Capitolul 1

Introducere în teoria şi tehnica construcţiilor

O parte însemnată a activităţii pe care o desfăşoară societatea, pentru

transformarea naturii şi asigurarea condiţiilor de existenţă, are ca scop
realizarea de construcţii. Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost nevoiţi
să execute adăposturi şi treptat numeroase alte tipuri de construcţii, din ce în
ce mai complexe şi mai perfecţionate.

În ansamblu, producţia de construcţii cuprinde obiecte fixe pe teren, care se

deosebesc astfel de celelalte produse realizate de societate. Orice obiect – un
scaun, un aspirator, o maşină etc. – este produs într-o unitate specializată.
Această fabrică este fixă, pe când produsul, care pleacă spre cumpărători,
este mobil. În industria construcţiilor lucrurile se petrec invers: fabrica de
case – şantierul – este mobil, în timp ce produsele realizate – construcţiile –
rămân fixe.

1.1. Clasificarea construcţiilor

Cea mai generală clasificare împarte construcţiile în două mari categorii:

clădiri şi lucrări inginereşti (Fig. 1.1).

8
 Construcţii

Clădiri Lucrări inginereşti

Clădiri civile

Clădiri industriale

Clădiri de
locuit Clădiri agricole

Clădiri social-
culturale Hale Hambare
industriale

Clădiri
administrative Mori
Ateliere
Clădiri pentru
comerţ Grajduri

Centrale
Clădiri
Clădiri pentru energetice
pentru Abatoare
transporturi
transporturi

Clădiri Crame
Depozite
speciale

Fig. 1.1. Clasificarea construcţiilor

9
Clădirile au funcţia principală de a servi ca adăpost pentru oameni în timpul
perioadelor de muncă, destindere sau odihnă şi pentru bunurile acestora,
precum şi pentru procesele tehnologice.

Lucrările inginereşti sunt toate celelalte construcţii: drumuri, căi ferate,

poduri, rezervoare, coşuri de fum, turnuri, canale etc.

La rândul lor clădirile, funcţie de destinaţie, se împart după cum urmează

(Fig. 1.1).

a. Clădiri civile – în această categorie intră acele clădiri ce nu servesc

producţiei.

Există următoarele tipuri principale de clădiri civile:

• clădiri de locuit (individuale, blocuri de apartamente, cămine,
hoteluri, case de odihnă etc.);
• clădiri social – culturale (sociale: spitale, case de cultură, săli de
sport; culturale: teatre, muzee, biblioteci, cinematografe; de
învăţământ: universităţi, şcoli; religioase: catedrale, biserici, mănăstiri
etc.);
• clădiri administrative (sediile instituţiilor, sediile companiilor,
birourile, tribunalele etc.);
• clădiri pentru comerţ (magazine, bănci etc.);
• clădiri pentru transporturi (gări, autogări, aerogări, depouri etc.);
• clădiri cu destinaţii speciale (militare, funerare etc.).

b. Clădiri industriale – se consideră cele destinate producţiei: hale

industriale, ateliere, centrale energetice, depozite etc.

c. Clădiri agricole – sunt destinate producţiei agricole: hambare, mori,

grajduri, abatoare, crame etc.

10
În raport cu deformabilitatea sub acţiunea sarcinilor exterioare există trei
tipuri de clădiri.

a. Clădiri cu structură rigidă

Sunt clădirilor la care deplasările laterale (orizontale) sunt relativ mici, fiind
produse în special de forţele tăietoare. Aceste construcţii au perioadele
proprii de vibraţie mici (T ≤ 0,25...0,50 s). În această categorie intră
clădirile cu structura de rezistenţă alcătuită din pereţi portanţi din beton
armat sau din zidărie de cărămidă.

b. Clădiri cu structură flexibilă

În acest caz deplasările laterale sunt mai mari, fiind rezultatul efectului
dominant al momentelor încovoietoare. Perioadele proprii de vibraţie sunt
în general T ≥ 0.80...1,20 s. Construcţii cu structura formată din cadre de
beton armat, de oţel sau de lemn se încadrează în categoria construcţiilor cu
structură flexibilă.

c. Clădiri cu structură semiflexibilă

Deplasările laterale sunt rezultatul efectului combinat al forţelor tăietoare şi
al momentelor încovoietoare. Perioadele proprii de vibraţie se înscriu de
regulă în intervalul T = 0,25...1,20 s. În această categorie intră clădirile
alcătuite din cadre de beton armat rigidizate cu pereţi de umplutură din
zidărie masivă sau cu pereţi din beton armat.

Funcţie de importanţă există trei tipuri de clădiri civile.

a. Clădiri civile de importanţă deosebită:

• clădiri de primă necesitate cu rol de menţinere a unor activităţi vitale,
economice şi sociale (spitale mari, centrale de telecomunicaţii, gări,
cazărmi de pompieri etc.);
• clădiri în care se află frecvent un număr mare de oameni
11
 (cinematografe, teatre, case de cultură), sau cu valoare mare (muzee,
monumente etc.);

b. Clădiri civile de importanţă medie – sunt constituite de imobilele

curente: clădiri de locuit, social-culturale, administrative etc.;

c. Clădiri de importanţă redusă (construcţii provizorii).

