INTRODUCERE

DREPTUL ROMAN cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul
roman si este un sistem extreme de vast si complex, format dintr-o multitudine de ramuri si institutii juridice.
Acest sistem de drept a trait o viata milenara caci el s-a nascut in epoca fondarii statului Roman si s-a aplicat
pana la moartea imparatului Justinian, adica din secolul VI I.Ch., pana in sec VI d.C. Pentru a intelege
specificul dreptuluo roman, trebuie sa retinem ca la origine, si romanii ca si celelalte popoare ale lumii antice,
au confundat dreptul cu morala si cu religia, dar spre deosebire de celelalte popoare ale antichitatii, romanii au
depasit aceasta confuzie, si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase, si
normele de morala. Dovada ca inca din epoca foarte veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul
ius, iar normele religioase prin cuvantul fas. La romani, gandirea juridica, ideologia juridica, si-a pus amprenta
asupra intregii vieti spirituale. De aceea in antichitate se spunea “Ca asa cum grecii sunt un popor de filosofi,
romanii sunt un popor de juristi”, iar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, trebuia sa
faca dovada si proba ca a fost discipol al unui jurist consult celebru (jurist-consultii romani erau oameni de
stiinta, cercetatori ai dreptului). Si cu toate acestea, in unele texte juridice clasice, persista in mod ciudat,
stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Astfel, printr-un text care ni s-a transmis prin opera
legislativa a Imparatului Justinian, se da o definitie a jurisprudentei sau a stiintei dreptului. Potrivit acelei
definitii : “iurisprudenteia est divinarum atcve humanarum rerum notitia iusti atcve iniusti scientia” -
jurisprundenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane stiinta a ceea ce este drept si nedrept . In aceasta
definitie, dreptul se confunda si cu religia si cu morala.
Printr-un text atribuit marelui jurisconsult Ulpian ni s-au transmis Principiile fundamentale ale dreptului.
Potrivit acestuia, “iuris precepta sum hec” : honeste vivere, alterum non ledere, suum cuicve tribuiere “ -
principiile dpretului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau . De
data aceasta dreptul se confunda cu morala, intrucat primul principiu tine de domeniul moralei, iar urmatoarele
doua sunt de domeniul dreptului.
Jurisconsultul Celsus ne-a transmis o definitie a dreptului : “Ius est ars boni et ecvi” -dreptul este arta
binelui si a echitabilului . Si de data aceasta dreptul se confunda cu morala, intrucat conceptul de bine tine de
sfera moralului, iar conceptul de echitate avea la romani 2 sensuri :
- moral
- juridic
Faptul ca in unele texte juridice clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala in ciuda faptului
ca aceasta confuzie fusese de mult depasita in practica, se explica in primul rand, prin faptul ca romanii au fost
profund conservatori, un popor traditionalist, un popor care nu a renuntat niciodata la valoriile sale traditionale,
chiar daca erau depasite de noile realitat.
In al-2-lea rand, romanii au fost inzestrati cu un ascutit simt practic. Aceasta trasatura a psihologiei lor
si-a pus amprenta si asupra cercetarii fenomenului juridic, caci jurisconsultii romani nu isi incepeau prelegerile
cu introduceri teoretice sau istorice, ci incepeau cu expunerea unor spete, adica unor cazuri din practica
judiciara, pe care le analizau impreuna cu discipolii lor, si constatau ca intre acele spete exista baze comune.
Astfel incercau sa formuleze reguli generale sau principii de drept. Insa acele principii erau consacrate, adica
recunoscute ca atare de toti jurisconsultii numai daca erau in masura sa ofere solutii optime pt. toate cazurile
dintr-un anumit domeniu.
In al-3-lea rand, roamnii nu aveau mania teoretizarii, spre deosebire de greci. De aceea, romanii au dat
putine definitii (definitiile nu se confunda cu principiile juridice, caci definitiile au caracter teoretic, iar
pricipiile caracter practic ) iar atunci cand dadeau totusi anumite definitii, romanii le preluau gata elaborate de la
greci, iar grecii nu au facut distinctie intre drept si morala, dimpotriva ei considerau ca dreptul este o
componenta a moralei.
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii care s-au dovedit instrumente
ideale ale gandirii juridice. Iata de ce ele au fost preluate si utilizate cu deplin succes atat in societatea
medievala sau feudala, cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca
romanistii s-au preocupat foarte serios de reconstituirea tezaurului ganditii juridice romane, inca de la inceputul
Evului Mediu. ( se numesc romanisti cercetatorii dreptului roman de dupa caderea Imperiului Roman. ).
In sec VII d.C. in orasul Ravenna, s-a fondat prima scoala de Drept roman, care si-a propus sa
reconstituie valoriile juridice romane.
In sec X d.C. s-a fondat o scoala similara si la Pavia. Lucrariile elaborate de profesorii celor 2 scoli s-au
pierdut. Le cunoastem numai din izvoare indirecte. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea un nivel stiintific
remarcabil, notabil, pt ca in mod sigur, reprezentatii acelor scoli nu au cunoscut digestele Imparatului Justinian
(digestele lui Justinian sunt o culegere de fragmente din lucrariile jurisconsultilor clasici, lucrari care s-au
pierdut, pe cand digestele s-au pastrat pana in ziua de azi. Astfel, prin intermediul digestelor, au putut fi
reconstituite lucrariile jurisconsultilor clasici.
In sec XI. D.C. in orasul Bologna, prof. Irnelius a fondat Scoala Glosatorilor. Glosatorii s-au condus in
cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au comentat testele juridice romane de asa maniera incat
acele texte sa poata fi intelese si de profani (fara pregatire specialitate), iar comentariile lor au fost denumite
glose. Acele comentarii nu s-au aplicat in practica insttelor judecatoresti, incat scoala Glosatorilor nu a avut
finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost profesorul Acursius, care a scris “Marea
Glosa”, care cuprinde 96.260 de glose/comentarii.
In sec. XIV d.C , tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala post-glosatorilor, de numita si
Scoala Bartoliana. Post-glosatorii s-au condus dupa metoda dogmatica, intrucat ei nu au cercetat nemijlocit
direct textele juridice romane, ci au studiat glosele cu scopul de a extrage din acele glose principii care sa fie
aplicate in practica istantelor judecatoresti. Asadar, scoala Bartoliana a avut o finalitate practica, iar pricnipiile
formulate de reprezentatii acestei scoli s-au aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa de apus, mai ales in
Germania, deoarece in secolul XV, germanii au renuntat la dreptul lor national, si au preluat principiile
formulate de post-glosatori, leau adaptat si leau aplicat la realitatiile din Germania medievala. Pe aceasta cale,
in sec. XVI d.C., in Germania s-a format un nou sistem de drept, denumit “Uzuz modernus pandectarum” sau
“Uzuz Hodiernus Pandectarnum” , adica “Dreptul modern al pandetelor sau “Dreptul de astazi al pandetelor.”
(grecii desemnau digestele lui Justinian drept pandecte)
In sec. XVI, in FR , profesorul Alciat a fondat Scoala Istorica a Dreptului Roman care a marcat o
inflorire a cercetarilor de drept roman intrucat reprezentatii acestei scoli au valorificat pe langa textele juridice
romane si cunostinte din alte domenii cum ar fi istoria, filosofia si mai ales filologia. Cel mai valoros
reprezent. Al Scolii Istorice a fost prof. Jaque Cujas, care pt. prima oara a incercat si a si reusit partial sa
reconstituie lucrariile jurisconsultilor clasici pe baza digestelor lui Justinian.
In anul 1802, prin prelegeriile pe care le-a tinut la Univ. Din Marburg, marele profesor Sagvny a fondat
noua Scoala Istorica a Dreptului Roman. Aparitia acestei scoli a marcat o noua inflorire a cercetariilor de drept
roman, deoarece in conceptia prof. Sagvny, normele juridice nu pot imbraca forma legii, intrucat spunea el
“statul nu este legitimat sa creeze drept, ci dreptul izvoraste din psihologia poporului sau din sufletul national”
astfel incat normele dreptului pot fi exprimate in mod legitim numai in forma nescrisa a obiceiurilor, sau in
forma traditiei juridice creata de popor. Ori, asa cum am vazut, traditia juridica germana s-a format pe baza
principiilor preluate de la post-glosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era
conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. De aceea, cercetatorii romani, au elaborat lucrari de
o valoare inestimabila.
In a 2 a jumatate a sec al XIXlea, s-a remarcat profesorul Theodor Mommsen care a scris cea mai buna
istorie a Romei si care s-a condus dupa metoda dialectica, intrucat el a cercetat fenomelnul juridic roman in
evolutia sa istorica si in stransa relatie cu realitatiile economice, sociale si politice.
La inceputul secolului XX s-a remarcat prof. Girarld, la Paris, este autorul unui tratat de drept “tratatul
Girarld”, modern pt toti romanistii, si de asemenea, autor al unei colectii care cuprinde toate documentele
dreptului roman.
In perioada interbelica, in Italia s-a remarcat profesorul Pietro Borfante, autorul celei mai bune editii a
operei legeislative a Imparatului Justinian.
La noi la romani, cercetarea stiitifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu Titu Liviu
Maiorescu, eminent jurist, a aratat in stiudiul sau intitulat “In contra scoalei Barnutiu” prin care a aratat ca
intelegerea corecta a institutiilor juridice romane este conditionata de raportarea lor la formele de organizare
pe care le-a cunoscut statul roman in evolutia sa istorica.
La inceputul sec. XX, la Universitatea din Bucuresti, s-a remarcat cu rezultate deosebite, prof. Stefan
Loginescu, autor al unui tratat de drept roman , “ Tratatul Loginescu”, deosebit de si in tara si in strainatate.
In perioada interbelica s-au remarcat , la Cluj, Ion Catuneanu, iar la Bucuresti, Nicolae Corodeanu,
Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu (autorul celui mai accesibil curs) si Gheorghe Dumitriu.
Dupa al 2lea razboi mondial, catedrele de Drept Roman au fost ilustrate in mod stralucit , la Bucuresti de
prof. Constantin Tomulescu, membru al Academiei constantiniene de Drept Roman de la Perugia. La Cluj,
profesorul Vladimir Hanga, iar la Iasi de prof. Mihai Jakota.
Nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este
domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul prin care
romanii au creat principii si institutii, care se aplica si astazi. Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre
dreptul public si dreptul privat, dar nu au teoretizat aceasta distinctie; abia la sf sec II d.C, jurisconsultul Ulpian
ne infatiseaza criteriul pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul privat. Potrivit lui Ulpian,
“publicum ius est cvod ad statum rei romane spectat privatum cvod ad singulorum utilitatem “ - dreptul public
este acela care se refera la organizarea statului, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia.
Aceasta este criticabila deoarece, in conceptia lui Ulpian, ar exista anumite norme juridice care dau expresie
unor interese generale ale societatii alaturi de alte norme juridice care exprima interese individuale, ale
indivizilor. In realitate, toate normele juridice, fara exceptie, dau expresie unor interese generale ale societatii.
De aceea criteriul de distinctie spre dreptul public si dreptul privat este altul, si anume, criteriul sferei de
reglementare juridica, deoarece normele dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar
normele dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale, astfel, normele dreptului public
reglementeaza relatiile sociale care iau nastere in legatura cu organizarea statului precum si relatiile dintre stat si
cetateni, pe cand normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane
cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani), precum si relatiile care iau
nastere intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private. Sunt private acele procese care au un obiect
patrimonial.

