghelia. După cum se ştie, logodna precede cununia. Logodna se înfăptuieşte în
felul următor: mirele se află în partea dreaptă, iar mireasa – în partea stângă; preotul îi
 174
binecuvântează de trei ori cu lumânările aprinse şi le dă aceste lumânări în mână ca un semn al
dragostei de soţi, binecuvântate de Dumnezeu; după rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru a le
dărui toate cele bune şi milă celor logodiţi şi pentru ca El să binecuvânteze logodna lor, să-i unească
şi să-i păzească în pace şi într-un gând, preotul îi binecuvântează şi-i logodeşte punându-le pe degete
inelele, care erau aşezate din timp pe Sfânta Masă pentru a fi sfinţite. Mirele şi mireasa primesc
aceste inele ca pe un zălog sfânt şi un semn de trăinicie a căsătoriei lor.
După logodnă urmează cununia. Începând Taina Cununiei, preotul se roagă lui Dumnezeu ca El
să binecuvânteze această căsătorie şi să trimită asupra celor care se căsătoresc harul Său cel ceresc.
Ca un semn vizibil al acestui har divin, preotul pune pe capul lor coroniţe, după care îi
binecuvântează de trei ori pe amândoi spunând: „Doamne, Dumnezeul nostru, încununează-i pe
dânşii cu slavă şi cinste!” În epistola Apostolului Pavel se spune despre importanţa tainei cununiei
şi despre îndatoririle reciproce ale soţului şi soţiei, iar în Evanghelii – Însuşi Domnul Iisus Hristos,
prin participarea la nunta din Cana Galileei, a arătat că acordă o cinste şi preţuire deosebită
căsătoriei. Ulterior, soţii beau vinul care li se dă dintr-o cupă în semn că din acest moment ei trebuie
să trăiască într-un suflet, împărţind bucuriile şi greutăţile. Mersul de trei ori în urma preotului în jurul
analoei simbolizează triumful şi bucuria sufletească.
14.5. Sfânta Taină a Maslului
Maslul, sau Eleoungerea, este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin ungerea cu
untdelemn sfinţit, credincioşilor bolnavi li se împărtăşeşte harul vindecării de boli sufleteşti şi
trupeşti, precum şi iertarea de păcate. Pentru săvârşirea Tainei Sfântului Maslu este necesară prezenţa
a şapte preoţi, dar în cazuri de stringentă necesitate se admite săvârşirea tainei de către un singur
preot. Într-o farfurie cu grâu se pune un vas nu prea mare cu untdelemn, care simbolizează mila
Domnului, iar în untdelemn se adaugă puţin vin roşu, pentru a imita pilda „samariteanului milostiv”
şi întru amintirea sângelui vărsat pe cruce de Hristos; în jurul acestui vas se pun în grâu lumânări din
ceară aprinse, iar între ele – şapte beţişoare învelite la un capăt cu vată, care pentru a-l unge de şapte
ori pe cel bolnav. Tuturor celor prezenţi li se împart lumânări aprinse. După rugăciunea de sfinţire a
untdelemnului, care, prin Harul Domnului, aduce celui bolnav tămăduire de bolile sufleteşti şi de
cele trupeşti, se citesc şapte fragmente alese din Apostol şi şapte pericope din Evanghelie. La
sfârşitul fiecărui fragment din Evanghelie preotul face semnul crucii pe fruntea, obrajii, pieptul,
mâinile bolnavului, pronunţând rugăciunea către Dumnezeu, ca El, ca un doctor al sufletelor şi al
trupurilor, să vindece pe roaba sau pe robul Său cel bolnav de neputinţele sufleteşti şi cele trupeşti.
După a şaptea ungere, preotul deschide Evanghelia şi, ţinând-o cu faţa în jos, o pune pe capul celui
bolnav, ca mâna cea vindecătoare a Însuşi Mântuitorului, şi se roagă lui Dumnezeu să-i ierte toate
păcatele. Ulterior bolnavul sărută Evanghelia şi Crucea, astfel încheindu-se taina Sfântului Maslu.

14.6. Despre ierurgii

 175
Ierurgiile sunt slujbe, rânduieli şi rugăciuni adresate Domnului Dumnezeului nostru, Maicii
Domnului şi sfinţilor pentru binecuvântarea şi sfinţirea omului în diferite momente şi împrejurări din
viaţa lui, precum şi pentru binecuvântarea şi sfinţirea naturii înconjurătoare şi a diferitor lucruri sau
obiecte de folos omului.
Ierurgiile obişnuite, după structura lor, sunt asemănătoare cu Utrenia, dar mai scurte. Ele se
compun din: rugăciunile începătoare, cântarea troparelor şi refrenelor (Slavă Ţie, Dumnezeul
nostru, Slavă Ţie, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi, Sfinte Ierarhe
Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi alte), citirea Evangheliei, a Ecteniei întreite şi a celei
mici şi rugăciunea de încheiere, care se referă la obiectul ierurgiei, rugăciuni către Domnul
Dumnezeul nostru sau Născătoarea de Dumnezeu, sau un sfânt. Uneori ierurgiile sunt însoţite de
acatiste sau de mica sfinţire a apei. Acatistul se citeşte după Ectenia mică, înainte de Evanghelie, iar
sfinţirea apei se face după citirea Evangheliei.
Pe lângă ierurgiile generale există şi ierurgii particulare, care sunt adaptate diferitor ocazii, de
exemplu: rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru milostivirea primită de la Dânsul, ierurgii
pentru vindecarea bolnavului, ierurgii cu ocazia calamităţilor: secetă, inundaţii, incendii, război.
Ierurgii deosebite se cuvine a săvârşi în prima zi a anului înainte de şcoală, în săptămâna Ortodoxiei.
14.6.1. Despre înmormântarea celor adormiţi
După moartea creştinului trupul lui se spală, se îmbracă în haine curate, preferabil noi, după
care se pune într-un „acoperemânt alb”, în semn că cel adormit a făgăduit la botez să-şi ducă viaţa în
curăţenie şi sfinţenie, sau este îmbrăcat în hainele (corespunzătoare treptelor preoţiei) în care a fost
chemat cel adormit, în semn că el merge să-şi dea darea de seamă în faţa Domnului Dumnezeului
nostru despre cum şi-a îndeplinit îndatoririle în funcţia la care a fost chemat. Pe fruntea celui adormit
se pune o coroniţă pe care sunt zugrăviţi Iisus, Maica Domnului şi Ioan Botezătorul, având inscripţia
„Sfinte Dumnezeule...”, în semn că cel adormit aici pe pământ a luptat pentru dreptatea lui
Dumnezeu şi a murit cu speranţa că, din mila Domnului şi cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale lui
Ioan Botezătorul, va primi coroana în ceruri. Pe mâinile lui se pune o cruce sau o iconiţă,
simbolizând credinţa celui adormit în Iisus Hristos, Maica Domnului şi în sfinţii lui Dumnezeu.
Trupul celui adormit se pune în sicriu şi se acoperă până la jumătate cu un acoperământ sfinţit, în
semn că cel răposat se află sub acoperământul Bisericii ortodoxe. Sicriul se pune de obicei în
mijlocul camerei, în faţa icoanelor celor de acasă, cu faţa îndreptată spre ieşire. În jurul sicriului se
aprind lumânări, care simbolizează că cel adormit a trecut în lumea luminii – viaţa după moarte. În
preajma sicriului se citeşte Psaltirea şi rugăciunile pentru odihna celui răposat şi se slujesc panihide
(până la înmormântare se cuvine o rânduială deosebită pentru ieşirea sufletului, care se află la
sfârşitul psaltirii). Psalmii se citesc pentru mângâierea celor scârbiţi de moartea persoanei dragi.
Prin panihidă înţelegem o slujbă scurtă compusă din rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi
odihna celui răposat în împărăţia cerurilor. În timpul slujirii panihidei, rudele şi cunoscuţii celui
 176
răposat stau cu lumânările aprinse în semn că şi ei cred în viitoarea viaţă luminoasă; la sfârşitul
panihidei (când se citeşte rugăciunea Domnească) lumânările se sting în semn că viaţa noastră
pământească, care arde ca o lumânare, se stinge fără ca să ardă până la sfârşitul cel presupus de noi.
Până la înmormântare trupul celui adormit se mută în biserică; dar înainte de a fi scos din casă
se săvârşeşte o slujbă scurtă pentru odihna celui răposat („litia”), iar în timpul transportării lui spre
biserică se cântă: „Sfinte Dumnezeule”.
Sicriul cu trupul celui răposat se pune în mijlocul bisericii cu faţa înspre altar, pe cele patru
părţi ale sicriului se aprind făclii, apoi începe slujba înmormântării. Ea este alcătuită din Catisma a
17-a, canonul morţilor, binecuvântările, stihirile – idiome ale celor 8 glasuri, Fericirile, Apostol şi
Evanghelie. În aceste cântări şi rugăciuni este expusă pe scurt soarta omului: pentru încălcarea
poruncilor, el se reîntoarce în pământul din care a fost luat; dar în pofida multor păcate, omul nu
încetează să fie „chipul slavei lui Dumnezeu”, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Din aceste considerente Sfânta Biserică se roagă lui Dumnezeu, prin mila Lui cea de negrăit, să-i
ierte păcatele celui adormit şi să-l învrednicească de Împărăţia Cerurilor. După citirea Apostolului şi
Evangheliei, în care se vorbeşte despre învierea morţilor, care va să fie, preotul rosteşte rugăciunile
de dezlegare şi iertare. Prin aceste rugăciuni se dezleagă celui adormit toate opririle şi păcatele de
care s-a pocăit şi cele de care la mărturisire nu şi-a putut aduce aminte, şi mortul se eliberează cu
pace din viaţa aceasta în viaţa cea de după moarte; textul acestei rugăciuni se pune în mâinile
răposatului. Apoi se face sărutarea mortului de către rude şi cei apropiaţi, după care corpul celui
adormit se înveleşte cu acoperământul pregătit şi preotul îl presară cu ţărână în semnul crucii,
pronunţând: „Pământul este al lui Dumnezeu şi tot ce se află pe pământ şi sub pământ”; se pune
capacul pe sicriu şi se cântă „Veşnica pomenire”.
Sicriul cu corpul celui răposat este dus la cimitir şi lăsat în mormânt, cu faţa înspre est; aici se
săvârşeşte o litie scurtă pentru odihna celui răposat.
La mormântul creştinului se pune Sfânta Cruce, care simbolizează biruinţa lui Hristos asupra
morţii şi a iadului, ca un copac mare cu ramuri bogate, la umbra căruia se odihneşte creştinul după o
călătorie îndelungată.
Având o credinţă adevărată în aceea că sufletul omului este nemuritor, în învierea cea de apoi a
tuturor celor adormiţi, în Judecata cea Înfricoşătoare a lui Hristos şi în răsplata cea de pe urmă pentru
fiecare după faptele lui, Sfânta Biserică ortodoxă nu-i lasă pe fiii săi fără de rugăciuni, mai ales în
primele zile după adormire şi în zilele de pomenire de obşte a celor răposaţi. Ea se roagă pentru ei în
ziua a treia, a noua şi a patruzecea zi după moartea lor.
În ziua a treia după moarte Sfânta Biserică, aducându-şi aminte de învierea din morţi a lui
Iisus Hristos în a treia zi, îl roagă pe El să-l învie pe cel răposat întru viaţa cea fericită de apoi.
În ziua a noua Sfânta Biserică se roagă Domnului ca El să-l treacă pe cel adormit în numărul
celor vrednici de Dumnezeu, care sunt împărţiţi, la fel ca şi îngerii, în nouă cete.
 177
În ziua a patruzecea se fac rugăciuni pentru ca Iisus Hristos, cel care a urcat la ceruri, să-l
înalţe şi pe cel adormit în locurile cele cereşti.
Uneori, la insistenţa rudelor, pomenirea celui adormit se face în fiecare zi pe parcursul celor
patruzeci de zile, cu slujirea Liturghiei şi panihidei pentru odihna celui răposat.
În sfârşit, la un an de la moarte, pentru cel răposat se roagă rudele şi prietenii lui, care îşi
exprimă credinţa că ziua morţii nu este ziua de dispariţie, ci ziua de naştere din nou pentru viaţa cea
de veci; ziua în care sufletul nemuritor al omului trece în alte condiţii de viaţă, unde nu mai au loc
bolile cele pământeşti, întristările şi suferinţele.