Lucrările inginereşti sunt foarte diverse, cele mai importante fiind (Fig.
1.2):
a. construcţii speciale industriale: rezervoare, castele de apă, silozuri etc.;
b. construcţii speciale pentru transporturi: drumuri, căi ferate, tuneluri şi
staţii pentru metrouri, funiculare etc.;
c. construcţii speciale pentru transporturi pe apă: canale navigabile,
ecluze, porturi etc.;
d. construcţii speciale pentru continuitatea transporturilor, numite şi
lucrări de artă: poduri, tuneluri, viaducte, ziduri de sprijin etc.;
e. construcţii hidrotehnice: baraje şi lucrări aferente acestora;
f. construcţii pentru îmbunătăţiri funciare şi regularizarea cursurilor
de apă: irigaţii, desecări, taluzuri, protecţia malurilor etc.

1.2. Elementele constitutive ale clădirilor

a. Structura de rezistenţă – este alcătuită din acele elemente de construcţie

care preiau încărcările mecanice, determinând capacitatea portantă a
clădirii: pereţi portanţi, planşee, cadre, stâlpi, grinzi, fundaţii etc.

12
 Lucrări inginereşti

Construcţii speciale
industriale

Construcţii speciale pt.

transporturi

Construcţii speciale pt.

transporturi pe apă

Construcţii speciale pt.

continuitatea
transporturilor

Construcţii hidrotehnice

Construcţii pt. îmbunătăţiri

funciare şi regularizarea
cursurilor de apă

Fig. 1.2. Clasificarea lucrărilor inginereşti

b. Elemente de închidere – sunt elementele ce asigură izolarea termică,

hidrofugă şi acustică a interiorului clădirii. Din această categorie fac parte:
pereţii exteriori, ferestrele, uşile exterioare, învelitorile acoperişului etc.

13
c. Elemente de compartimentare – pereţii interiori, elementele uşoare de
compartimentare, uşile interioare etc.

d. Elemente de finisaj – tencuieli, pardoseli, placaje, vopsitorii, zugrăveli,

etc.

Un element de construcţie poate îndeplini simultan mai multe funcţii.

De exemplu, un perete exterior poate avea atât rol de element de rezistenţă,
cât şi funcţiuni de izolare termică şi acustică.

O clădire se împarte geometric în niveluri (subsol, parter, etaje), iar pe

verticală în tronsoane separate între ele prin elemente numite „rosturi”
(întreruperi ale clădirii în plan vertical, pe toată înălţimea acesteia, inclusiv
fundaţiile) care permit deformarea independentă a tronsoanelor.

Fundaţiile şi subsolul unei clădiri constituie aşa numita „infrastructură”, iar

parterul şi etajele „suprastructura”. Altfel spus, elementele situate sub cota
±0.00 a clădirii (fundaţiile, pereţii de subsol, planşeul peste subsol)
constituie infrastructura clădirii, iar restul elementelor, situate peste cota
±0.00, formează suprastructura acesteia. Cota ±0.00 a unei construcţii este,
prin convenţie, cota pardoselii finite de la parter.

1.3. Exigenţe şi performanţe în construcţii

1.3.1. Noţiuni introductive

Construcţiile se numără printre cele mai importante produse realizate,

deoarece asigură un cadru protejat pentru majoritatea activităţilor umane şi,
dintre toate bunurile, au cea mai lungă perioadă de utilizare. Clădirile au
atât o valoare utilitară, de ordin practic, dar şi o valoare artistică,
arhitecturală.
În consecinţă, orice construcţie trebuie să răspundă unui ansamblu bogat de
cerinţe (exigenţe) determinate de necesităţile de utilizare şi de cele de ordin

14
estetic, iar calitatea mai bună sau mai puţin bună a unei clădiri se apreciază
prin măsura în care aceasta răspunde exigenţelor.

Prin exigenţe în construcţii se înţeleg condiţiile care trebuiesc îndeplinite

astfel încât clădirile să corespundă necesităţilor şi posibilităţilor
utilizatorilor individuali şi societăţii în ansamblu.

În acest context definirea ştiinţifică a exigenţelor, care pot fi diferite de la o

societate la alta sau de la o etapă la alta, reprezintă o necesitate de primă
importanţă în industria construcţiilor, întrucât nu se poate concepe, proiecta,
executa sau optimiza un obiect fără a şti exact căror cerinţe trebuie să răspundă.

Un sistem de exigenţe devine util când poate conduce la soluţionarea

următoarelor probleme:
a. determinarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile,
în ansamblu şi pe părţi componente, ţinând seama de funcţiile ce decurg din
destinaţia clădirii şi de interesele colectivităţii care o utilizează;
b. stabilirea soluţiilor constructive care să satisfacă aceste condiţii, a
modalităţilor de verificare, a materialelor utilizate şi a tehnologiilor prin
care se poate ajunge cel mai avantajos la rezultatul dorit.