IMPORTANTA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Dreptul privat roman cuprinde ansanblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul
roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut
patrimonial, precum si relatiile care se formeaza intre persoane care se formeaza cu ocazia judecarii
persoanelor private.
Inca din epoca renasterii, romanistii s-au preocupat sa puna in lumina importanta istorica a dreptului
privat roman deoarece, acest sistem juridic a supravietuit societatii care l-a creat si s-a aplicat atat in Evul
Mediu cat si in societattea moderna . Spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care au ramas
simple documente arheologice. Si nu prezinta o importanta istorica, ci numai o valoare si o importanta culturala
(prezinta importanta istorica , acele valori care au fost preluate din societatea antica in cea moderna).
Acest fenomen, cu totul neobisnuit, a fost explicat de cercetatori, fie prin factori de natura obiectiva, fie
prin factori de natura subiectiva, inclusiv de natura psihologica. Fenomenul acesta se explica in primul rand prin
faptul ca dreptul privat roman este expresia juridica generala si abstracta a realitatiilor dintr-o societate care se
intemeiaza pe proprietatea privata si pe economia de schimb. Astfel, orice societate, care cunoaste proprietatea
privata si economia de schimb, gaseste gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare
in vederea reglementarii relatiilor din aceea societate.
 In al 2lea rand, dreptul privat roman, este un vast teren de verificare a doctrinelor cu privire la aparitia si
la evolutia fenomenului juridic, intrucat societatea este un ansamblu organizat, este un sistem format din mai
multe componente, intre care si componenta juridica. Toate aceste componente se afla intr-o stransa relatie de
interconditionare, iar aparitia si evolutia dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica relatiilor
dintre componenta juridica si toate celelalte componente ale sistemului social (comp. Economica, morala,
religioasa s.a).
In al 3lea rand, pt prima oara in istoria lumii, romanii au creat un sistem de concepte rezervat exprimarii
ideilor juridice. Aceste concepte care sunt distincte de limbajul comun se numesc :
- alfabetul dreptului ;
- limbajul dreptului ;
- terminologia juridica .

Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin formal sau de ordin lingvistic, pe baza caruia putem
distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic. Toate celelalte popoare ale antichitatii, nu au fost in
masura sa creeze un asemenea limbaj, si au exprimat toate categoriile de norme sociale prin acelasi limbaj, iar
consecinta a fost ca acele popoare nu au reusit niciodata sa realizeze distinctia dintre normele dreptului, cele
religioase si cele morale.
Pt noi romanii, dreptul privat roman, prezinta o importanta speciala, intrucat dreptul romanesc s-a format si
a evoluat sub influenta dreptului privat roman, iar in cadrul acestui proces de evolutie, distingem 3 momente
definitorii:
1. momentul formarii legii Tarii pe fondul juridic daco-roman
2. momentul elaborarii dreptului feudal romanesc scris
3. momentul elaborarii operei legislative a lui A.I. Cuza

Momentul formarii legii Tarii pe fondul juridic daco-roman : trebuie sa retinem ca in Dacia Traiana, s-a
realizat un proces de impletire pana la contopire a dreptului privat roman, cu dreptul geto-dac. Din aceasta
impletire, a rezultat un nou sistem de drept. Un sistem de drept original in cadrul caruia valoriile juridice
romane au dobandit noi functii si noi finalitati. Acel sistem de drept este denumit Dreptul Daco-Roman, iar in
epoca feudalismului timpuriu s-a format dreptul romanesc feudal nescris, denumit legea Tarii, obiceiul tarii, sau
Obiceiul Pamantului, care are la temelia sa dreptul daco-roman.Cercetatorii moderni au cosntatat ca intre
institutiile dreptului privat roman si institutiile legii tarii exista numeroase elem comune. Iar aceasta unitate de
continut juridic, a fost explicata prin faptul ca Institutiile dreptului privat roman au ajus nin legea tarii prin
intermediul dreptului daco-roman.
Momentul elaborarii dreptului feudal romanesc scris : in epoca feudalismului dezvoltat, incepand din
sec XV s-au adoptat legiuirile scrise, care s-au inspirat toate din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este
altceva decat dreptul lui Iustinian, adica dreptul cuprins in Opera legislativa a imparatului Iusitinian, care a fost
adaptat la realitatiile din societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca legiuirile noastre feudale au preluat
influenta dreptului privat roman prin filiera bizantina .
Momentul elaborarii operei legislative a lui A.I. Cuza : a elaborat o uriasa opera legislativa care
marcheaza formarea sistemului romanesc modern de drept. Locul central revine codului civil , care a fost
elaborat prin preluarea valorilor juridice romane in forma pura, adica fara adaptari.

Diviziunile dreptului privat roman :

Asa cum dreptul roman, in ansamblul sau se divide in drept public si drept privat, la randul lui, dreptul
privat roman este structurat in 3 ramuri distincte de drept :
- dreptul Civil sau iuscivile ;
- dreptul Gentilor sau iusgentium ;
- dreptul Natural sau iusnature.
 Conceptul de Drept Civil are in textele juridice romane 3 acceptiuni:
Dreptul Civil Roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetatenii
romani; si intrucat cetatenii romani erau denumitii cviriti, dreptul civil mai este denumit si dreptul cviiritar sau
dreptul cetatenilor romani.
Actele juridice consacrate presupun respectarea unor conditii de forma extrem de complicate, iar
formalismul extrem de rigid al dreptului civil se explica in 1mul rand prin faptul ca in epoca foarte veche,
romanii nu aveau experienta vietii juridice . De aceea romanii, au conditionat incheierea actelor juridice de
forme solemne, pt ca cetatenii romani sa isi dea seama de gravitatea consecintelor acelor acte juridice.
In al 2lea rand, romanii, au conditionat incheierea actelor juridice de respecaterea unor forme solemne pt
a le face inaccesibile strainilor. De altfel, la origine, nici nu se punea problema unor relatii juridice intre cetateni
si straini pt ca in Roma foarte veche, se aplica principiul conform caruia orice strain venit la Roma cadea
automat in sclavie. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea comertului (economie de schimb), romanii au inceput
sa ii tolereze pe straini. Mai intai, sub forma ospitalitatii, si mai apoi sub forma clientelei. Oaspetii erau aceea
care veneau la Roma pt un timp determinat, si se puneau sub protectia unor cetateni romani, iar clientii erau acei
straini care veneau la Roma pe timp nedeterminat, si care, de asemenea, se puneau sub protectia unor cetateni.
Incepand din sec III i.C. , locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu romanii, puteau veni la Roma fara a
cadea in sclavie, si se numeau peregrini. Insa relatiile juridice dintre cetateni si peregrini nu erau reglementate
prin normele dreptului Civil, ci prin normele de drept al Gentilor.
In al 2lea sens, dreptul civil se confunda cu jurisprudenta (stiinta dreptului).
In al 3lea sens, dreptul civil se confunda cu intregul drept privat roman, mai putin dreptul pretorian, care a
fost creat de magistratii denumiti pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale, sau pe cale procedurala.

Conceptul de Drept al Gentilor este si el utilizat cu 3 sensuri:

Dreptul Gentilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre cetateni si
peregrini. Fata de faptul ca normele de drept al Gentilor au aparut in legatura cu relatiile de schimb
(comerciale), ele nu reprezinta un caracter formalist in sensul ca actele de drept al gentilor se incheiau de regula,
prins simpla manifestare de vointa a partilor. Datorita acestor avantaje, cu timpul, normele de drept al gentilor
au preluat functiile normelor de drept civil, iar in vremea imparatului Iustinian, dreptul Gentilor a devenit un
drept general, astfel incat, pe vremea lui Iustinian dreptul Gentilor se confunda cu intregul drept privat roman.
Dreptul Gentilor cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre statele
antichitatii. Astazi, ar corespunde Dreptului International Public.
Dreptul Gentilor se confunda cu Iusnature . Pt ca in conceptia unor jurisconsulti clasici, ar exista
anumite norme de drept privat cu aplicatiuni universala. Norme care sunt valabile pt toate popoarele , toti
oamenii din toate timpurile. Mai multe de atat, unii clasici sustineau ca exista norme ale dreptului natural care
sunt valabile pt toate vietuitoarele, pornind de la teoria romana a dreptului natural in preajma revolutiei
burgheze din Franta, Jean Jacque Roussou a elaborat teoria “contractului social”.

