Cauciucul este un termen general care defineşte polimere elastice din gumă, poate fi de origine naturală, sau

cauciucul sintetic obţinut din izopren, acesta din urmă este o formă mai pură omogenă şi cheltuielile de obţinere
sunt mai reduse decât cele ale cauciucului natural. Utilizarea principală a cauciucului sintetic este pentru fabricarea
anvelopelor, sau ca înlocuitor al cauciucului natural care se obţine din latexul răşina produs de arborele de cauciuc
(Hevea brasiliensis).

Producători de cauciuc natural

Ţări mai importante producătoare de cauciuc natural
Producţie Producţie
Rang Stat Rang Stat
(in mii. t) (in mii. t)
   1 Tailanda 3030   10 Brazilia 96
   2 Indonezia 1792   11 Sri Lanka 92
   3 Malaysia 1000   12 Filipine 88
   4 India 694   13 Guatemala 50
   5 China 550   14 Cambodgia 46
   6 Vietnam 391   15 Camerun 46
Coasta de Opt state produc peste 88 % din producţia
   7 123   16 Myanmar 36
fildeş mondilală
   8 Nigeria 112   17 Mexic 23
   9 Liberia 108      

Cauciucul sintetic
In anul 1860 Greville Williams reuşeşte să obţină şi să stabilească formula chimică a izoprenului (C5H8) prin
distilarea cauciucului natural. Această descoperire face posibilă etapa următoare de sintetizare a cauciucului
artificial din izopren şi acid clorhidric, în anul 1879 de către „Gustave Bouchardat”. Prin anul 1900 J. Kondakow
reuşeşte sintetizarea din dimetilbutadienă, patentul de obţinere a cauciucului artificial a fost acordat în anul 1909
lui „Fritz Hofmann”. Această descoperire permite fimei Bayer din Leverkusen să producă între anii 1915 -1918 o
cantitate de 2 500 de tone cauciuc artificial. Prima producţie de cauciuc sintetic reentabilă din punct de vedere
economic a fost cauciucul (SBR) produs în 1929 prin metoda de polimerizare a emulsiei a lui Walter Bock din 1,3-
Butadienă şi styrol. In anul 1930 Erich Konrad şi Eduard Tschunkur reuşeşc să producă în Germania cauciucul
(NBR), iar în USA firma DuPont produce cauciucul (CR), care azi este numit neopren. In 1942 în USA se reuşeşte
producerea cauciucului-silicon, iar în 1948 cauciucul-fluor, ca în anii următori să fie perfecţionat tot mai mult
producţia de cauciucuri sintetice.

Utilizare
Intre 65 % şi 70 % din producţia totală de cauciuc este folosită ca materie primă pentru producerea anvelopelor de
maşini. Cauciucul natural este folosit atare ca polimer sau sub formă de amestec cu cauciucul sintetic.
Dezavantajul cauciucului natural este se poate descompune dacă ajunge în contact cu lumina solară (razele UV)
sau cu lipidele. O altă aplicare importantă este de folosire ca liant în industria hârtiei, industria producătoare de
covoare sau în medicină mănuşile din latex. Mai poate fi folosit ca profile elastice de etanşare, la cele care sunt
supuse la acţiunea intemperiilor se foloseşte EPDM (ethylene propylene diene monomer).
Cauciucul sintetic
Cauciucul natural, indiferent de forma sub care se afla (latex, diferite sortimente de crep, foi afumate etc.) este
un produs macromolecular de origine vegetala. In plantele care cresc in deosebi in regiunile tropicale,
cauciucul se gaseste fie in niste canale sub forma de suc alb/laptos sau sub forma de latex, fie sub forma de
incluziuni in celulele cojii, ale tulpinii, ale radacinii etc.
Primele informatii despre cauciuc au aparut inca din anul 1496. Astfel, istoriograful Antonio de Herrera arata
cum a observat Cristofor Columb ca bastinasii din insula Haiti se jucau cu mingi confectionate dintr-un material
al carui nume insemna “rasina elastica” (sau, in argou indian, “cauchio” inseamna “lacrimi de arbore”).
Un veritabil descoperitor al cauciucului a fost insa omul de stiinta si exploratorul Charles Marie de La
Condamine care a calatorit intre anii 1735-1737 in Ecuador, Peru si Brazilia. Aici el a observat cum bastinasii
din Valea Amazonului isi impermeabilizau imbracamintea prin inmuiere in sucul laptos al unui arbore si
expunere apoi pentru uscare la soare.
In lumea veche cauciucul a devenit o marfa cautata de populatie abia dupa ce s-a observat posibilitatea de a-l
dizolva in anumiti solventi pentru a prepara un clei util in diferite scopuri si dupa ce chimistul englez Priesteley
a observat, in 1770, ca o hirtie scrisa cu creionul si frecata cu o bucata de cauciuc devine curata.
Prelucrarea la scara industriala a cauciucului a inceput insa abea in prima jumatate a secolului XIX, o data cu
descoperirea metodei de plastifiere pe valt (1826) si a procedeului de vulcanizare descoperit de chimistul
american Charles Goodyear, care in 1839 descopera si efectul sulfului asupra cauciucului natural.
Asadar, cauciucul natural este un produs care se extrage din latex. Prin crestarea scoartei arborilor de cuciuc
(ex. specia Hevea braziliensis, care este principalul arbore producator de cauciuc), se colecteaza un suc laptos
sub forma unei emulsii numite latex. Componentii principali ai latexului sunt: o faza apoasa, denumita ser, si o
faza solida, formata din particule coloidale de cauciuc avand marimea intre 0.5 si 4 microni. Sa stabilit ca intr-
un gram de latex se gasesc peste 500 de miliarde de globule de cauciuc.