Conceptul de „performanţă în construcţii” are un înţeles diferit de sensul

comun al noţiunii de „performanţă”. Construcţiile nu sunt performante în
sensul în care, de exemplu, sportivii sunt performanţi atunci când doboară
un record sau câştigă o medalie. O clădire nu trebuie să fie cea mai înaltă,
cea mai frumoasă sau cea mai scumpă pentru a fi performantă, dar trebuie
să răspundă unui set raţional, precis şi coerent de exigenţe.

În domeniul construcţiilor, noţiunile de bază ce conduc la definirea

conceptului de performanţă sunt cele enumerate în continuare.

a. Exigenţele utilizatorilor clădirilor – se referă la condiţiile pe care

aceştia le doresc îndeplinite în imobilele pe care le vor folosi.

15
Aceste condiţii sunt determinate de următoarele categorii de cerinţe:
• fiziologice – naturale (condiţii de igienă, confort şi protecţie faţă de
factorii nocivi);
• psiho-sociale (referitoare la senzaţia de contact cu microclimatul
clădirii, posibilitatea de a comunica sau de a se separa, satisfacţie
estetică etc.);
• de eficienţă (privind cheltuieli şi consumuri minime de achiziţie şi
exploatare a clădirii).

Exigenţele utilizatorilor sunt formulate la modul general, lipsite de expresie

cantitativă (numerică), fără a ţine seama de materialele sau procesele
tehnologice prin care sunt realizate clădirile. Astfel, o exigenţă a
utilizatorilor este cerinţa de linişte pentru a lucra sau pentru a se odihni.

b. Exigenţele de performanţă – sunt formulate de specialişti pentru a

satisface exigenţele utilizatorilor, luând în considerare factorii care
acţionează asupra imobilului. Ca şi exigenţele utilizatorilor, exigenţele de
performanţă sunt exprimate tot calitativ (fără formulare cantitativă) şi nu ţin
seama de materialele din care sunt realizate clădirile. Astfel, o exigenţă de
performanţă este izolarea acustică faţă de zgomotele provenite din afara
unei clădiri.

c. Criteriile de performanţă – constituie traducerea exigenţelor de

performanţă în calităţi pe care trebuie să le îndeplinească diferenţiat părţile
componente ale clădirii pentru ca exigenţele de performanţă să fie
satisfăcute. Unei singure exigenţe de performanţă generală, cum ar fi
izolarea acustică faţă de zgomotele exterioare, îi corespund pentru pereţi
capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene, iar pentru planşee
capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene şi de impact.

d. Nivelurile de performanţă – reprezintă concretizarea cantitativă,

numerică, a criteriilor de performanţă, astfel încât acestea să poată fi
16
utilizate în proiectare, cu ajutorul diferitelor relaţii fizico–matematice de
dimensionare. Valorile minime, maxime sau optime ale nivelurilor de
performanţă sunt stabilite prin prescripţii tehnice (standarde, normative). De
exemplu, nivelul zgomotelor exterioare percepute în încăperi trebuie să fie
de maxim 35 dB.

Stabilirea nivelului de performanţă este o operaţie complexă, ţinând cont că

majorarea cantitativă a unui nivel, în afară de faptul că poate fi nerentabilă,
nu duce în mod obligatoriu la performanţe reale. De exemplu nu este
recomandabilă creşterea necontrolată a capacităţii de izolare acustică a unui
element de închidere, deoarece o stare prelungită de linişte profundă, fără
fondul sonor minim cu care organismul este obişnuit, poate conduce la o
stare de nelinişte greu de suportat.

1.3.2. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile

La nivelul Organizaţiei internaţionale pentru standardizare (ISO) s-a

întocmit o listă ce cuprinde 14 exigenţe de performanţă pentru clădiri civile,
enumerate şi descrise succint în cele ce urmează.

Stabilitate şi rezistenţă – intensitatea maximă a acţiunilor mecanice, în

gruparea de încărcări cea mai defavorabilă, nu trebuie să depăşească
capacitatea portantă a clădirii, respectiv a elementelor structurale ale
acesteia.

Siguranţa la foc – se referă la aprecierea gradului de risc la izbucnirea

incendiilor şi la siguranţa ocupanţilor şi a clădirii în caz de incendiu.

Siguranţa utilizării – are în vedere cerinţe referitoare la:

• securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare,
reparaţii etc.;
• securitatea de contact, ce reprezintă protecţia utilizatorilor la

17
 posibilitatea producerii de leziuni prin contact cu suprafeţele
elementelor de construcţie;
• securitatea la circulaţie prin reducerea riscului de accidentare prin
alunecare, cădere, blocare etc., în timpul circulaţiei în interiorul
clădirii;
• securitatea la intruziuni prin protejarea clădirii, în special a
elementelor sale exterioare, împotriva pătrunderii nedorite a
oamenilor, animalelor, insectelor etc.