SCURT ISTORIC
(istoria sociala si statala a Romei)
Istoria milenara a Romei poate fi periodizata in 2 mari epoci :
1. Epoca prestatala
2. Epoca statala
 1. Epoca prestatala a durat de la jumatatea sec VIII IC. pana la jumat sec. VI IC. In legatura cu istoria
foarte veche a Romei trebuie sa retinem ca istoriografia romana, adica istoria scrisa a romanilor a inceput abea
in sec III inainte de Cristos, incat toate informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare
secolului 3 au parvenit fie prin surse indirecte (izvoare grecesti) fie prin traditie si legenda. De aceea, toate
aceste informatii trebuie privite cu reticenta fiind nesigure. Asadar, potrivit acestor informatii orasul Roma, s-ar
fi fondat in anul 753 i.C. de catre 3 triburi denumite triburile fondatoare formate din sabini, latini si etrusci.
Membrii celor 3 triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti patricieni. Alaturi de patricieni,
in epoca prestatala, la Roma traiau si plebeii, care proveneau in principal dintre autohtoni. Insa conducerea era
exercitata numai de catre patricieni, prin 3 organisme de conducere sociala, fara caracter statal. Este vorba
despre comitia curiata despre rege si despre Senat.
Comitia Curiata era structurata in 3 triburi , 30 de curi si 300 de ginti. Si intrucat fiecare dintre curi
dispunea de un vot, aceasta adunare a fost denumita “Comitia Curiata” sau Adunarea Uriilor. Aceasta adunare
adopta toate hotarariile cu privire la viata cetatii. Regele era ales de Comitia Curiata si exercita atributiuni de
ordin religios si militar.
Senatul era un Sfat al batranilor format din sefii gintilor si cuprindea 300 de membrii.; fata de faptul ca
plebeii participau la viata economica a cetatii, dar nu aveau acces la conducerea ei, intre patricieni si plebei s-a
declansat un conflict, care s-a agravat si care s-a finalizat cu fondarea statului Roman, deoarece pe la jumatatea
sec VI, regele Servius Tulius, in dorinta de a solutiona acel conflict, a initiat 2 reforme prin care a pus bazele
statului roman. Avem in vedere o reforma sociala, si o reforma administrativa, in virtutea reformei sociale,
Servius Tulius a impartit intreaga populatie a Romei in 5 categorii sociale, pe criteriul averii . La randul lor,
cele 5 categorii sociale, au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare, si unitati de vot,
caci fiecare centurie avea un vot. Insa centuriile nu aveau un nr egal de membrii, caci centuriile din prima
categorie numarau cateva zeci de membri, pe cand centuriile din urmatoarele categorii sociale numarau sute de
membrii. Asa a fost posibil ca prima categorie sociala, desi era minoritara in cetate, sa dispuna de majoritatea
centuriilor, adica de majoritatea voturilor, de vreme ce , prima categorie dispunea de 98 de centurii din totalul
de 193.
De aceea istoricii afirma ca in momentul fondarii sale, statul Roman s-a intemeiat pe un regim politic de
aristrocatie sclavagista. Prin ferorma Administrativa, Servius Tulius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii
administrativ teritoriale denumite triburi (la vechii romani, cuvantul trib desemna si o forma de comunitate
umana, si o unitate administrativ teritoriala sau un cartier.). In total, el a creat 4 triburi/cartiere urbane , si 17
triburi/cartiere rurale. Din acel moment, in cazul Romei, s-au intrunit cele 2 criterii pe baza carora putem
distinge intre societatea prestatala si societatea organizata in stat (statala). Este vorba despre criteriul stratificarii
sociale introdus prin reforma socialasi despre criteriul teritorial introdus prin reforma administrativa (societatea
care cunoaste stratificarea sociala si impartirea pe circumscriptii administrativ teritoriale este organizata in stat).
In virtutea criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitatea umana nu se mai face in functie de
rudenia de sange, cum se facea in epoca prestatala, ci in functie de teritoriul locuit, in sensul ca, fac parte din
aceeiasi comunitate umana toti aceea care locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude de sange.
In istoria sa, statul Roman a cunoscut 3 forme distincte de organizare :
- Epoca Regalitatea;
- Epoca Republica ;
- Epoca Imperiul.
Epoca Regalitatii a durat de la jum. Sec VI i.C. pana in anul 509 i.C. , cand s-a fodnat Republica
Romana.
Epoca Republicii – de la 509 i.C. pana la 27 i.C. cand s-a fondat Imperiul
Epoca Imperiului – 27 i.C. pana in anul 565 d.C. la moartea lui Iustinian si a evoluat in 2 faze :
Perioada Principatului din 27 i.C. pana in 284 d.C. si Perioada Dominatului din 284 d.C pana la 565 d.C.
In Epoca Regalitatii, pe plan social, a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei
datorita discriminariilor la care erau supusi plebeii pe plan politic, juridic, si pe plan economic. Discriminarea
pe plan politic decurgea din faptul ca desi plebeii aveau acces la adunarea centuriilor sau la Conditia
Centuriata , ei nu aveau acces si la Comitia Curiata, care a ramas si pe mai departe inchisa, accesibila doar
patricienilor.
 Pe plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul ca la aceea epoca normele juridice erau exprimate in
forma nescrisa a obiceiurilor, iar obiceiurile juridice nu erau cunoscute de poporul roman, ci erau tinute in
secret, decatre pontifi care erau preotii cultului pagan roman, si erau alesi nuam idintre patricieni. Daca se
declansa un litigiu intre un patrician si un plebeu, partile in litigiu se adresau pontifilor, pt a afla care este
reglementarea juridica in aceea materie. Pontifii erau suspectati ca dau raspunsuri partinitoare, favorabile
patricienilor.
Pe plan economic, inegalitatea consta in faptul ca pamanturile cucerite de la dusmani treceau in
proprietatea statului cu titlul de Ager Puplicus (pamanturile statului) , pamanturi care erau atribuite spre
folosinta numai patricienilor.
Pe plan statal, in epoca regalitatii functionau 3 organisme de conducere politica :
- Adunariile Poporului;
- Regele
- Senatul.
Adunarile poporului erau in numar de 2: Comitia Curiata si Comitia Centuriata.
Comitia Curiata exercita atributiuni limitate in domeniile privat si religios, pe cand Comitia
Centuriata exercita cele mai importante atribuitiuni de ordin judiciar si legislativ.
Regele a devenit un veritabil sef de stat si exercita atributiuni de ordin administrativ, judiciar, si militar.
Senatul s-a transformat intr-un organism al statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pt rege, ci
aveau un caracter consultativ.
In epoca Republicii, pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a continuat , insa ca urmare a
concesilor succesive facute de patricieni prin sec III , cele 2 categorii sociale s-au nivelat si nu mai existau
criterii clare de distinctie intre patricieni si plebei, cu atat mai mult cu cat intre timp stravechile genti incare erau
organizati patricienii s-au dizolvat. Insa, pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, au aparut noi categorii
sociale.

In primul rand, nobilii si cavalerii.

Nobilii : erau inaltii magistrati, demnitari, ai statului precum si urmasii lor si militau cu fermitate pt
forma de stat Republicana, deoarece toate institutiile republicii se aflau in mainile lor,
Cavalerii : erau denumiti oameni noi, imbogatiti de pe urma comertului (bancheri, camatari ,
negustori s.a.). Acestia militau pt centralizarea statului, considerand ca numai un stat puternic si centralizat
poate asigura ordinea necesara economiei de schimb.
Intre nobili si cavaleri s-a declansat un conflict care a degenerat in razboaie civile la sfarsitul carora ,
prin victoria cavalerilor, s-a instaurat Imperiul sub forma Principatului.
O alta categorie sociala era formata din Proletari. Cuvantul proletar vine de la [proles = copii] ,
intrucat proletarii erau oameni saraci, ruinati , ce nu aveau alta avere decat copiii. Ei veneau la Roma, din
intreaga Italie, pt a trai pe seama statului, ca o masa parazitara, intrucat statul roman, prin institutiile sale, facea
distribuiri periodice de alimente, bani si de vesminte. Insa acei proletari, erau cetateni romani. Aveau drept de
vot, iar voturile lor puteau fi cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar, afirma ca “datorita masei parazitare a
proletarilor, Republica Romana a devenit o forma goala de continut, si trebuia inlocuita.”
Tot pe plan social, in epoca republicii, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in sensul ca viata
economicase intemeia in principal pe munca sclavilor.
Pe plan statal, in epoca republicii, societatea romana era condusa de 3 organisme politice : - Adunariile
poporului ;
- Senatul
- Magistratii
ADUNARILE POPORULUI erau in numar de 4 : - Comitia Curiata
- Comitia Centuriata
- Concilium Plebis
- Comitia Tributa
Comitia Curiata – s-a intrunit pana in sec 3, cand, o data cu dizolvarea Gentilor, ea si-a incetat activitatea
Comitia Centuriata – a fost reorganizata, si a exercitat cele mai importante atributiuni de ordin legislativ
Concilium Plebis – era adunarea plebeilor, care initial adopta hotarari obligatorii numai pt plebei, denumite
plebiscite : mai tarziu, acele hotarari au devenit obligatorii si pt patricieni; din acel moment , patricienii au
inceput sa participe si ei la lucrarile Adunarii Plebeilor, pt a-si apara interesele. Din acel mom, Concilium Plebis
s-a transformat in Comitia Tributa, o adunare la lucrariile careia participa intregul popor roman, organizat pe
triburi sau cartiere; intrucat in aceasta epoca, numarul cartierelor a crescut pana la 35, in aceasta Adunare se
expirmau 35 de voturi
SENATUL – a devenit in Epoca Republicii factorul de echilibru in stat.
- adminstra tezaurul public (statului) , provinciile,
- coordona politica externa a statului roman
- supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman
- in sens formal, nu avea atributii de legiferare
- horarile sale nu aveau putere de lege / nu erau obligatorii
- (totusi ) influenta procesul legiferarii prin faptul ca legiile votate de popor intrau in vigoare numai
daca erau ratificate de Senat

MAGISTRATII – erau inalti demnitari ai statului care exercitau atributiuni administrative, judiciare si
militare
- erau alesi de Adunariile Poporului, de regula pe termen de 1 an, si nu erau retribuiti pt activitatea lor
- magistraturiile erau colegiale, in sensul ca aceleais atributii erau exercitate de regula, de cel putin 2
magistrati.
- Magistraturile republicane erau elegibile, anuale, onorifice si colegiale
- Ele nu erau organizate ierarhi, in sensul ca nu se subordonau unele fata de altele; dimpotriva, prin
competentele lor, magistratii se controlau reciproc; cu toate acestea, unii magistrati erau investiti cu
Imperium, iar altii cu Potestas

Imperium – inseamna drept de comanda

- desemneaza posibilitatea magistratiilor de a convoca poporul roman in Adunari si de a comanda
legiunile
- de Imperium se bucurau consulii, preatorii, si dictatorii;

Potestas – desemneaza dreptul de a administra

- - de Potestas se bucurau tribunii plebei, cenzorii, cvestorii si edilii;
Magistraturile republicane nu au aparut concomitent; ci intr-o anumita succesiune. Astfel, in anul 509,
dupa alungarea ultimului rege, poporul roman a ales 2 consuli care au preluat toate atributiunile laice ale fostilor
regi, incat aparent, consulii aveau puteri nelimitate, dar in realitate, dupa expirarea magistraturii (1an) ei
deveneau simplii particulari, si puteau fi judecati de popor pt eventualele abuzuri comise.
In anul 494, s-a creat Tribunatul. Plebeii au dobandit dreptul de a-si alege 5 tribuni. Acei tribuni erau
investiti ci IUS INTERCESIONIS sau dreptul de VETO, in baza caruia puteau anula orice act juridic de natura
sa lezeze interesele plebeilor.
In anul 443 (probabil) , s-a creat Cenzura. Cenzorii erau alesi din 5 in 5 ani, nu anual, pt ca atributia lor
cea mai importanta era efectuare Recensamantului persoanelor si bunurilor in vederea stabilrii impozitelor.
Recensamant care, se facea din 5 in 5 ani. Dura cam 18 luni. Totodata, cenzorii supravegheau impreuna cu
Senatul, respectarea traditilor si moravurilor, iar ulterior , au preluat de la consuli, dreptul de ai numi si de ai
revoca pe senatori.
In anul 367, a aparut Preatora. Preatorii au juact un rol f important in formarea si evolutia dreptului
privat roman intrucat ei exercitau cele mai importante atributiuni de ordin judiciar , intrucat ei organizau
judecarea proceselor private. Ocazie cu care, daca se convingeau ca pretentiile reclamantului sunt legitime, ii
dadea posibilitatea acelui relcamant sa isi valorifice pretentiile pe cale judiciara, adica prin proces, ceea ce
echivala cu sanctionarea unor noi drepturi subiective, si cu extinderea sferei de reglementarea juridica, pe cale
procedurala. Initial, preatorii organizau judecarea proceselor, dintre cetatenii romani, si se numeau preatori
urbani, iar incepand din anul 242, au aparut si preatorii perigrini , care organizau judecarea proceselor dintre
cetateni si perigrini.
Cvestorii organizau strangerea impozitelor statului , si administrau arhivele statului;
Edilii asigurau ordinea publica, aprovizionarea Romei, si organizau judecarea proveselor, declansate in
legatura cu actele juridice incheiate in targuri.

Dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional, deoarece in mom de mare primejdie pt stat,
romanii suspendau toate magistraturile si alegeau un dictator pe termen de 6 luni, care exercita intreaga putere,
iar daca pericolul nu era inlaturat, dictatorul putea fi reales.
Catre sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, C.I.Caesar a incercat sa introduca fatis
despotia de tip oriental dupa modelul egiptean, dar tentativa sa a esuat. A fost asasinat in Senat. De aceea,
nepotul sau Octavian, a initiat mai multe reforme prin care a creat aparenta ca vechile magistraturi republicane
continua sa funtioneze, dar in fapt, Octavian a concetnrat intreaga putere politica in mainile sale. In acest scop,
el a determiant Senatul sa il aleaga Consul si Tribun pe viata. Totodata, el a fost proclamat Princeps sau [primul
dintre egali ] , si totodata a fost proclamat Imperator Caesar Augustus.
Imperator – inseaman Comandant Glorios al legiunilor romane
Caesar – urmas demn al lui C.I.Caesar
Augustus – inseamna sfant sau demn de a fi venerat
Forma de stat pe care a creat-o Octavian a fost denumita Principat, si a durat din 27 i.C. pana in 284 d.C.
In epoca Principatului, pe plan social, s-a adancit si mai mult prapastia dintre cei bogati si cei saraci; in
documntele vremii, cei bogati erau denumiti [homestiores] , adica ‘cei mai onorabili’, iar saracii erau denumiti
[humiliores] , sau ‘cei mai umili’. Totodata, a inceput sa se manifeste primele semne ale decaderii sistemului
sclavagist, intrucat munca sclavilor devenise nerentabila. In aceste conditii, a aparut o noua categorie sociale,
denumita [Coloni]. Initial, ei erau mici arendasi care luau in arenda anumite suprafete de pamant in schimbul
unor sume de bani. Si intrucat obligatiile acestor arendasi erau stabiliteprin contract sau pe baze contractuale, ei
au fost denumiti coloni voluntari.
Incepand cu jumatatea sec II, in vremea lui Marc Aurelius , au aparut si coloni siliti, deoarece unii
prizonieri de razboi nu mai erau transformati in sclavi, ci in coloni. Si pt ca deveneua coloni fara voia lor, au
fost denumiti coloni siliti.
Incepand cu sec III, au aparut colonii servi, care erau legati de pamant si puteau fi vanduti odata cu
mosia.
Pe plan statal, in epoca Principatului, societatea romana, era condusa de 3 factori:
- Principele
- Senatul
- Magistratii
Principele : - era in sens formal un magistrat, alaturi de ceilalti, dar in fapt, prin atributiile care ii
reveneau, el putea conduce statul ca un autocrat.
Senatul Romei : - si-a sporit atributiile, in sensul ca hotararile sale, denumite [senatusconsulte] au
dobandit putere de lege, adica obligatorii; dar in realitate, Senatul era o simpla anexa a politicii Imperiale;
Vechile magistraturi republicane au continuat sa functioneze, dar atributiile lor au fost restranse tot mai
mult, si in paralel au aparut noi magistraturi subordanate nemijlocit Principelui.
EX : Prefectus Urbis – seful politiei Romei
Prefectus Preatorio – seful garzilor Imperiale – indeplinea atributiile unui premier intrucat el coordona
intreaga adminsitratie a statului
Dupa anul 284, vremea imparatului Diocletian, s-a instaurat Dominatul. Epoca Dominatului se
caracterizeaza prin decaderea generala a societatii romane. Noile conditii, marii proprietari funciari denumiti
[potentiores] sau ‘cei mai puternici’, exercitau pe domeniile lor o parte din functiile statului , caci aveau armate
proprii, aveau un aparat administrativ propriu, si judecau procesele pe domeniile lor. Totodata, populatia a fost
impartita in categorii sociale inchise si ereditare, denumite caste sau caste sociale, organizate pe criterii
profesionale, religioase, si pe criterii etnice.
 Sclavia a ajuns in ultimul stadiu al decaderii, iar rolul sclavilor in viata economica a fost preluat de
colonii servi.
Pe plan statal, Imparatul a fost proclamat Dominus et Deux [Stapan si Zeu] , iar dupa edictul de la
milano din anul 313, stapan si Dumnezeu. In fapt insa, statul era condus de un consiliu restrans denumit
Consistorium Principis in subordinea caruia se afla un urias aparat administrativ, militarizat si birocratizat.
Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale iar vechile magistraturi au devenit simple
functii decorative. Pe planul structurii de stat, dupa anul 395, statul roman a fost impartit definitiv in Imperiul
Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus.
Imperiul Roman de Apus, a supravietuit pana in anul 476, iar Imperiul Roman de Rasarit pana in anul
565, cand s-a bizantinizat, adica s-a transformat in Imperiul Bizantin. Inseamna ca pe plan economic, relatile de
tip sclavagist au fost inlocuite cu relatii de tip feudal, iar pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba
greaca.
In stransa impletire cu istoria statului roman s-a desfasurat si istoria dreptului roman, care poate fi
periodizata in 3 mari Epoci :
1. Epoca Veche
2. Epoca Clasica
3. Epoca Post-Clasica
Epoca Veche – a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea Principatului, adica de la jumatatea sec
VI-lea i.C pana in anul 27 i.C. ; ceea ce insemana ca pe plan statal, Epocii Vechi ii corespund Regalitatea si
Republica.
Epoca Clasica – a durat din anul 27 i.C. pana in anul 284 d.C., iar acestei epoci , pe plan statal, ii corespunde
Principatul.
Epoca Post- Clasica – a durat din 284 d.C. pana in 565, si ii corespunde Dominatul.
Aceasta periodizare prezinta un caracater artificial, are caracter didactic, este o periodizare facuta pt
scoala, deoarece institutile juridice romane nu pot fi integrate mecanic in una din cele 3 epoci.
In realitate, cele mai multe institutii juridice romane au aparut in Epoca Veche, au ajus la apogeu in
Epoca Clasica, si au decazut in Epoca Post-Clasica. De aceea , in expunerea materiei , vom pune accentul pe
fizionomia institutiilor juridice romane din Epoca Clasica.