15. Despre particularităţile anului liturgic

După crearea lumii, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea pentru slujbele divine
(Fac. 2, 3). Ulterior, prin legea care i-a fost dată lui Moise pe muntele Sinai, această slujire a fost
extinsă pentru toate zilele, adică fiecare zi să fie sfinţită dimineaţa şi seara prin aducere de jertfe
Domnului (Num. 28).
Iisus Hristos, venind pe pământ, a făcut voia Tatălui celui din Ceruri şi Sfinţii Apostoli, aleşii
ucenici ai Domnului, prin exemplul şi învăţătura lor, au arătat creştinilor importanţa şi necesitatea de
a stabili şi de a respecta cu sfinţenie zilele pentru slujbele Divine de obşte.
Din timpurile apostolice, Biserica ortodoxă a legat slujbele Divine zilnice de diferite sfinte
amintiri întru slava lui Dumnezeu, din care cauză au apărut şi anumite zile pentru slujbe pe parcursul
anului.
În fiecare zi a anului, în afară de zilele ciclului săptămânal, Sfânta Biserică sărbătoreşte pe unul
sau pe câţiva sfinţi plăcuţi lui Dumnezeu. Anumite zile ale anului sunt închinate pentru amintirea
unor evenimente importante din viaţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Maicii
Domnului, unor sfinţi sau din istoria Bisericii lui Hristos. Suplimentar, pe parcursul anului sunt
stabilite posturi de o zi sau de mai multe zile şi câteva zile sunt rânduite pentru pomenirea celor
adormiţi. Pentru aceste zile ale anului au fost alcătuite cântări şi rugăciuni deosebite şi au fost
stabilite şi rituri speciale, care completează rugăciunile şi cântările zilelor de peste săptămână. Foarte
mari schimbări în desfăşurarea slujbelor Divine (Sfintele Liturghii) au loc în zilele sărbătorilor mari
şi în posturi.
Zilele pentru pomenirea de obşte a celor adormiţi sunt: sâmbăta înainte de săptămâna albă, a
doua, a treia şi a patra sâmbătă din Postul Mare, sâmbăta înainte de sărbătoarea Sfintei Treimi,
Paştile Blajinilor (luni din a doua săptămână după Paşti), sâmbăta Duminicii Mari, sâmbăta
înainte de Sfântul Dumitru şi pomenirea ostaşilor răposaţi (26 aprilie/9 mai, Înălţarea Domnului)

