Spania este o monarhie constituțională, cu o monarhie ereditară și cu un parlament

bicameral, Cortes sau Ansamblul Național. Puterea executivă consistă din Consiliul de
Miniștri prezidat de Președintele Guvernului (asemănător unui prim ministru), propus de
monarh și ales de către Ansamblul Național după alegerile legislative.

Puterea legislativă este formată din Congresul Deputaților (Congreso de los Diputados)
cu 350 de mebrii, aleși prin vot popular pe liste-bloc, prin reprezentarea proporțională,
destinați să servească timp de patru ani, și un Senat sau Senado cu 259 de locuri din care
208 formate din aleși direcți pe baza votului popular și ceilalți 51 trimiși de legislaturile
locale pentru a servi tot timp de patru ani.

În 2003, Spania discută cu Regatul Unit despre Gibraltar, o mică peninsulă care și-a
schimbat posesorul în timpul Războiului Spaniol de Succesiune în 1714. Discuțiile se
referă la împărțirea suveranității asupra peninsulei, subiect al unui referendum
constituțional al gibraltarienilor, care și-au exprimat opoziția față de orice act de supunere
față de Spania.

Spania este, în prezent, statul autonomiilor, foral unitar, dar, de fapt, funcționând ca o
federație de Comunități Autonome, fiecare cu puteri și legi diferite (de exemplu unele au
propriile lor sisteme educaționale și de sănătate, altele nu). Există unele probleme cu
acest sistem, de vreme ce unele guverne autonome (acelea conduse de partide
naționaliste) încearcă un tip mai federal de relații cu Spania, în timp ce guvernul central
încearcă să reprime ceea ce unii văd ca și o autonomie excesivă a unor conmunități
autonome (ex. Țara Bascilor și Catalonia). În conformitate cu articolul 4.1 al Constituției
Spaniole din 1978, steagul național spaniol e format din trei benzi orizontale, de culoare
roșie, galbenă și respectiv roșie, banda galbenă fiind de două ori mai mare decât cele
roșii. În centru pe verticală și deplasată puțin spre lance din punct de vedere al orizontalei
se află stema Spaniei.

Limba spaniolă (lengua española, español), numită uneori și limba castiliană

(castellano), este o limbă romanică din subgrupul iberic. Este una dintre cele șase limbi
oficiale ale Organizației Națiunilor Unite.
Spaniola se situează pe locul doi ca cea mai vorbită limbă în lume conform numărului
vorbitorilor care o au ca limbă maternă, fiind precedată doar de chineza mandarină. O
vorbesc ca prima și a doua limbă între 450 și 500 milioane de persoane. Se plasează pe
locul trei ca cea mai folosită limbă atât maternă, cât și străină, fiind întrecută de chineza
mandarină și de engleză.

Spaniola ocupă, de asemenea, locul doi în topul celor mai studiate limbi din lume, fiind
învățată de cel puțin de 14 milioane de studenți. Conform altor surse, acest număr
depășește 46 de milioane de studenți distribuiți în 90 de țări.

Atât spaniola, cât și alte limbi romanice, reprezintă o continuare modernă a latinei
vulgare, limbă care a fost vorbită împreună cu latina cultă în fostul Imperiu Roman și
care a pus bazele tuturor limbilor romanice moderne. Datorită propagării sale în America,
spaniola este limba neolatină care a cunoscut cea mai largă răspândire în lume.

Spaniola s-a dezvoltat din dialectul latin vorbit în zonele limitrofe dintre Cantabria,
Burgos, La Rioja și Álava, provinciile de nord din actuala Spanie, devenind cel mai
popular idiom al Regatului Castiliei (latina a fost o limbă oficială). De aici vine și numele
original al dialectului, castellano, care face o referință la zona geografică de unde provine
limba. Celălalt nume, español, vine de la Hispaniolus din latina medievală, mai precis din
forma sa corectă Spaniolus. Ramón Menéndez Pidal oferă altă explicație etimologică.
Cuvintelor clasice hispanus și hispanicus li se atașau în latina vulgară sufixul -one (cf. în
spaniolă: bretón, borgoñón, în franceză wallon etc.), astfel cuvântul *hispanione s-a
schimbat în españón, și apoi în español. Acest cuvânt a fost apoi împrumutat de către alte
limbi romanice (cf. catalană espanyol, franceză espagnol, italiană spagnolo, occitană
espanhòu, portugheză espanhol, română spaniol).