Etanşeitatea – se referă la calitatea elementelor de construcţie de a fi etanşe

la apa din diverse surse (meteorica, subterană etc.), la aer, gaze, zăpadă,
praf sau nisip antrenate de aer etc.

Confort higrotermic – pentru asigurarea în interiorul clădirii a nivelurilor

optime de temperatură şi de umiditate, în sezonul rece şi în cel cald.

Ambianţă atmosferică – prin asigurarea microclimatului încăperilor cu aer

proaspăt, cu ajutorul ventilării naturale şi/sau artificiale.

Confort acustic – ce se referă la protecţia fonică împotriva zgomotelor

exterioare, zgomotelor din încăperile învecinate şi zgomotelor datorate
funcţionării instalaţiilor.
Confort tactil – are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse
suprafeţe ale clădirii, protecţie ce se poate referi la izolare termică, la
izolare electrică, sau la măsuri împotriva contactului mecanic cu diverse
elemente.

Confort antropodinamic – cu următoarele componente:

• confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de
către clădire;
• confortul în cazul deplasărilor în clădire;
• uşurinţa în manevrarea uşilor, ferestrelor sau altor elemente mobile

18
 ale clădirii;

Igienă – vizează măsurile împotriva poluării microclimatului clădirii

(emanaţii de gaze, fum etc., degajate de materialele din elementele de
construcţie) şi asigurarea condiţiilor de igienă cu ajutorul instalaţiilor
(distribuţia apei potabile, evacuarea apei menajere şi a gunoaielor).

Utilizarea spaţiilor – are în vedere funcţionalitatea spaţiilor interioare

(caracteristici geometrice, relaţiile dintre încăperi etc.) şi adaptarea la
utilizarea suprafeţelor finisate ale clădirii (rezistenţa acestor suprafeţe la
acţiuni mecanice, termice, chimice, atmosferice etc.).

Durabilitate – privitor la durata de viaţă a elementelor de construcţie şi a

clădirii în ansamblu şi la rezistenţa împotriva factorilor ce afectează
performanţele (agenţi climatici, chimici etc.).

Confort vizual – se referă la iluminatul natural şi cel artificial, aspectul

suprafeţelor vizibile şi vederea din clădire spre exterior.

Economicitate – se iau în considerarea următoarele aspecte:

• indicatori dimensionali: suprafeţe ale clădirii (aria desfăşurată, aria
construită, aria utilă etc.) şi volume (volum total, volum pe
niveluri etc.);
• indicatori derivaţi: gradul de ocupare a terenului, indicele
suprafeţelor de circulaţie, indicele volumului total etc.;
• costuri: iniţiale (de investiţie), de exploatare, de întreţinere
(remedieri,
reparaţii) etc.;
• gradul de industrializare: ponderea elementelor de construcţie
realizate industrial.

19
1.3.3. Aprecierea calităţii clădirilor

Calitatea unei construcţii poate fi apreciată în mod obiectiv folosind

conceptul de performanţă, prin utilizarea următoarelor metodologii:

a. Gradul de satisfacere a exigenţelor de performanţă

Prin acest procedeu se determină în ce măsură este satisfăcută fiecare

exigenţă de performanţă „i”, prin definirea unui raport, conform relaţiei:

(1.1)
nivel de performanţă realizat (cf.
proiect)
pi =
nivel de performanţă impus (normat)

Dacă valoarea raportului pi = 1 atunci exigenţa „i” este respectată. În cazul

când pi < 1 exigenţa de performanţă nu este asigurată, iar dacă pi > 1
exigenţa este depăşită în sens favorabil.

Nu întodeauna calitatea variază proporţional cu raportul pi, în sensul că o

creştere exagerată a acestui raport peste valoarea unitară nu conduce în mod
obligatoriu la o creştere a performanţelor. De exemplu:
• creşterea capacităţii portante a unui planşeu din beton (prin mărirea
grosimii sau folosirea unui beton cu calităţi superioare), peste
capacitatea portantă minimă necesară nu este raţională, întrucât este
puţin probabil ca sarcinile gravitaţionale să crească peste valorile de
calcul prevăzute de normative şi, pe de altă parte, cheltuielile de
execuţie ar creşte nejustificat de mult;
• sporirea rezistenţei termice a unui element de închidere conduce la
un spor de confort şi la o economie de energie pentru încălzire, dar
peste anumite valori ale gradului de izolare aceste avantaje cresc
extrem de lent, ponderea pierderilor de căldură transferându-se spre
20
 alte zone ale clădirii.

b. Ponderea exigenţelor de performanţă

Pentru exprimarea ponderii fiecărei exigenţe de performanţă „i” se stabilesc

în mod convenţional o serie de coeficienţi αi care reflectă faptul că unele
performanţe sunt mai importante decât altele. Coeficienţii αi sunt
subunitari şi au valori mai mari sau mai mici după cum decidem că o
exigenţă de performanţă este mai importantă sau mai puţin importantă. În
consecinţă, coeficienţii αi au un caracter oarecum arbitrar, dar în final
trebuie respectă relaţia: Σ αi = 1.