15.1. Postul cel Mare

 178
Postul Mare este cel mai vechi, mai lung şi mai de seamă dintre toate posturile bisericeşti. El ne
aminteşte despre postul de patruzeci de zile al Mântuitorului în pustiu; tot el precede săptămâna
patimilor şi culminează cu Sărbătoarea Sărbătorilor – Luminata Înviere a lui Hristos.
Postul Mare este o perioadă de rugăciune şi pocăinţă, este timpul când fiecare dintre noi trebuie
să ceară de la Dumnezeu iertare pentru păcatele sale (post şi pocăinţă) în fiecare zi şi, după porunca
Domnului, cu vrednicie să se împărtăşească cu Sfintele Taine (Ioan 6, 53-56).
Încă din timpurile Vechiului Testament, Dumnezeu a poruncit fiilor lui Israel să dea în fiecare
an zeciuiala (a zecea parte) din toate bunurile pe care le-au dobândit şi, făcând aşa, ei aveau
binecuvântare în toate lucrările lor.
În baza acestei porunci, Sfinţii Apostoli au stabilit, pentru binele nostru, să-i închinăm
Domnului a zecea parte din an, adică durata Postului Mare, pentru ca şi noi, prin curăţarea de
păcatele făcute pe parcursul anului, să fim binecuvântaţi în toate lucrurile noastre.
În felul acesta Postul Mare – Patruzecimea – constituie a zecea parte dintr-un an (după calcule,
aproximativ 36 de zile, fără a lua în consideraţie duminicile), în timpul căreia noi, refuzând
distracţiile şi diferite plăceri, petrecem majoritatea timpului slujind pe Domnul – pentru mântuirea
sufletului nostru.
Pentru Postul Mare sunt stabilite trei săptămâni pregătitoare.
Prima săptămână pregătitoare pentru Postul cel Mare se numeşte „Săptămâna Vameşului şi
a Fariseului”. În timpul Liturghiei din duminica acestei săptămâni se citeşte parabola despre vameş
şi fariseu din Sfânta Evanghelie, pentru a ne arăta că numai rugăciunea cu lacrimi şi smerenia
vameşului, şi nu enumerarea faptelor noastre bune, ca în cazul fariseului, poate să-L milostivească pe
Dumnezeu către noi. Începând cu această săptămână şi până la săptămâna a cincea din Postul Mare,
la Privegherea de noapte, după citirea Sfintei Evanghelii, se cântă rugăciunea „Pocăinţă, deschide-
mi uşa”.
A doua săptămână pregătitoare pentru Postul cel Mare se numeşte „Săptămâna Fiului
Risipitor”. Prin această parabolă emoţionată „despre fiul risipitor”, pe care o auzim la Liturghie,
când se citeşte din Sfânta Evanghelie, Sfânta Biserică ne învaţă să avem nădejde în marea milă a lui
Dumnezeu, cu condiţia că ne pocăim cu sinceritate de toate păcatele noastre. În această săptămână şi
în celelalte două săptămâni care urmează, la Privegherea de noapte după polieleu se cântă psalmul:
„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion...” Acest
psalm (136) descrie suferinţele evreilor din robia Babilonului şi tânguirea lor pentru patrie. Cuvintele
din psalmul acesta se referă şi la noi, amintindu-ne că suntem cu duhul prizonieri ai păcatului şi, la
fel ca evreii, trebuie să râvnim către patria noastră duhovnicească, care este Împărăţia Cerurilor.
Mulţi rămân stupefiaţi de conţinutul ultimelor rânduri din acest psalm, precum că „fericit este
care va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră”. Într-adevăr, în sensul direct, acest gând este foarte crud
şi nu poate fi acceptat de un creştin, deoarece însuşi Dumnezeu ne învaţă să iubim şi să
 179
binecuvântăm pe copiii noştri şi să ne închinăm Domnului „în duh şi adevăr”. Dar anume acest gând
devine curat şi ne înalţă duhovniceşte în sensul credinţei adevărate când este tălmăcit corect, adică –
fericit este acela care are voinţă puternică de a sfărâma de piatra credinţei gândurile păcătoase şi
poftele sale încă din starea lor timpurie (copilărie), mai înainte ca ele să crească în fapte şi deprinderi
rele.
A treia săptămână pregătitoare pentru Postul cel Mare se numeşte „Săptămâna Albă” sau
„Săptămâna lăsatului de sec de carne”, iar în popor i se mai spune „Săptămâna brânzei”, deoarece
din mâncarea de dulce în această săptămână este permis de a se mânca brânză, lapte, unt şi ouă. Iar
Duminica din „Săptămâna Albă” se numeşte „Duminica Judecăţii Înfricoşate”, deoarece la
Liturghie se citeşte din Sfânta Evanghelie despre Judecata Înfricoşată şi despre răsplata cea de pe
urmă, prin care Sfânta Biserică doreşte să trezească în noi, păcătoşii, dorinţa de a ne pocăi. În
cântările din Săptămâna Albă se pomeneşte despre căderea lui Adam şi a Evei, care s-a produs din
lipsa de înfrânare, şi se slăveşte postul cu toate roadele lui de mântuire.
Ultima Duminică înainte de Postul Mare se numeşte „Duminica lăsatului de sec de brânză”,
pentru că această zi este ultima în care se permite a mânca lactate şi ouă. La Liturghie se citeşte
Evanghelia (Matei 6, 14-21) despre iertarea greşiţilor noştri, fără de care nici noi nu putem să
dobândim iertarea păcatelor noastre de la Tatăl nostru Cel din Ceruri. Potrivit acestei citiri din
Evanghelie, creştinii au o bună tradiţie de a-şi cere unul altuia iertarea păcatelor pentru jignirile
făcute cu şi fără de ştiinţă şi de a încerca împăcarea cu duşmanii. Iată din care considerente această
Duminică se numeşte „Duminica Iertării”, după care începe Postul Mare.
Particularităţile principale ale Liturghiilor din postul mare constau în faptul că părţile solemne
ale slujbei sunt mai scurte, şi anume: cântările sunt mai puţine, se citeşte mai mult din psalmi şi se
fac mai multe rugăciuni, care deşteaptă sufletul spre pocăinţă. La fiecare slujbă se spune cu metanii
mari rugăciunea lui Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele...”
Dimineaţa se săvârşesc Utrenia, Ceasurile cu unele adaosuri şi Vecernia.
Seara, în loc de Vecernie, se slujeşte Pavecerniţa cea Mare.
Miercurea şi vinerea se slujeşte Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite.
În fiecare sâmbătă din Postul Mare, de regulă, se slujeşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de
Aur, iar în primele cinci duminici – Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care se mai slujesc în
Joia cea Mare şi în Sâmbăta cea Mare din săptămâna Patimilor.
Fiecare săptămână este închinată unor evenimente importante sau persoane, îndemnând
sufletele noastre cele pătimaşe spre pocăinţă şi nădejde în marea milostivire a Domnului.
15.1.1. Săptămânile din Postul Mare
Prima săptămână a Postului Mare se caracterizează prin stricteţe, iar Liturghiile de sâmbătă
sunt mai lungi. În seara primelor patru zile (luni, marţi, miercuri şi joi) la Pavecerniţa cea Mare se
 180
citeşte canonul Sfântului Andrei Criteanul cu cântarea „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă”,
însoţită de stihuri.
În vinerea din prima săptămână a Postului Mare la Liturghie, după rugăciunea de pe amvon,
se face sfinţirea colivei în cinstea Marelui Mucenic Teodor Tiron, care i-a ajutat pe creştini să
respecte postul. Împăratul Bizantin Iulian Apostatul, în anul 362, a poruncit ca în oraşul Antiohia să
fie stropite pe ascuns toate rezervele de bucate din oraş cu sângele din jertfele cele idoleşti. Dar
Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, care a fost ars de viu în 306 pentru mărturisirea Credinţei în
Hristos, s-a arătat în vis lui Eudoxie, episcop al Antiohiei, i-a descoperit porunca cea secretă a lui
Iulian şi i-a poruncit ca nici un creştin să nu cumpere nimic de la piaţă pe tot parcursul săptămânii, ci
să mănânce colivă.
În prima Duminică a Postului Mare se prăznuieşte „Triumful ortodoxiei”, sărbătoare instituită
în anul 842 de împărăteasa Teodora în amintirea restabilirii cultului Sfintelor Icoane. După Liturghie,
în mijlocul bisericii se fac rugăciuni în faţa icoanei Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu cererea de
a-i întări în credinţă pe creştinii ortodocşi şi de a-i îndrepta pe calea cea dreaptă pe toţi cei care s-au
abătut de la învăţătura Bisericii. Diaconul rosteşte Crezul, anunţă anatema pentru cei care s-au
depărtat de Biserică, denaturând adevărul, şi se cântă „Veşnica pomenire” apărătorilor căzuţi pentru
dreapta credinţă şi „La mulţi ani” pentru cei vii care apără adevărul.
A doua Duminică a Postului Mare este consacrată pomenirii Sfântului Grigorie de Palama,
care a trăit în sec. al XVI-lea. El învăţa că, potrivit credinţei ortodoxe, pentru curajul de post şi
rugăciune, credincioşii sunt luminaţi de lumina harică, cu care a strălucit însuşi Domnul pe muntele
Taborului. Prăznuirea Sfântului Grigorie de Palama a fost instituită pentru faptul că acesta a
propovăduit învăţătura despre puterea postului şi a rugăciunii.
În a treia Duminică a Postului Mare, între Utrenie şi Liturghie are loc ritualul scoaterii
solemne şi închinării Sfintei Cruci. Când se fac închinările Sfintei Cruci, toată biserica cântă:
„Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfânta învierea Ta o cântăm şi o slăvim.” Această cântare
se intonează şi la Liturghie, înlocuind „Sfinte Dumnezeule”. În Biserica Ortodoxă, Sfânta Cruce se
scoate la mijlocul Postului Mare pentru a le aminti creştinilor de patimile şi de moartea Domnului,
îndemnându-i şi întărindu-i în continuarea postului. Sfânta Cruce este lăsată pentru închinare în
mijlocul bisericii pe parcursul săptămânii până în ziua de vineri, iar după Ceasuri, înainte de
Liturghie, se duce iarăşi în altar. Din aceste considerente Duminica a treia a Postului Mare se mai
numeşte Duminica Crucii, iar săptămâna a patra a Postului Mare – „Săptămâna închinării Sfintei
Cruci”.
În Duminica a patra se face pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, care a scris „Scara”. În
această lucrare el arată faptele bune care îl ridică pe om la Prestolul lui Dumnezeu. Iar în ziua de joi
din săptămâna a cincea a Postului Mare se face aşa-zisa „statornicia Sfintei Maria Egipteanca”.
Viaţa Sfintei Maria Egipteanca, care a fost o mare desfrânată, trebuie să fie pentru noi un exemplu de
 181
pocăinţă adevărată şi să ne arate nouă negrăita milă a lui Dumnezeu. La Utrenia din această zi se
citeşte viaţa Sfintei Maria Egipteanca şi canonul Sfântului Andrei Creteanul, canon care se citeşte în
primele patru zile ale Postului Mare. Sâmbăta din săptămâna a cincea se face „Slăvirea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu”, pentru care se citeşte acatistul Născătoarei de Dumnezeu. Această
slujbă este stabilită în Grecia în cinstea Maicii Domnului, pentru că Ea a izbăvit de mai multe ori
Constantinopolul de vrăjmaşi. La noi acatistul Maicii Domnului se citeşte pentru a întări nădejdea
creştinilor în Apărătoarea noastră cea din ceruri, care ne izbăveşte pe noi de toţi duşmanii văzuţi şi de
cei nevăzuţi.
În Duminica a cincea a Postului Mare se face pomenirea Preacuvioasei maicii noastre Maria
Egipteanca. Prin Maria Egipteanca Biserica ne aduce un exemplu de pocăinţă adevărată şi de
milostivire nemărginită a lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se pocăiesc.
A şasea săptămână este închinată pentru a-i pregăti pe cei care postesc să-L întâmpine cu
vrednicie pe Dumnezeu cu stâlpările faptelor bune şi pentru a le aminti de patimile Domnului.
Sâmbăta din săptămâna a şasea a Postului Mare, la Utrenie şi la Liturghie se citesc amintirile
despre învierea lui Lazăr de către Iisus Hristos. Această sâmbătă se mai numeşte Sâmbăta lui
Lazăr. La Utrenie în această zi se cântă troparele din toate duminicile: „Bine eşti cuvântat,
Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale”, iar la Liturghie, în loc de „Sfinte Dumnezeule”, se
cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia”.
A şasea Duminică din Postul Mare este una dintre cele douăsprezece sărbători mari ale anului.
În această zi se prăznuieşte intrarea solemnă a Mântuitorului în Ierusalim pentru a suferi patimile
de bunăvoie. Această sărbătoare se numeşte şi Duminica Stâlpărilor sau Floriile. La Utrenie, după
citirea Evangheliei nu se cântă „Învierea lui Hristos văzând...”, ci se citeşte îndată Psalmul 50 şi se
sfinţesc cu rugăciuni şi cu agheasmă crenguţele de salcie înflorite. Crenguţele sfinţite se împart
creştinilor, care, la rândul lor, stau cu ele şi cu lumânările aprinse în mână până la sfârşitul slujbei, în
semn de biruinţă a vieţii asupra morţii.
De la Vecernia din Duminica Floriilor, otpustul se va începe cu cuvintele: „Venind Domnul
spre patima cea de bunăvoie, pentru mântuirea noastră, Hristos, Adevăratul Dumnezeul
nostru...” etc.
15.1.2. Săptămâna patimilor
Ultima săptămână înainte de Paşti se numeşte Săptămâna Patimilor, pentru că ea este
închinată întru amintirea ultimilor zile din viaţa pământească a Domnului: suferinţele, moartea pe
cruce şi înmormântarea Lui.
Zilele de luni, marţi şi miercuri ale acestei săptămâni sunt închinate spre amintirea ultimelor
discuţii ale Domnului cu poporul şi cu ucenicii Săi. Printre particularităţile slujbelor din aceste trei
zile se numără slujirea Liturghiei Darurilor înainte Sfinţite cu citirea Evangheliei. Evanghelia se
citeşte şi la Utrenie.
 182
După însemnătatea evenimentelor amintite din Săptămâna Patimilor, toate zilele se numesc
Mari (exemplu: Lunea Mare, Marţea Mare etc.). Deosebit de înduioşătoare sunt amintirile,
rugăciunile şi cântările ultimilor trei zile.
15.1.3. Joia Mare
Slujba din Joia Mare este închinată spre amintirea spălării picioarelor ucenicilor Săi de către
Iisus Hristos, Cinei celei de Taină, rugăciunii Mântuitorului din grădina Ghetsimani şi trădării
Lui de către Iuda.
La Utrenie, după citirea celor şase psalmi şi „Aleluia” se cântă troparul: „Când slăviţii ucenici
la spălarea cinei s-au luminat... ”
Se slujeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care se uneşte cu Vecernia în amintirea
faptului că în ziua de joi Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Împărtăşanii. În loc de Heruvic, de