Evenimentele istorice, socio-economice și folosirea spaniolei ca limbă de schimb au

permis acesteia să devină lingua franca în Peninsula Iberică, însă aceste fapte n-au dus la
dispariția altor limbi vorbite acolo. Se estimează că în a doua jumătate a secolului XVI
80% din locuitorii Spaniei vorbeau spaniola.

Două nume sunt date limbii spaniole și anume: deja menționata spaniolă (spaniolă
español) și castiliană (castellano). Hispanofoni din țările și regiunile diferite pot să-și
arate preferința pentru o denumire sau alta, ori să folosescă ambele substituibil. Uneori,
politica țării obligă folosirea unuia dintre termeni în cazuri formale. Scopul acestui articol
este de a explica diferențele dintre acești termeni și a prezenta țări în care se folosec.

În general, ambii termeni pot să se refere la limba spaniolă în întregime, iar alegerea lor
este un subiect de interes al vorbitorului și adesea depinde de originea lui. Totuși,
cuvântul castiliană are și două semnificații mai profunde:

• limba castiliană veche — o limbă romanică vorbită în Regatul Castiliei și Coroana

Castiliei în timpul Evului Mediu
• un dialect castilian al limbii spaniole, vorbit astăzi în regiunea istorică Castilia, în
Spania centrală.
Istoria termenilor castellano și español este strâns legată cu istoria Spaniei și a Americii
de Sud, și mai specific, cu colonizarea spaniolă în timpul Marilor descoperiri.

Original, castiliana s-a referit la limba Regatului Castiliei, una dintre cele câteva așa-
numite Regatele Creștine din partea septentrională a Peninsulei Iberice, care au apărut în
Evul Mediu între secolele VIII și ZV. Primele atestări ale spaniolei/castilianei vechi pot fi
găsite în Glosas Emilianenses (Glosele Emiliane), un document din secolul XI. Deși
această limbă nu mai este vorbită, poate fi citită în multe opere literare, precum
„Cântecul Cidului”. Totuși, termenul spaniol este foarte recent și la începuturi s-a referit
la statul spaniol, iar apoi a primit semnificația de limbă vorbită acolo. Spania, ca națiune
unită, este mai tânără decât limba și Regatul Castiliei.

În 1492, venirea lui Cristofor Columb în America, în cursul expediției plătite de către
monarhia castiliană, a permis spaniolilor să înceapă expansiunea teritorială, politică și
culturală, rezultând în aceasta că majoritatea statelor sud-americane folosesc spaniola ca
limbă oficială. Totuși, înainte de secolul XVIII, colonizarea a fost nu spaniolă, ci de fapt
castiliană. Astfel, câteva țări au reținut denumirea veche. Desigur, există și alți factori
care au influențat alegerea finală a termenului, precum relațiile diplomatice cu coroana
spaniolă, preferințele primilor conducători și ale locuitorilor, etc.

O situație asemănătoare există și în cazul limbii române, care este numită

„moldovenească” de către mulți locuitori din Republica Moldova. Totuși, nimeni nu
susține o idee că limbile ar fi separate: castiliană și spaniolă, pentru că ambele sunt
originare din Peninsula Iberică, din Spania contemporană.

Istoria termenilor castellano și español este strâns legată cu istoria Spaniei și a Americii
de Sud, și mai specific, cu colonizarea spaniolă în timpul Marilor descoperiri.Original,
castiliana s-a referit la limba Regatului Castiliei, una dintre cele câteva așa-numite
Regatele Creștine din partea septentrională a Peninsulei Iberice, care au apărut în Evul
Mediu între secolele VIII și ZV. Primele atestări ale spaniolei/castilianei vechi pot fi
găsite în Glosas Emilianenses (Glosele Emiliane), un document din secolul XI. Deși
această limbă nu mai este vorbită, poate fi citită în multe opere literare, precum
„Cântecul Cidului”.