PARTEA I
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
In literatura juridica, notiunea de izvor al dreptului este utilizata cu 3 sensuri :
 1. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care determina
un anumit tip de reglementare juridica. Toate aceste conditii sunt denumite izvoare de drept
in sens material.
2. Izvoarele dreptului desemneaza documentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia
unor institutii juridice; toate aceste doc sunt denumite surse sau izvoare de cunoastere a
dreptului.
3. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele
sociale sunt transformate in norme juridice si devin obligatorii. Toate aceste procedee sunt
denumite izvoare de drept in sens formal sau forme de exprimare a dreptului .
In epoca veche, normele dretpului privat roman au fost exprimate prin obiceiuri, prin legi, prin edictele
magistratilor si prin jurisprudenta. Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman, este obiceiul, pe care
romanii il denumeau nos maiorum - obiceiul mostenit din batrani, precum si ius non scriptum - dreptul
nescris.
Obiceiurile se formeaza prin repetarea anumitor comportari. In epoca prestatala, obiceiurile nu
aveau caracter juridic, fiind nejuridice intrucat, nu exista Statul, care sa le impuna prin forta sa de
cosntrangere, dar in procesul de tranzitie, de trecere catre societatea organizata politiceste, anumite
obiceiuri, acelea care erau convenabile celor ce detineau puterea in stat au fost sanctionate juridiceste,
iar sanctionarea juridica a obiceiurilor se realizeaza in practica instantelor judecatoresti, caci
repetarea aceleiasi hotarari judecatoresti in toate cazurile similare duce la formarea unui obicei juridic.
Pana in sec V, obiceiul a fost unicul izvor al dreptului privat roman, iar obiceiurile nu erau
cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea plebeii, au cerut in mod repetat ca
obiceiurile sa fie codificate/sistematizate si afisate in forum, pt ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile
normelor de drept. Asta s-a intamplat in anul 451 i.C.
Cu timpul, odata cu dezvoltarea economie de schimb, in conditiile revolutiei economice,
functiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare ale dreptului, mult mai evoluate precum legea,
edictele magistratilor sau jurisprudenta.
Cu toate acestea, obiceiul a continuat sa fie izvor de drept si in Epoca Clasica, dovada ca potrivit
marelui jurisconsult Salviul Iulianus care a trait in vremea lui Hadrian, obiceiul exprima vointa
intregului popor roman si indeplineste atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare.
In Epoca Post-Clasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul si-a redobandit
importanta de odinioara, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii, intrucat romanii
tolerau obiceiurilor popoarelor din provincii, daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale
dreptului roman. Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman, au fost exprimate si prin lege
“lex – legis”.
Cuvantul LEX inseaman conventie. Atunci cand Conventia se incheia intre 2 persoane fizice,
cuvnatul lex era utilizat cu intelesul de contract. Atunci cand conventia se incheia intre magistrat si
popor, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege, ca izvor formal de drept. Caci, intradevar, adoptarea
legii romane presupunea o conventie incheiata intre magistrat si popor. In cadrul acestei proceduri, unul
dintre magistrati prezenta proiectul de lege printr-un edict in fata poporului constituit in una dintre
Adunari.
Dupa ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut timp de 24 de zile in
Adunari Ad-Hoc. Dupa expirarea termenului, poporul era convocat din nou pt a se pronunta. -> daca era
de acord cu textul acelui proiect, poporul pronunta cuvintele [Uti Rogas] , iar daca nu erau de acord se
pronunta [Anticvo] = Lucrurile sa raman ca inainte.
Prin urmare, poporul nu putea aduce amendeamente la poporul de lege, adica nu putea produce
modificari, fie accepta lege in bloc, fie o respingea in bloc [in intregime].
Daca legea era votata de popor urma sa fie inaintata Senatului, in vederea ratificarii, iar daca
Senatul ratifica legea, ea intra in vigoare.
Legile romane aveau o structura formata din 3 parti.
1) Prescriptio [cuvinte scrise in frunte]
2) rogatio
3) sanctio
 In prescriptio, se mentionau numele magistratului de care era propus, de asemenea, adumarea
care a votat legea, locul si data votarii, precum si ordinea in care unitatiile de vot si-au expriamt vointa.
In rogatio, erau dispuse reglementarile legii, iar daca erau mai multe dispozitii, ele erau
sistematizate in capitole si in paragrafe.
In sanctio se mentiona ce consecinte vor decurge, in ipoteza incalcarii dispozitiilor din rogatio.
Cea mai veche si totodata, cea mai importanta lege romana, este Lex XII Tabularum - Legea
celor XII table. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei, caci,
plebeii au cerut cu insistenta ca obiceiurile juridice sa fie codificate si publicate in forum.
Fata de aceasta cerere, in anul 451 i.C s-a fomat o comisie din 10 barbati denumiti Decenviri
Legibus Scribundis sau Cei 10 Barbati Care Sa Scrie Dreptul.
Comisia a sistematizat obiceiurile si le-a afisat pe 10 table de lemn in acelasi an. Dar plebeii au afirmat
ca acea codificare nu este completa. De aceea, dupa 2 ani, in 449 i.C. s-a foarmat o noua comisie, din 5
patricieni si 5 plebei, care a elaborat o codificare completa a obiceiurilor si le-a publicat in forumpe 12
table de bronz.
Aceasta lege mai este denumita si Codul Decenviral sau Codul Decenvirilor, deoarece cuprindea
intregul drept public si privat de la aceea epoca, iar in domeniul privat, cele mai importante dispozitii se
refereau la organizarea familiei, la proprietatea privata si la materia succesiunilor.
Multa vreme s-a afirmat in mod gresit ca aceasta lege nu ar fi originala, si ca, ar fi fost
imprumutata de la greci. In realitate, ea este profund originala, caic oglindeste in mod fidel, modul de
viata al romanilor din sec 5, precum si psihologia lor, mentalitatea lor. Pe de alta parte, s-au facut studii
comparative intre legea celor 12 Table , si legiile lui Solon (cel mai mare ... atenian) si s-a constata ca
exista nuami 3 elementa comune.
Cele 12 table de bronz, nu s-au pastrat, fiind distruse de gali, cu ocaiza incendierii Romei.
Probabil, in anul 387, iar dupa alungarea galiilor, romanii nu au reprodus textul legii, si nici nu era
nevoie, intrucat acel text se fixase definitiv in constiinta si in memoria poporului roman.
In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii) spunea ca, copiii erau obligati la scoala
sa invete pe de rost Legea celor 12 table, iar invatarea pe de rost a legii celor 12 table era [carmen
necesarium] = lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. De aceea, in Epoca Moderna, s-a
pus problema reconstitutirii Legii. Care s-a facut pe baza textelor istorice si literare, si mai ales pe baza
lucrarilor jurisconsultilor care au comentat textele legii celor 12 table.
In Epoca Veche, inainte de Cicero, cei mai buni comentatori ai legii au fost Acilius Sapiens si
Sextus Elius Petus Catus. Se pare ca, cea mai buna reconstituire ii apartine lui Paul Frederich Jirrarde,
care a publciat aceasta reconstituire in Colectia sa.
In sens formal, aceasta lege a fost in vigoare 11 secole, pt ca romanii nu au admis niciodata ideea
de aborgare a legilor, ei considerand ca legiile provin de la zei. Pe de alta parte, spre sfarsitul Republicii,
dispozitiile legii au devenit anatronice/inaplicabile. De aceea Cicero spune ca, in sec I i.C, in practica
instantelor judecatoresti, locul legii celor 12 table fusese luat de Edictul Preatorelui. Caci, in Epoca
Veche, normele dreptului privat roman, au fost exprimate si prin Edictele Magistratilor, intrucat
magistratii se bucurau de IUS EDICENDI = Dreptul de a publica/afisa un Edict la intrarea in functie,
prin care aratau cum isi vor exercita atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte erau
valabile pe termen de 1 an, si se numeau EDICTA PERPETUA.
Alaturi de aceste edicte, mai existau si altele, mai putin importante, care se dadeau ocazional, si
erau valabile cateva zile, fiind numite EDICTA REPENTINA.
Dintre toate edictele magistratiilor, de departe cel mai important este Editul Preatorelui, intrucat
preatorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin judiciar, cu ocazia organizarii judecarii
proceselor.
Prin edictele lor, preatorii puneau la dispozitia partilor cele mai potrivite, cele mai adecvate
mijloace procedurale, pt a-si valorifica pretentiile legitime, ori de cate ori vechile legi nu cuprindeau
dispozitii corespunzatoare. Pe aceasta cale, ei au reusit sa ii influenteze evolutia dreptului civil, care era
cuprinsa in legi, imprimandu-i o noua finalitate. Totodata, ei au creat institutii juridice noi, care, spre
srarsitul republicii s-au constituit intr-o ramura distincta de drept, denumita dreptul preatorian. In sens
formal, edictul preatorului era valabil pe termen de 1 an. Dar in fapt, anumite dispozitii din edict, acelea
care se dovedeau utile, erau preluate si de preatorii urmatori astfel incat , prin preluari succesive , ele se
fixau definitiv in corpul edictului.
De aceea Cicero spunea ca pe vremea lui, edictul preatorului era format din 2 parti : 1)
Edictum Vetus = Edictul Vechi
2) Edictum Novum = E. Nou
Edictul Vetus erau cuprinse acele dispozitii care treceau de la un preator la altul, iar in Edictum
Novum, erau cuprinse noile dispozitii introduse de fiecare preator in parte. Activitaea creatoare a
preatorului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero, dar in Epoca Clasica, Imparatul Hadrian i-a ordonat
marelui jurisconsult Salvius Iulianus sa codifice edictul preatorului si sa ii dea o forma definitiva, forma
de la care preatorii urmatori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a preatorului
a incetat. Iar edictul codificat de Salvius Iulianus a fost denumit Edictum Perpetuum, ca si cel valabil pe
un an.
Edictul codificat s-a pierdut, fiind distrus, de aceea in Epoca Moderna, s-a pus problema
reconstituirii sale. Reconstituire care s-a facut pe baza lucrarilor jurisconsultilor care au comentat
EDICTUM PERPETUUM.
Cea mai valoroasa reconstituire ii apartine romanistului german Otto Lenel, care a publciat o
lucrare celebra intitulata tot Edictum Perpetuum.

Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cupridnea 4 parti :

1) Despre organizarea proceselor
2) Mijloace procedurale de drept civil
3) Mijloace procedurale de drept preatorian
4) Despre executarea sentintei.
Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman si-au gasit expresia si in jurisprudenta, iar
jurisprudenta sau iurisprudentia, este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea
textelor din vechile legi.
Jurisprudenta a jucat un rol foarte important in evolutia dreptului privat roman. Devreme ce
multe din vechile dispozitii ale legiilor devenisera inaplicabile. In acele conditii, printr-o subtila
interpretare stiintifica, jurisconsultii au identificat in vechile legi procedeele juridice necesare in vederea
solutionariinoilor cazuri ivite in practica istantelor judecatoresti, de aceea se afirma ca, praetorii au
influentat evolutia dreptului civil, prin utilizarea unor mijloace procedurale, iar jurisconsultii prin
activitatea de cercetare stiintifica.
Jurisconsultii romani nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului, caci nu erau functionari
publici, si nu erau remunerati pt activitatea lor de cercetar. Dimpotriva, ei desfasurau activitatea de
cercetare stiintifica din proprie initiativa si pe cont propriu, insa activitatea lor era atat de apreciata, incat
Cicero spunea :
DOMUS IURISCONSULTI TOTIUM ORACULUM CIVITATIS.
Oracolul jurisconsultutlui este oracolul intregii cetati. Insa la origine, jurisprudenta a avut un
caracter sacral, sau religios, intrucat, la aceea epoca, fiecarui tip de proces ii corespundeau anumite
formule solemne, iar gresita pronuntare a formulelor solemne atragea dupa sine pierderea procesului,
ori acele formule solemne erau cunoscute numai de catre pontifi, dupa cum numai pontifii cunosteau
zilele faste, adica zilele in care se puteau organiza procese. Iata de ce, numai pontifii erau in masura sa
desfasoare o activitate de cercetare in domeniul dreptului.
In anul 301 i.C. un liber (sclav dezrobit) pe nume Gneus Flavius a afisat in forum si formulele
solemne ale proceselor, si zilele faste. Din acel moment, jurisprundeta a devenit laica, in sensul ca orice
persoana se putea dedica activitatii de cercetare stiintifica in domeniul dreptului. Cu toate acestea, vreme
de aproximativ 2 secole, jurisprudenta a avut un caracter empiric, adica un caracter de speta, in sensul
ca, jurisconsultii nu se preocupau de formularea unor principii juridice sau de sistematizarea materiei, ci
se margineau sa ofere consultatii cu privire la solutionarea anumitor cazuri.
Spre sfarsitul Republicii, jurisprundenta a dobandit caracter stiintific, dovada ca profesorul lui
Cicero, marele jurisconsult Cvitus Mucius Scevola a elaborat un celebru tratat de drept civil, in cadrul
caruia materia era sistematizata pe baza unor principii juridice. Cu toate ca, jurisconsultii din epoca
veche ca si cei de mai tarziu, nu erau practicieni, totusi activitatea lor a avut unele implicatii practice,
exprimata in cuvintele RESPONDERE, CAVERE si AGERE.
Cuvantul RESPONDERE desemneaza consultatiunile oferite in cele mai diverse probleme de
drept.
Cuvantul CAVERE desemneaza consultatiunile oferite de jurisconsulti in legatura cu forma
actelor juridice .
Cuvantul AGERE desemneaza consultatiunile oferite judecatorilor in legatura cu solutionarea
unor procese.