stihul Priceastna (Unul Sfânt) şi cântarea: „Să se umple gurile noastre” se intonează una şi aceeaşi
cântare: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaş mă primeşte...”
În timpul Liturghiei, în această zi, în Catedrale Mitropolitane se săvârşeşte sfinţirea mirului
folosit pentru Taina Mirungerii, la sfinţirea bisericilor şi Antimisurilor.
15.1.4. Vinerea Mare
Slujba din Vinerea Mare se săvârşeşte în amintirea suferinţelor Mântuitorului pe cruce,
morţii şi îngropării Lui. La Utrenie (care se slujeşte seara în Joia Mare) în mijlocul Bisericii se
citesc douăsprezece pericope selectate din cele patru Evanghelii, care povestesc despre patimile
Mântuitorului, începând de la ultima Lui discuţie cu ucenicii Săi la Cina cea de Taină, până la
îngroparea Lui în mormântul lui Iosif din Arimateea şi instalarea străjerilor la mormântul Lui. În
timpul citirii Evangheliilor, creştinii stau cu lumânările aprinse în mână, arătând prin acest gest, pe
de o parte, că Domnul nu a fost lipsit de măreţie şi slavă în timpul patimilor Lui, iar pe de altă parte,
cât fierbinte este dragostea lor faţă de Mântuitor.
În Vinerea Mare Liturghia nu se slujeşte, deoarece în această zi Mântuitorul S-a adus El însuşi
pe Sine jertfă, dar se citesc Ceasurile Împărăteşti.
Vecernia se slujeşte la ora trei de zi, ora când Mântuitorul a murit pe cruce, în amintirea
coborârii trupului lui Iisus Hristos de pe cruce şi îngropării Lui.
La Vecernie, când se cântă troparul: „Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat
trupul Tău...”, preoţii ridică Epitaful (Placeniţa – o pânză pe care este imprimată, zugrăvită sau
brodată icoana înmormântării Domnului) de pe Sânta Masă şi-L scot din Altar în mijlocul bisericii,
precedat de făclii şi cu cădire. Epitaful se aşează pe o masă (analog) pregătită din timp. Mai apoi
preoţii şi credincioşii se închină la Epitaf şi sărută rănile de pe trupul Mântuitorului – coasta împunsă
cu suliţa, mâinile şi picioarele străpunse de cuie. Epitaful rămâne în mijlocul bisericii pe parcursul a
trei zile pline, prin care ni se aminteşte durata aflării Domnului în mormânt.
 183
15.1.5. Sâmbăta Mare
Liturghia din Sâmbăta Mare este închinată întru amintirea aflării Mântuitorului „în mormânt
cu trupul, în iad cu sufletul, iar ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu
Tatăl şi cu Duhul” şi învierii Mântuitorului din mormânt.
La Utrenia din Sâmbăta Mare, după Ectenia cea mare, Epitaful, însoţit de cântarea: „Sfinte
Dumnezeule...”, este purtat în procesiune în jurul bisericii întru amintirea coborârii Mântuitorului în
iad şi a biruinţei Lui asupra iadului şi a morţii. Ulterior, Epitaful se aduce în biserică în faţa Porţilor
Împărăteşti, care sunt deschise, semnificând că Mântuitorul este nedespărţit de Dumnezeu-Tatăl şi că
El, prin patimile şi moartea Sa, ne-a deschis nouă din nou porţile raiului. În timpul acesta corul cântă:
„Iosif cel cu bun chip...”
Atunci când Epitaful va fi aşezat la loc în mijlocul bisericii, se va spune ectenia şi se va citi:
parimia din cartea Prorocului Iezechiel despre învierea morţilor; Apostolul, care ne învaţă că Iisus
Hristos pentru noi toţi este Paştile cel cu adevărat, Evanghelia, care povesteşte despre arhiereii şi
fariseii care au venit la Pilat şi i-au cerut să pecetluiască şi să pună strajă la mormântul lui Iisus.
Liturghia în această zi are loc ceva mai târziu decât de obicei şi este unită cu Vecernia.
După Vohodul Mic se citesc cele 15 parimii în care sunt adunate cele mai importante
prototipuri şi prorocii despre mântuirea oamenilor prin Patimile şi Învierea lui Iisus Hristos.
După parimii şi Apostol începe înainte prăznuirea Învierii lui Hristos. La strană începe a se
cânta prelungit: „Să învie Dumnezeu...”, iar în altar, toată îmbrăcămintea neagră de pe Sfânta Masă
şi cea a preoţilor se schimbă cu îmbrăcăminte albă, la fel se face şi în biserică, unde toate veşmintele
de culoare neagră se schimbă cu veşminte albe. Aceasta simbolizează că mironosiţele, când se
lumina de ziua întâi a săptămânii, au venit la mormântul Domnului şi au văzut Îngerul cu
îmbrăcămintea albă ca zăpada, de la care au auzit vestea cea plină de bucurie – Hristos a înviat.
După această cântare diaconul care este îmbrăcat în veşminte albe, la fel ca îngerul, iese în
mijlocul bisericii, în faţa Epitafului şi, citind din Evanghelie, înştiinţează oamenii despre Învierea lui
Hristos.
Ulterior, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare continuă în mod obişnuit. În loc de Heruvic se
cântă cântarea aceasta: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică...” şi stihul: „Sculatu-s-a ca
din somn, Domnul, şi a înviat, mântuindu-ne pe noi”.
La sfârşitul Liturghiei uneori se face binecuvântarea pâinii şi a vinului pentru întărirea celor
care se roagă. Apoi începe citirea cărţii „Faptele Sfinţilor Apostoli”, care durează până la începutul
miezonopticii.
În ceasul al douăsprezecelea de noapte se slujeşte miezonoptica, în timpul căreia se cântă
canonul Sâmbetei Mari. La sfârşitul miezonopticii, preotul în plină tăcere mută Epitaful din mijlocul
bisericii în altar prin Porţile Împărăteşti şi îl aşează pe Sfânta Masă. Epitaful rămâne aici, pe Sfânta
 184
Masă, până la sărbătoarea Înălţării Domnului, întru amintirea aflării lui Iisus Hristos pe pământ după
Învierea Sa din morţi.
Credincioşii aşteaptă cu evlavie venirea miezului de noapte, ceasul în care va începe luminata
bucurie pascală a Sărbătorii Sărbătorilor – Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos.
Bucuria pascală este o bucurie luminată, cum nu a fost şi nu poate fi alta pe pământ. Aceasta
este o bucurie nesfârşită, o viaţă veşnică şi fericită. Ea este cu adevărat acea bucurie despre care a
vorbit Însuşi Iisus Hristos, care zice: „Se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o
va lua de la voi” (Ioan 16,22).
Hristos a Înviat!
15.2. Sărbătoarea Sfintelor Paşti – Luminata Înviere a lui Hristos
Etimologic, cuvântul paşti are sensul de eliberare, trecere, făcând trimitere la eliberarea evreilor
din robia egipteană şi trecerea lor prin Marea Roşie. Păstrând ideea de „eliberare, trecere”, Paştile
creştinilor capătă un sens nou, spiritual: trecerea şi eliberarea prin Iisus Hristos a întregii omeniri de
sub robia păcatului şi a morţii, primind în dar viaţa şi veşnica fericire. După însemnătatea darurilor
primite de noi prin Învierea lui Hristos, Paştile este Praznicul praznicelor şi Sărbătoarea sărbătorilor.
Iată de ce şi Liturghia acestei Sărbători se deosebeşte prin măreţie şi solemnitate.
Cu mult înainte de miezul nopţii creştinii, îmbrăcaţi în haine albe, se adună la biserică şi
aşteaptă cu multă evlavie Sărbătoarea Paştilor. Preoţii îmbracă cele mai albe şi strălucite veşminte.
Cu puţin înainte de miazănoapte vestitorul anunţă solemn despre venirea marelui moment al
Sărbătorii Luminate – Învierea lui Hristos. Preoţii, purtând crucea, făclii şi cădelniţa (tămâierul), ies
din altar şi cu tot poporul, la fel ca şi mironosiţele, care cu râvnă s-au dus dis-de-dimineaţă la
mormântul Domnului, merg în jurul bisericii cântând: „Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în
ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim”. În timpul acesta, de
sus de pe clopotniţă, ca din ceruri, răsună sunetul pascal al clopotului. Toţi credincioşii merg cu
lumânările aprinse, exprimându-şi astfel bucuria sufletească a Sărbătorii dătătoare de Lumină.
Toată procesiunea se opreşte, mai apoi, în faţa uşilor închise dinspre apus ale bisericii,
semnificând uşa mormântului lui Hristos. Aici preotul, la fel ca şi îngerul care le-a vestit
mironosiţelor la mormânt despre învierea lui Hristos, primul cântă cântarea cea plină de bucurie:
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă
dăruindu-le”, după care această cântare se repetă de trei ori de către preoţi şi de cor.
Ulterior, preotul rosteşte stihurile din prorociile Împăratului David: „Să învie Dumnezeu şi să
se risipească vrăjmaşii Lui...”, iar corul şi creştinii răspund la fiecare stih cu cântarea: „Hristos a
înviat din morţi...”
După terminarea cântării, preotul, având în mână crucea cu cele trei lumânări, însemnează cu
semnul Sfintei Cruci uşile închise ale bisericii; ele se deschid şi toată lumea plină de bucurie, la fel ca
 185
şi mironosiţele când au năvălit la Apostoli, intră în biserica umplută de lumina lămpilor, candelelor,
făcliilor şi lumânărilor, cântând cântarea de bucurie: „Hristos a înviat din morţi...”
Slujirea în continuare a Utreniei Pascale constă în cântarea canonului alcătuit de către Sfântul
Ioan Damaschin. Toate cântecele acestui canon sunt despărţite de intonarea de mai multe ori a
cântării: „Hristos a înviat din morţi...!” În timpul cântării canonului, preotul, având în mână crucea
şi cădelniţa şi fiind însoţit de premergători, care au făclii aprinse, înconjoară interiorul bisericii,
cădind şi umplând aerul cu bună mireasmă, salută toată lumea, cu bucurie mare exclamând: „Hristos
a înviat!” La care creştinii răspund cu aceeaşi bucurie: „Cu adevărat a înviat!” Multiplele ieşiri ale
preotului din altar ne amintesc despre arătarea de mai multe ori a Domnului Iisus Hristos ucenicilor
Săi după înviere.
Spre sfârşitul Utreniei, după cântarea: „Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să
ne îmbrăţişăm”, se face sărutarea după cum urmează: preotul ia Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce
şi, ieşind prin Uşile Împărăteşti, vine în dreapta iconostasului, pune Sfânta Cruce lângă icoana
Învierii pe iconostas, iar el ţine în mâini Sfânta Evanghelie. Credincioşii vin pe rând, sărută icoana,
Crucea şi Sfânta Evanghelie din mâinile preotului, care spune către fiecare: „Hristos a înviat!”, iar
ei răspund: „Adevărat a înviat!” În unele biserici, după sărutarea Evangheliei, credincioşii îşi dau
sărutare unul altuia salutându-se: „Hristos a înviat!”, la care se răspunde „Adevărat a înviat!”, şi
îşi dăruiesc reciproc ouă pascale, care semnifică scularea din morminte – învierea vieţii din toate
adâncurile cu forţa Atotputernicului Dumnezeu.
După sărutare, preotul citeşte cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur: „De
este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi
luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului Său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască !
De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi
păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci
darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al
unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel
dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în
seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi, şi cei de al doilea,
luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună, bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi
 186
ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi.
Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei, împărtăşiţi-vă
toţi din bogăţia bunătăţii.
Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăţia cea de obşte.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea
Cel ce a fost ţinut de ea.”
La sfârşit preotul citeşte solemn: „Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ţi este, iadule,
biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii.
Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morţi,
începătură celor adormiţi S-a făcut.
Lui se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!”
Imediat după Utrenie încep Ceasurile şi Sfânta Liturghie, care se slujeşte cu Uşile Împărăteşti
deschise (Uşiile Împărăteşti se deschid la Utrenie şi nu se închid toată săptămâna, în semn că Iisus
Hristos ne-a deschis nouă pentru totdeauna Porţile Raiului). La Liturghie se citesc cuvintele
începătoare din Evanghelia lui Ioan Teologul „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul...”, prin care se arată dumnezeirea Mântuitorului nostru.
Spre sfârşitul Liturghiei se sfinţeşte pâinea pascală – Artos, care în Sâmbăta Luminată, după
Liturghie, se împarte credincioşilor, în semn de binecuvântare pascală.
După Liturghia pascală se sfinţesc pasca, ouăle şi carnea pentru masa pascală a credincioşilor.
În zile care urmează după sărbătoarea de Paşti, după Liturghie se face „drumul crucii” în jurul
bisericii, însoţit de bătaia clopotelor. Prin purtarea Crucii lui Hristos, creştinii îşi arată bucuria pentru
biruinţa lui Iisus Hristos asupra morţii şi a iadului.
În prima zi de Paşti, preotul săvârşeşte Vecernia îmbrăcat în toate veşmintele sale sfinţite. După
intrarea de seară cu Evanghelia, se citeşte Evanghelia despre arătarea Domnului Iisus Hristos
Apostolilor seara, în prima zi după Învierea Sa din morţi (Ioan 20, 19-25). Evanghelia este citită de
preot, care stă cu faţa înspre credincioşi. Otpustul se spune cu crucea în mână.
În toate zilele din Săptămâna Luminată se bat clopotele.
Din prima zi de Paşti şi până la Vecernia sărbătorii Sfintei Treimi, îngenuncheri şi închinăciuni
până la pământ nu se fac.
În prima zi de marţi după Săptămâna Luminată, Sfânta Biserică, împărtăşind bucuria Învierii
Domnului cu cei adormiţi, în nădejdea învierii celei de obşte, face o pomenire deosebită a celor
 187
răposaţi. Această zi are şi o denumire deosebită – Paştile Blajinilor. După Liturghie se oficiază
Panihida pentru pomenirea de obşte a celor răposaţi. Din timpurile cele mai vechi s-a păstrat tradiţia
de a merge în această zi la mormintele rudeniilor apropiate.
Cântările pascale în biserică se cântă până la sărbătoarea Înălţării Domnului, care se
prăznuieşte la patruzeci de zile după Paşti.