După definirea coeficienţilor αi, aprecierea performanţelor unei construcţii

se poate efectua pe baza unei note (calificativ) N obţinut cu relaţia:

N = ∑α i . pi (1.2)

Relaţia precedentă poate fi utilizată şi în cazul când există mai multe

variante pentru o clădire şi dorim să alegem soluţia cu performanţe optime.

1.4. Coordonare dimensională şi toleranţe în construcţii

1.4.1. Scurt istoric
Atunci când se pune problema realizării unei construcţii, unul din primele
lucruri la care ne gândim este cât de extinsă va fi această construcţie, cu alte
cuvinte ce dimensiuni va trebui să aibă pentru a răspunde unui anumit scop.
Această întrebare şi-au pus-o probabil primii „constructori”, atunci când au
început să creeze adăposturi artificiale în corturi din piei de animale, în
urmă cu peste 10.000 de ani, şi-o pun şi constructorii de azi când se
pregătesc să ridice un nou zgârie – nori.

21
Dimensiunile unei construcţii, atât cele principale cât şi cele de detaliu, au
fost dintotdeauna importante. Pentru stabilirea acestora s-au folosit la
început, din raţiuni practice, dimensiunile diferitelor părţi ale corpului uman
(picior, cot, cap), deoarece dimensiunile unui obiect se stabilesc şi se percep
mai uşor prin comparaţie cu cele ale omului.

Nu numai dimensiunile privite separat, dar şi anumite rapoarte între acestea

sunt importante. Vechii egiptenii ştiau acest lucru atunci când au construit
piramidele, respectând un anumit raport între latura bazei şi înălţime, astfel
încât cele patru feţe au o înclinare constantă de 52º la toate piramidele (cu o
singură excepţie). Grecii şi romanii respectau un anumit raport între
dimensiunile principale ale clădirilor (lungimea şi lăţimea), numit raportul
de aur, ce conduce la un dreptunghi ce nu este nici prea apropiat de un
pătrat, dar nici exagerat de alungit. Proporţiile celor mai multe dintre
monumentele antice se încadrează în regula secţiunii de aur, după cum şi
dimensiunile unei fotografii obişnuite, ale unei pagini de carte sau a feţei
unei cutii de chibrituri respectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, acelaşi

A a
raport: = , „A” şi „a” fiind latura mare şi respectiv latura mică a
A +a A
dreptunghiului.

Dorinţa de a obţine anumite proporţii a condus la ideea că se poate adopta o

anumită dimensiune fixă, numită „modul”, toate dimensiunile unei
construcţii fiind stabilite apoi prin multiplicarea sau divizarea acestui
modul. La grecii antici era ales drept modul diametrul de la baza coloanelor.
Înălţimea acestora era determinată prin multiplicarea diametrului cu un
coeficient ales astfel încât coloanele să nu rezulte prea subţiri, lucru ce ar fi
creat probleme de rezistenţă, dar nici prea groase, întrucât ar fi fost
inestetice.

În afara faptului că alegerea judicioasă a dimensiunilor şi a raporturilor

22
dintre acestea este o condiţie obligatorie pentru obţinerea anumitor efecte
arhitecturale, în secolul trecut s-a dezvoltat o tendinţă nouă în construcţii,
aceea de industrializare a acestora. În esenţă, ideea este ca o parte dintre
elementele componente ale unei clădiri să fie produse în condiţii industriale,
în cadrul unor întreprinderi specializate, urmând ca apoi să fie transportate
şi montate la locul de punere în operă. Astfel se pot confecţiona stâlpi,
grinzi, pereţi, planşee etc., care ulterior se îmbină pentru a forma structura
unei clădiri. Evident, dimensiunile acestor elemente (care pot fi executate de
mai mulţi producători, în locaţii diferite) şi poziţia lor în cadrul clădirii
trebuie astfel corelate încât procesul de montaj să se poată desfăşura în
condiţii normale.

Prin coordonare dimensională a elementelor de construcţie se înţelege

convenţia de a utiliza, în cadrul activităţilor de proiectare, de producere şi
de punere în operă, numai acele dimensiuni care respectă anumite reguli
stabilite anterior. Altfel spus, coordonarea dimensională reprezintă operaţia
prin care se stabilesc dimensiunile unor elemente sau ansambluri, precum şi
dimensiunile ce definesc poziţia lor reciprocă.

Coordonarea dimensională este o operaţie obligatorie şi se realizează prin

două metode: coordonare modulară şi tipizare.

1.4.2. Coordonarea modulară

1.4.2.1. Definiţii

Coordonarea modulară constă în aceea că dimensiunile elementelor de

construcţie pot lua numai acele valori care corespund unei lungimi alese
arbitrar, numită modul de bază şi notată cu „M”, sau unor moduli derivaţi
din modulul de bază.