Totuși, termenul spaniol este foarte recent și la începuturi s-a referit la statul spaniol, iar
apoi a primit semnificația de limbă vorbită acolo. Spania, ca națiune unită, este mai
tânără decât limba și Regatul Castiliei.În 1492, venirea lui Cristofor Columb în America,
în cursul expediției plătite de către monarhia castiliană, a permis spaniolilor să înceapă
expansiunea teritorială, politică și culturală, rezultând în aceasta că majoritatea statelor
sud-americane folosesc spaniola ca limbă oficială. Totuși, înainte de secolul XVIII,
colonizarea a fost nu spaniolă, ci de fapt castiliană. Astfel, câteva țări au reținut
denumirea veche. Desigur, există și alți factori care au influențat alegerea finală a
termenului, precum relațiile diplomatice cu coroana spaniolă, preferințele primilor
conducători și ale locuitorilor, etc.O situație asemănătoare există și în cazul limbii
române, care este numită „moldovenească” de către mulți locuitori din Republica
Moldova. Totuși, nimeni nu susține o idee că limbile ar fi separate: castiliană și spaniolă,
pentru că ambele sunt originare din Peninsula Iberică, din Spania contemporană.Conform
dicționarului normativ, publicat de către Academia Regală Spaniolă, și Dicționarului
Panhispanic de Chestiuni, aprobat de 22 academii de limbă spaniolă ca normativ, numele
español și castiliano sunt sinonime, ambele fiind acceptate. Asociația Academiilor
Limbii Spaniole, care întrunește toate academiile de limbă spaniolă din țările
hispanofone, recomandă numele español spre a fi folosit, în general, în alte limbi
naționale (cf. germană Spanisch, engleză Spanish, poloneză hiszpański, rusă испанский).

Spaniola face parte din subgrupul ibero-romanic al limbilor romanice. Are multe în
comun cu limba aragoneză, asturiană, catalană, galiciană și portugheză. Spaniolii se pot
înțelege și cu vorbitorii limbii italiene, fără a cunoaște italiana. Limba ladino, vorbită de
către sefarzi, este de fapt castiliana medievală, influențată de turcă și ebraică.

Dialectele spaniolei şi limbile vorbite în Spania

Matteo Bartoli, un lingvist italian, și Valeriu Rusu au clasificat-o, împreună cu alte limbi
ibero-romanice și romanice orientale, ca limbă conservativă, care a păstrat multe cuvinte
devenite arhaice în alte limbi romanice.[12] Tabelul de mai jos indică câteva similarități:

Limbi conservative Limbi inovative

Latină Latină
Spaniolă Română Italiană Franceză
día zi DIES giorno jour DIVRNVM
hermoso frumos FORMOSVS bello beau BELLVS
más mai MAGIS più plus PLVS
mesa masă MENSA tavola table TABVLA
poner pune(re) PONERE mettere mettre MITTERE

Istoria limbii spaniole începe cu dialectele iberice ale latinei vulgare, limbă vorbită de
populația Imperiului Roman. Variantele vorbite în Spania nordică de astăzi au pus bazele
dezvoltării ulterioare a limbii. După căderea Imperiului Roman Occidental în secolul V,
influența latinei clasice asupra poporului a fost succesiv redusă. Latina vorbită pe vremea
aceea reprezenta o mixtură a varietăților romanice hispanice, între care era și castiliană
veche. În secolul VIII, invazia musulmană în peninsula Iberică duce la formarea celor
două zone de latinitate: Al-Andalus (Andaluzia contemporană), unde se utilizau dialecte
romanice cunoscute sub denumirea de „limba mozarabă”, aflată sub influența puternică a
limbilor invadatorilor: arabei și berberei, și zonă nordică, unde s-au format regatele
creștine, iar din dialecte romanice s-au dezvoltat aparte de castiliană și alte limbi
romanice moderne: limba catalană, aragoneză, astur-leoneză și galiciano-portugheză

Castiliana primitivă a derivat din latină în comitatul medieval al Castiliei și se afla sub
influența limbilor bască și vizigotă. Cele mai vechi texte în spaniolă sunt Glosas
Emilianenses (Glosele Emiliane), ce s-au păstrat în Mănăstirea Yuso aflată în San Millán
de la Cogolla, La Rioja, Spania. Această localitate era considerată că fiind un centru
cultural medieval.

Spaniola s-a extins la sudul peninsulei datorită Reconquistei și uniunilor regatelor

creștine (uniunea Castiliei și Leónului, Castiliei și Aragonului și apoi formarea statului
spaniol). În secolul XV, în timpul procesului de unificare a Spaniei, Antonio de Nebrija a
publicat Grammatica. Acesta este primul tratat al gramaticii limbii spanille și în genere al
unei limbi vulgare europene. Colonizarea și cucerirea Americii a permis expansiunea
limbii spre cea mai mare parte a continentului american.

În prezent limba spaniolă este una dintre cele mai vorbite și populare limbi ale lumii și
cea mai folosită limbă romanică. Este utilizată în Organizația Națiunilor Unite, Uniunea
Europeană și, ca limbă oficială, în Uniunea Latină. Numărul vorbitorilor crește repede dat
fiind faptul că stă pe locul doi ca cea mai studiată limbă din lume, precedată doar de
limba engleză.