15.3. Praznicul Cincizecimii – Ziua Sfintei Treimi

Praznicul Sfintei Treimi se mai numeşte a Cincizecimii, pentru că Pogorârea Duhului Sfânt
peste Apostoli a avut loc în ziua a cincizecia de la Învierea Domnului. Praznicul creştin al
Cincizecimii este o sărbătoare dublă – în cinstea Sfintei Treimi şi în cinstea Duhului Sfânt, care în
chip văzut s-a Pogorât peste Apostoli şi a pecetluit un testament nou şi veşnic între Dumnezeu şi
oameni.
Prima zi a Cincizecimii – Duminica – este închinată de Sfânta Biserică mai mult întru slăvirea
Sfintei Treimi; în popor această zi se mai numeşte Ziua Treimii sau Rusaliile. A doua zi – adică
ziua de luni – este închinată întru slăvirea Preasfântului Duh.
Biserica Ortodoxă vede Pogorârea Duhului Sfânt ca împlinirea misiunii de propovăduire a
Mântuitorului Iisus Hristos şi începutul erei mesianice a Împărăţiei lui Dumnezeu, prezentă în mod
mistic în Biserică. În mod tradiţional, este considerată începutul Bisericii, una Sfântă, Sobornicească
şi Apostolească.
Pe lângă prăznuirea venirii Duhului Sfânt, se sărbătoreşte în această zi şi revelarea Sfintei
Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Cântările bisericeşti slăvesc ultimul act al autorevelării lui
Dumnezeu către lumea creaţiei Sale.
Pentru creştinii ortodocşi, sărbătoarea Rusaliilor nu este doar o amintire a unui eveniment
istoric. Ea este o sărbătoare a apartenenţei credincioşilor la Biserică. Ei au trăit Pogorârea Duhului
Sfânt şi au primit „pecetea darului Sfântului Duh” prin Taina ungerii cu Sfântul Mir.
La sărbătoarea Rusaliilor, icoana Sfintei Treimi, cele trei figuri angelice care i-au apărut lui
Avraam, este plasată în centrul bisericii pentru a fi cinstită de credincioşi. Această icoană este uneori
însoţită de icoana tradiţională a Rusaliilor. Bisericile sunt decorate cu flori şi frunze verzi care
simbolizează că respiraţia divină a lui Dumnezeu înnoieşte toată creaţia. De asemenea sunt folosite
veşminte şi acoperăminte verzi.
În multe parohii, prăznuirea începe în seara de dinaintea sărbătorii cu Vecernia Mare. Utrenia
se ţine în dimineaţa sărbătorii, dar nu peste tot, înainte de Sfânta Liturghie.
În ziua de Rusalii se ţine Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, dar cu imnuri speciale care
înlocuiesc tradiţionalele antifoane. Pentru prima dată după Sfintele Paşti se cântă imnurile „Rege
Ceresc” şi „Am văzut Lumina cea Adevărată”, astfel fiind chemat Duhul Sfânt să vină şi să
rămână în noi, mărturisind că am primit Duhul cel Ceresc.
 188
Prăznuirea Sfântului Duh începe, de obicei, cu Vecernia Mare din seara de Rusalii (Duminica)
şi conţine trei rugăciuni lungi ale Sfântului Vasile cel Mare, la care credincioşii îngenunchează
pentru prima dată de la Sfintele Paşti. În multe parohii, această slujbă se ţine imediat după Liturghie.

15.4. Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

Slujba Divină din această zi se deosebeşte de celelalte slujbe prin următoarele: spre sfârşitul
doxologiei de la Utrenie preotul cădeşte Sfânta Cruce, aşezată din timp pe un disc pe Sfânta Masă;
iar când se cântă: „Sfinte Dumnezeule...” şi clopotele sună, preotul ia discul cu Sfânta Cruce şi,
ţinându-l în dreptul frunţii, ocoleşte pe după Sfânta Masă şi iese din altar pe uşa dinspre
miazănoapte, înaintea lui mergând un purtător de lumină. Ajuns în mijlocul bisericii cu faţa spre
răsărit înaintea analogului, preotul rosteşte cu glas mare: „Înţelepciune, drepţi!”
După aceasta, preotul aşează discul cu Sfânta Cruce pe analog, care este împodobit cu flori, şi o
cădeşte împreună cu diaconul cruciş în timp ce se cântă: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău...”
După tămâiere se cântă: ”Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfânta Învierea Ta o slăvim!”, iar
toţi preoţii aduc cinstire Sfintei Cruci făcând trei metanii până la pământ.
Imediat după ce au trecut preoţii, toţi creştinii se apropie de Sfânta Cruce, i se închină şi o
sărută. În timpul acesta corul cântă stihuri care exprimă duioşia creştină faţă de patimile lui Hristos
din timpul răstignirii Lui.
La Liturghia din această zi, în loc de: „Sfinte Dumnezeule...”, se cântă: „Crucii Tale ne
închinăm, Stăpâne...”, din Apostol se citeşte: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie,
iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18), iar din Evanghelie
se citeşte despre răstignirea lui Iisus Hristos. În amintirea patimilor şi a morţii Mântuitorului,
creştinii petrec această zi în post strict.
Această sărbătoare este închinată întru amintirea aflării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a
Domnului de către Sfânta şi întocmai cu Apostolii Împărăteasa Elena (în anul 326 la 14 septembrie),
iar din sec. al VII-lea, la aceeaşi dată, a început a fi prăznuită amintirea despre întoarcerea Sfintei
Cruci din Persia de către împăratul Heraclie (anul 629). Atât înainte, cât şi după întoarcerea Sfintei
Cruci, patriarhul Ierusalimului înălţa Sfânta Cruce şi o îndrepta către toate cele patru colţuri ale
pământului, pentru a fi văzută de toţi cei adunaţi la sărbătoare, iar poporul de fiecare dată se închina
şi se ruga cu evlavie: „Doamne miluieşte-ne!”

15.5. Praznicul Schimbării la faţă a Domnului

Slujba Divină de la această sărbătoare este deosebită prin aceea că la sfârşitul Liturghiei se
binecuvântează şi se sfinţesc darurile aduse de credincioşi: strugurii, merele, perele, prunele şi alte
fructe.
 189
Binecuvântarea şi sfinţirea poamelor şi a fructelor se face la Praznicul Schimbării la faţă a
Domnului pentru că în Ierusalim, de unde este împrumutat şi Statutul Bisericii noastre, la timpul
acesta se coceau strugurii, care urmau să fie binecuvântaţi şi sfinţiţi în această zi. Binecuvântând
roadele naturii, Biserica ne aminteşte că tot ce se află în ea, ca şi în societatea creştină, toţi şi toate –
de la om şi până la plantă – trebuie să fie închinat Domnului, ca o lucrare a Lui.

15.6. Praznicul Naşterii Domnului

Biserica creştină serbează Naşterea Domnului în fiecare an la 25 decembrie (s/v.). Pentru
întâmpinarea praznicului cu vrednicie, creştinii se pregătesc urmând un post de patruzeci de zile, care
durează de la 15/28 noiembrie şi până la 24 decembrie/6 ianuarie. El se numeşte postul Naşterii
Domnului sau postul Crăciunului. Ziua de ajun ţinem post strict şi mâncăm abia seara, şi anume:
grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrigi.
În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărăteşti şi se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile
cel Mare. Privegherea de seară începe cu Pavecerniţa Mare, în timpul căreia se cântă troparul:
„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărita lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa,
cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarele Dreptăţii, şi să Te
cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!” şi condacul praznical: „Fecioara
astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu
păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr,
Dumnezeu Cel mai înainte de veci!”
Sunt rostite rugăciunile de binecuvântare a celor cinci pâini, a grâului, vinului şi a
untdelemnului. Credincioşii gustă apoi din pâinea binecuvântată şi înmuiată în vin şi sunt unşi cu
untdelemn. Rânduiala Utreniei este cea a unui praznic mare. Aici, pentru prima dată, se cântă în
întregime Canonul Naşterii Domnului.
Dacă ajunul Crăciunului cade sâmbăta sau duminica, slujba Ceasurilor Împărăteşti se transferă
în vinerea dinainte, această zi devenind aliturgică. De asemenea, daca ajunul Crăciunului cade în
zilele de luni până vineri, se va oficia în această zi Liturghia Sântului Vasile cel Mare, urmând ca în
ziua praznicului să se săvârşească Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Dacă ajunul va fi
sâmbăta sau duminica, în ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, iar în ziua
Crăciunului – Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia.
Privegherea de noapte începe cu Pavecerniţa cea Mare, la care se cântă cântarea de biruinţă
a lui Isaia: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este
Dumnezeu!” Repetarea de mai multe ori a acestei cântări demonstrează bucuria duhovnicească a
credincioşilor, care-L recunosc pe Dunezeu-Emanuil în rândurile lor. Conţinutul celorlalte cântări
poate fi exprimat prin cântarea de la începutul canonului: „Hristos se naşte, mariţi-L! Hristos din
ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!” (Cântarea I, canonul întâi al Naşterii), căci
 190
Cel ce şede pe heruvimi, om făcându-Se şi rămânând Dumnezeu, în iesle a fost culcat, chip de prunc
pentru noi luând, pentru a ne face nouă cale la ceruri şi viaţa veşnică.