In Epoca Clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu, caci in aceasta epoca s-au afirmat cei mai
mairi jurisconsulti romani, au fost elaborate cele mai valoroase lucrari si s-au creat conceptele,
principiile si institutiile juridice care se aplica si astazi cu deplin succes.
De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus, s-au creat 2 scoli de drept: Scoala Sabiniana
si Scoala Proculiana.
Scoala Sabiniana avea o orientare conservatoare, traditionala, caci promova solutiile legii celor
12 table;
Scoala Proculiana avea o vedere inovatoare intrucat urma linia de gandire a edictului
praetorului.
Dupa jumatatea sec I d.C. , s-a afirmat in mod deosebit jurisconsultutl Caius Casius Longinus ,
care a fost atat de apreciat, incat la un moment dat, Scoala Sabiniana a fost denumita Scoala Casiana.
In vremea lui Hadrian, s-a remarcat Salvius Iulianus care a codificat Edictul Praetorului. Dupa Hadrian,
pe vremea lui Antonim Piul, s-a afirmat jurisconsultul Pomponius care a scris O Istorie A Jurisprundetei
Romane denimta Liber Singularis.(Carte intrun singur volum)
S-a afirmat jurisconsultul Gaius. Gaius este o adevarata enigma a dreptului roman, deoarece nici
unul din presupusii sai contemporani nu il mentioneaza. Pt a constata ca dupa secole, lucrarile lui Gaius
se bucurau de o mare faima. Cu privire la Gaius, s-au scris in epoca moderna cele mai multe lucrari, si
nu pt ca Gaius ar fi fost foarte original, ci pt ca una dintre lucrarile sale denumita Institutiones, pe cale
directa, printr-un manuscris palimsesc.
Palimsescul este un papyrus de pe care s-a sters textul initial. In cazul nostru, prin secolul VI, un
calugar a sters textul institutelor lui Gaius, si in locul lui a scris un il religios. Iar dupa sute si sute de ani,
cercetand biblioteca episcocpala de la Verona, profesorul german Nibur, a descoperit acest manuscris. El
si-a dat seama ca este vorba despre un palimsest si a aplicat reactivi chimici pt a descifra textul initial, si
spre marea lui satisfactie a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius.
Aceste institute sunt un manula de scoala. Un manual adresat studentilor in drept, iar pe baza
acelui manual au putut fi reconstituite institutiile dreptului privat roman, din epoca veche si de la
inceputul Epocii Clasice.
Cei mai mari jurisconsulti ai Romei, au trait a sf sec II si la incep sec III d.C. Este vorba despre
Emilius Papinianus sau Papinian despre Iulius Paulus si depsre Ulpius Domitius.
Papinian a fost considerat si de contemporanii sai si de posteritate , cel mai mare jurisconsult al
Romei. De altfel, el a fost supranumit Primus Omneum sau Princeps Jurisconsultorum , adica primul
dintre jurisconsulti , deoarece prin lucrariile sale a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau
imaginare.
Paul si Ulpian au fost elevii sai. Paul a fost foarte original/valoros , dar avea un stil ermetic, pe cand
Ulpian, contemporanul si rivalul sau, nu era atat de original, dar avea un stil foarte clar/accesibil, avand
talent didactic. De aceea, o treime din Digestele lui Justinian este formata din fragmente care au fost
extrase din lucrarile lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult care a depus o activitate creatoare in Epoca Clasica, a fost Herenius
Modestinus.
 Formula cuprinde pe langa partiile principale, si 2 parti accesorii, care sunt denumite prescriptiuni sau
prescriptiones, si exceptiuni sau exceptiones.
Prescriptiunile sunt anumite precizari facute in fruntea formulei fie in favaorea reclamantului
fie in favoarea paratului. Precizariile facute in favaorea reclamantului erau denumite prescriptiones pro
actore, intrucat reclamantul era denumit actor, air precizariile in favoarea paratului erau denumite
prescriptiones pro reo, intrucat paratul era denumit reus.
Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile reclamantului, dar
invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele prezente. Spre exemplu, paratul nu neaga ca a primit
po suma de bani de la reclamant dar afirma ca ulterior a platit, sau ca a fost iertat de datorie.
Pt ca exceptiunea sa poata fi invocata in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula. Era
introdusa in formula, numai la cererea expresa a paratului, formulata in fata magistratului, caci asa cum
spunea Gaius, judecatorul este sclavul formulei, in sensul ca el trebuie sa judece procesul in stricta
conformitate cu indicatiile pe care le-a primit prin formula, incat daca exceptiunea nu figura in formula,
nu putea fi luata in considerare.
O alta inovatie care s-a introdus in procedura formulara este in legatura cu sensul conceptului de
litis contestatio. In procedura legislatiunilor, prin [litis contestatio] se inte;legea luarea de martori care sa
constate vointa partilor, a reclamantului si a paratului, de a se prezenta in fata judecatorului. Pe cand, in
procedura formulara, prin litis contestatio se intelege dictarea formulei de catre reclamant paratului, sau
emiterea unei copii de pe formul, de catre reclamant paratului, a.i. in faza a 2a , paratul sa stie cum sa se
apere.
In procedura formulara, “litis contestatio” prezinta o importanta deosebita, deoarece prin
valorificarea efectelor sale, praetorii si jurisconsultii au creat noi institutii juridice, mai ales in materia
obligatiilor. Caci, [litis contestatio] produce 3 efecte :
 efectul extinctiv
 efectul creator
 efectul reglator (fixator)
In virtutea efectului extinctiv, dreptul initial al reclamantului, adica drpetul pe care relcmanatul l-a
dedus in justitie se stingea. Spre ex. daca reclamantul afirma ca este proprietarul unui teren, in mom lui [L. C.] ,
dreptul lui de proprietate se stingea. Dar, in virtutea efectului creator, locul dreptului initial care s-a stins se
nastea un drept nou, care il denumim dreptul nou creat, drept care purta in mod invariabil asupra unei sume de
bani. Asadar, oride cate ori castiga procesul, reclamantul primea o suma de bani, indiferent de obicetul
pretentilor sale, de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca in procedura formulara sentitna de condamnare
prezinta un caracter pecuniar (banesc).
In virtutea efectului reglator, in mom lui [Litis Contestatio] se stabileau definitiv atat elem reale cat si
cele personale ale procesului.
Prin elem reale ale procesului, intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata magistratului, ori in virtutea
efectului fixator, in fata judecatorului, reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii, caci, daca formula
alte pretentii, judecatorul nu le putea lua in considerare.
Prin elem persoanle ale procesului, intelegem identitatea judecatorului, si identitatea partilor, prin
urmare, in faza a 2a procesul trebuia sa se desfasoare in fata acelui judecator care era mentionat in fruntea
formulei, si trebuia sa se desfasoare intre acele parti care erau mentionate in formula.
Pe de alta parte, in procedura formulara s-a schimbat si sensul conceptului de actiune in justitie, caci asa
cum spuneam, in vhechea procedura, actiunile in justitie denumite legizatiune au fost create intr-un numar
determinat, si se aplicau numai la cazuri determinate, adica nu aveau o aplicatiune generala, pe cand in
procedura formulara, actiunea in justitie a devenit mijlocul procedural prin care se putea valorifica pe cale
judiciara sau prin proces orice pretentie legitima, deoarece in noua procedura ori de cate ori magistratul constata
ca pretentiile reclamantului sunt legitime, remitea acelui reclamant o formula, iar remiterea formulei de catre
magistrat reclamantului ecvhivala cu acordarea actiunii in justitie. Si totodata, cu posibilitatea reclamantului de
a-si valorifica pretentiile prin proces. De aceea, jurisconsultii spuneau ca in noua procedura, actiunea are
aplicatiune universala.
 Actiunile se clasificau dupa diverse criterii. Cea mai veche clasificare este:
- in actiuni “in rem “ adica actiuni reale
- in actiuni “in personam” adica actiuni personale.
Prin actiunile reale, erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale erau sanctionate
drepturile personale sau de creanta. Intrucat fizionomia celor 2 drepturi patrimoniale este diferita, si formulele
celor 2 actiuni vor avea redactari diferite, astfel dreptul real se naste din raportul juridic stabilit intre o persoana
determinata si toti ceilalti membrii ai societatii, ceea ce inseamna ca, drepturile reale sunt opozabile “erga
omnes”, adica sunt opozabile fata de toti. In sensul ca toti membrii societatii trebuie sa respecte exercitarea
drepturilor reale, iar acela care il impiedica pe titularul unui drept real sa isi exercite dreptul, va fi chemat in
justitie. Spre exemplu, acela care incalca dreptul de proprietate, va fi chemat in justitie de catre proprietar. De
aceea, [in intetio] a formulii reale, se va mentiona numai numele reclamantului, nu se va mentiona si numele
paratului, deoarece parat poate fi oricine. Pe cand, drpetul personal sau de creanta izvoraste din raportul juridic
stabilit intre 2 persoane determinate care sunt denumite creditor si debitor, a.i. drepturile personale sau de
creanta nu sunt opozabile fata de toti, ci numai fata de debitor, in sensul ca titularul dreptului de creanta poate
cere plata numai de la debitor, care este o persoana determinata, de aceea [in intentio] a formulei actiunii
personale se vor mentiona si numele reclamantului, si numele paratului, de vreme ce parat poate fi numai
debitorul, care este o persoana determinata.
Actiunile se mai clasifica in
- civile
- praetoriene sau honorare
Actiunile civile, nu erau originale. Nu erau create de praetor, ci aveau un model in legisanctiuni.
Actiunea in revendicare prin care era sanctionata proprietatea civila in procedura formulara, avea un model in
legisactiunea denumita [sacramentum in rem].
Actiuniile praetorinene nu aveau un model, ci erau create de praetor, si se clasificau la randul lor in 3
categorii :
- actiuni [in factum]
- actiuni [fictici]
- actiuni cu formula cu transpozitiune
In cazul actiunilor [in factum] , praetorul descria in formula toate faptele care au dus la declansarea
litigiului a.i. judecatorul sa stie cum sa solutioneze acel proces
In cazul actiunilor [fictici] , praetorul intruducea in formula o fictiune cu scopul de a extinde sfera de
aplicare a unei actiuni. Ex: Actiunea in revendicare, este o actiune civila si ca atare, ea putea fi intentata numai
de cetatenii romani. Daca insa , praetorul introducea in formula actiunii in revendicare fictiunea, ca un strain
(peregrin) este cetatean roman, atunci actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel strain.
Formula cu transpozitiune are o redactare care se abate de la regula generala intrucat potrivit regulii
generale, si [in intentio] si [in condemantio] figurau aceleasi nume . Pe cand , la formula cu transpozitiune, in
mod exceptional, in [intentio] figureaza un nume iar in [condemantio] alt nume. Ex prin formula cu
trnaspozitiune se putea realiza pe cale indirecta , reprezentarea in justitie, caci reprezentarea in justitie nu era
admisa de catre romani, dar ea reprezenta o necesitate practica, iar reprezentarea in justitie este sistemul
conform caruia o persoana denumita reprezentant participa la proces din imputernicirea altei persoane denumita
reprezentat. In acest scop, in [intentio] a formulei era mentionat numele reprezentatului deoarece reprezentatul
era titularul dreptului dedus in justitie, iar in [condemnatio] era mentionat numele reprezentantului , deoarece
reprezentantul participa la dezbaterile procesului si urma sa suporte efectele sentintei. Fata de aceasta redactare
a formulei, in faza a 2°a, judecatorul verifica daca cel mentionat in [intentio] adica reprezentatul , este titularul
dreptului dedus in justitie, si daca se convingea ca este ii dadea castig de cauza reprezentantului, intrucat el
participa la proces, si suferea efectele sentintei.
Actiuni :
- directe
- utile
Actiunile directe erau cele create pt anumite cazuri determinate, iar actiunile utile erau cele extinse de
la cazuri pt care au fost create la cazuri similare. Prin urmare actiunile [fictici] sunt utile;
Actiuni :
 - private
- populare
Actiunile private puteau fi intentate numai de titularul dreptului, care este o persoana determinata, pe
cand actiunile populare puteau fi intentate de oricine, intrucat prin intermediul acelor actiuni erau protejate
interese generale ale societatii.
Actiuni :
- penale
- persecutorii
In cazul actiunilor penale, paratul era condamanat la o amneda baneasca, iar in cazul actiunilor
persecutorii era condamant dupa caz, fie la restituirea lucrului, fie la repararea prejudiciului cauzat.
Clasificare intemeiata pe criteriul INTERPRETARII ACTULUI JURIDIC din care izvorasc pretentiile
reclamantului.
Actiuni:
- de drept strict
- de buna credinta
La actiunile de drept strcit, actul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului, era intepretat ad-
literam, ceea ce presupune ca judecatorul nu lua in considerare intentia partilor, pe cand la actiunile de buna
credinta, judecatorul interpreta actul juridic din care izvorau prentetiile reclamantului cu scopul de a stabilii
care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat actul juridic. Actiunile arbitrarii au fost create cu scopul de a
se atenua caracterul pecuniar al sentintei de condamnare, deoarece in practica, uneori reclamantul era interesat
sa obtina o condamanre in natura, adica sa intre in stapanirea lucrului pe care l-a reclamat, si nu in stapanirea
unei sume de bani.
Astfel, s-au creat actiunile arbitrarii, in care judecatorul avea o dubla calitate: calitate de arbitru si
calitatea de judecator propriu-zis.
In calitate de arbitru, dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, judecatorul ii ordona
paratului sa dea satisfactie acelor pretentii. Spre exemplu sa il puna pe reclamant in posesia unui lucru. Dar
paratul nu era obligat sa execute acel ordin, iar daca nu il executa, arbitrul se transforma in judecator propriu-zis
si pronunta conform regulii generale, sentinta de condamnare la o suma de bani, cu precizarea ca la actiunile
arbitrarii, in mod exceptional, acea suma de bani nu era stabilita de judecator, ci era stabilita de reclamant, iar
reclamantul avea tot interesul sa supra-evalueze obiectul litigios. In practica, paratul avea tot interesul sa
execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru, caci altfel risca sa plateasca o suma de bani mult
mai mare decat valoarea obiectului litigios, si astfel se ajungea pe cale indirecta la condamnarea in natura, iar
reclamantul intra in posesia lucrului.
 DREPTUL CIVIL ROMAN