În sistemul metric valoarea internaţională standardizată a modulului de bază

este M = 100 mm = 10 cm, adoptată în majoritatea ţărilor.
23
Deoarece este a zecea parte dintr-un metru, această valoare se încadrează în
sistemul modular decimetric. În unele ţări se utilizează modulul de bază
egal cu 12,5 cm, ce face parte din sistemul modular octometric şi este
întâlnit şi la noi în cazul elementelor de construcţii din cărămidă normală.

În afară de modulul de bază se utilizează o serie de moduli derivaţi din

acesta, determinaţi cu o relaţie de forma: Md = n.M. Astfel se obţin:

• moduli derivaţi măriţi (n > 1): n = 2, 3, 6, 12, 15, 30, 60;

• moduli derivaţi fracţionaţi (n < 1): n = 1/2, 1/5, 1/10, 1/20, 1/50, 1/100.

În funcţie de mărimea dimensiunilor ce urmează a fi modulate, modulii

derivaţi măriţi se folosesc la deschideri, travei, lungimi de grinzi, înălţimi
de niveluri etc.

Modulii fracţionaţi se utilizează la dimensiuni mici, cum ar fi detaliile de

construcţii, unele materiale de construcţii etc. Cu alte cuvinte, fiecărui
modul derivat îi corespunde un anumit domeniu de aplicare, funcţie de
dimensiunile curente ale elementelor de construcţii corespunzătoare.

În consecinţă, utilizând modulii derivaţi se pot obţine dimensiuni modulate,

care se împart astfel:

a. grupa I – dimensiuni mari (deschideri, travei, dimensiunile încăperilor

etc.);

b. grupa II – dimensiuni mijlocii (înălţimi etaje, goluri de uşi şi ferestre

etc.);

c. grupa III – dimensiuni mici (secţiunile elementelor);

d. grupa IV – dimensiuni foarte mici (grosimi materiale, detalii de

construcţii etc.).

24
1.4.2.2. Sistemul de referinţă modular

Sistemul de referinţă modular este compus dintr-o reţea de plane

perpendiculare, pe trei direcţii, care împart volumul clădirii în
paralelipipede rectangulare (volume de forma unei cărămizi, delimitate de
şase feţe plane), cu lungimea laturilor egală cu modulul de bază sau cu
multiplii ai acestuia (Fig. 1.3).

n3.M

n1.M
n2.M

Fig. 1.3. Sistem de referinţă modular

Planele sistemului de referinţă poartă numele de plane modulare de

referinţă. Distanţele dintre aceste plane se numesc trame şi pot fi de mai
multe tipuri: principale (deschideri, travei, înălţimi de etaje etc.), secundare
(lăţimea fâşiilor planşeelor, dimensiunile golurilor de uşi sau ferestre etc.) şi
de detaliu (dimensiunile îmbinărilor, dimensiunile secţiunilor elementelor) –
Fig. 1.4.

Intersecţiile planelor modulare se numesc linii de referinţă. Ansamblul

liniilor de referinţă formează reţeaua modulară, iar volumul delimitat de
25
planele modulare formează volumul modular. Reţeaua modulară serveşte
pentru coordonarea dimensiunilor în plan şi spaţiu cu dimensiunile
sistemului constructiv al clădirii.

Fig. 1.4. Trame modulare principale şi secundare

a. clădiri civile; b. clădiri industriale

26
Dimensiunea modulară a unui element de construcţie se defineşte ca fiind
un multiplu întreg al unui modul.

Dimensiunea modulată reprezintă dimensiunea unui element de construcţie

care se asamblează cu altele, astfel încât prin alăturarea acestora, ţinând
seama şi de rosturi, să rezulte o dimensiune modulară (Fig. 1.5).

Dimensiunea nominală este o dimensiune modulară ce caracterizează un

element prin dimensiunea sa principală, permiţând identificarea lui dintr-o
serie de elemente asemănătoare. În cazul elementelor din beton prefabricate,
dimensiunea nominală cuprinde dimensiunea de proiect a elementului la
care se adaugă mărimea rostului de monolitizare. De exemplu, dimensiunile
nominale ale fâşiilor prefabricate de planşeu, reprezentând lungimea
acestora, sunt: 2,00; 2,40; 3,00; 3,60; 4,00; 4,40; 5,00; 5,60 m, în timp ce
dimensiunea lor efectivă, de execuţie, este cu 8 cm mai mică. Dimensiunile
nominale (grosimile) pereţilor de cărămidă normală sunt: 7,5; 12,5; 25,0;
37,5 cm, funcţie de modul de dispunere a cărămizilor.

dimensiune d
rost
modulată
element
dimensiune
prefabricat
modulară

Fig. 1.5. Tipuri de dimensiuni

27
Axele tramei modulare, numite şi axe de trasare, se poziţionează în funcţie
de structura de rezistenţă a clădirii astfel:

• structuri cu pereţi portanţi: la pereţii exteriori axa este dispusă la o

distanţă de suprafaţa interioară a peretelui egală cu jumătatea
grosimii peretelui interior portant; la pereţii interiori portanţi axa
modulară coincide cu axa geometrică a acestora, fiind poziţionată la
jumătatea grosimii peretelui;

• clădiri cu pereţi exteriori autoportanţi sau tip cortină: axa modulară

se suprapune peste faţa interioară a acestora;

• structuri pe cadre cu stâlpi cu secţiune constantă pe înălţime: axele

modulare pe cele două direcţii principale coincid cu axele
geometrice ale secţiunii stâlpilor;

• structuri pe cadre cu stâlpi cu secţiune variabilă pe înălţime: axele

modulare pe cele două direcţii principale coincid cu axele
geometrice ale secţiunii stâlpilor la cota ±0,00;

• structuri pe cadre, cu pod rulant (specifice halelor industriale): axele

modulare longitudinale ale stâlpilor marginali coincid cu axele
geometrice ale secţiunii acestora la cota şinei grinzii de rulare, iar
axele longitudinale ale stâlpilor centrali coincid cu axa lor
geometrică (mijlocul secţiunii); axele modulare transversale coincid
cu axa geometrică a secţiunii stâlpilor;

• la stâlpii dublii de la rosturile clădirii se adoptă fie două axe

modulare, nefiind obligatoriu ca distanţa dintre acestea să fie
modulată, fie o singură axă ce coincide cu axa geometrică a rostului.

28
Pe verticală axele modulare se poziţionează respectând următoarele reguli:

• la clădiri civile înălţimea etajului curent este egală cu distanţa dintre

suprafeţele pardoselilor finite a două niveluri succesive;

• la clădiri industriale (hale) înălţimea modulată este situată între cota

±0,00 şi cota inferioară a grinzilor transversale.

1.4.3. Tipizarea elementelor de construcţii

Reprezintă o treaptă mai avansată a coordonării dimensionale şi constă în

proiectarea şi confecţionarea unor elemente de dimensiuni corespunzătoare
unei serii modulare cu număr redus de termeni şi unor condiţii de exploatare
tip, care se repetă cu o mare frecvenţă.

La proiectarea construcţiilor se iau în considerare aceste elemente tipizate,

cu caracteristicile lor, astfel încât atât forma cât şi dimensiunile obiectelor
se adaptează la dimensiunile şi caracteristicile elementelor de construcţie.

Exemple de dimensiuni tipizate:

• dimensiunile tipizate, denumite uneori şi dimensiuni preferenţiale,

pentru deschideri şi travei sunt: 3,0 m; 6,0 m; 9,0 m; 12,0 m; 15,0
m; 18,0 m; 21,0 m; 24,0 m;

• dimensiunea principală (lungimea) căzilor de baie obişnuite

(dreptunghiulare) fabricate în ţara noastră sunt: 1,20 m; 1,50 m; 1,80
m.

1.4.4. Toleranţe şi abateri în construcţii

Preocupări privind precizia dimensională a construcţiilor au existat din cele

mai vechi timpuri. Cele patru laturi ce delimitează baza marii piramide din
29
Egipt (piramida lui Cheops) au lungimea de 230 m şi diferă între ele cu
maxim 20 cm (eroare de 1 la 1150). Unghiurile drepte ale bazei au devieri
maxime de trei minute şi jumătate (eroare de cca. 1 la 1500). Orientarea
piramidei în raport cu punctele cardinale are o abatere maximă de cinci
minute şi jumătate (eroare de cca. 1 la 4000).

Cu toate acestea, construcţiile curente din vechime nu impuneau condiţii

severe de precizie. În afara faptului că nu existau proiecte, în sensul în care
înţelegem astăzi această noţiune, masivitatea elementelor utilizate şi faptul
că eventualele erori se puteau corecta „din mers”, făcea acceptabil un grad
relativ redus de precizie.

Acest mod de a privi lucrurile a trebuit abandonat odată cu apariţia şi

dezvoltarea procesului de industrializare a lucrărilor de construcţii, cu toate
implicaţiile sale. Elementele prefabricate de rezistenţă, majoritatea din
beton sau metal, pot avea dimensiuni mari şi rezemări reduse. Din acest
motiv este important ca precizia de execuţie să fie suficient de bună,
deoarece eventualele operaţii ulterioare de corecţie şi ajustare ar fi
costisitoare şi ar putea avea urmări nedorite asupra structurii clădirii.

Pentru înţelegerea noţiunii de toleranţă dimensională trebuie mai întâi

definite conceptele de dimensiune de proiect (teoretică) şi dimensiune reală
(efectivă, de execuţie).

Prin dimensiuni de proiect se înţeleg dimensiunile teoretice ale conturului

unui element, adică dimensiunile rezultate din calculele de rezistenţă şi din
condiţiile de rezemare sau de asamblare. Prin dimensiuni reale se înţeleg
dimensiunile efective de contur ale unui element de construcţie.