15.7. Praznicul Botezului Domnului

Acest praznic se mai numeşte Epifania, Teofania sau Boboteaza.
Epifania sau Teofania (din grecescul theophania, însemnând „apariţia/arătarea lui
Dumnezeu”) este unul dintre Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit pe
6/19 ianuarie şi care, prin Botezul Domnului, dezvăluie lumii Sfânta Treime (Matei 3,13-17; Marcu
1, 9-11; Luca 3,21-22).
În această zi se prăznuieşte botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul
în râul Iordan şi începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos. Praznicul Epifaniei marchează
sfârşitul sărbătoririi Crăciunului, care începe la 25 decembrie/7 ianuarie şi se încheie pe 6/19
ianuarie. În această zi se face slujba de sfinţire a Aghesmei Mari, care este folosită de preoţi pentru a
binecuvânta casele credincioşilor.
Sărbătoarea se numeşte a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime apare lumii
pentru prima dată – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat şi stă în râul Iordan, iar
Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.
Această sărbătoare este uneori numită şi Epifania. Unii consideră că acest nume ar fi preluat din
vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeaşi zi care
comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus. Totuşi, termenul de „Epifanie” apare şi în cadrul
slujbelor ortodoxe.
Slujba Botezului Domnului este organizată similar celei a Naşterii. Istoriceşte vorbind, slujba
Crăciunului a fost stabilită mai târziu.
Se citesc Ceasurile şi se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii
se săvârşeşte slujba Vecerniei. Privegherea este alcătuită din Miezonoptică şi Utrenie.
Liturghia începe cu psalmi de slavă şi laudă, în locul celor trei Antifoane obişnuite. Versetul
botezului de la Galateni 3,27 înlocuieşte din nou Trisaghionul.
„Câţi în Hristos v-aţi botezat,
în Hristos v-aţi şi-mbrăcat
Aliluia!”
Evanghelia citită la toate aceste slujbe povesteşte despre Botezul Domnului în râul Iordan.
Apostolul care se citeşte la Sfânta Liturghie vorbeşte despre urmările arătării Domnului ca Epifanie.
Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este Sfinţirea Mare a apei, ea urmează Sfintei
Liturghii a ajunului şi Sfintei Liturghii din ziua praznicului. Sfinţirea apei atestă faptul că omenirea şi
întreaga Creaţie au fost făcute pentru a se umple de prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu.
Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.
 191

16. Despre mănăstiri şi monahi

În Biserica timpurie, aproape toţi creştinii duceau o viaţă sfântă şi curată, în strictă conformitate
cu cerinţele Evangheliei. Dar existau şi creştini care căutau o viaţă sacramentală, închinată Domnului
şi societăţii până la jertfirea de sine. Aceşti creştini refuzau de bunăvoie bunurile materiale pe care le
aveau şi le împărţeau săracilor. Unii, urmând exemplul Maicii Domnului, Sfântului Ioan Botezătorul,
Apostolilor Pavel, Ioan şi Iacov, dădeau obetul (legământul) fecioriei, petrecând tot timpul în
rugăciune necontenită, post, abţinere şi muncă, fără a se îndepărta de societate. Astfel de oameni se
numeau asceţi.
Prin anii 300, când creştinismul se răspândea tot mai mult şi mai repede în lumea întreagă, a
început să slăbească şi castitatea vieţii creştine. Pentru a-şi păstra credinţa şi curăţenia, creştinii asceţi
se retrăgeau în munţi, pustiuri şi acolo, departe de lume şi de ispitele ei, duceau o viaţă aspră şi
curată. Creştinii care s-au îndepărtat de lume se numeau sihaştri, pustnici sau schimnici.
În felul acesta a fost pus începutul vieţii monahiceşti în creştinism.
Viaţa monahicească poate fi destinul numai unui număr limitat de oameni aleşi, care au
chemare pentru o astfel de viaţă şi care au o voinţă nestrămutată pentru monahism, pentru a sluji cu
dărnicie lui Dumnezeu. După cum a spus însuşi Mântuitorul: „Cine poate înţelege, să înţeleagă”
(Matei 19, 12).
Sfântul Afanasie spune: „Două feluri de stări ale vieţii sunt: prima – obişnuită, firească vieţuirii
omului, adică căsătoria; a doua – îngerească şi apostolică, mai înaltă de care nici nu poate fi, adică
fecioria sau starea chinoviei”.
Preacuviosul Nil de Rosansc spune: „Monahul este înger, iar lucrul lui este mila, pacea şi
jertfa laudei”.
Cei care au călcat pe calea monahicească trebuie să fie ferm hotărâţi „de a se lepăda de lume”,
adică de a refuza toate interesele pământeşti, de a dezvolta în sine puterile vieţii duhovniceşti, de a
face în toate voia conducătorilor săi duhovniceşti, de a renunţa la bunurile sale materiale, chiar şi la
numele său. Pustnicul îşi ia asupra sa „mucenicia cea de bunăvoie”: abnegaţie, viaţă departe de lume,
plină de muncă şi de lipsuri.
Monahismul este un aşezământ al Bisericii, o comunitate în care se încadrează oamenii care
doresc să realizeze mai mult decât ar putea realiza în viaţa comună, deşi viaţa comună este viaţa
celor mulţi, viaţa pe care o vrea Dumnezeu, pe care El a creat-o de la început. Există însă şi
posibilitatea de încadrare într-o viaţă superioară vieţii comune, pe care, la fel, o binecuvântează
Dumnezeu, dar aceasta este o viaţa pentru cei puţini, pentru oameni de excepţie. Monahismul nu
trebuie să fie un scop în sine, ci un mijloc pentru a atinge o viaţă spirituală înaltă. Scopul chinoviei
este de a dobândi puteri morale şi duhovniceşti necesare pentru mântuirea sufletului. Chinovia este
 192
cu adevărat o faptă eroică întru slujirea spirituală a lumii, ocrotirea acesteia şi înălţarea rugăciunilor
pentru ea.
Patria monahismului este Egiptul, iar părinte şi întemeietor al monahismului se consideră a fi
Preacuviosul Antonie cel Mare. Preacuviosul Antonie cel Mare a pus temelia chinoviei, rânduind
următoarele: fiecare pustnic locuia separat într-o căsuţă sau peşteră şi se nevoia cu rugăciuni, post şi
lucru pentru folosul său şi al celor săraci (împletea coşuri, ţoale etc.), dar toţi se aflau sub dirijarea
unui singur povăţuitor – avă (părinte).
Încă din timpurile lui Antonie cel Mare a apărut un alt stil de chinovie decât cel de la început:
pustnicii se adunau într-o obşte, unde fiecare lucra după puterile şi capacităţile sale în folosul său şi
al obştei. Toţi respectau anumite reguli numite Ustav (regulament, statut). Astfel de obşti se numeau
chinovii sau mănăstiri. Povăţuitorii acestor chinovii au început a se numi egumeni şi arhimandriţi.
Întemeietor al chinoviei de obşte se consideră a fi preacuviosul Pahomie cel Mare.
În scurt timp chinovia din Egipt s-a răspândit în Asia, Palestina, Siria şi în Europa.
Mănăstirile care au un număr de câteva sute de monahi (călugări) se numesc lavre. Fiecare
mănăstire are programul său de vieţuire şi regulile sale, adică Regulamentul (statutul) mănăstirii.
Totodată, toate mănăstirile au şi ceva comun: în mănăstiri, toţi călugării trebuie să îndeplinească
diferite munci, care, potrivit regulamentului, se numesc ascultări.
Cinul călugăresc poate fi primit atât de bărbaţi, cât şi de femei, care sunt ghidate de aceleaşi
pravile monahiceşti. Mănăstiri pentru femei au existat încă din vechime, de la începutul răspândirii
creştinismului.
Toţi doritorii de a primi cinul călugăresc trebuie să treacă un termen de încercare, după care pot
face legământul respectiv şi, odată făcut, ei nu mai au cale întoarsă.
Omenii care se află pe calea monahismului şi trec termenul de încercare se numesc ascultători.
În cazul în care ascultătorii au trecut cu bine termenul de încercare şi s-au dovedit a fi vrednici de
cinul monahal, ei sunt îmbrăcaţi parţial în veşminte călugăreşti prin citirea unor rugăciuni speciale şi
se numesc rasofori. Rasoforii au dreptul să poarte rasă şi camilavcă şi se află în acest cin pentru a se
întări în hotărârea luată anterior de a primi cinul monahal.
Cinul călugăresc are două trepte: schima mică şi schima mare.
Atunci când cineva intră în călugărie, asupra candidatului se săvârşeşte Rânduiala schimei mici,
în timpul Sfintei Liturghii, îndată după intrarea cea mică cu Evanghelia.
Cu capul plecat şi cu cartea rânduielii călugăriei pe cap, preotul se roagă lui Dumnezeu să-l
primească şi pe fratele acesta în ceata celor care au părăsit toate cele lumeşti şi s-au făcut vrednici de
Dumnezeu.
Fratele afirmă definitiv libertatea conştiinţei sale în faţa Celui care Îi va desăvârşi libertatea.
Logodna aceasta începe însă cu foarfecele, instrument care taie vălul necunoştinţei de Dumnezeu de
pe suflet sau mrejele patimilor de pe minte. Candidatul în călugărie dă personal de trei ori foarfecele
 193
egumenului pentru a fi tuns. La această tăiere nu numai că te învoieşti, dar şi săruţi foarfecele,
mijloacele fizice sau morale cu care se face această rupere a sufletului şi a minţii de patimi. Aceasta a
fost ultima zi din viaţă în care ai mai avut păreri personale şi voinţă proprie. De la logodna cu
îngerescul mod de viaţă sub o nouă lege, tăierea voii şi a toată părerea îţi este lege. Aceasta o ai chiar
din mana lui Hristos. În lumea nevăzută sunt mii şi milioane de fiinţe şi numai o singură voie a lui
Dumnezeu este. Prin călugărie intri în această lume ca să completezi ceata a doua îngerească pe care
Dumnezeu a hotărât să o împlinească cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii
cei căzuţi prin neascultare. De aceea, ca să sui la sfârşitul zilelor la această destinaţie cerească,
trebuie să înveţi a nu avea pe pământ altă voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum este în cer.
Ce rost au aceste foarfece? Foarfecele, poveţele, mustrarea, dojenele, ocara au rostul tăierii patimilor,
căci cu tăierea voinţei dispare toată patima. A doua semnificaţie a foarfecelor este cunoaşterea
adevărului – care este Hristos.
Prin tunderea părului înţelegem dovada desăvârşitei afierosiri lui Dumnezeu, şi anume că
monahul dă ceva din el lui însuşi Dumnezeu şi începe o nouă viată. În continuare, ieromonahul dă
monahului deja tuns cămaşa, „haina dreptăţii si a veseliei”, acelaşi lucru simbolizând şi dulama,
crucea pe pieptul său, „ca să se nevoiască cât îi va fi cu putinţă a-L urma şi în tot ceasul a-şi aduce
aminte de patimile, de scuipările, de defăimările, de rănile, de loviturile peste obraz, de răstignirea şi
de moartea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care de bunăvoie le-a
răbdat pentru noi”, „paramanul spre logodirea Marelui şi îngerescului chip”, dulama, brâul,
deoarece cu acesta „îşi încinge mijlocul său cu puterea adevărului, spre omorârea trupului şi înnoirea
duhului” şi sandalele „spre vestirea Evangheliei păcii”. Îi dă rasa, adică îl îmbracă „în haina
mântuirii şi în platoşa dreptăţii spre a se feri de toata nedreptatea, de toate gândurile cele rele şi de
cugetele voii sale, iar gândul morţii totdeauna să-l aibă în mintea lui”, potcapul, „coiful, nădejdea
mântuirii”, mantia, ”logodirea marelui şi îngerescului chip, spre îmbrăcăminte de nestricăciune şi de
curăţare”, camilafca, la fel semnificând „logodirea marelui şi îngerescului chip”, metaniile, adică
„sabia Duhului”, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către
Mântuitorul Hristos. Astfel, monahul este dator ca mereu să aibă în minte, în inimă, în cuget şi pe
buze numele Domnului Iisus şi să zică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă pe mine păcătosul”. La sfârşitul rânduielii, noului tuns în călugărie i se dă crucea şi o făclie, pe
care el le ţine în mână până la sfârşitul Liturghiei. Crucea (de mână), după cuvintele Domnului: „De
voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
(Matei 16, 24), şi făclia (lumânarea), care simbolizează pilda vieţuirii monahale înaintea oamenilor,
spre slava lui Dumnezeu. Din cele arătate se vede clar că îmbrăcămintea şi accesoriile pe care le are
monahul reprezintă simboluri şi-i reamintesc, pe tot parcursul vieţii sale, de legământul făcut.
În „Rânduiala schimei celei mari” candidatul, în locul paramanului, primeşte schima,
„colovionul” sau „giulgiul”. Acesta nu are mâneci. „Mânecile simbolizează viaţa practică, fiindcă
 194
tot ce face, omul face cu mâinile. Colovionul fără mâneci arată că atunci când ne vine un gând să
lucrăm cu mâinile ceva ce are legătură cu omul cel vechi, atunci trebuie să ne gândim că nu avem
mâini să facem aceasta. Semnul de porfiră al colocvionului arată că aparţine Împăratului Hristos.
Viitorul monah primeşte şi analavul, care se pune în chipul crucii pe umeri, semnificând „simbolul
crucii purtat pe umerii noştri”. Crucea este „desăvârşita omorâre care se săvârşeşte în noi prin
credinţa în Hristos”. Aceasta înseamnă că monahul trebuie nu doar să părăsească părinţii, să
renunţe la bani, averi şi la toate celelalte lucruri, ci şi să se lepede de simpatia pentru acestea, de aşa-
numita împătimire.
Atunci când un monah este numit egumen, lui i se înmânează toiagul (cârja), care este un
simbol al puterii asupra celor supuşi, al dreptului de a păstori obştea frăţească (de călugări). Atunci
când egumenul este ridicat la rang de arhimandrit, el este îmbrăcat în mantie, pe care sunt
imprimate (cusute, brodate) tăbliţele cu poruncile Domnului. Ele simbolizează că arhimandritul
conduce obştea în strictă conformitate cu legile Domnului. Arhimandritul mai primeşte paliţa şi
mitra. De regulă, episcopii sunt numiţi din rândurile arhimandriţilor.
Mulţi dintre călugări au fost cu adevărat îngeri în trup, luminători străluciţi ai Bisericii
Ortodoxe.
Monahismul, ca instituţie a Bisericii, este preţuit în mod special atât de însăşi biserică, cât şi de
societate. Din cele mai vechi timpuri credincioşii din ţara noastră îi cinsteau foarte mult pe călugări,
doreau să aibă parte de prezenţa şi experienţa lor. De aceea ei îşi construiau case (întemeind sate) în
jurul mănăstirilor: Tabăra, Căpriana, Ţipova şi multe alte localităţi apărute pe lângă mănăstiri.
Dar cea mai importantă valoare a călugărilor pentru societate constă în rugăciunea lor
neîntreruptă pentru Biserică, Ţară, pentru cei vii şi pentru cei adormiţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Pustnicii sunt jertfa societăţi pentru Dumnezeu, pe care,
predându-i lui Dumnezeu, şi-a zidit prin dânşii un zid de apărare. În mănăstiri toate liturghiile se
slujesc pe deplin, sunt deosebit de ceremonioase şi cele mai lungi. Biserica din mănăstiri este
prezentată în toată splendoarea ei”. Plus la toate, mănăstirile sunt cu adevărat izvoare neînsecate de
îndrumare şi învăţătură pentru laici.
În veacurile trecute, mănăstirile, fiind centre ştiinţifice şi instituţii de învăţământ, aveau o
importanţă deosebită pentru răspândirea cunoştinţelor şi lichidarea incărturăriei.
Prezenţa mănăstirilor în ţară este un semn al tăriei duhului religios şi moral al societăţii.