Persoanele :
In zilele noastre, cuvantul “persoane” desemneaza subiectele raporturilor juridice sau subiectele de drept,
caci oamenii participa la viata juridica fie individual in calitate de persoane fizice, fie in cadrul unor
colectivitatiin calitate de persoane juridice, iar aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica se
numeste capacitate juridica.
La romani, aceasta posibilitate era denumita “caput”. Daca astazi, orice fiinta umana este o persoana, si prin
urmare are capacitate juridica, este subiect de drept, la romani erau persoane numai oamenii liberi, caci sclavii
erau asimilati cu lucrurile si nu erau subiecte, ci obiecte de drept. Pe de alta parte, daca astazi capacitatea este
unitara, la romani capacitatea era foarte diversificata. Iar ca o capacitate sa fie deplina, erau necesare 3 conditii,
si anume, status libertatis sau calitatea de om liber, status civitatis sau calitatea de cetatean roman si stasus
familiae sau calitatea de sef al unei familii civile romane., asadar, aveau capacitate deplina numai cetatenii
romani care erau sefi de familii. Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridica limitata.
Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa de la aceasta regula exista o exceptie conform careia
“infans conceptus pro nato habetur cvotiens de comodis eius agitur” - copilul conceput se considera nascut
ori de cate ori este vorba despre interesele sale. In virtutea acestei exceptii, copilul conceput va veni la
succesiunea tatalui sau deoarece este in interesul copilului conceput sa fie considerat ca nascut.
In mod simetric, personalitatea inceta in momentul mortii, dar si de la aceasta regula exista o exceptie
conform careia “hereditas iacens sustinet personam defuncti”- mostenirea deschisa dar neacceptata inca
prelungeste personalitatea defunctului. Aceasta exceptie a fost admisa deoarece la romani se aplica un
principiu de maxima generalitate conform caruia nu exista patrimoniu fara titular, incat se pune intrebarea cine
este titularul patrimoniului in intervalul de timp cuprins intre mom mortii unei persoane si mom acceptarii
succesiunii acelei persoane. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pt ca nu mai este in viata. Nici
mostenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pt ca nu a acceptat inca succesiunea. De aceea s-a admis ca in
aces caz, titular al patrimoniului este chair defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in mom acceptarii
succesiunii.
 Asa cum se precizeaza in opera legislativa a Imparatului Justinian, oamenii se clasificau in Liberi si Sclavi,
insa statutul juridic al oamenilor liberi nu era unitar, caci ei se clasificau in cetateni si necetateni. Necetatenii se
clasificau in latini si peregrini.
Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti. Se num ingenui aceia care au fost intotdeauna
oameni liberi, pe cand dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor.
Inca din Epova Foarte Veche, numai cetatenii romani se bucurau de plelitudinea drepturilor politice si
civile. De altfel, la origine, cetatenia se confunda cu libertatea de vreme ce in Epoca Foarte Veche, orice strain
venit Roma cadea in sclavie automat, asadar la aceea epoca puteau fi oameni liberi numai cetatenii romani.
Cu timpul, strainii au inceput sa fie tolerati dar, statutul lor juridic era inferior in sensul ca aveau o
capacitate limitata. Spre deosebire de cetatenii romani care se bucurau de “ius comercii” - dreptul de a incheia
acte juridice in conformitate cu cerintele dreptului civil roman. Aveau si “ius conubii” - dreptul de a incheia o
casatorie civila romana. Aveau si “ius militiae” - dreptul de a fi soldati in legiunile romane, si “ius sufragii”-
dreptul de vot, si ”ius honorum” - dreptul de a fi ales magistrati.

Cetatenia romana se dobandea in primul rand prin nastere. Cel nascut in sanul casatoriei dobandea statutul
juridic al tatalui sau, din momentul in care l-a conceput. Pe cand, cel nascut inafara casatoriei dobandea statutul
juridic al mamei sale din mom in care l-a nascut. De asemenea cetatenia se mai dobandea prin lege, caci
romanii votau legi speciale prin care se acorda cetatenia unei persoane sau unor persoane determinate. Se mai
dobandea si prin beneficiul legii intrucat anumite legi romane, prevedeau care sunt conditiile necesare pt
dobandirea cetateniei a.i. toti aceia care intruneau conditiile legii, deveneau cetateni romani.
Cetatenia se mai dobandea si prin efectul dezrobitii, intrucat dezrobitul urma statutul juridic al patronului
sau, asa incat dezrobitul cetateanului roman devenea si el cetatean.
Cetatenia romana se pierdea in primul rand prin pierderea libertatii, intrucat libertatea era cea dintai premiza
a cetateniei. In al 2lea rand, cetatenia se pierdea prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii, ceea
ce inseamna ca acela care dobandea cetatenia altui stat pierdea automat cetatenia romana, dupa cum pierdeau
cetatenia cei care sufereau pedeapsa exilului.
Romanii au pastrat numai pt ei avantajele care decurg din calitatea de cetatean. Dar, in anul 89 a.C. , pe
cand romanii se aflau in razboi cu regele Pontului, regele Mitridade, toti latinii din Italia s-au rasculat cerand sa
le se acorde si lor cetatenie romana. Si cum romanii nu au admis niciodata razboiul pe doua freonturi, in acelasi
an au dat 2 legi : - Legea Iulia
- Legea Plautia Papilia-prin care toti latinii din Italia au devenit cetateni romani.
In anul 212, imparatul Caracala a dat o constitutiune imperiala, in forma unui edict, prin care cetatenia
romana s-a generalizat, in sensul ca oamenii liberi din intreg imperiul roman au devenit cetateni, cu exceptia
latinilor iuliani si a peregrinilor dediticii.
Oamenii liberi se clasificau in :
- cetateni
- necetateni, care se clasificau in latini si peregrini.
Conceptul de latin are 2 sensuri :
- sens etnic
- sens juridic
Din punct de vedere etnic, erau denumiti latini toti cei care erau rude de sange cu romanii.
Din punct de vedere juridic, latinii erau de 4 feluri :
1) latinii veteres
2) latinii coloniari
3) latinii iuniani
4) latinii fictivi
Latinii Veteres – erau vechii locuitori ai Laziumului, rude de sange cu romanii si care se bucurau de ius
comercii, ius conubilii si ius sofragii.
Acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in 268. Locuitorii
coloniilor fondate in Italia dupa 268 se bucurau numai de ius comercii si erau denumiti latini coloniari.
Latinii iuniani – sclavi dezrobiti, fara respectarea formelor solemne; se spunea despre ei ca traiesc
liberi, dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte intre vii, dar nu puteau face testament.
 Latinii ficitivi – erau locuitorii din provincii care se bucurau de ius comercii si sn fictivi deoarece ei se
bucurau de latinitate numai dpdv juridic. Nu erau latini si dpdv etnic.
Peregrinii se clasificau in 2 categorii :
1) peregrinii obisnuiti
2) peregrinii dediticii
Peregrinii obisnuiti – locuitorii cetatiilor care aveau tratate de alianta cu romanii; ei puteau venii la
Roma, fara a cadea in sclavie, si puteau incheia acte juridice in relatiile cu cetatenii romani conform dreptului
gintilor, caci nu aveau acces la instituttiile drpetului civil. Iar in relatiile dintre ei, peregrinii puteau incheia acte
juridice in conformitate cu obiceiurile locale pt ca asa cum am vazut, romanii tolerau obiceiurile popoarelor din
provincii daca nu intrau in conflict cu principiile dreptului roman.
Peregrinii dediticii erau locuitorii cetatiilor care s-au opus (armat) expansiunii romane astfel incat
romanii le-au distrus cetatiile; ei erau oameni liberi, fara cetate. Ei nu puteau veni la Roma fara a cadea in
sclavie, si nu puteau dobandii cetatenie romana.