Teoretic, dimensiunile efective ar trebui să fie egale cu cele de proiect, dar

practic acest lucru nu se poate realiza datorită inpreciziilor de măsurare,
deformaţiilor tiparelor, procesului tehnologic de fabricaţie etc.

30
În acest context problema care se pune este aceea de a realiza construcţii ale
căror dimensiuni finale să fie cât mai apropiate de cele preconizate iniţial,
prin proiect, dar nu identice, admiţându-se în acest fel o anumită toleranţă
dimensională. Sfera acestei noţiuni este însă mai largă, întrucât se referă nu
numai la dimensiuni, ci şi la forma şi poziţia elementelor, precum şi la
aspectul suprafeţelor acestora.

Toleranţele reprezintă mărimea erorilor admise pentru un produs.

Toleranţele în construcţii se referă atât la dimensiunile (lungime, înălţime,
grosime etc.) cât şi la poziţia elementelor (orizontalitate, verticalitate etc.),
la forma acestora (planeitatea suprafeţelor, liniaritatea muchiilor,
corectitudinea unghiurilor etc.), precum şi la aspectul lor. Respectarea unor
limite ale toleranţelor asigură rezistenţa şi stabilitatea structurii construcţiei
şi, pe de altă parte, un aspect corespunzător.

Pentru produsele standardizate (materiale de construcţii şi instalaţii)

toleranţele sunt indicate în standardele şi normele interne de fabricaţie, iar
pentru elemente sau părţi de construcţii sunt prezentate în normativele de
execuţie şi recepţie.

Prin toleranţă dimensională se înţelege diferenţa dintre dimensiunea

maximă şi cea minimă a unui produs:

TD = Dmax – Dmin (1.3)

unde: TD – toleranţa dimensională;

Dmax – dimensiunea limită maximă (limita superioară admisă a
dimensiunii efective a unui element de construcţie);
Dmin – dimensiunea limită minimă (limita inferioară admisă a
dimensiunii efective a unui element de construcţie).

Abaterea admisibilă reprezintă diferenţa dintre dimensiunile limită şi

31
dimensiunile de construcţie:

Aad = Dmax / min – Dconstr (1.4)

unde: Dconstr – dimensiunea de construcţie.

Există cazuri când o serie de elemente de construcţie sunt cuprinse în altele,

ca de exemplu tâmplăria uşilor şi ferestrelor în golurile pereţilor din zidărie
sau beton. Pentru fiecare din cele două elemente, cuprinzător (C) şi cuprins
(c) există toleranţe admise. Diferenţa dintre dimensiunile efective ale
elementului cuprinzător şi respectiv cuprins se numeşte joc:

J max = D C c
ef . max − D ef . min ; J min = D C c
ef . min − D ef . max (1.5)

unde: Jmax, Jmin – jocul maxim, respectiv minim;

DC C
ef . max , D ef . min – dimensiunile efective maxime, respectiv
minime, ale elementului cuprinzător;
D cef . max , D cef . min – dimensiunile efective maxime, respectiv
minime, ale elementului cuprins.

Toleranţa jocului se defineşte prin diferenţa:

TJ = Jmax – Jmin (1.6)

Mărimea toleranţelor este condiţionată de dimensiunile elementelor şi de

clasa de precizie.

Dimensiunile unui element oarecare condiţionează mărimea toleranţei. Dacă

o grindă prefabricată din beton cu lungimea de proiect de 5,90 m va rezulta
după execuţie de 5,895 m (eroare de 5 mm în minus), acest lucru nu va
afecta procesul de montaj. Dar dacă a gaură circulară într-o plăcuţă metalică
va avea diametrul mai mic cu 5 mm, şurubul care trebuie să treacă prin ea
nu va intra.

32
Clasa de precizie reprezintă un ansamblu de valori maxime admisibile ale
toleranţei, corespunzătoare fiecărui grad de precizie. Prescripţiile tehnice
prevăd 10 clase, severitatea condiţiilor de precizie descrescând de la clasa 1
spre clasa 10. În Tabelul 1.1 sunt prezentate toleranţele dimensionale pentru
prefabricate din beton şi beton armat, pentru primele 5 clase de precizie.

Tabel 1.1
Domeniul dimensiunii elementelor (mm)
Clasa de 100 250 1000 2500
100 10000
precizie 250 1000 2500 10000
Toleranţe dimensionale admisibile (mm)
I 0,5 1 2 2 3 3
II 1 2 3 3 4 5
III 2 3 4 5 6 8
IV 3 4 6 8 10 12
V 4 6 10 12 16 20

Toleranţele, ca şi multe alte mărimi numerice ce intervin în procesul de

proiectare al unei construcţii, au un caracter aleator. De aceea ele trebuie
studiate prin mijloace statistice, folosind teoria probabilităţilor. O astfel de
abordare poate conduce la depistarea unor erori ale procesului de fabricaţie
sau execuţie şi la o îmbunătăţire a sistemului de toleranţe.

33