17. Despre pelerinaj

Dragostea faţă de mănăstiri şi de locuri sfinte îi îndeamnă mereu pe credincioşi la pelerinaje.
Foarte mulţi oameni, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, cu desaga în spate, cu cârja în mână şi cu
rugăciunea pe buze, cu multă răbdare mergeau de la o mănăstire la alta în orice timp al anului.
 195
Adeseori ei mergeau la mănăstire pentru a-şi duce amarul şi numai acolo îşi găsea alinarea şi ajutorul
în toate. Mulţi făceau pelerinaj şi în Ţara Sfântă – Palestina şi alte locuri îndepărtate.
Părinţii şi buneii noştri recunoşteau că mănăstirile sunt pentru noi ca nişte răsadniţe ale
credinţei de învăţământului duhovnicesc, că ele sunt bastionul Ortodoxiei, fără de care ţara noastră
nu ar fi rezistat la multiplele încercări de cotropire din partea rău-credincioşilor şi barbarilor.
Credinţa ortodoxă a creat condiţii de unire a principatelor româneşti într-o singură ţară, a
contribuit la dezvoltarea graiului şi scrisului românesc. În baza religiei creştine unice s-a creat şi s-a
dezvoltat istoria ştiinţifică a poporului român şi tot în baza credinţei noastre strămoşeşti au fost
elaborate legi drepte din punctul de vedere al moralităţii şi spiritualităţii creştine.

18. Nebunia pentru Hristos

La cele spuse trebuie să adăugăm încă un act de vitejie al vieţii creştine – nebunia pentru
Hristos.
Pentru a învinge rădăcina tuturor răutăţilor, care este mândria, unii creştini şi-au propus să se
facă nebuni pentru Hristos. Ei duceau o viaţă neobişnuită, uneori părând a fi nişte oameni lipsiţi de
minte şi fiind ţinta glumelor batjocoritoare din partea altor oameni. Ei încercau să arate răutatea din
societate prin diferite forme teatrale, prin cuvinte sau acţiuni. Aceşti creştini nebuni pentru Hristos îşi
asumau un astfel de act al vitejiei pentru a se smeri pe sine şi, în acelaşi timp, pentru a influenţa
asupra oamenilor, care în multe cazuri demonstrau o atitudine indiferentă faţă de propovăduirile
făcute în mod obişnuit.
Dumnezeu a binecuvântat pământul nostru românesc cu mulţi pustnici şi credincioşi evlavioşi,
care au învăţat poporul nostru să muncească, să fie răbdători şi să se supună voinţei Domnului. Şi
poporul român a răbdat multe nenorociri şi calamităţi, având nădejde în Dumnezeu. În felul acesta s-
a format sufletul bun şi blajin al poporului nostru, care este înclinat spre acte de vitejie în numele
adevărului şi dragostei de Dumnezeu.

19. Despre clopote

Ca urmare a poruncii lui Dumnezeu, legiuitorul Moise a făcut trâmbiţe de argint, iar fiii lui
Aaron şi preoţii au trâmbiţat din ele atunci când au jertfit Domnului Dumnezeu, ca poporul lui Israel,
auzind glasul trâmbiţei, să fie gata a se închina Domnului. În acelaşi scop şi pe baza aceluiaşi
argument Biserica a confecţionat, de la obârşia ei, clopote care, prin glasurile lor, pe cei vii îi cheamă
la Biserica sa cea preasfântă, pe cei morţi îi plânge pentru păcatele lor, fulgerele le frânge şi potolesc
valurile învolburate ale acestei vieţi pământeşti, semănând în sufletele oamenilor echilibrul, pacea şi
armonia.
 196
Clopotele sunt un accesoriu indispensabil pentru Biserica ortodoxă. În „Canonul pentru
binecuvântarea clopotelor” citim: „...toţi cei care pot auzi glasul lor în zi şi în noapte, să se
împărtăşească de sfinţenia sfinţilor”.
Sunetele clopotelor bisericii sunt folosite pentru:
• chemarea credincioşilor la slujbele dumnezeieşti;
• exprimarea bucuriei triumfătoare a Bisericii şi slujbelor sale dumnezeieşti;
• informarea celor ce nu sunt în Biserică despre momentele importante ale slujbelor.
În plus, în unele oraşe din vechea Rusie, clopotele îi chemau pe oameni la manifestări şi
adunări. Clopotele au mai fost folosite pentru ghidarea celor rătăciţi pe vreme rea, pentru avertizarea
apropierii unor eventuale pericole, cum ar fi inundaţiile sau incendiile. În zilele de pericol real, la
adresa naţiunii întregi, ele chemau poporul la strajă pentru apărarea ţării. Clopotele vesteau victoriile
militare şi îi întâmpinau pe cei întorşi de pe câmpul de luptă.
Astfel, clopotele au avut un rol important în viaţa de toate zilele a întregului popor. Clopotele
sunt suspendate, de obicei, în turnuri construite special, numite clopotniţe, aflate de regulă la intrarea
în Biserică sau în apropierea nemijlocită de biserică.
Ele nu au fost folosite imediat după apariţia creştinismului. În Biserica din Vechiul Testament –
Templul din Ierusalim – credincioşii erau chemaţi la slujbă nu cu clopote, ci cu trâmbiţe.
În primele secole ale creştinismului, atunci când Biserica era persecutată de către păgâni,
creştinii nu aveau posibilitatea să se adune, prin bătaia clopotelor, la slujbe. În acele momente, ei se
adunau în secret sau erau chemaţi, de regulă, de către unul dintre diaconi sau de mesageri. Uneori
chiar episcopul, care le vorbea după slujbă, hotăra locul şi timpul următoarei liturghii.
După încetarea persecuţiilor, în secolul al IV-lea, au început să fie folosite alte mijloace de
chemare a credincioşilor la slujbă. Mai multe metode specifice erau folosite în secolul al VI-lea, când
sunetele de chemare erau produse prin lovirea cu ciocane a unor plăci de lemn sau a unor cercuri din
fier sau aramă. În cele din urmă, a fost descoperit modul perfect de chemare a credinciosului – glasul
clopotului.
Primul clopot, după câte se ştie, a apărut în Europa de Vest. Cunoaştem o tradiţie, în care
invenţia clopotului este atribuită Sfântului Paulin, episcop de Nole (411), spre sfârşitul secolului al
IV-lea şi începutul celui de-al V-lea. Există mai multe versiuni ale acestei tradiţii. Conform uneia
dintre ele, Sfântul ar fi văzut într-un vis un câmp de flori – narcişi (clopoţei) – de unde venea un
sunet plăcut. Când s-a trezit, acesta a ordonat turnarea în topitorie a unor clopote, cu forma acestei
flori. Dar, evident, nu Sfântul Paulin este cel care a introdus folosirea clopotelor în practica
bisericească, deoarece nici în operele sale şi nici în ale contemporanilor săi clopotele nu sunt
menţionate. Aceasta s-a întâmplat abia la începutul secolului al VII-lea, când Papa de la Roma,
Savinian, succesor al Sfântului Grigorie cel Mare Dialogul, reuşeşte să atribuie clopotului o
importanţă deosebită în viaţa creştinilor. Din această perioadă clopotele au început să fie folosite de
 197
creştini treptat şi, deja în secolele VIII-IX, ele erau parte indispensabilă a vieţii şi practicii religioase
şi liturgice a creştinilor.
În est, în Biserica greacă, clopotele au început să fie folosite în a doua jumătate a secolului al
IX-lea, mai exact în anul în 865, când Dogele Veneţiei, Ursus, a donat Împăratului Mihail două mari
clopote. Aceste clopote au fost suspendate mai apoi într-un turn de lângă Catedrala Sfânta Sofia. Cu
toate acestea, clopotele nu îşi găsiseră încă o răspândire prea mare printre bizantini.
În Rusia, clopotele au apărut aproape simultan cu încreştinarea acestui popor de către Sfântul
Vladimir (anul 988). Plăcile de lemn şi inelele de metal lovite cu ciocanele mai erau şi sunt încă
utilizate şi ele în unele mănăstiri. Este oarecum ciudat că Rusia nu a primit clopotele din Grecia, de
unde a primit Ortodoxia, ci din Occident. De fapt, şi cuvântul „kolokol” vine de la corespondentul
german „Glocke”. Cuvântul slav „kampan” vine de la denumirea provinciei Campania, unde a fost
turnat primul clopot din bronz. Iniţial, clopotele erau de dimensiuni mici şi fiecare biserică avea câte
2–3.
În secolul al XV-lea au apărut fabrici specializate în turnarea clopotelor, unde se realizau unele
de proporţii enorme. În turnul clopotniţei Ivan cel Mare de la Moscova, de exemplu, se găseşte
clopotul „Fiecărei zile” cu greutatea de 16614 kg, un altul cu greutatea de 32659 kg şi, cel mai mare
clopot, cunoscut sub numele de „Adormirea (Maicii Domnului)”, care cântăreşte aproximativ 65318
kg.
Cel mai mare clopot din lume, în momentul de faţă, este „Clopotul-Ţar”. El este fixat pe un
piedestal la baza turnului clopotniţei Ivan cel Mare. Acesta nu are egal în lume, nu doar din punctul
de vedere al dimensiunilor şi greutăţii, ci şi datorită artei cu care a fost realizat. „Clopotul-Ţar” a fost
turnat de meşterii ruşi Ivan şi Mihail Matorin, tată şi fiu, în 1733-1735. Drept materie primă pentru
acest clopot a servit un clopot uriaş care fusese deteriorat într-un incendiu. Clopotul cântărea 130637
kg şi a fost topit de maestrul artizan Alexandru Grigoriev în 1654. La aceste 130637 kg de metal au
fost adăugate mai multe tone de aliaj. În final, greutatea totală a „Clopotului-Ţar” a ajuns la
aproximativ 218 tone. Diametrul clopotului este de 6,60 metri.
Acest produs uimitor al turnătoriei nu a fost niciodată agăţat cu succes, întrucât a fost grav
deteriorat într-un teribil şi devastator incendiu din anul 1737. Se afla încă în matriţă, suspendat de o
schelă din lemn, iar când s-a aprins schela, oamenii au încercat să stingă focul cu apă. Diferenţa mare
de temperatură a cauzat fisurarea clopotului înroşit, provocând plesnituri mari şi mici, o bucată mare,
cu greutatea de 11,5 tone, desprinzându-se efectiv din clopot. După incendiu, „Clopotul-Ţar” a rămas
în matriţă pentru un secol întreg. În 1836 clopotul a fost ridicat şi aşezat pe un postament din piatră,
proiectat de arhitectul A. Montferrand, constructorul Catedralei Sfântul Isaac şi al Coloanei
Alexandu din Sankt-Petersburg. El se găseşte şi în prezent pe această platformă, alături de bucata
desprinsă, plasată la baza soclului. Aceasta este soarta celui mai mare clopot din lume, „Clopotul-
Ţar”, glasul căruia nu s-a auzit niciodată.
 198
Cel mai mare clopot care funcţionează este clopotul „Adormirea (Maicii Domnului)”, situat în
Moscova, în clopotniţa Ivan cel Mare. Tonul lui dă semnalul tuturor clopotelor bisericilor din
Moscova, atunci când se vesteşte Sfânta Înviere, în noaptea de Paşti. Astfel, populaţia ortodoxă rusă
a iubit întotdeauna sunetele de chemare ale clopotelor bisericii şi a căutat să le îmbogăţească prin arta
lor şi prin capacitatea de inovare. Calitatea distinctivă a clopotelor ruseşti le oferă o tonalitate şi o
muzicalitate deosebită. Acest lucru este obţinut prin utilizarea diferitelor tehnici: o proporţie exactă
între bronz şi staniu, de multe ori cu adaos de argint în aliaj; proporţii anumite între înălţimea
clopotului şi diametrul lui; grosimea pereţilor clopotului; suspendarea specială corespunzătoare
clopotului; compoziţia corectă a ciocănelului şi modul în care acesta este suspendat în interiorul
clopotului...
Ruşii numesc ciocănelul – limba clopotului. Clopotele ruseşti diferă de cele din Europa de Vest
prin faptul că la primele se mişcă limba, care loveşte pereţii clopotului, poziţionat fix, producând
astfel sunetul. Este caracteristic pentru tradiţia rusească şi faptul că acest ciocănel este numit limbă,
conferindu-i astfel clopotului o imagine umană, de vestire, printr-o „voce” vie şi vibrantă. Şi cum să
numeşti altfel clopotul decât o gură care vesteşte...
În zile de sărbători mari, clopotul ne aminteşte de sfinţenia din Rai. În zilele de prăznuire a
marilor Sfinţi, ne aminteşte de odihna veşnică a locuitorilor Raiului. În Săptămâna Patimilor, el ne
aduce aminte de împăcarea noastră cu Dumnezeu prin Hristos Mântuitorul. În Săptămâna Luminată
clopotul vesteşte victoria vieţii veşnice asupra morţii şi nesfârşita bucurie de viaţă din Împărăţia lui
Dumnezeu.
Este într-adevăr o gură care ne vorbeşte despre fiecare oră ce se scurge, aducându-ne aminte că
suntem trecători şi trebuie să luăm aminte asupra trecerii timpului şi „că timp nu va mai fi” (Apoc.
10: 6). Vestind mărirea numelui lui Hristos, ziua şi noaptea, din înălţimea Bisericii lui Dumnezeu,
sunetul de clopot ne aduce aminte de cuvintele Domnului, Pantocratorul, rostite prin Profetul Isaia,
din Vechiul Testament: „Pe zidurile tale, Ierusalime, Eu pun străjeri, care nici zi, nici noapte nu
vor tăcea! Voi, care aduceţi aminte Domnului de făgăduinţele Lui, să n-aveţi odihnă!” (Isaia
62:6). Nu este o coincidenţă faptul că păgânii, atunci când auzeau sunetul clopotelor, spuneau de
multe ori că „aceasta a fost vocea Dumnezeului creştinilor”.
Sunetul unui clopot de biserică are o solemnitate aparte, iar atunci când există mai multe
clopote, care îşi armonizează glasurile, rezultatul este şi mai încântător. Sunetul clopotului
influenţează simţămintele şi sufletele noastre, trezindu-ne din somnul spiritual.
Persoanele rele şi păcătoase percep sunetul clopotului ca ton de tristeţe, de descurajare, de
iritaţie, deseori ele pot produce chiar disconfort şi oboseală. Dar în sufletele credincioşilor care îl
caută pe Dumnezeu şi pacea Lui, prin clopot, biserica trezeşte lumină şi veselie, creând bună
dispoziţie. Astfel, o persoană are posibilitatea să-şi definească starea sufletească prin percepţia
sunetului clopotelor.
 199
Multe exemple din viaţă au demonstrat că unii oameni, epuizaţi de o viaţă grea, plină de lupte,
căzuţi în deznădejde amară şi disperare, luaseră decizia de a-şi pune capăt zilelor, dar iată că, auzind
clopotul bisericii, cel care era pe punctul de a se sinucide se trezeşte, fiindu-i teamă de sine însuşi, şi
involuntar îşi face semnul crucii. Acest lucru îi aminteşte de Tatăl cel Ceresc şi în sufletul lui apar
din nou sentimente bune şi cel care era pe calea morţii pe vecie revine de la moarte la viaţă. Astfel, în
bătaia clopotului unei biserici se ascunde o putere minunată, care pătrunde profund în sufletul
omului.
Iubitorii acestui sunet îl asociază cu clipele de durere sau de bucurie. Prin urmare, sunetul
clopotului ortodox nu serveşte doar pentru a orienta diferitele momente ale slujbelor religioase, dar şi
pentru a reda bucuria, durerea şi sărbătoarea. Din aceste motive au apărut şi diferite feluri de sunete
şi metode de a bate clopotele.
Indiferent de problemele care există la nivel politic, economic sau cultural, în Basarabia se
întâmplă un lucru extraordinar – reînvierea credinţei strămoşeşti. Nu este uşor de înţeles acest proces
atât de necesar şi anevoios, de aceea vom apela la câteva date statistice. În anul 1940, în Basarabia
erau peste 1300 de biserici şi 29 de mănăstiri. În anii ’80 numărul lor a scăzut considerabil:
rămăseseră în jur de 200 biserici şi o singură mănăstire. În prezent există peste 1200 de biserici şi
peste 40 de mănăstiri şi schituri. Este semnificativ faptul că procesul de distrugere a bisericilor a
început prin distrugerea clopotelor şi a clopotniţelor, iar renaşterea credinţei ortodoxe se încheie prin
refacerea clopotniţelor şi a clopotelor.
În Republica Moldova clopotele au fost folosite în Biserică conform tradiţiei bizantine, fiind
fabricate, în special, în Grecia, Rusia sau România. Istoric, pe aceste meleaguri s-a încetăţenit tradiţia
ortodoxă slavă a clopotelor, care cuprinde specificul de turnare a lor şi arta dangătului de clopot.
Această artă este unică şi reprezintă nu numai un extraordinar element duhovnicesc, ci o adevărată
capodoperă mondială de artă. Păstrarea acestui tezaur este nu numai o cerinţă a timpului, ci o datorie
sfântă a credincioşilor.
19.1. Spectrul sonor şi stilurile de a bate clopotele
În spectrul sonor al clopotelor se deosebesc două tonuri principale. Primul ia naştere imediat
după atingerea limbii de cel mai gros perete al clopotului. Dacă sunetul este grav, profund, egal,
atunci clopotul este de calitate înaltă. Cel de-al doilea ton se aude la puţin timp după bătaie. Clopotul
bun emite un dangăt puternic şi prelung. Uneori apare şi un al treilea ton, care vorbeşte despre
calitatea proastă a clopotului. El apare, de regulă, în urma unor abateri tehnologice admise la turnarea
obiectului. Adevăraţii maeştri, care studiază minuţios secretele acestei arte şi se conduc de tradiţiile
Ortodoxiei, tind să obţină un dangăt răsunător, plăcut, puternic, prelung, care se „stinge” treptat.
În istoria sa multiseculară clopotele au evoluat de la forme simple, primitive la un instrument
muzical destul de complex, care are o anumită conotaţie estetică şi liturgică. Sunetul, bătaia
clopotului simbolizează animarea, însufleţirea materiei neorganice – în cazul dat a metalului – care
 200
sub influenţa voinţei creatoare parcă prevesteşte Împărăţia Cerurilor. Unul dintre călugării Sfântului
Munte s-a exprimat foarte plastic: „Sunetele slabe ale lemnului ne amintesc de spusele enigmatice
ale prorocilor, iar dangătul clopotelor este asemenea buneivestiri a Evangheliei, triumfului acesteia în
toate colţurile lumii”.
Într-adevăr, sunetul clopotelor care sunt turnate după toate rigorile, dintr-un aliaj special, se
răsfrânge în sufletele credincioşilor, întărindu-le şi încălzindu-le. Acţionând asupra auzului, dangătul
de clopot are o influenţă asupra întregii firi omeneşti, trezind conştiinţa din somnul spiritual,
amintindu-i de Mântuitor şi de judecata cea de apoi, de deşertăciunea vieţii terestre şi de veşnicia
vieţii celei de după moartea trupească.
Conform tradiţiei, clopotele pentru bisericile ortodoxe se aleg nu după notă, ci după eufonie sau
armonie. Există trei grupe de clopote: clopotele mici (alt), în număr de 3-7, cu o greutate cuprinsă
între 6 şi 100 kg; clopotele mijlocii (tril), numărul lor fiind mai mare de 2, cu o greutate cuprinsă
între 100 şi 450 kg, ăi clopotele mari (bas sau buna vestire), în număr de 1-5, cu o greutate mai mare
de 500 de kg.
Sunt cunoscute două stiluri de a bate clopotele – occidental şi oriental. Stilul occidental este
determinat de o anumită temă, un „desen” al melodiei. Acest stil impune şi o percepţie specifică:
încercările de a interpreta o anumită melodie reduc considerabil esenţa sacrală a dangătului de
clopot. Apare un sunet artificial. În stilul oriental melodia aproape că dispare sau se află pe planul
secund. În locul ei apare un ritm aparte şi un timbru specific al sunetului. Un asemenea dangăt ritmat
şi timbrat permite ascultătorului să se simtă o părticică a Bisericii, trezeşte amintiri luminoase,
întăreşte credinţa şi uneşte oamenii. Tradiţia ortodoxă nu permite folosirea unor imitaţii electronice
sau a unor amplificatoare de sunet, a fonogramelor etc.