Organizarea familiei romane :

Cuvantul familia vine de la famulus, iar famulus insemna sclav. Aceasta etimologie a cuvantului familia
se explica prin faptul ca vechii romani nu au facut distinctie intre familia ca forma de comunitate umana , si
familia ca forma de proprietate. Dovada : in textele romane, cuv familia era utilizat cu 3 sensuri :
1) primul sens , familia desemna totalitatea sclavilor care se aflau in proprietatea unei persoane
2) familia desemna totalitatea persoanelor si bunurilor care se aflau sub puterea aceluiasi sef de familie,
denumit pater familias
3) cuv familia desemna totalitatea persoanelor care se aflau sub puterea aceluiasi pater familias
La origine, puterea pe care p.f. o exercita asupra persoanelor si bunurilor avea un caracter unitar, si era
desemnata prin cuvantul manus - mana, putere. Ulterior, aceasta putere unitara s-a descompus in mai multe
puteri distincte. Astfel, in dreptul evoluat cuvantul manus - desemna numai puterea pe care barbatul o exercita
asupra femeii maritate.
Puterea asupra descendentilor era numita patria potestas -puterea asupra sclavilor. Era denumita dominica
potestas -puterea asupra altor bunuri. Puterea asupra fiului de familie cumparat era numita mancipium.
In sanul familiei romane, persoanele se imparteau in 2 categorii :
- unele erau persoane sui iuris
- altele erau persoane alieni iuris
Sui Iuris – acele persoane care nu se aflau sub puterea cuiva; practic, era persoana sui iuris numai pater
familias, devreme ce femeia se afla sub puterea barbatului, fii, ficele si nepotii din fii se aflau sub puterea lui
pater familias.
Pater familas inseamna sef de familie intrucat putea fi pater familias si un barbat necasatorit, care aveao
familie constand in bunurile sale.
Sui Iuris – aveau o capacitate deplina juridica

Alieni Iuris – persoane ce se aflau sub puterea lui pater familias si aveau o capacitate juridica limitata;
in aceasta categorii erau cuprinsi : femeia casatorita, fii, fiicele si nepotii din fii.
Totodata, in familia romana se stabileau relatii de rudenie, iar rudenia era la romani de 2 feluri : -
rudenia civila -agnatiunea
- rudenia de sange -cognatiunea.
Multa vreme, secole dea randul, numai agnatiunea a produs efecte juridice pe plan patrimonial, caci
cognatiunea avea relevanta pe plan juridic numai in materia casatoriei, intrucat era piedica la casatorie.
Pe plan patrimonial, cognatiunea nu producea vreun efect juridic.
Agnatiunea se intemeia pe ideea de putere , iar potrivit textelor romane, exista 3 categorii de agnati, sau 3
cercuri ale agnatiunii.
 1) prima categorie de agnati – toti aceia care la un mom dat, se aflau sub puterea aceluiasi pater familias
(ex : fratii, cat timp traia tatal lor)
2) toti aceia care s-au aflat in trecut sub puterea aceluiasi pater familias, dar ulterior au devenit persoane sui
iuris (ex. fratii dupa moartea tatalui lor s.a)
3) toti aceia care s-ar fi aflat sub puterea aceluiasi pater familias daca pater familias ar mai fi trait in mom
nasterii lor (ex . verii primari care se nasc dupa moartea bunicului)
Doua persoane ideale, pot face parte din orice categorie de agnati.
Doi frati ideali – cat timp le traieste tatal, fac parte din prima cat de agnati; daca unul dintre frati se naste
dupa moartea tatalui fac parte din cat 3;
Fixarea cercului agnatiunii prezinta o importanta deosebita in dreptul roman, mai ales in materie
succesorala, pt ca vreme de aproape 5 secole agnatiunea a fost unicul fundament al succesiunii, iar succesiunea
era deferita in ordinea celor 3 categorii de agnati.
Cognatiunea sau rudenia de sange este legatura dintre persoanele care au un autor comun, sau legatura
dintre pers care descind din acelasi autor; rudenai de sange este de 2 feluri :
1) rudenie de sange in linie directa
2) rudenie de sange in linie colaterala
1)rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele care descind una din alta
2) rudenia de sange in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu descind una din alta dar
au un autor comun, iar gradul de rudenie la r.s.c. se stabileste numarand generatiile de la prima persoana care ne
intereseaza pana la autorul comun, si coborand apoi pana la cealalta persoana care ne intereseaza. Prin urmare,
fratele si sora sunt g.r.c este 2.
Pe langa cognatiunea reala , care izvoraste din natura umana, romanii au cunoscut si cognatiunea
fictiva, care izvoraste dintr-un text al legii celor XII Table, conform carora toti agnatii sunt cognati, iar daca
admitem ca toti agnatii sunt coganti, trebuie sa mai admitem si faptul ca nu toti cognatii sunt rude de sange.
Copilul adoptat trece sub puterea adoptantului, astfel devenind agnat. Fiind agnat devine automat
cognat, dar nu este ruda de sange. Prin urmare sn cognati fictivi toti acei agnati care nu sunt rude de sange.
Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor s.n. patria potestas , sau puterea
parinteasca. Ea prezeinta 2 caractere definitorii :
- ea are un caracter perpetuu (a.i. puterea parinteasca dureaza pana la moartea lui pater familias,
indiferent de varsta fiului de familie). La romani, nu era cunoscuta ideea de majorat in domeniul
privat, in sensul ca, persoana nu dobandea o deplina capacitate in materie patrimoniala la implinirea
unei varste anumite, ci numai la moartea lui pater familias, incat fiul de familie putea sa aiba orice
varsta, sa aiba orice funtie in stat, daca pater familias traia, fiul de familie nu avea patrmoniu
propriu, si nu putea incheia acte juridice patrimoniale in nume propriu.
- Avea un caracter nelimitat/absolut , caracter care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra
bunurilor; potrivit legii celor XII Table, caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor
isi gasea expresia in dreptul de viata si de moarte asupra descendentilor, in dreptul de abandon a
descendentilor si dreptul de a-i vinde pe descendenti. In legatura cu dreptul de a-i vinde, legea celor
XII Table spunea [daca pater familias il vinde pe fiul de familie de 3 ori, fiul va iesi de sub puterea
parinteasca. Fiecare vanzare fiind valabile pe termen de 5 ani]. Dar caracterul nelimitat al puterii
parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca fiul de familie nu avea bunuri proprii, si nu
putea incheia acte juridice in nume propriu, totusi, o data cu dezvoltarea economiei de schimb, din
considerente de ordin practic, s-a admis ca fiul de familie sa incheie acte juridice imprumutand
capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelor acte juridice, situatia lui pater
familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, adica prin efectul acelor acte sa devina
proprietar, sau creditor si nu debitor.
Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala, prin casatorie, si pe cale artificiala prin adoptiune si
prin legitimare. La origine, casatoria a fost actul juridic prin care femeia trecea sub puterea barbatului, si
intrucat puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii maritate, era denumita manus, si aceata forma de
casatorie a fost denumita casatoria cu manus.
 Spre sfarsitul Republicii, sub influenta moravurilor venite din Orient, femeile romane au inceput sa
traiasca in uniuni de fapt. Fenomen de natura sa ameninte echilibrul vietii sociale, fiind la romani, familia a fost
principalul factor de echilibru social.
Casatoria cu masnus fiind evitata, romanii au admis o noua forma de casatorie. O forma de casatorie in
care femeia maritata nu mai trecea sub puterea barbatului, ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia
de origine (tatal ei). Casatoria cu manus, presupunea respectarea unor conditii de forma; la casatoria cu masnus,
se purta val rosu, la fara manus nu existau conditii, decat instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care se
organiza o o petrecere, insa casatoria trebuia sa intruneasca cateva conditii de fond, ce erau comune pt ambele
forme de casatorie :
-colubium
-consimtamantul
-varsta
Colubium – utilizat cu 2 sensuri – in sens general,
- - in sens subiectiv
In sens general – desemna aptitudinea persoanei de a se casatorii ; toti cetatenii romani aveau colubium general
In sens relativ – desemna posibilit a 2 persoane determinate de a se casatorii intre ele, intrucat nu toti aceia care
aveau colubium in sens general, aveau si in sens relativ sau subiectiv
Ex : fratele si sora aveau colubium general, dar nu si colubium relativ; caci existau anumite piedici la
casatorie

Piedici : - rudenia de sange

- alianta / afinitatea
- conditia sociala
Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie la infinit.Rudenia in linie colaterala a fost la
origine , piedica la casatorie, numai pana la Gradul 4.
Alianta/Afinitatea este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Alianta in linie colaterala nu a fost
piedica la casatorie, prin urmare , barbatul se putea recasatorii cu sora fostei sale sotii, de vreme ce alianta in
linie colaterala nu era piedica , insa alianta in linie directa era, prin urmare, barbatul nu se putea recasatorii cu
fiica fostei sale sotii, desigur, este vorba despre o fiica rezultata dintr-o casatorie alterioara, caci altfel ar fi fiica
lui si nu ar mai fi alianta ci linie directa.
Conditia sociala a fost piedica la casatorie deoarece multa vreme, pana in vremea

Afectio maritalis (consimtamantul):

- in epoca veche, daca vitorii soti erau persoane sui iuris se cerea, consimtamantul lor, dar pt femeia
sui iuris se mai cerea si consimtamantul tutorelui pt ca femeia sui iuris se afla sub tutela perpetua a
agnatilor ei. Iar daca viitori soti erau persoane alieni iuris, in epoca veche nu se cerea
consimtamantul lor, ci era suficient consimtamantul celor 2 padres familiaes.
- In perioada .... chiar daca viitorii soti erau pers alieni iuris, se cerea si consimtamantul lor

Varsta casatoriei :
- a fost controversata intre jurisconsulti, si de aceea Imparatul Justinian a decis ca fetele sa se poata
casatorii la 12 ani, cand devin nubile, iar baietii la 14 ani cand devin puberi.
- Pe de alta parte, casatoria conducea si anumite efecte juridice care sunt deosebite dupa cum avem in
vedere casatoria cu manus sau casatoria fara manus. Astfel, la casatoria cu manus, femeia maritata
trecea sub puterea barbatului si era considerata o fiica a barbatului ei [loco filie mariti] , iar fata de
copiii ei, femeia maritata era considerata o sora. De aceea, femeia maritata venea la succesiunea
barbatului in calitate de fiica, iar la succesiunea copiilor ei, in calitate de sora, dar pierdea drepturile
succesorale in familia de origine.
La casatoria fara manus, femeia maritata era o straina dpdv civil, si fata de barbat si fata de copiii ei,
de vreme ce se afla sub puterea lui pater familias din familia de origine, si nu sub puterea barbatului,
pe cand copiii ei se aflau sub puterea tatalui lor (barbatului ei), ceea ce inseamna ca mama si copiii
se aflau sub puteri diferite, de aceea femeia casatorita fara manus nu venea nici la succesiunea
barbatului, nici la succesiunea copiilor; in schimb, avea drepturi succesorale in familia de origine.