Cauciucul formează cu ozonul o ozonidă (C5H8O3)n, care dă prin hidroliză (cu un randament de circa 90%)
levulin-aldehidă (C. Harries, 1901). S-a dedus de aici că macromoleculele cauciucului conţin catene lungi de felul
următor (H. Staudinger, 1922):
Vulcanizarea cauciucului. Dintre toate transformările chimice ale cauciucului, cea mai importantă din punct de
vedere tehnic este reacţia cu sulful, numită vulcanizare.

Reacţia se realizează încălzind un amestec intim de cauciuc şi sulf, la o temperatură superioară punctului de topire
a sulfului (115,50), de obicei la 130-1450. sulful se combină chimic, ireversibil
Cauciucul sintetic este un compus macromolecular cu proprietãti asemãnãtoare celor ale cauciucului natural, care
se obtine prin polimerizarea izoprenului sau prin polimerizarea butadienei ori prin copolimerizarea lor cu stiren
sau cu nitril-acrilic etc. Vulcanizarea cauciucului sintetic se face analog cu a cauciucului natural.

Fabricarea cauciucului sintetic comportã douã operatii:

-Prepararea monomerului; ca monomeri se pot folosi: izoprenul, butadiena, stirenul metil-stirenul, acrilonitrilul,
cloroprenul etc.;
-Polimerizarea sau copolimerizarea monomerilor enumerati.
Ca procedee de polimerizare se utilizeazã astãzi:
-Polimerizarea termicã în prezenta de sodiu metalic;
- Polimerizarea în bloc (masã) si în emulsie

Cauciucurile sintetice.Istorie. Sinteza cauciucului natural a preocupat pe mulţi chimişti în cursul secolului trecut.
Nevoile din ce în ce mai mari au stimulat, între cele două războaie mondiale, cercetări ştiinţifice şi industriale, care
au culminat în producţia pe scară mare a unor compuşi macromoleculari, cu proprietăţi destul de asemănătoare cu
ale cauciucului natural, spre a putea înlocui acest material în cele mai multe din utilizările sale, în special în
fabricarea anvelopelor de automobil.

Se ştie de mult că izoprenul se polimerizează spontan (în prezenţa aerului), dând o masă solidă ce se aseamănă
într-o oarecare măsură cu cauciucul natural, dar prezintă o rezistenţă mecanică mult mai mică decât acesta (din
cauza gradului de polimerizare prea mic) (Williams,1860; Tilden, 1892). Procedeul polimerizării izoprenului cu
sodiu metalic, care s-a bucurat mai târziu de o intensă aplicaţie tehnică, a fost descoperit de Mattews şi Strange, în
Anglia (1910).Materii prime. Orice fabricaţie de cauciuc sintetic comportă două etape: obţinerea monomerului
(eventual şi comonomerului) şi polimerizarea