19.2. Tipurile de dangăt şi denumirea lor

Iniţial clopotele îndeplineau doar funcţii de semnalizare. Treptat ele au început să însoţească
cele mai importante momente din Sfânta Liturghie, exprimând diverse stări sufleteşti: bucurie şi
solemnitate, concentrare şi pace sufletească, tristeţe şi resemnare, convingere şi hotărâre. Pornind de
la aceste considerente, se disting câteva tipuri de dangăt: buna vestire şi dangătul însuşi.
19.2.1. Buna vestire
Buna vestire este unul dintre cele mai vechi sunete, care avea menirea să anunţe începutul
serviciului divin şi să-i pregătească pe creştini. Acest dangăt este ordinar, fiind generat de bătăi
singulare în clopotul mare. În acest mod clopotele se bat la sărbătorile mari, înaintea slujbelor de
duminică, în Postul Mare. Acest dangăt se numeşte buna vestire pentru că el aduce la cunoştinţa
credincioşilor vestea bună despre începerea Slujbei Divine.
Dangătul numit buna vestire este executat după cum urmează: mai întâi trei bătăi – rar, fără
grabă şi prelung, până când se stinge sunetul clopotului, după care urmează trei bătăi moderate. În
 201
cazul în care clopotul este foarte mare, aceste bătăi moderate se fac prin loviturile limbii care
pendulează între pereţii clopotului. Atunci când clopotul este nu prea mare, limba lui se trage cu o
frânghie cât mai aproape de marginea clopotului, pe frânghie se pune o scândură, iar bătăile se
produc prin apăsarea cu piciorul.
Buna vestire, la rândul ei, se împarte în două tipuri:
buna vestire obişnuită sau curată, care se produce din clopotul cel mare;
buna vestire de post, care se produce în Postul Mare din clopotul mai mic.
Dacă Biserica are mai multe clopote mari (la Catedrale, la bisericile din mănăstirile mari),
acestea, după destinaţia lor, pot fi: clopote de sărbători, de duminici, de polieleu, de fiecare zi şi al
cincilea, sau clopotul mic.
În Bisericile obişnuite sunt, de obicei, două-trei clopote.
19.2.2. Dangătul însuşi
Prin dangătul însuşi înţelegem sunetul produs de bătaia concomitentă în toate clopotele sau în
câteva dintre ele.
Bătaia în toate clopotele este de mai multe feluri:
1) dangătul triplu (în limba rusă – „trezvon”) anunţă începutul serviciului divin – Vecernia,
Utrenia şi Sfânta Liturghie. Acest dangăt este generat de bătaia concomitentă în toate sau în câteva
clopote, urmată de o mică întrerupere. Acest ciclu se repetă de trei ori, purtând şi denumirea de
bătaie în toate clopotele în trei rânduri. Fiecare sfânt locaş are dangătul său specific şi inconfundabil,
care este determinat de setul de clopote.
Dangătul triplu exprimă triumful şi bucuria creştină;
2) dangătul dublu („dvuzvonâi”) se face în două rânduri prin bătaia concomitentă în toate
clopotele;
3) dangătul alternativ („perezvon”) reprezintă bătaia alternativă de clopote, începând cu cel
mai mare şi terminând cu cel mai mic, repetată de mai multe ori. Este un sunet trist, dar totodată,
măreţ şi solemn. Este folosit pentru a puncta cele mai importante momente ale Sfintei Liturghii;
4) dangătul funerar simbolizează, de fapt, întreaga viaţă omenească, de la naştere până la
moarte. Sunetul este obţinut prin bătăi ordinare, lente, începând cu clopotul cel mai mic şi terminând
cu cel mai mare, după care urmează un acord (o bătaie concomitentă în toate clopotele), acest ciclu
repetându-se de câteva ori.
19.3. Utilizarea dangătului şi semnificaţia lui
19.3.1. Dangătul la Privegherea de noapte
1. Înainte de Privegherea de noapte se bate buna vestire, care se încheie cu dangătul triplu.
2. La începutul citirii celor şase Psalmi se cuvine a bate dangătul dublu, care vesteşte despre
începutul părţii a doua a privegherii de noapte – Utrenia – şi exprimă bucuria Naşterii Domnului şi a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Utrenia, după cum se ştie, aminteşte de Naşterea lui Hristos şi se
 202
începe cu cântarea îngerească: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bunăvoire.” În popor acest dangăt este numit „dangătul doi”, adică al doilea de la începutul
Privegherii de noapte.
3. În timpul cântării polieleului, înainte de citirea Evangheliei, se cuvine dangătul triplu, care
exprimă bucuria evenimentului sărbătorit. Duminica, la privegherea de noapte, dangătul triplu
exprimă bucuria şi triumful Învierii lui Hristos. În popor, dangătul triplu de la privegherea de
noapte se numeşte „dangătul al treilea”.
4. La începutul cântării cântecului Maicii Domnului: „Măreşte suflete al meu pe Domnul...”
se întâmplă să se tragă buna vestire scurtă, care este compusă din nouă bătăi în clopotul mare.
5. De sărbătorile mari la sfârşitul Privegherii se trage dangătul triplu.
6. La slujbele arhiereşti, după fiecare Priveghere de noapte, pentru a-l conduce pe arhiereu,
se cuvine a bate dangătul triplu.
19.3.2. Dangătul la Liturghie
Înainte de citirea Ceasurilor al treilea şi al şaselea se trage din clopote buna vestire a
Liturghiei, iar la sfârşitul Ceasului al şaselea, chiar înainte de Liturghie, se trage dangătul triplu.
În cazul în care se slujesc două Liturghii (cea devreme şi cea târzie), atunci pentru Liturghia
cea devreme buna vestire se trage mai rar şi mai lent decât pentru Liturghia cea târzie, neutilizându-
se clopotul cel mai mare.
Când se slujeşte Liturghia arhierească, se bate buna vestire la timpul potrivit. Atunci când
arhiereul se apropie de biserică se trage dangătul triplu până intră în biserică, după care se continuă
buna vestire, până la momentul în care arhiereul începe îmbrăcarea veşmintelor. La sfârşitul Ceasului
al şaselea se trage dangătul triplu.
În timpul Liturghiei se cuvine a bate buna vestire la începutul „canonului Euharistiei” – cel
mai important moment al Liturghiei, pentru a vesti sfinţirea şi transformarea Sfintelor Daruri.
Buna vestire începe odată cu cuvintele: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina
Tatălui şi Fiului, şi Sfântului Duh...” Această bună vestire este mai scurtă şi cuprinde 12 bătăi.
Obiceiul de a bate buna vestire la citirea cuvintelor menţionate mai sus a fost introdus în
tradiţia bisericilor ruse de patriarhul Moscovei Ioachim (1690), care a urmat modelul bisericilor
occidentale, unde clopotele bat în timpul cântării „Luaţi, mâncaţi...”
La sfârşitul Liturghiei oficiate de sărbătorile mari se cuvine dangătul triplu.
De asemenea, după fiecare Liturghie arhierească se bate dangătul triplu la plecarea
arhiereului.
La praznicul Naşterii Domnului se bate dangătul triplu toată ziua, de la Liturghie până la
Vecernie.
 203
La praznicul Paştilor – Învierea Domnului – la Utrenia Luminată se bate buna vestire de la
începutul Miezonopticii şi până la începutul Drumului Crucii, iar de la începutul Drumului Crucii
şi până la sfârşitul lui se bate dangătul triplu.
Pentru începutul Liturghiei de Paşti se bate buna vestire şi dangătul triplu.
Pe parcursul Liturghiei de Paşti, când se citeşte Evanghelia, se cuvine a bate dangătul
alternativ, a câte 7 lovituri în fiecare clopot (cifra 7 exprimă plinătatea slavei lui Dumnezeu). Acest
dangăt alternativ plin de solemnitate semnifică propovăduirea Sfintei Evanghelii a lui Hristos în
toate limbile vorbite. Dangătul alternativ, după citirea Evangheliei, este urmat de dangătul triplu,
care exprimă triumful şi bucuria creştină.
Pe tot parcursul Săptămânii Luminate, în fiecare zi se bate dangătul triplu de la sfârşitul
Liturghiei şi până la Vecernie.
În toate zilele de duminică, de la Paşti şi până la Înălţarea Domnului, după sfârşitul Liturghiei
se cuvine dangătul triplu.
La sărbătorile de Hram, la sfârşitul Liturghiei, înainte de a se începe ierurgia, se cuvine a bate
scurt buna vestire şi dangătul triplu, iar la sfârşitul ierurgiei – dangătul triplu.
Drumul Crucii este însoţit în toate cazurile de dangătul triplu.
La Ceasurile Împărăteşti se trage obişnuitul dangăt buna vestire, în clopotul cel mare, iar la
Ceasurile Postului Mare – buna vestire în clopotul cel mic. Atât la Ceasurile Împărăteşti, cât şi la
Ceasurile Postului Mare se bate: înainte de Ceasul al treilea – de trei ori, înainte de Ceasul al şaselea
– de şase ori şi înainte de Ceasul al nouălea – de nouă ori. Înainte de Pavecerniţă se bate de 12 ori.
Atunci când în zilele de Post se întâmplă vreun praznic, nu se bat clopotele separat pentru fiecare
ceas.
La Utrenia din Joia Mare, care se slujeşte seara, la citirea celor douăsprezece Evanghelii ale
Patimilor Domnului, în afară de obişnuitele buna vestire şi dangătul triplu de la începutul Utreniei,
se bate buna vestire pentru fiecare Evanghelie: pentru prima Evanghelie – o lovitură în clopotul
mare, pentru a doua Evanghelie – două lovituri, pentru a treia Evanghelie – trei lovituri etc.
La sfârşitul Utreniei, pe când credincioşii duc acasă „focul din ziua de joi”, se cuvine a bate
dangătul triplu.
19.4. Utilizarea dangătului alternativ şi semnificaţia lui
La Vecernia din Joia Mare, înainte de a fi scos Epitaful, se bate rar dangătul alternativ, a câte
o lovitură în fiecare clopot (de la cel mare până la cel mic), iar după ce s-a aşezat Epitaful pe masa
din centrul Bisericii – se bate imediat dangătul triplu.
La Utrenia din Sâmbăta Mare, de la începutul cântării Ecteniei Mari şi pe parcursul
Drumului Crucii cu Epitaful în jurul bisericii, se cuvine a bate dangătul alternativ, în ca şi la
scoaterea Epitafului. Când Epitaful se aduce în biserică în faţa Uşilor Împărăteşti, se cuvine a bate
dangătul triplu.
 204
Loviturile rare ale dangătului alternativ, a câte o bătaie în fiecare clopot, începând de la
clopotul cel mai mare, care are un sunet puternic, şi până la clopotul cel mai mic, care are un sunet
înalt şi subţire, semnifică „istovirea” treptată a Domnului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea
noastră, după cum se şi spune în irmosul cântării a 4-a, glasul al 5-lea: „Dumnezeiasca Ta istovire
am înţeles-o... întru mântuirea poporului Tău...”
Conform tradiţiei bisericeşti, un astfel de dangăt alternativ este folosit doar de două ori pe an:
în Vinerea Mare şi în Sâmbăta Mare, în ziua morţii pe cruce a Domnului nostru şi a înmormântării
Lui de bunăvoie. Clopotarii experimentaţi au o deosebită grijă ca dangătul alternativ trist, care se
închină Domnului nostru Iisus Hristos, să nu fie identic cu dangătul alternativ care se foloseşte la
înmormântarea oamenilor păcătoşi din fire şi muritori.
La Utrenie, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, în Săptămâna Închinării Sfintei Cruci şi la 1
august, înainte de a fi scoasă crucea din altar, în timp ce se cântă Ectenia mare se bate uneori
dangătul alternativ, prin lovirea de câte trei ori în fiecare clopot, începând de la cel mai mare şi
până la cel mai mic. Iar atunci când crucea este scoasă în centrul bisericii şi aşezată pe analog se
cuvine a bate dangătul triplu.
Un asemenea dangăt, cu lovituri mai dese, ritmice, câte şapte (sau trei) la număr în fiecare
clopot, se bate la sfinţirea mică a apei. Atunci când preotul afundă crucea în apă se practică
dangătul triplu.
Asemănător cu dangătul de la sfinţirea apei se bat clopotele şi înainte de hirotonia unui
episcop. Ca atare, dangătul alternativ des şi a câteva lovituri în fiecare clopot este un dangăt
alternativ solemn. În unele biserici locale, înainte de Liturghia Hramului Bisericii, se săvârşeşte un
astfel de dangăt alternativ solemn.
19.5. Dangătul funerar şi semnificaţia lui
Dangătul funerar exprimă durerea şi tristeţea pentru cei adormiţi. El se săvârşeşte în ordinea
opusă dangătului alternativ, adică se loveşte lent câte o singură dată în fiecare clopot, începând de la
cel mai mic şi până la cel mai mare, după care se loveşte concomitent în toate clopotele. Dangătul
funerar se încheie obligatoriu cu un dangăt triplu scurt, care exprimă, la rândul lui, bucuria
credinţei creştine în învierea celor adormiţi.
Având în vedere că unele instrucţiuni ale clopotarilor interzic dangătul triplu în timpul
ceremoniei funerare, ceea ce nu corespunde tradiţiei bisericeşti, oferim câteva explicaţii.
Dangătul funerar, care reprezintă lovituri lente începând de la clopotul mic şi până la cel
mare, semnifică viaţa omului cea pământească, care este mereu în creştere, din frageda copilărie până
la maturitate, iar lovitura concomitentă în toate clopotele are semnificaţia întreruperii vieţii omului
pe pământ prin moarte, atunci când el lasă tot ce a adunat pentru această viaţă. Cântarea
înmormântării aşa şi spune: „Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte!
Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte măreţia, căci venind moartea, toate acestea pier.
 205
Pentru aceasta, lui Hristos celui fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi
odihneşte-l unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.”
A doua parte din această cântare ne arată bucuria din viaţa ce va să vie împreună cu Hristos.
Tocmai această viaţă este exprimată de dangătul triplu, care încheie dangătul funerar.
În biserica ortodoxă, conform tradiţiei, toate slujbele de înmormântare şi de pomenire a celor
adormiţi se săvârşesc de preoţi îmbrăcaţi în veşminte de culoare deschisă. Obiceiul venit din
Occident ca preoţii care slujesc panihida să fie îmbrăcaţi în veşminte de culoare neagră nu
corespunde duhului ortodoxiei. Pentru un creştin adevărat, moartea este o trecere de la o viaţă
încărcată de griji la o viaţă mai bună, plină de bucurie, şi nu de tristeţe.
Dangătul triplu, care ne aminteşte despre învierea din morţi, acţionează haric (benefic) asupra
sufletului creştinului, care este întristat de despărţirea cu cel adormit, şi-i dă lui o mângâiere
lăuntrică. Nu avem nici un temei pentru a-l lipsi pe creştin de această mângâiere, cu atât mai mult că
acest dangăt triplu s-a statornicit în viaţa poporului nostru, exprimând credinţa acestuia.
Aşadar, în timp ce se duce cel adormit la biserică, pentru a-i face rugăciunile de înmormântare,
se bate dangătul funerar, iar când se intră cu el în biserică – se cuvine dangătul triplu. După
săvârşirea rugăciunilor de înmormântare, pe când se scoate cel adormit din biserică, se bate dangătul
funerar, care se sfârşeşte cu dangătul triplu.
Atunci când se face prohodul şi înmormântarea călugărilor, ieromonahilor, arhimandriţilor şi
arhiereilor, se bate cu totul alt dangăt. De la început se bate de 12 ori în clopotul mare, după care
urmează dangătul funerar, apoi iarăşi 12 bătăi în clopotul mare şi iarăşi dangătul funerar etc.
Când se intră cu trupul în biserică se bate dangătul triplu; la sfârşitul rugăciunii de dezlegare –
iarăşi dangătul triplu; la scoaterea trupului din biserică – dangătul funerar, iar când se pune sicriul
cu trupul în groapă – dangătul triplu. În unele localităţi se practică doar dangătul funerar.
Există şi aşa-numitul dangăt frumos în toate clopotele. Acest dangăt este practicat în catedrale,
în lavre, în mănăstirile mari, adică acolo unde sunt multe clopote, în special mari. Dangătul frumos
se bate de cel puţin cinci clopotari.
Dangătul frumos se bate la Praznicele Mari, la unele evenimente solemne care au loc în
biserică, precum şi la prohodul patriarhilor (arhiereilor).
Se cuvine să amintim şi de dangătul de alarmă, care are o însemnătate obştească.
Dangătul de alarmă reprezintă lovituri dese fără întrerupere în clopotul mare. Dangătul de
alarmă se folosea în caz de incendii, inundaţii, răscoală, năvălirea duşmanilor sau în alte situaţii
excepţionale.
Despre biruinţa asupra duşmanului şi despre întoarcerea trupelor de pe câmpul de luptă,
poporul era înştiinţat prin gloriosul dangăt triplu, care se bătea în toate clopotele.
 206
În încheiere trebuie să amintim că clopotarii ruşi au atins un nivel înalt în arta tragerii
clopotelor şi vestea lor s-a răspândit în toată lumea. La sărbătorile Învierii Domnului veneau la
Moscova mulţi turişti din Europa, Anglia şi America pentru a asculta sunetul clopotelor de Paşti.
În ziua acestei Sărbători a Sărbătorilor în Moscova răsunau concomitent peste 5000 de clopote
din toate lăcaşurile sfinte. Cel care a auzit măcar o dată dangătul de Paşti din Moscova, acela nu
poate să-l uite niciodată. Despre acest eveniment, vestitul scriitor I. Şmeliov scrie: „Acest dangăt este
unica simfonie din toată lumea”.
Acest dangăt puternic şi plin de slavă se modulează peste toată Moscova cu melodii diferite de
la fiecare biserică şi se urcă spre cer ca un imn de biruinţă a Învierii lui Hristos.

(Indicaţiile despre regulile de a bate clopotele au la bază practica Bisericii Ortodoxe Ruse.
Această practică de a bate clopotele a fost creată şi întărită ca tradiţie prin însăşi viaţa de toate zilele
a poporului creştin-ortodox rus, adică prin însăşi viaţa Bisericii.)

Încheiere?